Citate din Cartile Mele Preferate

Trebuie sa ai coarne ca sa rezisti intr-o cireada! - Ion Vlasiu


PS - E fain tare citatul asta, mai ales pentru societatea de azi...

Un megapost cu pasaje care-mi plac din cateva carti preferate.

" Jean Valjean era nestiutor,pentru ca, dupa atatea nenorociri,sa nu staruie in sufletul lui , destula nedumerire. Uneori, nici nu-si mai dadea prea bine seama ce simte. Jean Valjean se afla in intuneric , suferea in intuneric, ura in intuneric, s-ar fi putut spune ca ura tot ce avea in fata lui.Traia de obicei in acest intuneric, bajbaind ca un orb si ca un visator. Numai din cand in cand simtea ca e napadit dinlauntru sau din afara de-o cutremurare de manie , de-un spor de suferinta , de-o palida si scurta fulgerare , care-i lumina tot sufletul aratandu-i pretutindeni in jurul sau inainte si in urma in licaririle unei lumini ingrozitoare , prapastiile hidoase si perspectivele negre ale destinului sau. Dupa trecerea fulgerului , se afla iar in intuneric si nu mai stia ce se petrece cu el. Caracteristica acestor pedepse nemiloase , in care totul abrutizeaza, e ca-l transforma putin cate putin pe om , ptrintr-o stupida transfigurare intr-un animal salbatic. Uneori chiar intr-o fiara. Incercarile de evadare ale lui Jean Valjeana, repetate si indaratnicite , ar fi de ajuns ca sa pedepseasca ciudata inraurire, pe care o are legea asupra sufletului omenesc. Jean Valjean ar fi repetat aceste incercari , tot atat de zadarnice pe cat de nebunesti , ori de cate ori s-ar fi ivit prilejul , fara sa se gandeasca o clipa la urmari. Evada furios , ca lupul care gaseste cusca deschisa. Instinctul ii spunea : fugi! Ratiunea i-ar fi spus : ramai pe loc ! Dar in fata unei ispite atat de puternice , ratiunea amutea , ramanea numai instinctul , doar bestia dintr-ansul "
(Mizerabilii - Victor Hugo)


"Viitorul este singurul lucru care se promite mereu. Dar prezentul, prezentul cui sa-l lasam? Eu m-am saturat sa mai astept. M-am decis sa iau tot ce se poate lua din prezent, iar pretul pe care sunt dispus sa-l platesc ma priveste. Cel putin, imi asigur o reusita imediata , mai pretioasa decat o eternitate incerta."

"Asa sunt vremurile , nu poti sa fii moral , fara sa fii in acelasi timp imoral. Nu poti sa fii curajos fara sa te temi. Si nu poti sa-ti satisfaci vanitatile, fara sa te umilesti din cand in cand. Cei care nu accepta o jumatate din aceasta pilula nu pot avea cealalta jumatate. Caci totul e atins de dplicitate azi. N-a mai ramas nmic curat. Daca nu esti dispus sa minti niciodata,trebuie sa taci. Si cine te aude ca taci? Cine te vede ca esti singur? E mai buna oare o tacere care nu spune nimic decat sa vorbesti pe placul lui Hitler, avand posibilitatea sa strecori printe minicuni si o farama de adevar?"

"Exista ceva mai rau decat sa fii oprimat, sa cauti in rusine un loc confortabil".

"M-am saturat de atata vacarm si mi-e sila de el. Nu mai vreau sa aud nici impuscaturi, nici gemetele celor impuscati. Asa ca, faca istoria ce pofteste din calaii ei si din victimele ai. Eu nu pot fi calau . Si nu tin sa devin victima. Regret doar ca m-am nascut intr-o lume care ma sileste sa aleg intre a fi calau si a fi victima ori sa-mi caut un refugiu. Din fericire , cred in sansa pe care mi-o ofera cartile mele si in nebunia de a dori eternitatea. Restul e trecator si vulgar."

