Credinta Ortodoxa

Iubirea de sine
1 din 2
- Vorbiţi-ne, vă rog, despre „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!". Cum e cu iubirea de sine?

E simplă! Adică: te doare măseaua, te duci la dentist. Ţi-e foame, mănânci. Ţi-e sete, bei. Ţi-e somnic, faci nănică. Asta înseamnă să te iubeşti; măcar minimal, aşa. Minimal! Cum te duci tu cu capul gol în timpul iernii, la minus 30 de grade, doar ca să le arăţi colegilor că ai o şuviţă, aşa? Pentru că acest cap al tău va trebui să fie lucid peste 10, 20 de ani, când vei naşte copii şi îţi va trebui o minte limpede noaptea la unu şi tu nu o să poţi să fii limpede, că te doare capul, că ai stat în vânt. Asta înseamnă să te iubeşti pe tine: să te vezi pe tine cu finalităţile tale! Cât sunteţi voi de diplomate şi voi de diplomaţi, tot tătici şi mămici vor fi gradele maxime, dacă nu o să fiţi maici şi taici la mănăstire. Sau episcopi, mă rog, nu ne băgăm, că e un sector prea înalt pentru noi. Da? Fiţi cuminţi! A te iubi pe tine înseamnă să te vezi în dezvoltarea ta. Nu există limită a iubirii. Nu poţi să spui: astăzi mă iubesc mai puţin decât ieri. A, că sunt mai neatent astăzi decât am fost ieri e altă mâncare de peşte! A te iubi pe tine înseamnă, de exemplu, să nu mergi cu ia-mă nene acasă. Să ştiţi! Ăsta e un semn de iubire de sine: să nu-ţi pui viaţa în mâna primului şofer pe care-l vezi. Nicicum! Nici din punct de vedere fizic, nici metafizic.
A te iubi pe tine înseamnă să nu mergi fără bilet pe tren, ca să nu te simţi jignit de privirea şpăgarului care taxează biletele şi care se uită la tine ca la ultima râmă. îţi meriţi privirea! A te iubi pe tine înseamnă să mănânci tot când îţi pune mama în farfurie, indiferent de vârstă. Nu există comentariu la mamă şi la tată! Nu există! Mi se va răspunde: Mergem în post şi o să ne pună ai noştri exact în joia mare cârnaţi. Na, şi? Unde-i problema? Păi da, dar vrem să postim! Dar cine vă opreşte? Niciun părinte nu încalcă binele copilului. îi vrea binele! Chiar exagerează cu vrutul binelui.
Părintele Constantin Necula

Iubirea de sine
2 din 2
Pui cârnaţul deoparte şi mănânci restul. Dacă nu mai e nimic, nu mănânci. E atât de simplu! Nu complicaţi lucrurile! Iubirea de sine te îndeamnă să nu complici lucrurile. Mă iubesc pe mine şi, pentru că am devenit un bun ortodox, îmi trag o coadă lungă-lungă, deşi acum, de când cu Cernea ăsta, cred că le-a mai tăiat cozile şi la ai noştri, şi-mi las o barbă mare, aşa, şi umblu întotdeauna numai - am vrut să spun în fustă, dar nu merge cu barba - în pantaloni din ăia, să se vadă că sunt duhovnicesc. Fiţi cuminţi! Demnitatea omului stă inclusiv în imaginea pe care o lasă oamenilor! Nimeni nu-i mai frumos decât un tânăr care-şi caută chipul şi care încearcă să şi-l definească, un tânăr care vrea să se aşeze. A venit la mine la spovedit o fată care avea un cercel în nas. Era micuţ, aşa, chiar finuţ. Şi zic: „Mă, ce-ai în nas?" Şi ea: „Il dau jos!" „Nu, nu! îl dai jos mâine, după ce te împărtăşeşti, ca semn că te-ai împărtăşit! Dacă mâine te prind că vii fără cercel în nas la împărtăşit, nu te împărtăşesc!" Dacă asta eşti, aşa vii la Dumnezeu! Şi dacă vrei să-I dăruieşti o schimbare lui Dumnezeu, dă-I-o după ce te-ai întâlnit cu El! A veni fata - se uitau tantile în vârstă, ca să nu spun babili, la ea ca la maşini străine! Da arăta trăznet asta! Era cu geacă din aia de piele, motoristă înrăită, cu casca în mână. Şi am zis: Bravo, fotă! Băi, dar nu-i aşa cinstit? Dacă îşi punea o basma în jurul otitelor şi îmi venea cu o fustă lungă, să i-o ţină diaconii de la intrare, la ce-i folosea fetei? Vreau să vă spun că, după aceea, în prezenţa mea, şi-a scos în dreptul icoanei Maicii Domnului cercelul şi mi-a spus: „Părinte, vă rog să ţineţi dumneavoastră ăsta!" „Iţi mulţumesc!" Râdeţi! A venit apoi o fetiţă, căreia i-a murit tăticul. Şi s-a comportat excepţional la înmormântarea aceea, cu o demnitate fetiţa, de m-a terminat! Şi i-am zis: Vino! Maica Domnului te medaliază! Uite, îţi pune un diamant în piept! Ai primit un diamant de la Maica Domnului! Şi aşa cercelul din nasul fetei a devenit diamant în pieptul fetiţei. De ce râdeţi? Hristos transformă şi restaurează lucrurile. Noi avem tendinţa, când nu merge ceva, să aruncăm. Staţi, bă, uşor! Uşurel! Există un poet român care nu scria decât cu creioane aruncate de alţii. Săracul Nichita Stănescu!
Părintele Constantin Necula

