Nevoia de oameni

M-a socat intotdeauna si n-am reusit niciodata sa gasesc o explicatie multumitoare fenomenului (pentru ca, in lipsa unei determinari constiente, ramane un fenomen “natural”) care domina evolutia (sau involutia) unui tanar.
Eu am o mica problema cu lucrurile pe care nu le inteleg. Nu le pot accepta ca atare. Fiind un rationalist, am nevoie de explicatii. Dar nu cu asta vreau sa incep. Ci cu fenomenul amintit mai sus. Un amestec exploziv de tendinte contradictorii, de impulsuri divergente, de manifestare simultana a unor nevoi antagonice. Cu alte cuvinte, acea stare dureroasa cand vrem sa facem un lucru si, in exact acelasi moment, nu vrem sa-l facem. Este ceea ce psihanalistii au denumit conflicte nevrotice interioare (vezi Karen Horney). In afara faptului ca suna inspaimantator, simpla denumire a fenomenului nu-l rezolva. Si nici nu-l explica multumitor, pentru mine, cel putin.
Exista o multime de momente in viata cand ne dorim un lucru dar suntem constienti ca nu-l putem avea (din diferite motive care tin de morala, bani, lipsa de vointa, conjunctura). Dar este un conflict intre o nevoie constientizata si un considerent rational. Cel mai grav este atunci cand cele doua componente ale comportamentului (dorinta, nevoia, pe de o parte si actiunea, atitudinea, pe de alta parte) sunt antagonice fara sa constientizam acest lucru. Vorbesc de cel mai des intalnit fenomen centrifug care reuseste sa bulverseze vietile oamenilor, in special atunci cand sunt tineri : nevoia de oameni.
Maslow a ordonat nevoile umane intr-o piramida, punandu-le la baza pe cele primare (hrana, sexul, aerul). A stabilit ca sunt si cele mai importante nevoi, tinand cont de impactul asupra motivatiilor actiunilor noastre. Erich Fromm, fara sa complice prea mult lucrurile, a spus ca nevoia cea mai mare a omului este cea de a iubi si de a fi iubit. Nevoia de acceptare, de integrare. De a simti ca faci parte dintr-un univers uman.
Eu sunt de acord cu ultimul. Pe langa frica, nevoia de iubire este principalul combustibil al arderii noastre, principala motivatie a supravietuirii. Cei mai multi dintre oameni n-o constientizeaza. Mai ales ca traiesc intr-o lume care, din ce in ce mai mult, se conduce dupa teorii savante despre individualism, despre necesitatea reducerii propriului univers la minimul necesar, axiome despre singuratatea ca singura stare in care poti da maxim pentru ca nu e nimeni care sa te opreasca in vreun fel. De aceea nu se vorbeste despre ea ca despre o boala care roade incet dar sigur bazele umanitatii noastre, lasand nedevorate doar acele elemente mecaniciste, sablonarde si impersonale care compun in proportie din ce in ce mai mare omul modern.
Lasand la o parte tarele societatii de azi, de care ne facem vinovati cu totii, de ce oamenii, macinati de aceasta nevoie, nu se apropie in modul cel mai firesc unii de altii ? De ce calea dreapta nu e si cea mai batuta ? De ce gasesc paliative, incercand sa-si camufleze frustrarile nascute de repetatele esecuri afective, in preocuparea excesiva pentru bani sau/si sex. Fromm spunea ca sexul fara iubire este un surogat de apropiere. Intimitatea fizica e cel mai usor de obtinut, nu cere mari responsabilitati si-ti sta la dispozitie oricand ai nevoie. Spre deosebire de o relatie adevarata, care implica multa responsabilitate, multa grija, respect, cunoasterea celuilalt si, evident, o anumita vibratie care se naste atunci cand doua structuri umane compatibile intra in rezonanta.
Ati vazut vreodata oameni care, desi par sa aiba nevoie de ceilalti, se comporta in asa fel incat sa-i indeparteze ? Nevoia este resimtita ca slabiciune. Apropierea de ceilalti este un mijloc prin care ei ne pot face rau. Trebuie sa renuntam la libertatea individuala pentru a prelua responsabilitati de cuplu sau de grup. Asumarea oricarei responsabilitati ii sperie pe cei mai multi oameni. Asta inseamna un efort in plus, inseamna sa raspunzi pentru actiunile tale si sa ai grija ca ceea ce faci nu te mai priveste, raneste, bucura, inalta, coboara, doar pe tine. Prin urmare, esti raspunzator pentru celalalt. Ei bine, cati oameni vor cu adevarat o astfel de responsabilitate ? De aceea, in afara mai rarelor sau mai deselor perioade de indragosteala (un mecanism prin care avem senzatia ca suntem impreuna, fara sa existe, de fapt, o relatie), oamenii incearca sa puna intre ei si ceilalti o distanta cat mai mare. Sunt nevoit sa repet convingerea mea ca acest fenomen este, de cele mai multe ori, inconstient. Dar cu atat mai nociv pentru echilibrul intern. Necunoasterea (sau nerecunoasterea) nevoilor si actionarea instinctuala au mai intotdeauna un rezultat in totala contradictie cu necesitatile noastre. Si, ca mai mereu cand nu obtinem ceea ce ne dorim atat de profund, apar dezamagirea, descurajarea, durerea, frustrarea. Haosul interior, dezechilibrul care ne va guverna toate drumurile.
Incercam sa umplem golul ramas cu sex, cu droguri, cu lumea virtuala a computerelor, cu obsesia pentru munca, cu goana dupa putere sau bani. Rezultatul e mai intotdeauna acelasi : un gol mai mare.

Radu Herjeu, on Sep 26 2005, 13:38, said:

vad ca tu incerci sa umpli golurile cu "editoriale" dar rezultatul e acelasi  ...
:coolspeak:

Radu Herjeu, on Sep 26 2005, 13:38, said:

la naiba omule, cind ai timp de toate "editorialele" astea?

Cross posting

Edited by mufă, 26 September 2005 - 15:14.

mufă, on Sep 26 2005, 15:12, said:

cross posting e putin zis. E plin internetu' de el  :coolspeak:

s-a mai discutat oarecum despre asa ceva...se uita insa un lucru (printre altele): atmosfera in care se dezvolta si traieste omul.