Credinta Ortodoxa

3 din 6
Din ce motiv? Pur şi simplu, dacă nu trecem prin durerea personală a durerii absenţei şi a căutării lui Dumnezeu, nu ne va durea pentru niciun om şi vom sluji unui „adevăr”, care nu se află în legătură cu lupta duhovnicească personală şi cu adevărul personal al niciunui om.
Un pedagog care nu se împărtăşeşte personal cu elevul său şi cu copilul său, se limitează la dezvoltarea teoriilor. Dar fiecare om este cu totul diferit, prin urmare este nevoie de o abordare personală. Dacă abordez omul pe baza unui sistem de adevăruri şi teorii, nu voi dobândi o relaţie omenească. Precum un părinte care are mulţi copii. Dacă este adevărat, se apropie cu totul diferit de fiecare, analog cu adevărul său.
Parcursul personal către Dumnezeu şi către adevărul fiecărui om este cu totul particular şi reclamă nu cunoaşterea teoretică a adevărului, ci experierea lui Dumnezeu. Una este cunoaşterea cerebrală a adevărului şi altceva cunoaşterea lui Dumnezeu.
Prin urmare, Domnul de ce nu S-a apropiat de înţelepţii religiei din acea epocă şi i-a ales pe cei fără carte? Pentru că erau oameni neprihăniţi. Nu se întipărise în mintea lor niciun fel de falsă teorie religioasă. Erau „curaţi”, de aceea vedeau în chip neştirbit adevărul lui Dumnezeu.
Părintele Varnava Iankos

4 din 6
Sfântul Ioan Gură de Aur mai subliniază şi altceva: „Domnul i-a ales pe cei neprihăniţi ca să nu se mândrească că au avut ceva al lor ca să dea, sau că au izbutit ceva al lor, ci că toate au fost ale harului”. Pentru ce s-ar fi putut mândri pescarul? Doar era fără carte, neînvăţat. Cum făcea el minunile? Cum vorbea el limbi străine? Cum lumina oamenii?Aşa grăia pescarul: „Nimic nu este al meu, toate sunt ale lui Dumnezeu”. Şi continuă cutremurându-ne, depăşind orice fel de măsură morală, Sfântul Ioan Gură de Aur, şi zice: „Dacă Dumnezeu îl voieşte pe careva păstor, mai întâi îl smereşte. Mai întâi îl face să guste eşecul său personal, să-şi vadă halul dezastruos în care se află“. Prin urmare, pedagogul corect este cel zdrobit, cel pierdut.
Oamenii morali, aflaţi pe locuri înalte şi „pe tron şezând” sunt uneori oameni problematici. Pentru că funcţionează pe baza propriilor lor măsuri cu privire la adevăr şi la morală. Dar după ce măsură suntem chemaţi să funcţionăm? Nu după concepţiile şi teoriile noastre, ci după ale duhului şi ale voii lui Dumnezeu pentru fiecare persoană.
Totdeauna este viu Dumnezeu şi totdeauna lucrează Dumnezeu, prin urmare, în fiecare situaţie ne luminează Dumnezeu - mai ales dacă suntem deschişi la Acesta, iar nu la mintea noastră -, ce anume trebuie să facem şi cum să abordăm fiecare om. Aceasta presupune simţirea şi conştientizarea zdrobirii şi a eşecului. Să-i spunem lui Dumnezeu „nu ştiu ce fac, sunt pierdut; vino Tu şi condu lucrurile”.
Părintele Varnava Iankos

