Anii '90

Cei de la "Sony" nu au ştiut cum să folosească avantajele Betamax. Plus că pe atunci lumea nu era aşa de înebunită după calitatea imaginii. E un miracol totuşu că LaserDiscul a mai supravieţuit până mai târziu (ultimele discuri P.A.L. au fost produse în 1999 şi ultimele N.T.S.C. în 2001). Pe la noi aşa ceva în anii '90... extrem de puţini au avut. Eu nu am auzit de LaserDisc decât prin 2006-2007 (şi asta de pe internet). Bine, avea unele avantaje faţă de casetă.
Şi eu mă uitam la filme la nemţi fără să înţeleg ce vorbesc ăia (idioţenie cumplită aia cu dublarea filmelor). Bine, la desene cred că mai toţi ne-am uitat fără a înţelege ce vorbesc ăia în alte limbi. Da' acu' nu aş face aşa ceva decât dacă e film în engleză (mă mai uit la chestii fără subtitrare... unele documentare le vom vedea la noi când o exista porci înaripaţi).
Aprpopos de desene animate, vedeţi că la "Altex" "Bucur Obor" au câteva D.V.D.-uri cu "Ţetstoasele nimja" (primele 9 episoade cred).
Dacă aveai video mai puteai să închiriezi casete. Unii cred că mai trăgeau muzică. Şi acum am pe casete unele chestii pe care nu le-am văzut pe youtube (sau pe internet în general).
Da, C.D.-urile cu filme şi D.V.D.-urile au omorât caseta video. Că unităţile de se montau în computer erau mai ieftine, se copiau mai uşor... Şi pentru că internetul acasă nu era aşa de răspândit pe atunci, mai găseai la vânzare C.D.-uri pirat sau mai legai o relaţie de prietenie cu cineva care îţi trăgea filme.
Caseta AUDIO a fost şi ea omorâtă de digital, dar a rezistat mai bine decât caseta video V.H.S. din 2 motive:
1) La un film rareori te uiţi de mai mult de 2-3 ori, pe când o melodie o asculţi şi de 100 de ori;
2) Existau aparate portabile. Puteai să asculţi muzică când mergi pe stradă, când mergeai cu mijloacele de transport în comun sau cu maşina, la iarbă verde. Cu videourile portabile...
Din păcate la noi ajungeau în anii '90 în general mizerii de casete audio... dar am avut surpriza ca unele casete audio pirat trase în anii '90 să se audă mai bine decât unele originale importate.
Dacă discul optic a omorât banda magnetică, şi dacă internetul şi Hard-Disk-ul (eventula şi stick-ul U.S.B..) au omorât discul optic (bine, nu chiar de tot, că mai există pasionaţi de C.D.-uri - eu fiind inclus între ei... de D.V.D.-uri extrem extrem de rar), oare pe ultimele le va omorî cineva?

Edited by lucifer76, 21 August 2015 - 15:57.

djl, on 04 august 2015 - 13:24, said:

Pai asa cum s-a mai vorbit de enspe mii de ori incusiv pe toapicele incepute de tine, era plin de tarabe de metal care vindeau de toate plus magazinele din blocuri plus pe masute oriunde era vad. Preferatele mele erau tarabele aparute intre Cocor si Baratie acolo unde acum e o fantana arteziana. De acolo de altfel am cumparat si in '93 un video player Funai (148.000 lei la momentul respectiv).
In targul de la Colentina unde ma duceam de obicei casetele se luau cam pe incredere si mai nimereai tzepe sau tzepe partiale in sensul ca erau dublate in germana. Filmele cu Jackie Chan din anii 80 le-am luat fara exceptie in germana si numa deranjau dar m-am ofticat cand am prins tot in germana Academia de politie sau Bodyguard.

Edited by Kokoshmare, 04 August 2015 - 17:25.

Măsuţele le-am prin şi eu. Au fost chiar până după 2000. Prin 2000 încă mai vindeau casete video. Şi acum mai găseşti C.D.-uri şi D.V.D.-uri pirat printr-un anume talcioc.
Dar de magazine nu prea ştiu. Bine, neavând eu video "personal" pe atunci nici nu prea eram atent la asemenea magazine. Dar mai ţin minte un chioşc unde am văzut casete video...
Mă gândesc că în anii '90 credeam că diferenţa dintre N.T.S.C. şi P.A.L. e tonalitatea culorilor    

Era pe vremea cand voiai tu sa te apuci de afaceri cu desene copiate de mana, ca la 1400.
Dar, din cate am inteles, ti-ai ratat cariera de mic bisnitar, inchizand afacerea chiar din prima zi... asta e un record!