"Ce paradoxala e cateodata viata. Ca si istoria. Hitler i-a facut sa urle pe toti , ca sa-i readuca la tacere pe fiecare in parte. De altfel, aceasta a fost mereu marea farsa a dictatorilor, de a atarna fiecaruia de grumaz un streang impletit din laurii acordati,demagogic,tuturor. Si in loc sa invete ceva din experienta, omul, cu nenorocita lui complexitate,a cazut in aceleasi capcane. Dupa care, tot el si-a gasit scuze."

"- De ce scrii?
- M-am intrebat si eu. Exista atatea carti, sunt pline anticariatele,bibliotecile si librariile. Unele zac prin depozite cu anii, le mananca soarecii, praful ,si nu le citeste nimeni.Poti sa le cumperi,pe unele, la un pret derizoriu.Fara sa cheltuiesti prea mult,iti umpli geamantanul. Ti se spune si "multumesc" pana la urma. Asadar,ce-ti mai trebuie sa scrii tu insuti? te intrebi. Sa-ti pierzi atatia ani de viata, cand o simpla vizita intr-o librarie te poate scuti de orice efort? Si pe urma, intr-o lume in care au existat Dante, Homer,Shakespeare,Dostoievski, ce se mai poate spune? Razboiul troian a fost povestit. Inutil sa-l luam de la capat. Istoria lui Hamplet e cunoscuta. A fratilor Karamazov, de asemenea. Nici povestea lui Faust nu ne-a mai ramas. De altfel, GOethe insusi ar fi zis, se pare, odata: "Daca as fi stiut cate carti mari exista in lume nu m-as fi apucat sa scriu, as fi facut altceva"... Intotdeauna se intampla astfel. Cand suntem tineri nu ne dam seama. Apoi, intr-o zi , ne dam seama, dar e prea tarziu. Nu mai stim sa facem altceva... Ma consolez cu gandul ca exista cineva care in mod sigur nu poate renunta la cartile mele.
- Cine ?
- Eu insumi.
- Glumesti?
- Nu glumesc deloc. Un autor ajunge sa depinda intr-un fel de cartile sale. Doreste sa si le merite sau sa le traiasca, iar asta il schimba uneori.
- Crezi, asadar, ca un scriitor poate scrie doar pentru sine?
- Nu,asta nu. A vorbi nu inseamna nimic fara dorinta de a fi ascultat. Literatura e, de fapt , un proces. O parte a Judecatii de Acum."


„Anumite popoare din Antichitate nu socoteau decat zilele fericite. Si se citeaza cazul unui intelept care in pragul mortii si-a facut acest epitaf: „Am strabatut cincizeci si sase de ani si am trait patru”

“Cine nu are nici o nostalgie si nu s-a legat de nici un lucru asa de mult incat sa regrete ca timpul i l-a smuls, nu mi se pare insetat de progres. Mi se pare sarac, si atat. Chiar daca ii e mai usor sa traiasca fara bagaje."
(POLEMICI CORDIALE- Octavian Paler)


" - Plecati ?
- Plec.
- Singur?
- Singur.
- Monseniore, sa nu faceti asa ceva.
- E acolo in munte, spuse episcopul, un satuc micut unde n-am mai fost de vreo trei ani [...] Au nevoie sa li se vorbeasca din cand in cand despre Dumnezeu.
- Dar talharii monseniore? Daca va intalniti cu ei?
- Stiti,spuse episcopul, ma gandesc si la asta. Ai dreptate,s-ar putea sa dau si peste ei. Au desigur si ei nevoie sa li se vorbeasca despre bunul Dumnezeu.
- Dar monseniore, sunt o banda! O haita de lupi.
- Domnule primar, spuse episcopul, poate ca Domnul m-a ales tocmai ca pastor al acestei turme. Cine cunoaste caile Domnului?
- Monseniore, au sa va jefuiasca.
- N-au ce sa-mi ia.
- Au sa va omoare.
- Pe-un biet preot batran, care trece mormaindu-si rugaciunile? Hmmm.... De ce-ar face'o?
- O,Doamne! Daca o sa va intalniti cu ei?
- Am sa le cer pomana pentru saracii mei.
- Pentru numele lui Dumnezeu,monseniore, nu va duceti ! Va puneti viata in primejdie.
- Domnule primar, spuse episcopul, asta'i tot? Eu nu sunt aici ca sa-mi pazesc viata, ci ca sa veghez asupra sufletelor altora
( Mizerabilii- Victor Hugo)