5 din 6
Dacă avem copii şi îi vom creşte încătuşaţi, potrivit propriilor noastre concepţii, ne vom îmbolnăvi şi noi şi copiii. Trebuie mai întâi să ne limpezim înlăuntrul nostru, care este raţiunea pentru care trăim, care este raţiunea pentru care avem copii, care este raţiunea pentru care predicăm, care este raţiunea pentru care îi slujim pe oameni. Este reală căutarea lui Dumnezeu? Este reală biruinţa asupra morţii? Este adevărată dorirea noastră pentru tămăduirea omului?
Dacă da, atunci altă abordare ne va da Dumnezeu. Prima simţire care apare din această abordare este libertatea; nu mai suntem neliniştiţi (angoasaţi), dacă vom reuşi sau vom avea un eşec, nici nu-l vom sufoca pe om cu orice preţ, ca să-l schimbăm. Pentru că dacă noi am învăţat cu adevărat calea duhovnicească şi nu este vorba doar de o baricadare religioasă a noastră cu un conţinut psihologic, ci este o abordare adevărată a lui Dumnezeu, simţim tragismul omului.
Ceea ce spune Apostolul Pavel: „Toţi am păcătuit”. Simţim starea noastră dezastruoasă. Simţim ce înseamnă iadul. Ce înseamnă harul lui Dumnezeu. Şi atunci omul este mişcat lăuntric. Se subţiază sufletul său şi nu suportă ca să fie cineva în iad.
Dacă noi cu uşurinţă afurisim şi-i trimitem pe oameni „în focul iadului” este pentru că noi trăim focul iadului, pentru că nu am gustat cu adevărat ce înseamnă harul lui Dumnezeu.
Vreţi să distingem când suntem în duhul lui Dumnezeu, sau care oameni lucrează în duhul lui Dumnezeu şi care nu? Să ne amintim un semn sigur: Dacă unui oarecare om, unui decăzut care este în starea lui mizerabilă, îi dă nădejdea că poate să fie sau să devină înger şi-i dezvoltă lucrurile pozitive, îi dă nădejde în Dumnezeu, acesta este al lui Dumnezeu.
Părintele Varnava Iankos

6 din 6
Noi, aşadar, căutăm cele pozitive ale oamenilor, ca să-i încurajăm pe calea spre Dumnezeu, nu ca să justificăm păcatele lor. Suntem adevăraţi şi le dăm curaj; şi astfel se odihneşte inima noastră şi ne rugăm. Atunci când începem să abordăm lucrurile în mod raţionalist, ce este corect şi ce este greşit, suntem sufocaţi şi îi sufocăm pe alţii. Pentru că nu-L interesează pe Dumnezeu ce este corect şi ce este greşit. Sau, mai degrabă, Dumnezeu depăşeşte aceste scheme morale. Dumnezeu deschide orizontul pentru ce este viaţă şi ce este moarte. Ce este lumină si ce este întuneric.
Când ne dăruieşte această simţire, atunci această experiere a lui Dumnezeu ne naşte nevoia de a sluji binele şi de a ne afla în ethosul lui Dumnezeu, adică în morala cea dreaptă, nu pentru că ne sileşte cineva, ci pentru ca să păzim viaţa care ne-a fost descoperită (revelată).
Drept pentru care înţelegem, atunci când Domnul nostru zice: „Veniţi şi vă voi face pescari de oameni”, că trebuie să fim pescari. Aşadar, să făgăduim propria noastră cunoaştere, propria noastră virtute, propria noastră înţelepciune şi să nu socotim că Dumnezeu este un dat (fapt) în inima noastră, ci întru priveghere totdeauna să-L căutăm pe Dumnezeu şi să ne zdrobim inima.
Să avem această simţire a zdrobirii şi să nu fim foarte erudiţi. Să vrem ca toată lumea să se mântuiască şi să ne doară pentru „cel mai de pe urmă frate” al nostru. Aşadar, dacă inima noastră nu-l iubeşte pe cel din afara Bisericii, dacă inima noastră nu doreşte mântuirea criminalului, dacă inima noastră se simte liniştită când există oameni eretici şi-i rânduim frumos în afara Bisericii, iar noi ne adormim conştiinţa că suntem ortodocşi, dacă preferăm acest comportament, nu va putea niciodată să „se trezească” duhul lui Dumnezeu şi nu vom putea niciodată să insuflam vreun om.
Părintele Varnava Iankos