Amintiţi-vă de Prorocul Elisei. A luat cojocul şi a lovit apele râului, dar nu le-a despărţit în două, precum făcuse Prorocul Ilie, căci tot ceea ce făcea, făcea fără smerenie, din egoism. Apoi, când s-a smerit şi a văzut că singur nu poate face nimic, a cerut cu smerenie ajutorul Bătrânului său, Prorocul Ilie, şi a primit har. Apele s-au despărţit şi s-a făcut drum ca să treacă. (Cf. IV Regi 2, 8-15).
Trebuie, fireşte, şi puțină străduinţă, dar smerenia cea mai înaltă nu se dobândeşte numai prin străduinţe şi luptă. Este roada harului. O spun din experienţă: tot ce am, am de la har. De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc (Psalmi 126, 1). Pe toate le dă Hristos.
Să fim în toate smeriţi: în cuget, în cuvinte, în purtare. Niciodată să nu ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu zicând: „Am virtuţi”. Dumnezeu nu are trebuinţă de virtutea noastră. Întotdeauna să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca păcătos, însă fără deznădejde, ci „îndrăznind la mila milostivirii Sale”. Ajunge să aflăm secretul.
Părintele Porfirie

1 din 2
Trebuie sa știți ca rugăciunea e un domeniu foarte complex despre care s-a scris foarte mult in cei 2000 de ani de creștinism. Și încă se mai scrie. Se mai scrie nu pentru ca nu s-a scris destul, ci pentru ca omul modern cu mintea sa fragmentată și înclinată spre sinteze personale pripite înțelege eronat anumite aspecte și ajunge la erori majore care, in loc sa-i curețe sufletul și mintea, îl înalță într-o urâta mândrie.
Azi vreau să vă spun că Sfinții Părinți fac deosebire între rugăciunea ca act (faptă) și rugăciunea ca stare (contemplație). Rugăciunea ca act, adică citirea de rugăciuni stând îndelung în picioare și făcând mătănii, este considerată de Sfântul Isaac Sirul o lucrare trupească necesară alături de post, priveghere și alte osteneli. Fără aceasta ascetul nu ajunge la contemplație, rugăciunea ca stare, care este o lucrare lăuntrică, spirituală. Adevăratele roade ale rugăciunii, mai bine zis adevarata rugăciune, se descoperă inimii smerite care s-a rupt de vrăjile lumii.
Părintele Savatie Baștovoi

