Credinta Ortodoxa

despre har e vorba in citatul de mai sus dar tu nu vezi
la tine harul inseamna litera

Principala rătăcire în ce priveşte viaţa de familie constă acum în faptul că toţi caută şi aşteaptă fericirea de la căsnicie ca pe ceva de-a gata, ca pe ceva ce ei ar trebui să găsească fără osteneli şi fără silinţă. Această fericire „de-a gata" nu există însă nicăieri pe pământul nostru: aici totul se dobândeşte cu osteneală.
Arhiepiscopul Ambrozie Kliuciariov

Cred că factorul hotărâtor în reuşita vieţii de familie este năzuinţa măcar a unuia dintre soţi de a păstra, pentru Hristos, pacea, iubirea şi înţelegerea. Iar dacă fiecare „trage spuza pe turta sa", dacă fiecare este înclinat să dea vina pe jumătatea sa, dacă fiecare are de gând să pretindă, să tragă la răspundere, aşteptând pocăinţa vinovatului, lucrurile stau prost... încă o dată voi aminti sfatul dat de un păstor contemporan unei perechi după cununie: „Cine e mai deştept dintre voi doi, acela să cedeze primul".
Protoiereul Artemie Vladimirov

Cel mai mult să vă temeţi de pierderea sau ştirbirea încrederii reciproce. In aceasta constă temelia vieţii conjugale fericite.
Sfântul Teofan Zăvorâtul

Adeseori, tinerii soţi caută unul în celălalt doar prinţi şi prinţese din poveşti, având unul faţă de celălalt pretenţii idealiste cu neputinţă de îndeplinit, uitând de propria lor imperfecţiune: aşa încep fisurile din unirea conjugală. Fiecare trebuie să-şi aducă aminte de nevrednicia proprie: atunci, smerindu-se, soţii pot să se ajute unul pe celălalt să-şi manifeste cele mai bune trăsături, să se arate în frumuseţea cea dintâi, de Dumnezeu zidită, a sufletului.
Mitropolitul Vladimir al Asiei Centrale

Sfaturi care duc la o căsnicie fericită:
1. să nu fiţi niciodată supăraţi amândoi în acelaşi timp;
2. să nu ridicaţi niciodată vocea unul la celălalt (cu excepţia cazului când arde casa);
3. dacă unul dintre voi trebuie neapărat să iasă învingător din dispută, cedează tu;
4. dacă trebuie să mustri, fă asta cu dragoste;
5. niciodată să nu aminteşti greşelile din trecut;
6. nu mergeţi la culcare fără să vă fi împăcat;
7. străduiţi-vă, cel puţin o dată pe zi, să vă spuneţi unul celuilalt o vorbă bună;
8. dacă ai făcut ceva greşit, grăbeşte-te să-ţi recunoşti greşeala şi să-ţi ceri iertare;
9. în contradictoriu discută doi, însă cel ce n-are dreptate vorbeşte întotdeauna mai mult.

In esenţă, aceste sfaturi şi altele de acelaşi fel reprezintă o repovestire a ceea ce ne învaţă credinţa creştină. Ca atare, dacă amândoi soţii se vor strădui să devină creştini mai buni, vor fi înlăturate toate neînţelegerile, iar înţelegerea şi dragostea reciprocă dintre ei vor creşte.
Episcopul Alexandru Mileant

Un gând curat, bun, are putere mai mare decât orice nevoință.
Părintele Paisie Aghioritul

Edited by Ayami, 12 July 2017 - 20:49.

„Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18, 36). Mi se pare că tot avem tendinţa de a uita acest adevăr evanghelic. Suntem ispitiţi a transforma într-un scop în sine diferitele lucrări ale Bisericii din sfera filantropică, educaţională, culturală, economică etc. Nu e de ajuns să fim harnici şi să realizăm multe. Important e în ce duh le facem pe toate acestea. Oare chiar nu vrem să învăţăm nimic din păţania confesiunilor creştine occidentale, extrem de bine organizate şi cu multe activităţi, dar ale căror lăcaşuri de cult se golesc pe zi ce trece? Am avut ocazia să văd în Spania două seminarii teologice impresionante prin anvergura clădirilor şi a dotărilor – dar care, de la peste o mie de elevi, au ajuns azi la doar câteva zeci. Şi declinul continuă.
Îngrijorarea mea cea mai mare este, aşadar, faptul că suntem tentaţi să intrăm în logica celor ce atacă Biserica. Nu trebuie nici să luptăm cu armele lor, nici să acceptăm „locul” de bătălie stabilit de ei – „ei singuri se vor răni cu limbile lor” (Psalmi 63, 8). Nu au decât să fie necruţători cu noi, aceste atacuri întăresc sistemul imunitar al Trupului eclezial. Ceea ce se pierde la capitolul imagine se converteşte în câştig la nivelul calităţii credincioşilor. Că tot e „vremea cernerii”. Mai periculoşi decât cei ce susţin că Biserica nu face nimic sau că face lucruri rele sunt cei care ar vrea ca ea să-şi lase deoparte menirea şi să devină eminamente o instituţie implicată în tot felul de acţiuni de natură socială, culturală, civică sau chiar politică. Dacă avem ceva de înfăptuit într-un anumit domeniu – şi Biserica nu poate sta cu mâinile în sân, când sunt atâtea nevoi în lume – sau dacă este nevoie să luăm atitudine pe o anumită problemă de interes public, să o facem, însă numai având conştiinţa că slujim lui Dumnezeu: „Orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl” (Coloseni 3, 17). Dacă ne lipseşte această conştiinţă, degeaba lucrăm. Ne mai facem şi iluzii că suntem activi şi vrednici de ispravă, alimentându-ne mândria.
Părintele Constantin Sturzu

Cereţi şi vi se va da, spune Scriptura. Dacă nu cerem ajutor de la Dumnezeu, în zadar ne chinuim. În vremea în care cerem ajutorul dumnezeiesc, Hristos ne leagă cu o sforicică prin harul Său şi ne ține. Suflă vântul de ici şi de colo, dar nu ne primejduim fiindcă suntem legaţi. Însă atunci când omul nu înţelege că Hristos este Cel Care îl ține, se desface de legătura sforicelei şi îl bat vânturile dintr-o parte şi din alta şi se chinuieşte.
Părintele Paisie Aghioritul

Psaltirea face parte din cartile canonice ale Vechiului Testament. E o carte pentru omul incercat de necazuri si suparari, pentru cel ce-si plange pacatele, pentru cel ce aduce multumire, pentru cel care cere intarire in lupta cu ispitele. Orice om se regaseste in ea. E de ajuns sa incepi citirea, ca sa n-o mai lepezi din mana.
Insa, exista credinta ca atunci cand citim Psaltirea, vin asupra noastra numai necazuri. In ochii unor oameni cu o astfel de credinta, citirea Psaltirei este primejdioasa. Nu stiu de unde a aparut aceasta credinta, dar un lucru e sigur: citirea ei nu aduce nici un rau. Dimpotriva, tamaduieste ranile lasate de pacate, pastreaza sanatos pe cel care nu-i atins de boala si pune pe fuga demonii. Potrivit invataturii Sfintilor Parinti, a nu citi Psaltirea, inseamna a iesi la lupta cu diavolii fara a avea arme. Iar daca nu avem arme la noi, diavolul ne ia prizonieri, adica ne face robi ai pacatelor. Este posibil ca oamenii care nu mai au rezistenta in lupta cu pacatul, sa se raporteze gresit la anumite lucruri si astfel, sa considere Psaltirea aducatoare de rele.
De dorit este sa ne identificam cu ceea ce citim. Dar nu e nevoie de o anumita vrednicie pentru a citi din Psaltire. Sa nu uitam: cum suntem, asa citim. Este firesc ca atunci cand avem o viata slabita din punct de vedere duhovnicesc, sa dea navala in mintea noastra diverse ganduri. Important nu e cat de mult citim, ci cat de mult traim cuvintele din Psaltire. Numai asa citirea lor poate deveni o rugaciune. Altfel, citirea psalmilor nu e decat o recitare de cuvinte duhovnicesti.
Staretul Varsanufie de la Optina despre Psaltire:
"Imi scrie un intelectual foarte tulburat: "Ma simt foarte rau. Cele dinafara toate imi merg bine. Familia mea este unita in dragoste. Femeia mea este buna. Raul este ca nu am pe nimeni caruia sa imi deschid inima. De aceea sunt mereu obosit sufleteste. Femeia mea nu ma intelege. Copiii sunt mici. Ce-mi ramane de facut? Cum sa ma eliberez de aceasta durere sufleteasca?"
I-am raspuns sfatuindu-l sa citeasca Psaltirea. Acolo, la Psalmul 93 va afla cuvintele: "Doamne, cand s-au inmultit durerile in inima mea, mangaierile Tale au veselit sufletul meu". "Staruie asupra acestui stih si citeste mereu toata Psaltirea. Si cred ca Domnul te va usura".
A trecut putin timp si am primit o scrisoare de la el: "Am facut ascultare. Am inceput sa citesc Psaltirea. Dar nu inteleg nimic".
I-am raspuns: "Staretul Ambrozie a dat urmatorul raspuns intr-o imprejurare asemanatoare: "Tu nu intelegi, dar diavolii o inteleg foarte bine si fug departe de tine. Citeste-o". Si desi acum nu o intelegi; incet-incet vei incepe sa o intelegi. Eu nu stiu ce se va intampla, dar iti repet: citeste Psaltirea in fiecare zi cate putin. Si Domnul nu te va lasa, ci va veni cu mila Sa, te va ajuta si te va mangaia; pentru totdeauna."
Adrian Cocosila