"Puteam sa va ucid pe toti fara nici o explicatie. Ar fi de ajuns sa arat cu degetul pe cei care urmeaza sa fie injunghiati . Ei bine, va dau o sansa rara. Aceea de a muri nevinovati."
(Doua discursuri imaginare ale lui Nero - Polemici cordiale - Oc. Paler )

"In definitiv, exista prosti bine imbracati, de ce n-ar exista si nenorociri discrete? Am refuzat dintotdeauna sa cred ca ura poate intuneca inteligenta , mai ales la oamenii a caror meserie fiind cautarea eternitatii, din firul de praf, au descoperit cat de fragila e inteligenta noastra in fata problemelor pe care ni le pune destinul. "
(Polemici cordiale - Octavian Paler)

“Se pare că timpul celor inocenți a murit demult și tot ce mai putem râvni astăzi e să ne alegem felul de vinovăție. (...) Astăzi știu că putem minți nu numai ocolind adevărul, ci și susținându-l cu jumătate de voce sau incomplet. Nu se poate lupta cu compensații metafizice împotriva unui rău real. (...) Îmi lipsește nu numai generozitatea de a iubi orice, îmi lipsește și generozitatea de a trece peste orice. M-am străduit din toate puterile să mă conving că numai ce admir mă înalță, dar nu pot să mă prefac că nu văd și nu aud. Și ca să tac mi-ar trebui o forță pe care n-o am, ori o indiferență pe care sper să n-o capăt niciodată“.
(Polemici cordiale – Octavian Paler)

"Un specialist,glumeste cineva, e un om care stie din ce in ce mai mult despre din ce in ce mai putin. Intr-o zi , el va sti totul despre nimic. Dar invers? A sti din ce in ce mai putin despre din ce in ce mai mult? Iar la capat a nu mai sti nimic despre totul?"
(Polemici cordiale -Oc. Paler)

"Iliada nu reda fidel adevarul celor intamplate la Troia. Daca-l judecam cu cartile de istorie alaturi, Homer minte. Si Shakespeare minte. Dar una e sa minti creand lumi imaginare, si alta sa minti masluind realitatea."
(Convorbiri cu Octavian Paler - Daniel Cristea-Enache)

"Azi, am ajuns la gandul pacatos ca si Dumnezeu e un ratat. Si-a trimis Fiul sa fie rastignit in zadar. Oamenii n-au inteles nimic din acel sacrificiu. E si cazul meu. Sincer sa fiu, eu simt nevoia sa cred(atat cat reusesc sa cred) din prudenta. E o masura de prevedere pentru eventualitatea ca ar exista, totusi, o Judecata de Apoi."

"Nu imi e teama de Dumnezeu , ci de absenta lui"

"Exista o forma de fericire care consta strict in absenta nefericirii. E ceea ce se vede si in panzele impresionistilor unde lumina amiezii dematerializeaza parca totul si face ca, din vesnicie , sa conteze doar clipa."

"Avem timp pentru toate. Sa dormim,
sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam ce-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii
si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile,
sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le intelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta murim.


Da, am avut timp pentru multe. Inclusiv sa fiu altul decat cel care am vrut sa fiu. Am avut timp sa fiu egoist si superficial, am avut timp sa fac din regrete o boala incurabila. Am avut timp sa descopar ca lumea in care mi-as fi dorit sa traiesc, fara sa fiu sigur ca exista vreuna cu care as fi fost compatibil."
(Convorbiri cu Octavian Paler - Daniel Cristea-Enache)


" E de-ajuns sa rostesti cu franchete si mandrie : "Nu inteleg religia,habar n-am de Rusia,arta mi-e absolut necunoscuta" si imediat te situezi la o inaltime considerabila. Si este foarte avantajos, daca intr-adevar nu intelegi nimic.
Insa acest procedeu simplificat nu demonstreaza nimic. In fond,la noi, fiecare il suspecteaza pe celalalt de prostie fara sa stea deloc pe ganduri si fara sa-si puna intrebarea respectiva si la adresa sa : " Oare nu cumva eu voi fi fiind in realitate cel prost?" Situatia ar putea multumi pe toata lumea si totusi nimeni nu e multumit de ea, ba inca se mai si supara cu totii. De fapt , si a sta pe ganduri in timpurile noastre e aproape imposibil, gandirea e scumpa. Ce'i drept,se cumpara idei de'a gata. Se vand pretutindeni,chiar pe gratis."