2 din 2
Începutul rugăciunii este oprirea șuvoiului de gânduri, de griji și îndulcirea din cuvintele citite, adică atunci când cuvintele psalmilor sau altor rugăciuni citite ajung sa te reprezinte, sa le simți ca pe ale tale. Treapta următoare este atunci când ai terminat de citit dar ai mai sta, nu vrei sa te miști din pricina stării bune, nu vrei sa ieși înapoi în iureșul lumii.
În aceste condiții, grija de a te ști cu Vasilica, Petronela și Gigica pe aceeași lungime de undă orizontală (vă rugați orizontal nu vertical) și nerăbdarea de a anunța pe messenger mesaje gen: „vai ce mișto a fost, chiar am simțit ceva deosebit”!- eventual sa mai tragi un selfie cu lumânarea, nu poate duce in nici un caz la depășirea momentului trupesc pentru a accede la rugăciune.
Grija trebuie sa fie la Dumnezeu, nu la faptul dacă va sincronizați în timp. Dumnezeu și rugăciunea nu au timp pentru ca țin de veșnicie. Să fiți siguri că atunci când vă rugați vă sincronizați cu alți creștini din lumea întreaga, cu pustnici ascunși și călugări, cu îngerii și Maica Domnului, iar asta trebuie să vă umple de căldură și putere.
Nimeni nu se roagă fără ca îngerul să se roage împreuna cu el.
Bucurați-vă!
Părintele Savatie Baștovoi

Cel ce posteşte de bucate, posteşte zădarnic dacă postul lui nu este însoţit şi de postul celălalt, sufletesc: postul de rele. Postul de rele, postul de păcate este obligatoriu, mai ales postul gurii. De pildă, dacă bârfeşti, chiar daca nu mănânci nimic, tot în iad te duci.
Cine osândeşte pe altul, acela e mai vinovat decât cel care nu posteşte, pentru că intră în drepturile lui Dumnezeu. De aceea Părinţii ne îndeamnă mai ales la acest post al gurii, cum spune psalmistul: „Pune, Doamne, pază gurii mele“. O vorbă odată spusă, nu mai poţi fi stăpân pe ea. Zboară de la tine şi este mereu comentată şi răstălmăcită în toate chipurile. De aceea, ţine-ţi-o pe loc, mai ales când e vorba de un cuvânt rău. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că de asta sunt dinţii şi buzele în faţa limbii, că doar-doar vom putea înfrâna această limbă şi Doamne, Doamne, cât venin şi cât vicleşug ştie ea să verse de multe ori!
Părintele Sofian

– Părinte, am un stres…
– Dar de unde ţi l-ai cumpărat?
Stresul ţi-l faci singur, ca să nu fii stresat, trebuie să ai pe „Doamne Iisuse” în minte, un pic de agheasmă baută dimineaţa, să fii împărtăşit o dată la o lună, şi să faci un pic de rugăciune permanet şi stresul pleacă. Dar în momentul în care răspunzi la rău cu rău, la ambiţie cu ambiţie.. nu faci nimic.. Astea nu fac altceva decât să distrugă omul. Ştiti pe româneşte ce înseamnă să fii stresat? Vă dau un exemplu practic.
Aţi văzut vulcanii ăia care dorm şi scot un pic de fum prin nori… şi mai bolborosesc? Şi deodată se ridică un nor de fum şi lava şi astupă câteva sate, comune sau oraşe.
Aşa este şi omul stresat, în el zace buboiul răutăţii, urii, răzbunării, războiul mândriei şi al încăpăţânării, ele nu sunt manifestate, dar el fierbe ca un vulcan. Dar asta nu e treaba lui Dumnezeu, nu e vina Lui! Pentru că acolo în inima aia nu mai stă Hristos.
Tu te-ai îmbolnăvit de inimă şi iei 20 de pastile pe zi dar nu e vina lui Dumnezeu. Nu aşa era scris la El în Cartea Vieţii aşa.. dar tu ai venit ca un „fur şi un tâlhar” şi ai completat condica cu alte diagnostice. Care sunt diagnosticele date creştinului de Dumnezeu: blândeţea, smerenia, dragostea, credinţa, nădejdea şi puterea. Dar la creştinul ortodox ce scrie: orgoliu, carieră, impresii, ură, răzbunare… și uite aşa suntem noi lipsiţi de harul Lui.
„Invăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima „(Mt. XI,29);” fiţi blânzi ca porumbeii” iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată inima. (1 Petru 1:22)
„Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti.”„Precum v-am iubit Eu pe voi, aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul”Aveţi credinţă în Dumnezeu. … zic vouă: Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea. ..””Cenuşă cu pâine am mâncat şi băutura mea cu plângere am amestecat”
„Nu voi intra în locaşul casei mele, nu mă voi sui pe patul meu de odihnă, Nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormitare şi odihnă tâmplelor mele, Până ce nu voi afla loc Domnului, locaş Dumnezeului lui Iacob.” (Psalmi 131:3-5)
Dumnezeu, ne-a şi spus, „să nu apună soarele în mânia voastră”.. şi noi ortodocşii.. ne trebuie câteva luni ca să dăm „bună ziua” cuiva care ne-a supărat odată.
Şi vrând, nevrând .. noi tragem de-a stânga.
Părintele Calistrat Chifan