Simplitatea este singurul lucru ce ne poate mântui. Ea ni se poate dărui dacă în inima noastră ne rugăm lui Dumnezeu să ne facă simpli; dacă nu ne mai credem chiar atât de înţelepţi. Să nu ne încredem în raţiunea noastră sau în concluziile minţii noastre logice. Dacă urmăm calea cea simplă – neîncrezându-ne în înţelepciunea noastră, folosindu-ne mintea cât putem de bine, înţelegând însă că mintea fără căldura inimii este o unealtă slabă - atunci va începe să prindă formă în noi o filosofie de viață ortodoxă.  Ducând o viaţă ortodoxă, sa nu credem că putem fi reci, împietriţi şi corecţi, şi să rămânem creştini. Corectitudinea este latura exterioară a creştinismului. Una importantă, dar nu de prima importanţă. De primă importanţă este inima. Inima trebuie să se înmoaie, inima trebuie să fie caldă. Dacă nu avem această inimă caldă, trebuie să-i cerem lui Dumnezeu să ne-o dea şi trebuie noi înşine să încercăm să împlinim acele lucruri prin care o putem dobândi. Dar mai înainte de toate, trebuie să ne dăm seama că nu o avem - că suntem reci. Dacă facem aceasta, intrând în viaţa Tainelor Bisericii si primind harul lui Dumnezeu, Domnul Însuşi va începe să ne lumineze. Deci trebuie să vă opriţi neîntârziat şi să vă aduceţi aminte să nu judecaţi, să nu credeţi că sunteţi atât de înţelepţi încât ştiţi mai bine. Dimpotrivă, incercaţi să învăţaţi, chiar fară cuvinte, de la unii din oamenii pe care aţi putea sa-i criticaţi.
Părintele Serafim Rose

1 din 4
Vedeţi, părinţilor, ce frumos ne sfătuieşte Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţile, înfrânarea poftelor. Împotriva acestora nu este lege”. Vasăzică, cei care sunt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. De trăim cu Duhul, cu Duhul să şi umblăm. Să nu fim măreţi în deşert, unul pe altul întărâtând, unuia altuia pizmuind. „Fraţilor”, zice Sfântul Apostol Pavel, „de va şi cădea vreunul în vreo greşeală, voi, cei duhovniceşti, îndreptaţi pe unul ca acela cu duhul blândeţilor, păzindu-te şi pe tine însuţi să nu cazi în ispită. Purtaţi sarcina unuia altuia şi aşa veţi plini legea lui Hristos”.
Dacă dragoste nu am, nu-s nimica.
Dumnezeu să ne fie întru ajutor, că avem poveţe destul de frumoase şi cunoaştem cu toţii cum ar trebui să trăim în viaţa aceasta trecătoare şi plină de ispitele ispititorului, şi cu toate acestea, de multe ori alunecăm, vrând-nevrând. Dar să avem nădejde în bunătatea Maicii Domnului, care zi şi noapte se roagă pentru îndreptarea noastră la dumnezeiescul şi iubitul ei Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos.
Părintele Dionisie Ignat

Edited by Ayami, 20 June 2017 - 11:12.

2 din 4
Cea mai mare primejdie este omul care n-are dragoste. Dar ce greutate este pentru om ca să aibă dragoste? Învăţăturile Bisericii Ortodoxe sunt cele mai uşoare de îndeplinit, cele mai uşoare… De ce să n-ai dragoste, când în rugăciunea „Tatăl nostru” ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre, întocmai cum le iert şi eu pe ale celui care mi-e duşman? Vezi, suntem obligaţi să avem dragoste nu numai între noi, între cunoscuţi, rude sau prieteni, ci să iubim pe tot omul. De aceea scrie Sfânta Scriptură, „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată fiinţa ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.
Dacă nu ai dragoste eşti depărtat cu desăvârşire de Dumnezeu. Poţi să fii tu şi arhiereu şi orişice, dacă n-ai dragoste, după scrierile Sfinţilor Părinţi, te-ai depărtat de Dumnezeu. Dar ce-i lucru şi mai înfricoşat, spune Sfântul Apostol Pavel, „de-aş şti toate ştiinţele şi de-aş avea credinţă cât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”. Adică, dacă dragoste nu am, nu-s nimica. „De-aş împărţi toate avuţiile mele şi de-aş da trupul meu să-l ardă, iar dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”.
Vezi ce zice? Lucru dumnezeiesc. Dacă nu-i dragoste, te-ai depărtat desăvârşit de Dumnezeu. De-aş împărţi toate avuţiile mele săracilor, de-aş da trupul meu să-l ardă şi dacă dragoste nu ai, că Dumnezeu dragoste este, nici un folos nu-mi este. Vezi ce lucru înfricoşat? Mare lucru. Mare lucru…
Părintele Dionisie Ignat