Să reţineţi că una dintre minciunile cu un impact dezastruos asupra noastră este aceea că în viaţă trebuie să-ţi cauţi jumătatea. Ni se inoculează această minciună, prin literatură, presă, filme, încă de când suntem copii. Ni se spune că nu putem fi fericiţi decât dacă ne găsim jumătatea. Este o minciună care datează cam din perioada romanticilor, când omul s-a îndepărtat de Dumnezeu şi caută să pună pe piedestalul pe care stătuse Dumnezeu un alt om, persoana iubită.
Pentru că fiecare om e chip al lui Dumnezeu, nu jumătate de chip. Şi nu relaţia mea cu alt om mă împlineşte, ci relaţia cu Dumnezeu. Dacă stau mereu în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune, simt adevărul celor spuse de Mântuitorul: „Împăraţia Cerurilor este înlăuntrul vostru”. Simt pace, bucurie, mângaiere, echilibru. Abia atunci relaţia mea cu alţi oameni poate deveni relaxată, neposesivă, iar gelozia, controlul, invidia şi toate celelalte care ne chinuie cad de la sine.
Doi oameni care trăiesc în Dumnezeu nu pot avea decât o relaţie foarte bună. Altminteri, eu n-am fericirea şi o aştept de la celalalt şi el o aşteaptă de la mine. De aici vin atâtea dezămăgiri, nefericiri şi drame. Omul crede că şi-a ales partenerul greşit şi de asta nu e fericit. Îşi caută alt partener şi, după un timp, simte acelaşi gol şi aceeaşi neîmplinire. Dar problema nu este acel partener, ci raportarea greşită la viaţă, că tu crezi că exista o jumătate cu care poţi să formezi un întreg.
Noi, de fapt, ne avem rădăcinile în Dumnezeu, nu în alt om, iar seva, puterea noastra de viaţă vine de la Dumnezeu şi nu de la om. E clar atunci că împlinirea nu poate să fie decât in El. Nu de la alt om trebuie să aştept fericirea, ci de la Dumnezeu. Dacă am acea împlinire profundă în Dumnezeu, pot să am şi împlinirea familială, socială… Şi mai e ceva: noi nu putem schimba pe nimeni, fiecare se schimbă numai dacă vrea. Mulţi sunt nefericiţi pentru că încearcă să-şi schimbe „jumătatea”. Femeile, de exemplu, ştiu că bărbaţii cu care se căsătoresc au anumite defecte, vicii, neîmpliniri. Dar se însoţesc cu ei, sperând să-i schimbe. Când iubeşti pe cineva, nu te căzni să-l schimbi, căci nu vei putea. Roagă-te pentru el, dă-i un sfat, o carte, şi mai departe rămâne lupta lui cu el înşuşi. Eu pot să-ţi pun în farfurie, dar nu pot să mănânc în locul tau, îţi arăt drumul, dar nu pot să merg în locul tău.
Părintele Ghelasie de la Frasinei spunea că nu conteaza atât duhovnicul, cât râvna ucenicului. Duhovnicul poate să fie un om sfânt, dar dacă tu n-ai pic de râvnă, sămânţa ta rămâne tot neîncolţită. Tu însuţi trebuie să pui sămânţa în pământ, să o îngrijeşti, să fii grădinarul propriei tale vieţi.
Problema nu e să-i schimbi pe alţii, ci să te schimbi pe tine. Odată ce vom face asta mai mulţi, se schimbă şi lumea din jurul nostru.
Părintele Dan Popovici, Schitul „Invierea Sf. Lazar”