- Mulţi, pentru a nu merge la biserică, invocă faptul că slujbele sunt prea lungi, inclusiv Sfânta Liturghie. E de ajuns rugăciunea pe care o facem acasă?

- Rugăciunea pe care o facem acasă este foarte bună. Dar, dacă noi nu iubim biserica, nu ştiu la ce ne foloseşte. Nu ştiu ce ne vom face noi cu rugăciunea aia de acasă. Ce înseamnă asta? Ce-ar fi însemnat: Noe îşi face corabia, şi unii se apucă şi îşi fac butoaie cu care se vor salva pentru că vine potopul. Vino şi urcă în corabie, e mai sigur.
Nu faci tu cu o scîndură vapor de mîntuire, corabie dintr-o scîndură nu prea faci. Cel care nu iubeşte biserica, cel care nu iubeşte Liturghia să nu se amăgească că se roagă acasă! Nu ştiu ce duh îl învaţă pe el rugăciunea aia, dacă el nu iubeşte Liturghia. Nu poate fi aşa ceva. Cum poate fi aşa ceva? Ce rugăciune e aia? Rugăciunea, dacă este dreaptă şi făcută către Dumnezeu şi Duhul Lui îl cercetează pe om, primul loc în care îl va duce va fi biserica. „Domnul este în sălaşul Său cel sfînt” (Psalmul 10, 4). Acolo îl va duce, de se va ruga cineva drept. Dar dacă rugăciunea lui nu-l duce acolo, păi, iertaţi-mă, dar sînt atâţia care spun că se roagă, dar nu tot cel ce spune „Doamne, Doamne” va fi primit, ne spune Hristos.
Aşa să ne măsurăm calitatea rugăciunii noastre: dacă ea ne duce în Casa Domnului, acolo unde El sălăşluieşte, acolo unde El însuşi vine, unde Se jertfeşte, acolo unde fraţii noştri se roagă împreună – că unde-s doi sau trei şi El este între noi -, înseamnă că ne rugăm în Duhul lui Dumnezeu. Noi care ne-am osebit de fraţii noştri din îngîmfare, din mîndrie, din dispreţ, cum credem că-L atragem pe Cel care este blînd, smerit şi Care ne-a dat poruncă să ne iubim unii pe alţii? Niciodată n-o să vină la aşa fel de oameni rugăciunea. Dar poate veni cu o cercetare puternică, chiar aşa descoperindu-le că nu fac bine, că nu-i bun gîndul care îl au, şi să ne întoarcem, să ne întoarcem în Biserică. Acolo ne mîntuim, pentru că acum avem biserici, slavă Domnului, şi Dumnezeu în chip desăvîrşit Se dă tuturor celor care-L voiesc pe Dînsul.
Ieromonah Savatie Baștovoi

- Ce părere aveţi despre preoţi… care am auzit că a mers cineva la dânsul cu o poză de la o fată, iar dânsul când a pus mâna pe poză, i-a spus ceea ce a păţit fata? Lucrează cu puterea lui Dumnezeu sau a celui întunecat?