3 din 4
Cât e de uşor a avea dragoste, şi uite cât de mult lipseşte acuma între oameni dragostea! Vezi? Şi-i cea mai mare. Faci canon, te duci la biserică, faci mătănii, te baţi cu capul de pământ… dacă n-ai dragoste, nici un folos nu este. Ei, dragostea! Dacă ai dragoste, ferice de tine că trăieşti pe faţa pământului, şi ai toată speranţa că Dumnezeu te mântuieşte, măcar cum ai fi. Când ai dragoste, n-ai răutate – dar dacă n-ai dragoste, ai răutate, şi unde-i dragoste s-a sălăşluit harul Sfântului Duh în inima şi în mintea şi în creierul tău, şi în toate ale tale. Dar dacă ai urâciune, i-acolo ispititorul. Ei, Doamne, Doamne! Domnul să ne lumineze şi să ne învrednicească părţii celor mântuiţi!
Mare necaz este că noi, românii, avem o mare slăbiciune: nu ne iubim între noi, suntem gata la orice pas să ne distrugem unul pe altul, neamul nostru, ne urâm, ne pizmuim. Îmi pare rău că trebuie să spun lucrul acesta, pentru că eu sunt român şi aşa mă consider, ca un bun român, şi-mi iubesc neamul meu.
Dar e dureros, tare dureros. N-avem darul ăsta al unirii. Românii care se duc în America, la toţi le e ruşine să se prezinte, să spună: „Măi, sunt român, orice s-ar întâmpla”. Nu. Ei, dacă învaţă engleza, de-acuma le e ruşine să mai spună că-s români şi se unesc cu alţii. Pe când grecii, cinci familii dacă au, se duc deoparte şi de-acuma ei fac, prima dată, şcoală. Şcoală şi biserică. Pun cruce acolo, şi deodată spun, dacă au o şcoală şi dacă e şi vreo bisericuţă cât de cât, acolo: „Aaa, suntem greci, şi suntem creştini!”. După aceea trebuie să facă şi o cafenea, că acolo la cafenea se adună şi discută chestiuni politice. Uite, asta-i. Şi biruiesc. Biruiesc. Vezi, şi la noi, nu ziceau vechii noştri români că „unirea face puterea”? Dacă este unire, ai putere. Dar dacă nu eşti unit…
Părintele Dionisie Ignat

4 din 4
Totul e să aveţi unire între dumneavoastră. Nu falsă unire. Unire, aşa cum era la Sfinţii Mucenici. Se duceau la moarte şi aveau toţi un cuget. Nu se uitau că pe cutare dintre ei l-a omorât stăpânirea. Şi el voia să moară pentru credinţă, şi fiecare dintre ei întocmai. Aşa şi dumneavoastră, dacă aveţi unire între voi. Să nu se găsească între adevăraţii români vreun Iuda, că acela strică mult, Iuda! Că nimeni nu poate şti adevărul, decât numai cei care sunt împreună, fraţi întru Hristos. Şi acela, Iuda, e unul şi se dă la o parte şi te vinde. Asta e cel mai rău. Dar aveţi nădejde! Odată ce sunteţi români, fii ai naţiunii române şi sunteţi creştini, nu ne lasă Dumnezeu niciodată. Că dacă suferim, suferim tot pentru binele nostru.
Nu trebuie să ne lăsăm bătuţi cu nici un preţ. Să stai aşa, cu conştiinţă, ca un soldat la datorie. Gata de luptă.
Vedeţi cum scrie Sfântul Apostol Pavel: „Şi încă mai înaltă cale vă arăt vouă. De-aş vorbi în limbi omeneşti şi limbi îngereşti, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. De-aş avea credinţă ca să mut şi munţii, de-aş şti toate tainele lui Dumnezeu, iar dragoste nu am, nimica nu sunt”. Dar nu s-a oprit aici Sfântul Apostol Pavel. Încă a mai spus: „De-aş împărţi toate avuţiile mele şi de-aş da trupul meu să-l ardă, iară dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”. Vedeţi ce lucru înfricoşat pe care omenirea nu-l bagă în seamă? Dacă nu-i dragoste, nimica nu este. Dacă nu ai dragoste, nu te mântuieşti. S-a terminat! Dumnezeu dragoste este!
Părintele Dionisie Ignat