Nu a fost ideea mea. Dar ar fi fost bine mă mă apuc de afaceri atunci... poate aş fi fost un alt om.
Cei care au făcut anumite afaceri pe vremea aia, fără să dea ţeapă statului, au ajuns sus.

djl, on 20 iunie 2015 - 22:13, said:

Nu prea imi aduc aminte sa fi mers cu ele, desi le tin minte. Erau linii expres parca, nu?

Ce inseamna periculoase noaptea? Cred ca Cismigiu si IOR nu prea erau asa periculoase noaptea. Prin IOR stiu ca am taiat-o eu de 2 ori mai aproape de miezul noptii si nu am vazut pe nimeni. Mai stateam si noaptea pana pe la 11 pe acolo cu prietenii, care ieseau cu cainele la plimbare vara. Nu era ceva fioros, dar stateam pe o banca si dezbateam diverse,iar cainele alerga pe langa noi.

Da, pe liniile expres erau.
Periculos = să se ia diverşi indivizi de tine.

djl, on 04 august 2015 - 17:35, said:

În afară de cei care le-au făcut dând țeapă, care au ajuns milionari.

Pe la începutul anilor '90 puteai să speculezi cu multe, că 2-3 ani a fost foame până au început unele lucruri să devină mai normale.
După aia tot a mai mers ceva, că nu exista inernet, ca să iei totul de pe el, aşa că dacă aveai nevoie de unele lucruri, în general off-line le găseai.
Plus că nu erau telefoane cu de toate. Iar computerele au venit în forţă deabea după 1998 şi internetul după 2000, aşa că mai făceai bani din închiriat sau vândut filme (la muzică mai mult cu vândutul). Sau din vândut unele chestii legate de anumite domenii, că nu se găseau pe internet.
Cam pe când a fost ultima petrece la care aţi văzut să se pună muzică de pe casetă, disc de vinil sau chiar C.D. audio original?

[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/_Tx6TYnPat8?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/vwrU8s-M-gc?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/3JKAPMh3K9Y?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Articol despre miile de dozatoare ce impanzisera Bucurestiul in anii '90

Povestea celor 10.000 de dozatoare TEC: „A fost ceva unic în lume“

Marius Iliev, omul care a dezvoltat afacerea dozatoarelor, este şi acum consternat de succesul pe care l-a avut. „Obiceiul de a umple sticla la dozator a apărut în România. Modelul a fost încercat şi în alte ţări, dar n-a mers“. În urmă cu 25 de ani, România era mai mult decât o ţară însetată de libertate. 23 de milioane de oameni voiau să recupereze peste noapte toate privaţiunile pe care le înduraseră sub dictatură. Pe această sete de consum s-au clădit afaceri cu profituri uriaşe. Pe piaţa răcoritoarelor, cererea era atât de mare încât americanii de la Coca-Cola (veniţi în România în 1991) au avut nevoie de patru ani pentru a ajunge cu producţia la nivelul solicitărilor din piaţă. Oamenii voiau să bea mult, să se răcorească. În acest interval, şi-a trăit apogeul una dintre marile afaceri ale primilor ani de capitalism: sucul la dozator. Automatele firmei TEC împânziseră toată ţara, ademenindu-i pe însetaţi cu arome care de care mai atrăgătoare: kiwi, mango, mandarine, caise, ananas, papaya. Românii voiau să le încerce pe toate. Turnau pe gât şi-apoi mai cărau şi acasă cu bidoanele. Nimeni n-a ţinut evidenţa cantităţilor industriale de sirop amestecat cu sifon care s-au băut în acei ani. Ce ştim este că în conturile câtorva oameni s-au adunat nişte milioane de dolari de pe urma acestei isterii. Unul dintre aceşti oameni a fost Marius Iliev, român fugit peste hotare în 1985 şi ajuns în Statele Unite. Pe tărâm american, Iliev şi-a înfiinţat firma „TEC European Connection“, despre care spune că se ocupa cu transporturi cargo, ajutându-i pe românii din SUA să le trimită pachete rudelor din ţară. Imediat după Revoluţie, Marius Iliev se întoarce în România şi se apucă de afaceri: „Când m-am întors în ţară, toată lumea credea despre toată lumea că sunt securişti. Şi în America era la fel, în interiorul comunităţii româneşti. Dacă reuşeai puţin într-o afacere, erai catalogat ca securist, că n-aveai cum să reuşeşti dacă nu erai“. Marius Iliev a reuşit şi în America, şi în România.„