"Pentru a capata definitiv dreptul de a nu mai gandi deloc, trebuie sa mai traim inca cel putin o mie de ani gandire. Aici e aici, nimeni nu vrea sa scurteze termenul, pentru ca nimeni nu vrea sa gandeasca."
(Jurnal de scriitor - Dostoievski)


"Nu sunt oare criminale cartile care ne-au irosit timpul si intelegerea? Oare cei mai insinuanti dusmani ai societatii, corupatorii si violatorii,nu sunt scriitorii de carti false, de imposturi,de volume care umplu aerul de boala si decadenta? Sa fim atunci severi in judecata; sa comparam fiecare carte cu cea mai buna din gen."

"Uneori imi inchipui,cel putin , ca, atunci cand va sosi Judecata de Apoi si cand marii cuceritori, oamenii legii si politicienii vor veni sa-si primeasca rasplata - coroanele, laurii, numele gravate pentru totdeauna in marmura nepieritoare-, Atotputernicul se va intoarce catre Petru si va spune, nu fara o anume invidie, vazandu-ne cum ne infatisam cu cartile sub brat: " Iata, acestia nu au nevoie de nici o rasplata. Aici nu avem nimic sa le dam. Lor le-a fost drag sa citeasca".

"Scriitorul pare constrans, nu de propria vointa libera, ci de un tiran puternic si lipsit de scrupule care il tine in robie, sa produca o intriga, sa creeze comedie, tragedie, povesti de iubire si un aer de verosimilitate menit sa imbalsameze intregul atat de desavarsit, incat, daca toate personajele sale ar prinde viata, ele s-ar trezi imbracate si incheiate pana la ultimul nasturem in haine la moda zilei. Tiranului i se face pe plac; romanul e numai bun. Dar uneori, din ce in ce mai des cu trecerea timpului, ne incearca dintr-odata o indoiala, un spasm de revolta, in fata paginilor care se umplu dupa reteta obisnuita."
(VIRGINIA WOOLF - Eseuri alese - Arta lecturii)

"Sunt atat de nelinistita, isi zise Clementine, sprijinita cu coatele in pervaz.
Gradina se incigea la soare.
Nu stiu unde sunt Noel, Joel si Citroen. In acest moment poate ca au cazut in fantana, poate ca au mancat fructe otravite, poate ca o sageata i-a strapuns ochiul unuia dintre ei daca un copil se joaca pe drum cu arcul, pot sa ia tuberculoza daca se intalnesc cu vreun bacil Koch, sa lesine respirand vreo floare prea parfumata, sa-i intepe vreun scorpion adus de bunicul vreunui copil din sat, celebru explorator intors de curand din tara scorpionilor , sa cada dintr-un copac, sa alerge prea reede si sa-si rupa piciorul, sa se joace in apa si sa se inece, sa coboare pe faleza si sa se impiedice si sa-si rupa gatul, sa se zgarie intr-o sarma ruginita si sa faca tetanos. O sa se duca in fundul gradinii si sa intoarca o piatra, si sub piatra va fi o mica larva galbena careia ii vor creste aripi pe loc, va zbura catre sat si va intra in grajdul unde se afla cel mai rau dintre tauri, il va intepa langa nara; taurul iese din grajd, doboara totul; fuge pe drum. spre casa, parca e turba si lasa smocuri de par negru la cotituri, cand se ciocneste de gardul de dracila; chiar in fata casei, se napusteste cu capul plecat asupra unei trasuri grele trase de un cal pe jumatate orb. Sub lovitura, trasura se desface in bucati si un fragment de metal e aruncat in aer la o inaltime nemaiauzita; e poate un surub, un bulon, o piulita, un cui, vreo ferecatura din hulube, un carlig din atelaj, un nit de rotitele facute de rotar, apoi stricate si reparate cu pene din lemn de frasin taiate grosolan cu mana, si bucata de lemn urca tiuind spre inaltul cerului. Trece pe deasupra grilajului gradinii, Dumnezeule, si cade, cade, si in cadere atinge aripa unei frunici zburatoare si i-o smulge, iar furnica, dezorientata isi pierde directia, rataceste pe deasupra copacilor ca o furnica stricata, se abate deodata in directia peluzei, Dumnezeule,acolo sunt Joel, Noel si Citroen, furnica acum cade pe obrazul lui Citroen si, gasind poate niste urme de dulceata, il pisca...