Dumnezeu cheamă pe toţi. Dar nu toţi răspund chemării Lui. Cei ce au răspuns sunt greu încercaţi de către Dumnezeu, iar greul încercării Dumnezeu îl măsoară cu gradul credincioşiei şi dăruirii faţă de Dânsul. Cei ce iubesc pe Dumnezeu trec prin multe și grele ispitiri. Aş voi aici să ating o problemă cât se poate de însemnată, despre care totuşi nu ştiu deloc cum să mă exprim. Nu aflu nici cuvinte, nici căi de a lămuri această temă. De este cu putinţă, încercaţi să mă înţelegeţi din următoarele neputincioase cuvinte.
Cel ce iubeşte pe Dumnezeu trece prin astfel de suferinţe, pe care cel ce nu are o credinţă adâncă în Dumnezeu nu le-ar putea răbda, ci s-ar îmbolnăvi sufleteşte. Din credinţa adâncă şi din dragoste se naşte marea bărbăţie despre care vorbeşte Stareţul. Este bărbăţia ce izbăveşte omul de a se îmbolnăvi când întâlneşte lumea duhurilor rele.
Cel ce iubeşte pe Dumnezeu ştie aceste suferinţe, dar, în ciuda experienţei lor, nu numai că rămâne normal, adică îşi păstrează putinţa stăpânirii de sine, putinţa controlului de sine logic şi moral, şi tot ce se poate numi semn al normalităţii, ci câştigă în plus şi un neasemuit mai mare adânc şi subţirime a acestor putinţe decât se observă la omul de rând.
Sfântul Siluan Athonitul

Sfântul Moise Arapul a profeţit zicând că în zilele cele de pe urmă ale veacului al şaptelea şi jumătate, viaţa monahicească se va defăima cu totul şi nu vor mai ţine socoteală monahii de mântuirea sufletului şi vor umbla prin mijlocul tulburărilor şi al gâlcevilor, întunecaţi, fără nici un folos şi leneşi, negrijindu-se nicidecum de fapta bună, robiţi de patimile păcatului, pentru că de acolo de unde l-au ars pe satana nevoitorii cei dintâi, tot aşa şi el are să ardă şi să pârjolească.
Şi de unde s-a biruit, va birui şi el pe monahii cei leneşi şi defăimători. Unde a sporit dreptatea, acolo va prisosi mai mult păcatul şi fărădelegea, pentru că se va răci dragostea multora şi vor petrece monahii prin mijlocul lumii şi a lumenilor fără frică, cu mâncăruri şi băuturi, amâgindu-se de poftele trupului prin deşertăciuni în necurăţie şi fapte ruşinoase.
Preoţii se vor spurca prin păcatul desfrâului şi preotesele lor vor preacurvi, asemenea şi ei vor preacurvi cu altele.
Atunci va veni mânia cea mare a lui Dumnezeu şi va distruge tot neamul cel viclean şi-l va trimite în focul cel veşnic.
Sfântul Ioan Iacob Hozevitul

Tot ce suportă patul să legalizeze statul?
1 din 2
Nu este firesc, bineînţeles, ca cineva să intervină în intimitatea altcuiva. Dumnezeu Însuşi ne respectă libertatea alegerilor pe care le facem. El ne arată consecinţele pe care le vor avea faptele noastre, dar nu sileşte pe nimeni să-L asculte. Dimpotrivă, Domnul spune: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Aşadar, nu dă buzna în casa noastră, nu sparge uşa, dar nici nu se depărtează de la noi, oricât de răi am fi, pentru că ne iubeşte. „Uşa” este simbolul limitei libertăţii noastre şi al intimităţii noastre. Dar aşa cum Dumnezeu nu vine peste noi, nici noi nu avem dreptul de a „da buzna” peste ceilalţi, cerând ca slăbiciunile sau obiceiurile noastre să devină normă publică. Nici măcar duhovnicul, în Taina Spovedaniei, nu are dreptul de a se amesteca în intimitatea soţilor, chiar dacă are datoria de a-şi învăţa ucenicii despre conduita creştină a unui cuplu. Poate sfătui, dacă e solicitat, sau poate primi o mărturisire a lor despre anumite păcate săvârşite „în pat”. Dar în nici un caz nu poate dirija viaţa lor intimă sau da curs unor chestionări specifice mai degrabă unui voyeur, decât unui părinte duhovnicesc.
Părintele Constantin Sturzu