Măi frate, cine n-a pus capul pe icoană… Vă daţi seama ce înseamnă să pui capul pe icoană şi să ai gândul lui Dumnezeu? În aia cred. În pusul mâinii pe poză şi să ştii ce-i cu fata am rezerve. Mă îndoiesc amarnic. Că pui fruntea peste Sfânta Masă la Liturghie, după ce s-a pogorât Duhul Sfânt peste pâine şi vin şi ai înaintea ta Trupul şi Sângele lui Hristos, şi simţi cum vibrează Sfânta Masă şi din vibrarea aia umpli lumea întreagă cu frisonul pogorârii Duhului Sfânt, în asta cred.
Vă daţi seama ce interesant ar fi să-i ducem o poză cu unul care-i mort de vreo 60 de ani şi să ne spună: „A, e bine-mersi!”. Că se întâmplă şi din acestea. În cazul amintit, dar şi în alte cazuri, am auzit şi gogoriţe de genul ăsta. Ştiţi? Adică e o tactică pe care ne-o arata unii pe la televizor, tot timpul ai câte ceva paranormal pe-acolo.
Părerea mea personala este că acestă indiscreţie este îndrăceală. Deci lucrurile cu adevărat duhovniceşti se fac cu sensibilitatea lui Hristos. L-aţi văzut pe Hristos transmiţând în direct la Radio Nazaret cum a scos el dracul din X sau Y? El îl învia pe Lazar şi Se retragea repede-repede, că bănuia ce se va întâmpla duminica următoare la Ierusalim. Sau aduceţi-vă aminte bine: după înmulţirea pâinilor ce face? Îi trimite pe ucenici: plecaţi voi de aici, că acuma ei au treabă cu Mine. Eu nu mă smintesc de puterea pe care o am în Mine. Dar voi, pentru că sunteţi foarte aproape de Mine şi simţiţi puterea pe care eu aş putea să v-o dau, s-ar putea să vă smintiţi şi să vă muşte un pic duhul puterii.
Cel mai periculos duh care-l roade pe un preot în conştiinţa lui sufletească, în sufletul lui şi în lucrarea lui, este ideea că el are putere.
Cu adevărat, cel mai mare dar pe care îl ai este puterea aceasta: „iar eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale.” Dar asta nu înseamnă că este judecătorul deplin şi începând de azi el taie şi desface… Mai ales dacă ajunge şi primarul satului. Sau cititor de poze…
Părintele Constantin Necula

Cu un an în urmă sau cam atunci, am avut o lungă discuţie cu un tânăr american în timpul unei călătorii cu trenul. M-a întâlnit aparent, din întâmplare - fireşte, nu există întâmplare în viaţă - şi mi-a spus că învăţa rusă. Era un om care căuta să cunoască realitatea religioasă şi fusese pe la toate aşa-numitele grupuri creştine, dar peste tot nu găsise decât ipocrizie şi escrocherie şi fusese pe punctul de a renunţa cu totul la orice fel de religie. Dar apoi a aflat că în Rusia oamenii suferă pentru credinţa lor. Acolo unde este suferinţă, s-a gândit el, acolo, probabil, trebuie să existe ceva real şi nu escrocheria de care avem parte în America.
De aceea studia rusa, ca să meargă în Rusia şi să întâlnească acolo adevăraţi creştini. Ca preot ortodox al Bisericii Ruse, am fost uimit să aud asta, pentru că nu văzuse niciodată înainte un preot ortodox şi nici nu asistase la vreo slujbă ortodoxă. Am avut o lungă discuţie despre religie şi am văzut că ideea lui era cât se poate de justificată: şi anume, că suferinţa poate produce ceva autentic, în timp ce viaţa noastră mult prea indulgentă conduce la escrocherie.
Părintele Serafim Rose

Ce sa facem sa scapam de impietrirea inimii?

Astea sunt lucruri care nu depind de un ajutor din afara. Astea depind de tine. Eu v-am dat o solutie. Nu sa va mangaiati cu faptul ca le auziti. V-am dat un sfat: sa fiti veseli.
Cum sa fiu vesel - poate sa spuna cineva - cand nu pot sa fiu? Daca esti vesel, inima se desface si ea, este receptiva. Pentru ca inima este adancul cel mai adanc, cel mai profund din toate organele noastre pe care le avem. Inima este facuta de Dumnezeu ca sa poata sta si El in ea, nu este ca orice organ. Inima asta, pe care o avem noi si bate si punem mana pe ea, este un simbol al inimii. Inima este dincolo de ea. Are o profunzime dincolo de constiinta. Poarta in adancul si in profunzimea ei acel punct extraordinar, pe care l-a facut Dumnezeu chip si asemanare, acolo unde spune Mantuitorul: vom veni cu Tatal si locas la el Ne vom face. Asta este chipul si asemanarea, nu picioarele si ochii si urechile. Mintea este un subordonat al inimii.
Parintele Arsenie Papacioc