- Citroen! Unde esti?
Clementine sse repezise afara din camera si striga, scoasa din fire,coborand din goana scarile. In hol se ciocni de servitoare.
- Unde sunt? Unde sunt copiii mei?
- Dorm, raspunse fata, uimita. E ora la care dorm dupa-amiaza."
(Smulgatorul de inimi - Boris Vian)


"Casa era un urias labirint de carti. De-a lungul peretilor, din podea pana in tavan se inghesuiau volumele, intunecate, mirosind a legatura de piele, placute la pipait, fosnitoare, cu titluri si canturi aurite, pagini translucide si tipar ales. Toate operele gandirii universale se gaseau in rafturile acelea, asezate fara o ordine aparenta, desi profesorul isi amintea precis unde e fiecare. Operele lui Shakespeare se odihneau alaturi de Capitalul lui Marx, maximele lui Confucius stateau langa Viata focilor, hartile vechilor navigatori erau asezate langa romanele gotice si poemele Indiei. Consuelo stergea cartile de praf cateva ore pe zi. Cand termina cu ultimul raft trebuia s-o ia de inceput cu primul, dar asta era partea cea mai placuta a muncii. Le apuca atent, le scutura de praf, mangaindu-le si le rasfoia paginile cufundandu-se pret de fiecare clipe in lumea fiecarei carti. A invatat sa le recunoasca si sa le stie locul. N-a indraznit sa le ceara niciodata cu imprumut, asa ca le scotea pe furis, le ducea in camera ei, le citea noaptea si le punea la loc a doua zi."

Imi place fragmentul mult dar habarnam de unde e.

"Apoi timpul s-a lungit inca o data, caun melc lenes, uneori se strangea in cochilie si atipea, alteori inainta nehotarat, pana cand pruncul a vazut lumina zilei inspre seara. Era un baiat blonziu, care tipa tare si uluit, intr-o imprejurare uimitoare: avea parinti rusi, fusese mosit de un dentist elvetian(neamt, in realitate) si se gasea pe un vas austro-ungar, cu capitan ceh, intre malul romanesc si cel bulgaresc, ambele batute de vanturile din Istanbul."
(Filip Florian- Zilele Regelui, pg. 36,Ed. Polirom,200smilie
Traim putin,stim putin,vedem putin,macar sa visam(Pamuk)
Când mă laudă cineva,mă cuprinde panica:dacă ar afla tot ce nu știu,tot ce nu sunt?Când mă condamnă,mă simt liniștit: sunt totuși mai bun decât atât.(Noica)


Un mic pasaj din Lev Tolstoi, ma induiosat profund.