Adevărul“: V-aţi întors în ţară imediat după Revoluţie. Cum aţi regăsit România?
Marius Iliev: Îmi amintesc că prima impresie a fost de ceva foarte cenuşiu, întunecat, o atmosferă care te ducea spre depresie. Când plecasem din România, în 1985, şi ajunsesem la Istanbul, am fost uimit de lumini. Şi când m-am întors în ţară era aceeaşi lipsă de lumină, chiar şi în timpul zilei. Totul era prăfuit, murdar. Iar în momentul în care încercai să porneşti un business te loveai de tot felul de birocraţii. După scurt timp, mi-am dat seama că poate fi o oportunitate dacă reuşesc să mă descurc în mediul ăsta şi că o pot face mai bine decât un străin care nu cunoaşte limba, cultura locală, obiceiurile.
Şi aţi înfiinţat o firmă.
Da, de fapt o filială a companiei pe care o aveam în America şi care se numea „TEC European Connection“. În Statele Unite eram doi asociaţi, eu şi cu fosta mea soţie, iar în România ne-am mai asociat cu Lucian Dumitru, cu care eram prieten dinaintea plecării din ţară, şi am înfiinţat toţi trei această firmă. La început, ne ocupam de zona de transporturi, făcusem chiar şi un joint-venture cu Poşta Română...
Cum aţi ajuns de la transporturi de marfă la răcoritoare?
Primeam solicitări să găsim surse pentru anumite mărfuri, lucru care ne-a făcut să ne implicăm în tot felul de tranzacţii. Din această activitate s-a desprins şi o zonă de ingrediente pentru industria alimentară şi în special pentru industria băuturilor răcoritoare. La un moment dat, nu mai puteam face faţă şi a trebuit să decidem cu ce ne ocupăm mai departe, deşi toate domeniile în care intrasem erau de succes, de la import de produse alimentare la import de bijuterii şi transporturi.
Practic, dacă aveai câteva contacte în Occident puteai să dezvolţi cam orice afacere în acea perioadă?
Da, faptul că anterior avusesem acel business în America m-a ajutat foarte mult. Mergeam la târgurile de profil, la Dusseldorf, la Paris, la Chicago, şi acolo ne întâlneam cu reprezentanţii diferitelor firme. Am hotărât să ne axăm pe ingrediente pentru industria de răcoritoare şi am luat legătura cu reprezentanţe ale unor companii importante din Occident, cele mai mari firme de arome alimentare. Ne-am asigurat distribuţia exclusivă pentru produsele firmei Cornelius, care producea dozatoare. La vremea respectivă, în România existau pe zona răcoritoarelor doar fostele fabrici din perioada comunistă, cu o tehnologie foarte învechită.
Piaţa avea un potenţial uriaş...
Da, businessul ăsta de băuturi răcoritoare a evoluat foarte puternic la început. Vreo trei ani de zile am avut un succes fulminant, între timp am construit o fabrică de arome alimentare la Săftica, ne-am dus şi în zona aditivilor alimentari.
Ce însemna, propriu-zis, afacerea cu băuturi răcoritoare?
Noi vindeam dozatoarele unor firme sau persoane private şi le puneam la dispoziţie tot know-how-ul cu privire la producerea băuturilor răcoritoare. Erau cofetării, restaurante, chioşcuri şi aşa mai departe. De asemenea, vindeam şi ingrediente către fabricile de îmbuteliere. Astea erau cele două direcţii.
În mentalul colectiv TEC a rămas ca reţeaua de dozatoare care împânzise ţara.
Da, noi le puneam tot la dispoziţie comercianţilor: dozatoare, ingrediente, tot. Şi din asta câştigam, nu mai percepeam altceva de la comerciant, el trebuia doar să cumpere de la noi dozatorul şi ingredientele şi apoi păstra întregul profit.
Sucurile la dozator au avut un succes uriaş în primii ani după Revoluţie. A existat vreun secret al acestei afaceri sau a fost pur şi simplu apetitul de nestăvilit al românilor?