Este suficient să omori cu limba, nu numai cu toporul! Este suficient să omori sufleteşte, nici nu mai trebuie să omori trupeşte.. Pentru ca daca te duci şi îi dai în cap unui om şi-l omori, ăla este erou iar tu eşti criminalul. Dar dacă te duci şi îl ucizi cu limba şi cu bârfa, cu vorba şi cu răutatea.. s-ar putea ca ăla să nu îşi mai revină niciodată! Pentru că în momentul în care tu „l-ai pecetluit” aşa cum trebuie… cum se spune? L-ai distrus! Şi asta nu ţine de Creştinism!
Hristos a cerut categoric: „Să iubiţi pe vrăjmaşii voştri!” Adică, să vă rugaţi pentru ei! Asta nu înseamnă a-i lua în braţe! Nu îţi cere Hristos să dormi cu duşmanul în loc de pernă sub cap! Ci să te rogi pentru el: „Doamne, îndreaptă-i răuatea!” Pentru că diavolul îi întărâtă pe creştini să se certe între ei! Şi trebuie să înţelegem că URA CAPITALĂ ESTE STRICT DEMONICĂ! Ura trupească duce la razboaie, la maceluri.. Voi vedeţi ce-i pe planeta! Câţi nebuni s-au trezit şi-s perfecţi şi fac ei legile! Şi ce omoruri şi urgii vedem în jurul nostru. Şi dacă vă uitaţi atent, parcă în mod intenţionat, sunt îndreptate asupra creştinilor. De ce? Este foarte uşor să învrăjbeşti două religii între ele şi să le laşi să se bata în demagogie şi în dogmă! Iar Dumnezeu nu vrea lucrul acesta! Dumnezeu vrea ca oamenii să încapă pe pământ şi să se înţeleagă între ei. Şi sub pretextul diferenţelor de dogme şi învăţături, ajungem să ne urâm între noi. Şi culmea.. că nefiind atenţi, putem să cădem în aceasta capcană!
Şi nu ne putem izola pe planetă!
Părintele Calistrat Chifan

Ayami, on 16 iunie 2017 - 08:26, said:

In rusia comunista de dupa al doilea razboi mondial au fost impuscati/ucisi peste 100 mii preoti. Se pare ca in acea perioada au fost casapiti escrocii. In America nu s-a produs cernerea.
Acum se intampla in Romania treaba asta, ortodoxia a fost confiscata de escroci.

Ai si tu o bucurie pe lume.
...................................................

Vă daţi seama ce înseamnă preoţia! Nu faceţi deosebire între duhovnicul cutare şi duhovnicul cutare. Orice duhovnic are putere să te dezlege. Nu te dezleagă vrednicia lui, ci te dezleagă harul lui Dumnezeu din el. A dat Dumnezeu putinţa aceasta preotului, să ne dezlege de păcatele noastre, căderi grozav de grele, şi le dezleagă pentru totdeauna.
Vă dați seama ce posibilități are omul să se mântuiască? Indiferent cum, un duhovnic trebuie să știe și să fie fericit când i se spun păcate grele, pentru că salvează un om din adânc de ape. Și nu-l mai ceartă de ce este ud. Bine că l-a scos din apă.
Părintele Arsenie Papacioc

Atâta vreme cât zămislim gândurile păcătoase, suntem veseli şi ne bucurăm; dar când naştem copilul cel rău, păcatul, atunci ne chinuiesc durerile văzând ruşinea celui născut, atunci ne zvârcolim mai cumplit decât femeile care nasc. De aceea rogu-vă, mai cu seamă la început, să nu faceţi loc poftei celei păcătoase! Iar dacă i-am făcut loc, să-i înăbuşim înlăuntru seminţele. Să nu ne trândăvim, să omorâm păcatul prin mărturisire, prin lacrimi, prin învinuirea noastră înşine. Nimic nu pierde atât păcatul, ca învinuirea şi osândirea noastră, unită cu pocăinţă şi lacrimi. Ţi-ai osândit păcatul? Ai lepădat povara!
Şi cine-a spus asta?
Însuşi Dumnezeu, Care ne judecă: Spune tu fărădelegile tale întâi, ca să te îndreptezi! Te pot întreba: pentru ce te ruşinezi şi te sfieşti să-ţi spui păcatele? Nu le spui unui om, ca să te ocărască! Nu le spui unui împreună-rob, ca să-ţi râdă în faţă! Arăţi rănile tale Stăpânului, Purtătorului de grijă Celui iubitor de oameni, Doctorului.
Crezi că, deşi tu nu le spui, Acela nu le ştie, El, Care cunoaşte faptele înainte de a fi săvârşite? Pentru ce dar nu vrei să spui? Crezi că ajunge mai împovărător păcatul în urma învinuirii ce ţi-o aduci? Nu, mai mic, mai uşor! De asta vrea Dumnezeu să-ţi spui păcatul, ca să te ierte, nu ca să te pedepsească! Nu ca să-ţi afle păcatul tău - pentru ce, când El îl ştie? -, ci ca tu să afli câtă datorie îţi iartă! Vrea ca tu să cunoşti măreţia harului Său, ca să-I mulţumeşti mereu, ca să fii mai zăbavnic spre păcat şi mai grabnic spre virtute. De nu-I spui tu mărimea datoriei, nu vei cunoaşte covârşirea harului.
Sfântul Ioan Gură de Aur