"Nu plangeam, dar o greutate ca de piatra mi se pusese pe inima. Gandurile si imaginil se succedau cu o iuteala sporita in inchipuirea mea tulburata; amintirea nenorocirii ce ma lovise intrerupea insa fara incetare ciudata lor insiruire. Patrundeam astfel, din nou, in labirintul fara de iesire al soartii necunoscute ce m-astepta, al deznadejdii si spaimei.
Imi veni in gand ca trebuie sa existe o cauza necunoscuta a llipsei de iubire si chiar a urii generale fata de mine (pe atunci eram ferm convins ca toata lumea, incepand cu bunica si sfarsind cu Filip vizitiul, ma uraste si gaseste o satisfactie in suferintele mele). "Probabil ca nu sunt fiul mamei mele si al tatalui meu si nu sunt frate cu Volodea, ci un orfan nenorocit, un copil parasit, luat de mila", imi spun, iar acest gand absurd nu numai ca imi aduce o trista consolare, ci mi se pare chiar foarte plauzibil. Imi face placere sa gandesc ca sunt nefericit nu din pricina ca m-am facut vinovat, ci pentru ca asa a fost soarta mea inca din nascare, iar destinul meu e asemanator cu destinul nefericitului Karl Ivanici.
"De ce sa mai fie pastrata aceasta taina de vreme ce tot am izbutit s-o descopar', imi zi. Maine chiar ma voi duce la papa si ii voi declara: "Papa, degeaba-mi ascunzi secretul nasterii mele; il cunosc", imi va raspunde: "Ce sa-i faci,dragul meu? Mai devreme sau mai tarziu l-ai fi aflat. Nu esti ful meu, dar te-am infiat si, daca vei fi demn de iubirea mea, nu te voi parasi niciodata"; iar eu ii voi spune: "Papa, desi n-am dreptul sa-ti dau acest nume, il pronunt acum pentru cea din urma oara. Te-am iubit si te voi iubi intotdeauna, nu voi uita niciodata ca esti binefacatorul meu, dar nu mai pot ramane in casa ta. Aici nu ma iubeste nimeni, iar St.-Jerome a jurat sa ma sa ma piarda. Fie el, fie eu trebuie sa parasim casa ta, deoarece nu mai raspund de mine. Il urasc atat de tare pe acest om incat sunt in stare de orice. Am sa-l omor." Da, asa voi spune: "Papa, am sa-l omor." Papa va incepe sa ma roage, dar eu voi face un gest cu mana si ii voi raspunde: "Nu, prietene, binefacatorul meu, nu putem trai impreuna, lasa-ma sa plec." Sezand pe-o lada in camara cea intunecoasa, incep sa plang in hohote la acest gand. Mi-aduc aminte insa deodata de rusinoasa pedeapsa care ma astepta, realitatea mi se arata in lumine ei adevarata si visurile se spulbera intr-o clipita."
  

"Exista clipe in care viitorul ii apare omului atat de intunecat, incat acesta se teme sa-si indrepte spre el privirile launtrice, isi intrerupe cu totul activitatea mintii si se straduieste a se convinge pe sine ca viitorul nu va fi, iar trecutul nici n-a fost. In asemenea clipe, cand cugetul nu delibereaza inaintea fiecarui act de vointa, iar singurele resorturi ale vietii sunt instinctele, inteleg de ce, sub puterea curiozitatii instinctuale si a aceleiasi absente a ratiunii, omul gaseste un fel de placere in a se opri chiar la marginea prapastiei si a se intreba: ce-ar fi sa m-arunc in ea? Ori in a-si duce la tampla teava pistolului incarcat si a spune: ce-ar fi dac-as apasa pe tragaci?"

Lev Tolstoi - Copilaria.Adolescenta.Tineretea, pg. 153-154, Ed. Adevarul Holding



"Fara indoiala ca noi am existat si inaintea acestei vieti, desi nu ne mai amintim.
...
Aceasta cugetare, ce mi se parea cu totul noua si limpede, dar a carei coerenta cu greu o pot dibaci acum, mi-a placut foarte si, luand o foaie de hartie, m-am apucat s-o expun in scris. Atunci insa mi s-au invalmasit in minte un noian de ganduri atat de cumplite, incat am simtit nevoia sa ma scol si sa ma preumblu prin odaie.
...
Jalnic si derizoriu resort al actiunii morale e mintea omului ! Slaba mea minte nu putea patrunde nepatrunsul,dar , in efortul ei coplesitor, isi pierdea una dupa alta convingerile pe care, intr-u fericirea vietii mele, n-ar fi trebuit sa indraznesc sa le ating niciodata.
...
Ideile abstracte iau nastere datorita capacitatii omului de a surprinde cu ajutorul constiintei sale starea sufleteasca legata de o clipa anume si de a o transmuta in memorie.
...
Descoperirile filozofice pe care le faceam imi flatau insa nespus orgoliul: imi inchipuiam adesea ca sunt un om important care, spre binele intregii omeniri, descopera noi adevaruri si priveam la ceilalti muritori animat de semeata constiinta a valorii mele."