Domnul Sturzu subantelege ca norma publica este inclusa in norma Bisericii. De aceea numeste 'obiceiuri si slabiciuni'. Or, statul nu poate numi 'obiceiuri si slabiciuni' asa ceva pentru ca nu are motiv.

Domnul Sturzu vorbeste din perspectiva unui crestin care traieste intr-o tara preponderent crestina, daca ar fi fost eschimos sunt sigur ca s-ar fi exprimat altfel. Bineinteles, putini oameni reusesc performanta de a se pozitiona pe "neutru absolut" cum o faci tu, probabil de aia nu intelegi niste nuante da nu-i problema.
..............................

Tot ce suportă patul să legalizeze statul?
2 din 2
Statul are datoria de a proteja libertatea fiecăruia, care este însă limitată de libertatea celorlalţi. Biserica nu-şi doreşte, precum se mai întâmplă în alte spaţii religioase, ca să impună prin lege vreo convingere sau prescripţie de ordin moral. Dar cetăţenii unei ţări, creştini sau nu, pot avea iniţiative legislative inspirate din morala şi credinţa creştină. În fapt, însăşi Europa modernă s-a construit şi ca un spaţiu modelat de o viziune creştină asupra lumii. Aşadar, e o diferenţă uriaşă între a inspira şi a impune ceva. În Biserică nu se fac compromisuri când e vorba de învăţătura de credinţă şi nici nu se adaptează principiile morale la neputinţele oamenilor. Toţi suntem păcătoşi şi luptaţi de diferite patimi, de la vlădică la opincă. Nu e nimic de mirare la acest capitol. Dar faptul că unii, poate chiar o majoritate, nu reuşesc să se ridice la înălţimea chemării lui Dumnezeu, nu înseamnă că ar trebui „adaptat” cuvântul revelat la decăderea noastră. Expresia: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”, care se regăseşte în mai multe locuri din Evanghelie, este şi un îndemn la depăşirea unei viziuni înguste, egoiste şi pătimaşe, la ieşirea din văicăreală şi slăbănogire. Ea este o încredinţare că suntem chemaţi la a fi verticali şi dinamici, cuprinzând pământul întreg, dar fără a pierde legătura cu Cerul. E o chemare la integritate şi la integralitate.
Părintele Constantin Sturzu
……………………………………………………………….

Toţi avem probleme. Modul în care reacţionăm la problemele vieţii devin probleme. Dacă te superi, trece? Nu, ci ai deja două probleme. Schimbaţi logica pierderii. S-a pierdut şi gata. Viaţa este un dans între cutremur şi echilibru. Orice cutremur aşează lucrurile, le decantează, reaşează valorile.
Aşadar, depresia şi bucuria se molipsesc. Eşti valoros nu pentru că ai luat 10, ci pentru că te-ai născut. Bucură-te de viaţă şi de minunea de a fi! Totul se poate repara în afară de moarte!…
Ieromonah Hrisostom Filipescu

Pai da, dar in statul nostru nu exista doar crestini. Prin urmare nu se poate vorbi despre 'obiceiuri si slabiciuni' legalizate ci de libertati, drepturi si obligatii cetatenesti. Ce predica Biserica in interiorul ei,  ce norme morale fixeaza, este una, si ce legi da statul este cu totul altceva.

Depinde ce intelegi prin libertate, difera de la om la om si de la natie la natie. A legaliza armele de foc inseamna libertate? Pedeapsa cu moartea e un semn ca acea societate e libera sa-si pedepseasca cetatenii asa cum crede ea de cuviinta? Daca am dreptul sa te impusc cand imi incalci proprietatea, se numeste ca traiesc intr-o societate libera? Cine hotaraste pana unde si in ce forma trebuie sa se manifeste libertatea?
Ce numesti tu libertate?

Sunt perfect de acord cu tine, trebuie sa traim intr-o societate libera cu drepturi si obligatii cetatenesti, cine stabileste care sunt alea?
.......................