Ca să creştem în cele duhovniceşti, ne trebuie mâncare duhovnicească. Nimeni nu poate creşte fără să mănânce. Aşa e şi cu creşterea cea duhovnicească. Iar mâncare duhovnicească, slavă Domnului!, este destulă, şi se poate afla fără nicio greutate şi cheltuială.
Mâncarea duhovnicească ne îmbie. În primul rând, Biserica prin Tainele şi învăţăturile ei. Aici ni se dă şi mâncarea mâncărurilor duhovniceşti: preacurat Trupul şi preasfânt Sângele Domnului.
O altă mâncare, neapărat de mâncat pentru creşterea noastră cea duhovnicească, este apoi rugăciunea cea adevărată. Cine nu se ştie a se ruga cu putere… cine nu trăieşte o viaţă de rugăciune nu poate creşte în cele duhovniceşti.
Părintele Iosif Trifa

La Spovedanie, facem cam greu abstracţie de noi, cei de demult, pentru că nu putem să ne desprindem de noi înşine. Nu ne putem smulge din noi. Când ne ducem undeva, şi oamenii cred că dacă-şi schimbă locul, şi mulţi călugări zic că dacă se duc la altă mănăstire, îşi rezolvă cumva lucrurile. Nu-i adevărat! Până nu te rezolvi pe tine însuţi, ca să poţi fi bun oriunde, nu eşti rezolvat. Eşti, eventual, în situaţia de a nu-ţi mai putea da seama de anumite porniri ale tale, pentru că nu te mai zădărăște nimeni în altă parte. Se zice că un călugăr era într-o mănăstire şi era tot nemulţumit. Se gândea să plece undeva. S-a apucat el să-şi facă bagajele şi a văzut că-şi mai face unul bagajele pe lângă el, şi îl întreabă: „Tu cine eşti?”, iar acela îi răspunde: „Eu sunt vrăjmaşul, şi mă duc înaintea ta acolo, dincolo, unde vrei tu să te muţi şi te aştept acolo”. Aşa că e o prezentare plastică a unei realităţi: nu te poţi desprinde de tine însuţi!
Totdeauna unde te duci eşti acela de unde ai plecat! Or, la Spovedanie se încearcă desprinderea aceasta de un trecut negativ, dacă bineînţeles eşti pornit pentru treaba aceasta. Dacă nu eşti pornit, te spovedeşti şi tot nespovedit eşti până la urmă. Ceea ce este greu din partea noastră, a duhovnicilor, şi este greu şi pentru credincioşi, este faptul că noi nu le putem da şi puterea să se desprindă de răutăţile lor. Noi le dăm metode, le spunem ce au de făcut, cum să ocolească pricinile păcatelor, dar oamenii tot la puterile lor rămân. E nevoie a se angaja hotărâţi într-o viaţă în care să nu-i mai clintească nimeni din bine.
Arhimandrit Teofil Părăian