(Copilaria.Adolescenta.Tineretea - Lev Tolstoi, pg. 170-172, Ed. Adevarul holding)




RE: Citate Deosebite
"Volodea era, de pilda, cuprins pe neasteptate de pasiunea pentru tablouri. Se apuca sa deseneze el singur, cumpara ce-i placea cu toti banii, mai cerea si de la profesorul de desen, de la papa, de la bunica; il bantuia apoi pasiunea pentru obiectele cu care voia sa-si decoreze masa de lucru. Le culegea din toata casa. Il pasionau apoi romanele, de care facea rost pe ascuns, citindu-le zile si nopti in sir. Eram ispitit fara voie de pasiunela sale; prea mandru, nu-i calcam pe urme,dar, prea tanar si lipsit de experienta, nu puteam alege o alta cale. Nu invidiam insa nimic mai mult decat fericitul , nobilul caracter deschis al lui Volodea, manifestat cu deosebire in certurile izbucnite intre noi. Simteam ca are dreptate, dar nu-l puteam imita.
Odata, in toiul pasiunii sale pentru obiecte, m-am apropiat de masa lui si am spart din greseala un flaconas gol, multicolor.

- Cine te-a rugat sa te atingi de lucrurile mele?, spuse, intrand in camera, Volodea, dupa ce observa deranjul produs de mine in simtria diferitelor podoabe de pe masuta lui. Unde-i sticluta? Desigur ai...
- Am scapat-o din greseala si s-a spart. Ce mare paguba?
- Sa faci bine si sa nu mai indraznesti sa te atingi de lucrurile mele, spuse el cautand sa imbine cioburile sticlutei sparte la care se uita, zdrobit.
- Sa faci bine si sa nu mai poruncesti, raspunsei au. Am spart-o si gata; ce sa mai vorbim!
Si am zambit, desi nu-mi venea deloc sa zambesc.
- Pentru tine n-o fi nimic, dar pentru mine e ceva, continua Volodea si salta din umar, gest mostenit de la tata. Ai spart-o si mai razi inca, mucos nesuferit!
- Oi fi eu mucos, dar tu esti mare si prost.
- N-am de gand sa ma cert cu tine, spuse Volodea, impingandu-ma usor. Cara-te.
- Nu ma-mbranci!
- Cara-te!
- Nu ma-mbranci iti spun!
Volodea ma prinse de mana si dadu sa ma indeparteze de masa. Ajuns insa la capatul enervarii, apucai masa de-un picior si-o rasturnai.
- Poftim!
Si toate podoabele de cristal si portelan zburara in clinchete spre dusumea.
- Mucos nesuferit!, striga Volodea incercand sa prinda din zbor obiectele ce se pravaleau.
[...]
Cum ispravea profesorul lectia, paraseam odaia; mi-era jena, groaza si rusine sa raman singur cu fratele meu. Dupa lectia de istorie, tinuta seara, imi luai caietele si ma-ndreptai spre usa. Trecand prin dreptul lui Volodea, desi ma muncea dorinta de-a ma apropia de el si de-a ama impaca, m-am bosumflat, silindu-ma sa iau o poza incruntata. In aceeasi clipa, Volodea isi inalta capul si ma privi cu indrazneala, schitand un zambet plin de binevoitoare ironie. Ochii nostri se-ntalnira si-mi dadui seama ca ma-ntelege, iar eu intelegeam ca ma-ntelege; dar un simtamant de nebiruit ma sili sa-mi intorc fata.
- Nikolenka, mi se adresa el cu cea mai neprefacuta voce, lipsita de orice patetism. Lasa supararea! Iarta-ma daca te-am jignit.
Si-mi intinse mana.
Parca suind tot mai sus, ceva a inceput sa ma apese in piept si sa-mi curme respiratia. N-a durat insa mai mult de o secunda: ochii mi se spuzira de lacrimi si ma-nseninai.
- Iarta-ma, Volo... dea!, rostii eu, strangandu-i mana."