Sistemul ăsta de vânzare a băuturilor prin dozator n-a fost, bineînţeles, invenţia noastră. Era practicat afară, dar modul în care s-a implementat acest sistem în România, faptul că oamenii veneau şi cumpărau cu sticlele... Acest obicei, de a veni cu sticla de acasă să o umpli la cofetărie, a apărut la noi. A fost ceva unic în lume. Modelul a fost încercat şi în alte ţări, dar n-a mers. Noi, în anii aceia, am fost cel mai mare distribuitor la nivel mondial al firmei Cornelius, care era producător de dozatoare. Vindeam mii de dozatoare pe an! Când au venit în România reprezentanţii acestei firme, au fost fascinaţi de modelul de business de la noi şi se gândeau cum să facă să îl implementeze şi în alte părţi. Africa, Rusia...
Ce anume îi fascina?
Nu le venea să creadă că lumea venea şi făcea coadă la dozator ca să îşi umple o sticlă de doi litri şi să o ia acasă. Peste tot în lume, clienţii se duc într-un loc unde există dozator, cumpără suc şi îl beau acolo. Aici, chestia nouă era că oamenii veneau şi îşi luau acasă. Asta se întâmpla şi pentru că era o calitate relativ bună pentru ce găseau pe piaţă. Fabricile autohtone de răcoritoare produceau băuturi de o calitate proastă şi consumatorii au apreciat că la aceste dozatoare era o calitate relativ constantă: băutura îţi venea rece, îţi venea acidulată, îţi venea dulce şi aşa mai departe. Şi lumea a început să cumpere, nu le-am spus noi „veniţi şi umpleţi-vă sticlele”. Reprezentanţii firmei Cornelius erau extrem de încântaţi de acest trend care se formase.
Când v-aţi dat seama că e o mare afacere?
Atunci, în 1990. Noi, iniţial nu venisem cu dozatoare, ci doar cu ingrediente pe care le dădeam celor din industrie şi cu care aveam succes. După aceea, văzând nevoia din piaţă, am adus primele dozatoare de probă la un târg din toamna lui 1990 şi au avut succes foarte mare. Adică le-am vândut pe toate. Începând din acel moment am început să ne dezvoltăm foarte puternic.
Mergeaţi prin oraş să luaţi pulsul afacerii?
Da, mergeam frecvent în locurile de distribuţie. Cea mai mare aglomeraţie era în pieţe, oriunde era un dozator se forma o coadă imensă. Era o afacere extraordinară şi pentru noi, şi pentru comercianţii care cumpărau dozatoare de la noi. Practic, costul unui dozator se amortiza în zece zile, aşa de mari erau încasările. Am vândut peste 10.000 de dozatoare în toată România!
În 1991 a venit în România gigantul Coca Cola. S-a simţit în vreun fel în afacerea sucurilor la dozator?
Nu, în primii ani nu s-a simţit. Prin 1992 am avut o întâlnire cu reprezentanţii Coca Cola, cu care am discutat posibilitatea de a deveni îmbuteliatorii Coca Cola într-un soi de joint-venture cu societatea Cico de atunci, care era clientul nostru pe arome pentru băuturi răcoritoare. Printre altele, ne cereau să renunţăm la businessul ăsta de distribuţie. Eu aş fi fost dispus, dar ceilalţi doi parteneri ai mei au fost reticenţi. Vorbeam totuşi despre un business de multe milioane de dolari la vremea respectivă, la care era greu să renunţi. Era o afacere foarte profitabilă, dar eu am realizat că era o conjunctură şi că, pe termen lung, ne-ar fi ajutat mai mult varianta să îmbuteliem Coca Cola.
Din moment ce v-au făcut această propunere, cei de la Coca Cola păreau conştienţi că, cel puţin pentru câţiva ani, vor avea probleme cu dozatoarele...
Pepsi Cola exista în România dinainte de 1989 şi pot să vă spun că, în 1993, Pepsi Cola plus Coca Cola aveau împreună o cotă de piaţă mai mică decât aveam noi. Eram mult peste ei.