Eu i-am spus odată unui bărbat o "vorbă" și s-a supărat urât pe mine!
- Părinte, îmi doresc o femeie bună!
Mi-a spus la spovedit.
- Cât de buna?
- Bună părinte!
- Explică-mi termenul "bună"!
- Părinte nu știu să vă explic.. Să fie focoasă, să aibă bani..
- Măi, aia înseamnă femeie bogată, nu bună!
- Da.. spuneți-mi dvs!
- Eu mă rog la Dumnezeu să îți dea de soție, femeia pe care ți-ai conturat-o tu în mintea ta!
- Păi.. de ce spuneți treaba asta, e blestem?
- Pai dacă tu le vezi pe toate desfrânate, crezi că o să-ți dea o fecioară?
Dacă tu le crezi pe toate stricate, crezi că o să-ți dea una curată?
Iar dacă tu le vezi pe toate marfă de consum, crezi că îți dă ție o sfântă?
Nu! Dumnezeu îți închide ai minții ochi și îți deschide ochii zilei să faci cea mai mare prostie.
Noi folosim în termeni populari vorba "ca poama bună pică în gura porcului!" Prunul nu se pune lângă cotețul porcului, se pune în livadă, porcul poate umbla prin livadă, dar are stăpân!
Așa și aici, când noi vom fi curați sufletește în jurul nostru toate vor fi curate! Când noi vom fi murdari sufletește toate vor fi murdare!
Sfântul Vasile cel Mare, pentru a ne da măsura acestei trăiri firești a familiei, a lucrurilor și a simțurilor, spune așa: Când vezi o femeie bătrână privește-o ca pe bunica ta, când vezi o femeie vârstnică să o privești ca pe mama ta, când vezi o femeie tânără să te gândești că e sora ta, iar când vezi o copiliță să te gândești că este fiica ta! Ai putea să o necinstești cu nebuniile din mintea ta? NU!
Părintele Calistrat

Niciodată nu se spurcă trupul de nu se va învoi cu mintea
1 din 2
Trăim în lume, suntem, cei mai mulți dintre noi, mireni. Ne confruntăm în fiecare zi cu probleme banale - facem piața, căutăm cadouri pentru cei dragi, mergem în microbuzul cu muzică (nu de cea mai bună calitate) dată tare, observăm pe stradă persoane îmbrăcate provocator (în special pentru bărbații creștini, cred că aceasta este o luptă grea), auzim înjurături, etc.
Ca și creștini, știm că trebuie să ne păstrăm mintea și gândurile curate, să ne rugăm cât mai mult posibil, să ne păstrăm pacea, să rămânem în dragoste. Dar ispite sunt multe - cum să le faci față? Cum să nu te tulburi atunci când pe lângă tine trece o domnișorică frumoasă foc? Sau cum să nu ți se ducă inima la toate ceainicuțele, ceșcuțele, olițele atât de colorate și frumoase, sau la hainele care mai de care mai aratoase din magazine? Cum să nu mănânci lacom și mult, când mâncarea e atât de gustoasă?
De asemenea, conștientizăm oare că toate acestea sunt, de fapt, exemple de închinare la idoli sau de jertfe idolilor? Căci în loc să ne dăruim gândurile și inima Bunului Dumnezeu, noi ne lăsăm sufletul să se închine la un simplu trup, doar atât că îngrijit și spoit exagerat, sau la o farfurie, sau la o oală cu mâncare, sau la o bucată de pânză. Dacă noi i-am dărui copilului nostru o jucărie frumoasă și folositoare, și el, în loc să ne mulțumească și să se uite la noi cu recunoștință, s-ar apuca să se închine acelei jucării, cum ne-am simți oare?
Și totuși, cum să treci, de exemplu, printr-un cartier rău-famat, sau să faci cumpărături, sau să mănânci ceva gustos fără să te tulburi, fără să transformi fapta bună în lucru pătimaș, trupesc, care, fără îndoială, că murdărește și sufletul, dar și trupul?
Oltea Boldureanu (Grosu)