Fiecare să fie conştient că dacă lucrează ceva este pentru Dumnezeu şi are plată de la Domnul. Deci nu-l interesează ce face altul. Dacă apare cârteala, lucrul ăla nu mai are valoare duhovnicească.
Să te rogi să-ţi dea Domnul răbdare şi smerita cugetare ca să ai pacea sufletului. Cel mai mare lucru este să ai pacea sufletului, în orice situaţie, orice ţi-ar zice cineva.
Ascultă, când cineva se învinovăţeşte pe sine de toate, să ştii că atunci e aproape de Dumnezeu iar când se îndreptăţeşte pe sine, atunci diavolul este cu el.
Nimeni nu vrea să ştie că cel mai mare lucru este să te cunoşti cu adevărat pe sine, cine eşti cu adevărat. Asta este cea mai mare virtute.
Nicăieri Ortodoxia nu ne obligă să vedem greşelile altuia, ci să ne vedem pe noi şi să ne smerim şi să ne considerăm mai răi ca toţi.
Starețul Dionisie Ignat de la Colciu

Nu te descuraja. Mare și mult plăcut este la Dumnezeu acela care suferă cu iubire sau cu inima liberă și chiar nerăzbunător.
Ia și cugetă: de cruce oricum nu scăpăm. Dar ia aminte, de greutatea ei se va îngriji Cel Care a rânduit s-o purtăm!
Părintele Arsenie Papacioc
.............................................  

1 din 6
Domnul nostru i-a chemat pe primii ucenici şi le-a zis că îi va face „pescari de oameni” (Matei 4,18 – 22). Cu simplitate şi statornicie le-a zis: „Această artă pe care voi o aveţi, de a pescui, aceasta de-acum va dobândi o altă dimensiune. Vă voi face pescari de oameni şi veniţi de Mă urmaţi”. Aceia, ca oameni simpli, au mers fără ca să cerceteze pe toate părţile acest fapt. Este nevoie de curaj şi de risc în viaţă ca să aflăm adevărul.
Aşadar ucenicii, fără să stea mult pe gânduri, L-au urmat pe Domnul. Pentru că aveau un suflet viteaz. Astăzi însă lipseşte sufletul viteaz, astfel încât să jertfim toate pentru adevăr.
Domnul a spus că îi va face pescari de oameni. Aici se pune o problemă deosebită: „Bine, aceştia sunt nişte oameni fără scoală, nu cunosc nimic. Unde vor găsi această putinţă? Noi ştim că trebuie să fim înţelepţi, să cunoaştem toate sistemele pedagogice, să cunoaştem toată theologia pe dinafară, ca să-i ajutăm pe oameni, să le deschidem ochii”.
Părintele Varnava Iankos

Edited by Ayami, 19 June 2017 - 12:28.

2 din 6
Însă Domnul nostru altceva ne arată prin chemarea apostolică a smeriţilor pescari: „Deştepţii” ne închid calea spre Dumnezeu, precum şi aşa-zişii „sfinţi” şi „luminaţi”. Acela care ne deschide calea este Hristos. Aşadar, dacă nu avem Duhul lui Dumnezeu, nu putem insufla niciun om. Iar pe acesta îl dă Domnul unde voieşte, ca dar, potrivit cu receptivitatea inimii. Nu este suficient, pentru ca să insufli un om, să-i explici care este theologia ortodoxă şi care este calea spre Dumnezeu, ci este nevoie să ai şi „deosebirea duhurilor”. Pentru că, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, diavolul „nu se teme” de curăţie; nu se teme diavolul de postire; nu se teme diavolul de culcatul pe jos, nu se teme diavolul de nimic, dacă toate acestea sunt făcute în favoarea lui. Dar ce spune Sfântul Maxim Mărturisitorul? Şi binele şi adevărul se poate să le săvârşim în favoarea diavolului. Astfel, peste toate trebuie să ne clarificăm înlăuntrul nostru mobilele şi scopul intenţiilor şi al faptelor noastre.
Oarecând au mers unii la avva Pimen ca să-i spună că episcopul locului este eretic şi l-au tulburat pe sfânt. Atunci avva le-a spus ucenicilor săi: „Să le faceţi o fiertură să mănânce şi să plece fraţii aceştia pentru că sunt smintiţi”.
Noi vrem să mântuim întreaga lume cu mintea noastră, cu teoriile noastre, fără să avem o legătură personală cu Dumnezeu. Fără cunoaşterea luptei duhovniceşti, fără cunoaşterea căii duhovniceşti, fără experienţa personală a păcatului şi a pocăinţei este cu neputinţă să-l insuflăm pe om.
Părintele Varnava Iankos