De ce a prins atât de bine această afacere cu sucul la dozator?
Pentru că cerere era atât de mare încât nu putea fi satisfăcută de oferta vremii. Sigur că a fost şi curiozitatea de a încerca gusturi noi. Şi pe aceste dorinţe ale populaţiei noi am venit şi am oferit nişte produse care satisfăceau pentru moment acele nevoi. Înainte de 1989, cantitativ se producea 2% din nevoile de Pepsi Cola, care era un produs bun din punct de vedere calitativ. În afară de asta, câţi şi-l permiteau? Băutura la dozator era mult mai ieftină decât cea îmbuteliată.
Câte sortimente existau?
Dozatorul aveau 5 sau 6 capete, iar aromele cele mai populare era cola, kiwi, şi portocală sau mandarină. Apoi existau o mulţime: caise, struguri, aveam zeci de arome.
Oamenii nu se gândeau atunci la E-uri...
Da. Acum se uită, dar consumă aceleaşi E-uri pe care le consumau şi atunci. Aromele pe care le aduceam noi erau arome în general naturale, extrase din coajă de portocale..., apoi erau natural identice, adică erau produse de sinteză, dar erau copii ale unor produse care se găseau în natură. Nu aduceam arome sintetice.
A fost şi în acei ani o controversă în presă vizavi de cât de dăunătoare sunt sucurile. A fost şi un comunicat al firmei TEC...
Multe dintre aceste păreri negative veneau de la persoane bine intenţionate, care aveau o opinie cu privire la ce ar trebui să consume populaţia, în speţă lucruri naturale. Lucru cu care sunt perfect de acord, dar din păcate nu prea e posibil. Când vorbeşti de băuturi răcoritoare trebuie să foloseşti nişte ingredinte, aşa-zisele E-uri, trebuie să bagi dioxid de carbon dacă vrei băuturi carbogazoase, trebuie să bagi nişte coloranţi dacă vrei să aibă culoare... Coloranţii pot să fie naturali, adică ai stors şi concentrat rodia ca să îţi iasă o culoare roşie, dar asta ar însemna să coste o băutură zece dolari sticla şi n-ar mai fi fezabil. Îndulcitorii sunt destul de nocivi, deci sunt de acord că aceste critici erau întemeiate. Sigur că e mai bine să consumăm produse naturale. Dar şi înainte exista Brifcor, Cico, cu acelaşi tip de ingrediente... Dacă mă întrebaţi acum, spun că sucurile naturale sunt cele mai bune. Atunci beam foarte multe băuturi răcoritoare, ceea ce îmi doresc să nu fi făcut.
Scădeau vânzările după astfel de controverse?
Nu, efectul era nesemnificativ.
Consumaţi şi dumneavoastră sucuri la dozator?
Da, cum să nu? Îmi plăceau toate aromele. Nu intra nicio aromă în piaţă fără să o testăm.
Deci nu era o băutură a săracului...
Nu, nu, se bea chiar şi de către oamenii cu un nivel ridicat. Sigur, unii preferau Pepsi, dar, din punct de vedere calitativ băuturile erau la nivelul marilor firme.
Când s-a dezumflat toată povestea asta?
În 1993 eu am ieşit din această afacere, după anumite divergenţe cu privire la direcţiile de dezvoltare ale firmei... Cum am mai spus, eram de părere că acel succes era rezultatul unei conjuncturi favorabile şi că nu avea cum să fie întins pe termen foarte lung. Trebuia să găsim anumite căi de a asigura un viitor afacerii şi aici am avut păreri diferite faţă de asociaţii mei. Când am plecat eu, afacerea era încă sus. Prin ’96 a început să scadă, iar spre anul 2000 a căzut destul de abrupt. Oferta din piaţă începuse să crească, cei care aveau dozatoare au început să altereze reţetele şi, în timp, afacerea a căzut.
A fost o afacere mare?
Da, a fost o afacere foarte mare. Anii de succes au fost ’91 - ’92 -’93. A fost o afacere de ordinul zecilor de milioane de dolari ca cifră de afaceri.