Niciodată nu se spurcă trupul de nu se va învoi cu mintea
2 din 2
Sfânta Lucia, sărbătorită pe 13 decembrie, ne dă un răspuns la această întrebare, prin exemplul vieții ei. ”Pashasie (cel ce a chinuit-o pe Sfânta Muceniță) a zis: "Eu voi porunci să te ducă în casa cea de desfrânare, ca după ce vei fi batjocorită, să fugă de tine Duhul Sfânt". ”Niciodată nu se spurcă trupul de nu se va învoi cu mintea; pentru că chiar de vei pune tămâie în mâinile mele şi pe acea tămâie o vei arunca spre jertfă diavolească, Dumnezeu, uitându-se spre acesta, va râde pentru că voia şi cugetul îl judecă, iar nu lucrul ce se face cu sila.”
Adică să conștientizăm că mintea și trupul sunt două lucruri separate. Trupul e ca un copil, care ne cere mâncare, îmbrăcăminte, are alte nevoi, iar mintea e ca părintele care îi poate da cele de trebuință, dar cu măsură și conștient, rațional. Nu le dăm copiilor noștri să mănânce toată ziua numai bomboane, chiar dacă și-ar dori-o, nu-i așa? Știm că s-ar îmbolnăvi. Exact același lucru se întâmplă în relația minte-trup. Să avem grijă să nu devină copilul – părinte, și invers. Să învățăm să le separăm.
Să fim, deci, atenți la mintea noastră. Să ne străduim ca ea să rămână ațintită spre Hristos, să lăsăm sufletul liber în curtea Dragostei Domnului. La aceasta se și referă Fericitul Augustin, spunându-ne „Iubeşte şi fă ce vrei”. Atâta timp cât facem lucrurile cu dragoste, din Dragostea cea Adevărată, atâta timp cât mintea ne stă la Domnul și le facem pe toate cu El și pentru El (și, deci, pentru aproapele), rugându-L ca, chiar și lucrurile pe care poate nu le-am făcut după voia Sa, să le întoarcă El spre bine. putem face orice fără a ne vătăma.
Oltea Boldureanu (Grosu)

Îi provocăm pe cei din jurul nostru să vadă în noi ceea ce noi vedem într-înșii. Dacă încercăm să vedem în ei binele, noblețea, sinceritatea, adevărul, puterea afinității acestor virtuți îi va face să vadă și ei în noi. Dacă, dimpotrivă, nu scurtăm în ei decât răul, tot rău vor vedea și ei în persoana noastră.
Dacă avem față de altul gânduri meschine, geloase, invidioase, disprețuitoare, dacă vrem numaidecât să găsim bestia din ei, numai bestia va veni spre noi, numai ea își va căuta afinitățile în noi.
Swett Orison Marden

Nu se intră în Împărăția lui Dumnezeu pentru că ai venit la biserică. Nu se intră în Împărația lui Dumnezeu pentru că te-ai închinat și ai aprins lumânări. Se intră în Împărăția lui Dumnezeu atunci când vii pregatit cu haina de nuntă, cu haină de Cină. Haina aceasta de Cină este o haină spirituală, duhovnicească. Este tot ceea ce facem noi ca să ne rupem de păcat.
Părintele Gheorghe Calciu

Da, așa să știți: ca duhovnic, nu recomand actul de nevoință, ci o stare de prezență continuă. Starea de nevoință nu este un scop, dar starea de prezență da. Prezența nu cere nimic și dă totul. Eu propovăduiesc importanța trăirii momentului. Să trăim fiecare clipă, ca și cum ar fi ultima… Să trăim momentele mari ale vieții noastre și praznicele împărătești, ca și cum nu am mai apuca altele. Dacă ai continuitate în suflare și răsuflare, nu poți sta fără să respiri. Așa este și cu trăirea fiecărui moment în Hristos. O zi mică este foarte importantă la un lanț urias, căci fără ea nu mai este continuitate în lanț. Omul are datoria de a fi prezent, că i s-a încredințat marea răspundere de a stăpâni universul. Omul e mai mult decât îngerul. Iar salvarea lui putea fi săvârșită numai de Dumnezeu. Și Dumnezeu trebuia să se întrupeze pentru asta, ca să-l salveze doar sub chip omenesc. Și a plătit greșelile pentru tot neamul omenesc.
Părintele Arsenie Papacioc

Pomul se cunoaşte după roade şi omul după fapte. Nu este un merit să trăieşti mult, cel mult dacă ai ambiţia să te înscrii cumva în seria recordurilor.
De la tatăl meu, care era un om plin de înţelepciune, am învăţat ca niciodată să nu iau nimic în tragic.
Mitropolitul Bartolomeu Anania

1 din 2
Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.
Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.
Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre.
Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.
Nicolae Steinhardt

2 din 2
Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.
Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne , poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.
Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre.
Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart … este un pacat si o spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea,orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul. Acum stiu, am aflat si eu…
Nicolae Steinhardt
…………………………………………..