1 din 8
Biserica noastră cinsteşte şi promovează evenimentul sfinţeniei. Sfântul este un eveniment istoric, este darul şi rodul Sfântului Duh, este acela care-şi ridică de bună voie crucea sa umplându-se de harul Preasfântului Dumnezeu.
În Biserica noastră sfânt nu este socotit cel nepăcătos sau cel desăvârşit moral, ci acela care a dobândit o legătură cu Dumnezeu, care L-a iubit pe Dumnezeu, s-a legat de El, şi Dumnezeu a devenit centrul vieţii lui. Biserica nu există ca să-l mângâie pe om pentru problemele lui cotidiene. Biserica nu există ca spaţiu al certificării virtuţii noastre, Biserica nu există ca să satisfacă promovarea şi recunoaşterea noastră socială, ci există ca spaţiu al vieţii, ca spaţiu al libertăţii, ca spaţiu al dragostei, ca spaţiu al relaţiei cu Dumnezeu, şi prin Dumnezeu cu fiecare om.
Sfinţenia este o invitaţie provocatoare către fiecare dintre noi. Nu am venit la existenţă ca să facem o familie şi apoi să murim fără să fi fost avuţi în vedere de Dumnezeu. Taina vieţii pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu este o invitaţie la sfinţenie, adică la unirea cu Dumnezeu. Este o invitaţie la a reflecta pentru ce motiv trăim. Este o invitaţie să înţelegem că viaţa este cel mai mare dar al Iubirii dumnezeieşti. Prin urmare, cea dintâi grijă a noastră este aceea de a face să corespundă acest eveniment al existenţei biologice cu faptul de a afla adevărata viaţă, care este Dumnezeu Însuşi.
Părintele Varnava Iankos

Edited by Ayami, 16 July 2017 - 21:42.

Orice ar fi acea libertate, nu Biserica hotaraste lucrul acesta, pentru ca pur si simplu nu este reperul tuturor.
Deci, in spatiul public larg, domnul Sturzu nu poate afirma ca acele obiceiuri sunt 'slabiciuni', atata vreme cat ele nu aduc vreun prejudiciu celorlalti. Casatoria civila, spre exemplu, nu are legatura cu Biserica. Doar cea religioasa.

Ayami, on 16 iulie 2017 - 21:35, said:

Aci vom da exemplul copiilor nascuti fara nici o sansa de a afla 'adevarata viata'.

Domnul Sturzu a zis, in esenta, ca nu e firesc ca normele de convietuire sa fie hotarate numai de Verrde si de cei ce fac parade colorate pentru aia nu mai e nici libertate, nici o societate normala si nici orice altceva ar fi normal sa fie, anomalii din astea se pot intampla doar in tara lui Verrde Imparat. In Romania e normal ca limba oficiala sa fie romana, nu spaniola, nu chineza cu toate ca toti ne iubim si ne stimam, normalul inseamna ceva, anormalul altceva, si cu asta terminam pe azi.

Doi, tu nu dai nicio sansa nimanui si nici nu poti da sentinte pentru altii. Sa luam cazul tau, daca ai avut atatea sanse in viata si ai ajuns ce ai ajuns, le ce ti-au folosit sansele? Poate ca esti un om integru sau poate esti o lepra care se preface frumos si esti apreciat oameni doar pentru ca joci bine teatru, nu stiu si nici nu vreau sa stiu despre sansele tale ratate sau fructificate. Poate ai descoperit "adevarata viata" si consideri ca altii sunt privati de viata pe care o traiesti tu, sa fii sanatos.
Si uite asa am zis si eu despre sansele altora, e corect?
Te referi la copiii nascuti fara a avea sanse de a ajunge ingineri probabil, ori poate crezi ca adevarata viata e aia cand mananci copios carnati cu fasole si multi dintre ei rateaza sansa "vietii adevarate", cand iti dai cu parerea despre sanse, poti sa te referi la orice iti inchipui tu ca ar fi "viata adevarata" dar nu pe toti oamenii in cheama Verrde si nu toti se dau in vant dupa carnati cu fasole, pricepi?
Crestinii cred despre viata ceva si tu vad ca iti inchipui altceva, fiecare cu viziunea lui, fix cum e cu libertatea din Statele Unite vs Europa, care libertate e mai libertate?
Si tot asa, bla, bla, bla pana maine daca ne punem mintea, mai bine ne culcam.
...............................................................