Edited by Dares, 18 August 2015 - 21:02.

Ce magazine frecventaţi în anii '90?
Magazine care există azi într-un număr mai mic decât atunci: librării (prin zona Obor - Iancului mai sunt ceva), magazine de muzică şi laboratoare foto.

Prin 1993-1994 marile discoteci din Bucureşti mai foloseau casete audio pe post de sursă de muzică sau trecuseră deja la C.D.?  

djl, on 06 august 2015 - 15:54, said:

Ultima petrecere cu disc vinil original la care am participat a avut loc în noiembrie 1989, pe str. Grigore Alexandrescu, aproape de P-ţa Victoriei. Ascultam melodiile trupei Iris. Eram la o petrecere de rockeri, iar la 2 noaptea s-a spart gaşca. Eu mă nimerisem între ei, care urlau, în Piaţa Victoriei: "Mai e puţin, mai e un pic / Până la Marele Nimic", iar în decembrie 1989 s-a întâmplat ce ştim cu toţii...
Ultimul chef "pe stil vechi" la care am fost s-a ţinut prin 1998, tot cu casete audio (jumătate ale mele, le am şi acum ca atunci). CD player-ul încă era ceva scump, dacă nu preferai rack-urile dintr-o bucată. Atunci am auzit vorbindu-se pentru prima dată despre MP3 şi despre comoditatea pe care urma să o aducă, dar mi se părea ceva aproape imposibil să am un calculator la care să ascult muzică. Nimeni din gaşca noastră nu avea, încă, telefon mobil, deşi unii depuseseră CV-uri (de asemenea, un lucru nou atunci) pe la Connex şi Dialog.

djl, on 25 august 2015 - 02:33, said:

În 1997, în studioul Yamaha al Teatrului Naţional Bucureşti, pe lângă sintetizatoare, mixere clasice şi digitale şi PC-uri, se foloseau pentru înregistrarea matriţelor DAT, CD-RW şi ocazional casete audio normale şi discuri vinil, pentru preluarea de sample-uri. Cristi Tarnoveţchi decupase melodia "Owner of a Lonely Heart" (Yes) în sample-uri şi atribuise fiecare sample unei clape, astfel încât, apăsându-le cum trebuie, putea reda melodia cântând-o pe venerabilul Yamaha SY-99. Pentru mine era ceva fascinant, aproape ireal.

djl, on 21 august 2015 - 15:19, said:

Păi... ar fi renumitul studio foto din Pasajul Victoriei, apoi magazinele de la parterul lanţului de blocuri de vizavi de Bucur Obor, numit în popor Zig-Zag datorită formei blocurilor.
Apoi magazinele universale Victoria, Unirea şi chiar Bucur Obor.
Un magazin ce vindea casete audio produse de Electrecord era la Doamna Ghica, unde este acum - în locul lui - Raifeissen Bank. În 1990 vindeau şi casete cu muzică "străină", dar până în 1990 se găseau acolo faimoasele gentuţe pentru casete audio. Am şi acum una, de 20 casete (imitaţie de piele).
Posesorii de maşini cumpărau piese de la magazinele de la Gara de Nord (Trabant şi Wartburg), sau tot la Doamna Ghica (magazinul IDMS-ului, pentru Dacia).
Marea - şi prima - fiţă a comerţului nostru a fost lanţul de magazine Coleus. Unul era în pasajul pietonal de la Obor (cel de pe partea cu ACR), iar alte două pe Bd. Dacia (cel din zona liceului Cantemir a fost demolat şi nici acum nu s-a construit nimic acolo, se mai poate vedea gresia originală, iar celălalt există şi acum, însă ca shaormerie sau nu ştiu ce anume).
Zilnic îmi făceam veacul la magazinul Panasonic Technics de la Dinamo (şos. Ştefan cel Mare), dar mai era unul pe Cal. Victoriei (până să ajungi la Athenee Palace, actual Hilton, undeva pe stânga). Destul de des treceam şi prin GEPA ElectroCenter, de pe Cal. Dorobanţi.
Mai erau magazinele MegaVision, cel mai mare fiind la Unirii, dar mai era unul de asemenea pe Cal. Victoriei, pe colţul cu strada care ajunge la Piaţa Amzei.
Destul de des ajungeam şi la magazinele stradale de pe trotuar, de la Veteranilor, cele demolate de Băsescu cu scandal, când era primar. Se găseau arahide şi gogoşi bune acolo.
Şi, evident, faimoasele non stop-uri mici de la colţuri de stradă sau partere de blocuri.