Atunci când esti credincios dacă nu ai sentiment, credința ta e falsă!
Credincioșii sunt de mai multe feluri: Pravilist de s-au rupt trei rânduri de Cesloave și Psaltiri, dar mai ticălos de nu s-a văzut! Postitor, până la moarte de foame… dar mai afurisit și mai rău la inimă… n-ai mai văzut! Evlavios…de ia un rând de sticla de pe icoane… dar el n-a învățat să facă o faptă bună, nici dacă-l pici cu rășină! Și de ce vă spun lucrurile astea?
Este marea cicatrice a ortodoxiei răutatea creștinilor, este marea durere a creștinismului dușmănia creștinilor, viclenia lor.. sunt mai periculoase decât ale păgânilor.. De ce? Pentru că îi chinuie dracul mai mult, că sunt creștini și ei nu-și dau seama!
Părintele Calistrat Chifan

1 din 2
Adeseori, Părintele Serafim vorbea despre primejdia de a transforma Ortodoxia într-un „stil”, trecând cu vederea îndatoririle creştineşti cele mai obişnuite. În cadrul unei conferinţe, spunea următoarele:
„Nu cumva ne lăudăm că ţinem posturile şi calendarul Bisericii, că avem «icoane bune» şi «cântare de obşte», că dăm milostenie săracilor şi poate şi zeciuiala datorată Bisericii? Nu cumva ne desfătăm cu înalte învăţături patristice şi discuţii teologice, însă fără a avea în inimile noastre simplitatea lui Hristos şi adevărata milă faţă de cei aflaţi în suferinţă? - Dacă este aşa, atunci avem o «spiritualitate consolatoare» şi nu vom avea parte de roadele duhovniceşti ce vor fi arătate de către cei lipsiţi de toate aceste «consolări», care suferă profund şi se nevoiesc pentru Hristos“.
În 1979, vorbind despre Arhiepiscopul Andrei de la Noul Diveievo, răposat cu un an în urmă, Părintele Serafim spunea:
„Ura creştinismul «de seră» al celor ce sunt ortodocşi «de plăcere», dar nu duc o viaţă de nevoinţă şi de adâncire a creştinismului lor. Noi, convertiţii, putem cădea cu uşurinţă în această ortodoxie «de seră». Putem trăi aproape de o biserică, putem avea slujbe în limba engleză, un preot bun, putem merge des la biserică şi ne putem împărtăşi des, putem fi într-o jurisdicţie «corectă» - şi totuşi să rămânem reci, nesimţitori, aroganţi şi mândri, cum spunea şi Sfântul Tihon din Zadonsk.
Părintele Damaschin

2 din 2
Cu acelaşi prilej, Părintele Serafim a vorbit şi despre modul cum putem încerca să fim „duhovniceşti”, neglijând însă elementara dragoste creştină:
“Viaţa noastră duhovnicească nu este ceva livresc sau aplicarea unor formule. Tot ceea ce învăţăm trebuie să devină parte a vieţii noastre şi un lucru firesc. De pildă, putem citi despre isihasm şi despre Rugăciunea lui Iisus şi chiar să începem să o rostim - şi totuşi să rămânem orbi la propriile patimi şi fără vreo reacţie faţă de cineva aflat în nevoie chiar în faţa noastră, fără a vedea că aceasta este o punere la încercare a creştinismului nostru, situată la un nivel mult mai elementar decât rostirea Rugăciunii lui Iisus“.
„Oriunde v-aţi afla în viaţa voastră duhovnicească”, sfătuia Părintele Serafim, „de acolo trebuie să începeţi să luaţi parte la viaţa Bisericii, să vă nevoiţi pentru Dumnezeu, să vă iubiţi unii pe alţii, să vă deschideţi înspre cei din jur, să vă daţi seama de faptul că aveţi răspunderea faţă de ei de a fi măcar amabili şi binevoitori, încercând să faceţi fapte bune. Trebuie să luaţi aminte la necazurile celorlalţi, să le aduceţi mângâiere şi să-i ajutaţi să scape din ele. Toate aceste lucruri ajută la vieţuirea în har în Biserică“.
Părintele Damaschin

Când dai un pomelnic (hârtia aia cu 3 nume și 10 lei) și apoi te duci acasă și te culci pe-o ureche: "Las’ că am dat pomelnic, trebuie să se rezolve."
Aia nu e rugăciune dragă, ăla e comerț cu Dumnezeu! Nu poți băga credință și iubire în mintea omului „păliu” la minte, pentru că nu va întelege nimic niciodată. O va lua întodeauna ca pe o obligație, ca pe obstrucție!
Părintele Calistrat Chifan