2 din 8
Pentru că, dacă la Biserică venim în mod mecanic, formal, ca să ne împlinim anumite obligaţii, poate şi pentru a-L îmblânzi pe Dumnezeu, astfel încât să slujească mai bine planurilor noastre cotidiene, aceasta este o mare înşelare. Nu pentru aceasta este Biserica. Biserica este ca să aflu bucurie, acea bucurie pe care nu poate să mi-o fure nimeni. Biserica există pentru ca moartea să fie biruită, să fie depăşită, şi pentru ca să intrăm în bucuria veşniciei, care de acum „în oglindă” o gustăm. Astfel aflăm mângâierea că moartea a fost biruită. Din această perspectivă, lucrurile curgătoare se retrag. Printre ele şi întristările, care de acum se înşiruie şi ele în parcursul spre veşnicie. Deoarece în spatele fiecărei întristări se află frica de moarte, frica de efemer, de trecător, drept pentru care şi aceasta contribuie la pocăinţă.
Este nevoie să contractăm un asemenea fel de legătură cu Dumnezeu, încât să devenim părtaşi Învierii lui Hristos. Să înţelegem că nu stăpâneşte moartea şi, prin urmare, nicio întristare şi nicio mâhnire nu ar putea să ne păgubească în afară de una: despărţirea de Hristos. Un alt element este acela de a înţelege că aşteptarea cu nădejde a lui Hristos este pentru toţi. Nu numai pentru cei drepţi, ci şi pentru păcătoşi. De altfel, măsura păcătoşeniei nu se judecă după criterii exterioare, care sunt doar simptome, ci se judecă după procentul doririi noastre pentru adevăr, pentru Hristos. Fără dorirea lui Hristos vor veni şi desigur vor stăpâni simptomele, păcatele. Cu dorul pentru Hristos va începe omul să-şi organizeze astfel viaţa sa, într-un asemenea mod încât să nu fie atacată această aşteptare a relaţiei lui cu El. Prin urmare, şi măsura păcătoşeniei noastre se judecă după cât aşteptăm şi cât ne sprijinim pe adevăr şi pe Hristos.
Părintele Varnava Iankos

Edited by Ayami, 16 July 2017 - 22:52.

Atac la persoana plus multe labareli. Curat crestinoid!

Daca altfel nu intelege omu...una e crestin si alta e prostu satului, le cam confunzi.
Ok sefu, ti-ai facut numarul, de acum poti sta linistit un timp.


ps, asta o s-o repet la nesfarsit [nu se refera la tine pentru ca tu esti doar o portavoce, sunt ei altii care ne dau lectii de viata]:

"Adeseori un anumit ton pedant insotit de cuvinte sforaitoare cu aspect stiintific impresioneaza, asa incat prostii gogonate, bazaconii se aleg cu adancul respect al tuturora. Ar fi de ajuns sa fie nitel scuturate pentru a se vedea cat pretuiesc.
Chamfort: Exista prostii bine imbracate, asa cum exista dobitoci foarte dichisiti“.
Nicolae Steinhardt
................................................

3 din 8
Un alt criteriu este dispoziţia inimii noastre. Şi cel mai păcătos om, cel mai josnic, are dreptul la dorirea lui Hristos. Inima are totdeauna nădejdi, dacă omul nu a plecat din această viaţă. Prin urmare, al treilea si cel mai de temelie criteriu este să respingem deznădejdea, adică faptul că aceste stări nu sunt pentru noi. Pentru noi este inima arzândă care-L vrea pe Hristos.
Trebuie, aşadar, să facem rugăciune. Acesta de altfel este un simptom de bază al secularizării noastre, a noastră, a oamenilor bisericeşti, care ţinem doar predici, sau lucrare socială fără nevoinţa rugăciunii, sau ne raportăm la noţiunea de viaţă în mod filosofic sau politico-ideologic, ca şi oamenii lumeşti. Fără rugăciune toate sunt o osteneală pierdută. Precum şi rugăciunea fără fapta dragostei este pierdută. Ceea ce ne lipseşte nu este spaţiul, ci timpul liniştirii (isihiei), timpul rugăciunii de puţine minute, dar puternice şi esenţiale, astfel încât să fie activate toate cele de mai sus şi în principal inima noastră către Hristos şi către fratele nostru.
Părintele Varnava Iankos

Edited by Ayami, 17 July 2017 - 07:15.