Edited by PSC, 25 August 2015 - 16:32.

Genţi din alea mai am şi eu. Şi am mai multe casete decât în anii '90   La fel şi C.D.-uri      
Doamne, cum erau copiate multe casete      
Şi eu eram mare fan m.p. 3-uri. Nu înţelegeam care e faza cu calitatea şi compresia.
Un coleg din liceu avea combină care citea şi m.p. 3-uri şi eram supărat că cea de la bunicii materni nu citeşte.
Dar D.V.D. ai văzut pe la cineva înainte de 2000?      

Edited by djl, 25 August 2015 - 16:34.

De fapt, un fişier MP3 poate avea o calitate foarte bună dacă nu se foloseşte o compresie prea mare. Compresia are rolul de a micşora dimensiunea unui fişier (40-50 MB o melodie obişnuită, în urma unei compresii rezultând o mărime de 10 ori mai mică). Evident, reduce din calitate, căci compresia nu înseamnă altceva decât suprimarea unor date considerate inutile (de exemplu frecvenţele înalte şi joase cu valori apropiate de limitele urechii umane).
Am folosit SoundForge 6, pe vremea când Windows 98 era pe val, iar XP doar o trufanda. Am reuşit să scot un fişier MP3 necomprimat, care avea aceeaşi calitate cu fişierul WAV original, dar şi aceeaşi mărime. Pierderea calităţii în urma compresiei se poate sesiza imediat, de către o ureche muzicală antrenată, chiar şi la redarea prin boxe mici, de birou, de 30 lei.
Situaţia din domeniul audio (WAV vs. MP3) este oglindită şi în domeniul foto (RAW vs. JPG).

djl, on 04 august 2015 - 15:31, said:

Tocmai pe bulgari i-ai uitat? La Studio X am văzut pentru prima dată "Cu mâinile curate" şi am avut norocul ca filmul să fie titrat în bulgară, aşa încât l-am înţeles perfect. Ulterior începuseră şi ei cu dublările, încât citeam pe buze replicile şi încercam să le ghicesc.
În Ardeal lumea se uita la unguri, iar cei din Banat la sârbi. În Bucureşti, la un moment dat, se prindeau şi ruşii, tot cu antenele colective.
Apropo: multe antene colective încă sunt la locul lor pe blocuri, noi mai avem şi cablul original până în apartament.

Edited by PSC, 26 August 2015 - 01:04.

Astâzi seară am admirat antenele... şi mă gândeam la cum ar fi să mă uit din nou la televizor conectat la antenă colectivă.
Azi degeaba avem nu ştiu câte programe când nu prea mai avem la ce să ne uităm.
Am fost mirat să văd că încă se cumpără casete video blank (goale) sau că cineva a dat 290 lei pe un tv "Sony" Trinitron cu diagonala de 21" (54 c.m.), cu ecranul curbat... ce-i drept, tv cu sunet stereo.

Edited by djl, 26 August 2015 - 01:36.

PSC, on 26 august 2015 - 01:09, said:

Prin 1986 și în Mureș exista obieciul de a te uita la unguri, mai ales la Mondiale, când Ceaușescu era îngâmfat că "Tricolorii" au ratat calificarea după acel meci cu Irlanda de Nord (Vreo 30 de ocazii ale noastre, ăia din 3 șuturi le-a ieșit golul ... ), nu aveai altă soluție decât să te duci pe un deal din Nazna, sau Corunca, cu televizorul "Sport" la subraț, îl alimentai în priza mașinii, și montai acea antenă colectivă spre vest .

Mai veneau cu tine încă vreo 20 de colegi/prieteni/vecini/neamuri să vadă meciurile, se percepea și taxă, ca la seri de video .

djl, on 04 august 2015 - 15:31, said:

La noi au apărut vreodată la vânzare LaserDisc-uri, la magazine autorizate/magazine de închiriere video ?

Edited by c4n1b4lul, 26 August 2015 - 01:59.