4 din 8
In Duminica de după Cincizecime (v. Matei 10, 32-33, 37-38 şi 19,27-30), Biserica noastră îi cinsteşte pe toţi sfinţii, ca să arate tocmai aceasta, anume că rodul Sfântului Duh, scopul vieţii duhovniceşti şi raţiunea existenţei oamenilor este sfinţenia. Atunci când noi auzim termenul „sfinţenie” ni se pare ceva depărtat, ne sperie puţin şi ni-i închipuim ca pe nişte supraoameni, înconjuraţi desigur într-o anumită aură mitică.
Biserica noastră, însă, rânduieşte lucrurile puţin diferit. În principiu, consideră că fiecare dintre noi are chemare pentru sfinţenie. Aceasta este raţiunea existenţei noastre. În al doilea rând, sfântul nu este un supraom, ci cel ce este profund uman. Adică acela care a luat în serios viaţa lui, acela care şi-a cinstit inima lui fără să fie mulţumit de sine. Omul neliniştit, care nu este satisfăcut cu uşurinţă, care vrea să-şi odihnească inima sa luând problema în serios, acesta este începutul sfinţeniei, şi acesta este sfântul.
Aşadar, dacă suntem expresia iubirii lui Dumnezeu şi dacă suntem făpturile Lui, nu ne putem afla odihna fără El. A pus înlăuntrul nostru Dumnezeu un dor nemărginit pentru Nemărginit, şi prin urmare odihna noastră este acolo. Este negarea vieţii atunci când noi ne aranjăm în cele puţine. Sfântul este acela care le vrea pe toate. Este acela care vrea plenitudinea vieţii. Este acela care vrea să-și odihnească inima lui.
Părintele Varnava Iankos

Ceea ce citezi ti se potriveste perfect. Alt atac la persoana. Tipic pentru un crestinoid.

Ayami, on 16 iulie 2017 - 22:39, said:

Ma gandeam la copii nascuti cu boli severe sau in zone de razboi si saracie crunta. Aia da  premisa pentru aflarea 'vietii adevarate' despre care vorbeste Sturzu cu limba de lemn perfecta.

Atac la leorbaiala, mai exact, pe forumul asta se discuta numai idei si se face abstractie de persoanele care le emit, ai uitat? Idei in aer, discutam discutii cu persoane ipotetice, tu nu esti tu pe forum asta, de fapt. Asa e regula.
Ce insemna crestinoid? Are vreo legatura cu persoana?
............................................

5 din 8
Prin urmare, sfinţenia este dobândirea Sfântului Duh. Nu avem sfinţenie prin noi înşine. Sfinţenia nu este o îmbunătăţire a caracterului nostru, sau a comportamentului nostru. Şi, mai mult, sfinţenia nu este nepăcătuirea. Sfinţenia este faptul de a dobândi Sfântul Duh. Adică să contractăm o relaţie vie, reală cu Dumnezeu; adică să-L căutăm pe Dumnezeu; să nu ne neliniştim dacă nu-L găsim pe Dumnezeu.
Pe această cale a căutării lui Dumnezeu - dacă suntem adevăraţi, iar nu să ne făţărnicim ca „sfinţi” sau creştini - şi păcate vom avea şi îndoieli vom avea şi tăgăduiri vom avea şi hule vom avea în inima noastră, pentru că aceasta este firea noastră decăzută. O astfel de luptă cu noi înşine şi cu „stăpânitorul întunericului” este parcursul nostru spre Dumnezeu!
Pentru ce toate acestea? Ca să înţelegem că sfinţenia nu este dobândire, că Dumnezeu nu este o achiziţie; Dumnezeu este dar. Trebuie să fii foarte smerit ca să înţelegi că sfinţenia este un dar şi că mântuirea este un dar. De ce? Dar cum este dar? Nu trebuie şi eu să dovedesc că sunt ceva? Că ceva izbutesc să duc la bun sfârşit? Un singur lucru putem să ducem la bun sfârşit: să acceptăm că suntem copiii lui Dumnezeu şi să ne încredem în viaţa pe care ne-o dă Dumnezeu; să ne încredem în iconomia pe care o face Dumnezeu în viaţa noastră.
Părintele Varnava Iankos