"- De ce ne iubim pe noi insine mai mult decat ii iubim pe altii?... Pentru ca ne socotim mai buni decat altii, mai vrednici de iubire. Daca i-am gasi pe ceilalti mai buni decat noi, i-am iubi mai mult decat pe noi insine, or, aceasta nu se intampla niciodata sau, chiar daca s-ar intampla, tot eu am dreptate, am adaugat si, fara voie, am zambit a satisfactie.
Pret de un minut, Nehliudov pastra tacere.
- N-am crezut niciodata ca esti atat de destept!, imi supse el cu un suras atat de generos, atat de bun, incat am simtit dintr-odata ca sunt grozav de fericit.
Lauda actioneaza cu atata putere asupra sentimentelor si mintii omului, incat, sub placuta ei inraurire, mi se paru ca am devenit mult mai mintos, iar gandurile se bulucira unul dupa altul in capul meu cu o viteza uluitoare."



"Chiar eram bucuros ca mi-e scarba de trecut si ma straduiam sa mi-l inchipui mai sumbru decat fusese cu adevarat Cu cat mai intunecat era crugul amintirilor, cu atat mai limpede si mai luminos se ivea din el punctul plin de puritate al prezentului, din care iradiau curcubeele viitorului. Aceasta voce a caintei si setea de perfectiune au fost principalele stari sufletesti din acea perioada a evolutiei mele. Ele au ivit in mine o conceptie noua despre mine insumi si despre oameni. Generoasa, mangaietoare voce. De cate ori de atunci, in clipe de restriste, cand sufletul se supunea in tacere minciunii si dezmatului vietii, o auzeam dintr-odata tunand si fulgerand impotriva oricarei nedreptati, demascand fara gres cele petrecute, aratandu-mi calea si silindu-ma sa iubesc acel punct luminos al prezentului care-mi promitea atata bogatie si fericire in viitor - da, generoasa, mangaietoare voce! Inceta-vei a rasuna vreodata?"



"Sunt convins ca este suficient sa-ti marturisesti buna intentie, ca aceasta intentie sa devina greu, ba, de cele mai multe ori, chiar cu neputinta de indeplinit. Cum te poti insa stapani sa nu-ti marturisesti impulsurile nobile ale tineretii? Abia mult mai tarziu ti le amintesti si-ti pare rau de ele ca de-o floare pe care nu te-ai stapanit si-ai rupt-o inainte de a inflori, iar apoi o vezi azvarlita si calcata-n picioare."

"Fara indoiala ca noi am existat si inaintea acestei vieti, desi nu ne mai amintim.
...
Aceasta cugetare, ce mi se parea cu totul noua si limpede, dar a carei coerenta cu greu o pot dibaci acum, mi-a placut foarte si, luand o foaie de hartie, m-am apucat s-o expun in scris. Atunci insa mi s-au invalmasit in minte un noian de ganduri atat de cumplite, incat am simtit nevoia sa ma scol si sa ma preumblu prin odaie.
...
Jalnic si derizoriu resort al actiunii morale e mintea omului ! Slaba mea minte nu putea patrunde nepatrunsul,dar , in efortul ei coplesitor, isi pierdea una dupa alta convingerile pe care, intr-u fericirea vietii mele, n-ar fi trebuit sa indraznesc sa le ating niciodata.
...
Ideile abstracte iau nastere datorita capacitatii omului de a surprinde cu ajutorul constiintei sale starea sufleteasca legata de o clipa anume si de a o transmuta in memorie.
...
Descoperirile filozofice pe care le faceam imi flatau insa nespus orgoliul: imi inchipuiam adesea ca sunt un om important care, spre binele intregii omeniri, descopera noi adevaruri si priveam la ceilalti muritori animat de semeata constiinta a valorii mele."



"Si iata ca aparea ea, cu parul negru strans intr-o coada lunga, cu pietul bombat, pe veci intristata si preafrumoasa, cu bratele dezgolite, cu imbratisari voluptoase. Ma iubea, iar eu imi jertfeam viata pentru o clipa de dragoste. Dar luna suia tot mai sus, tot mai luminoasa-n cer, luciul fastuos al iazului crestea uniform ca un sunet, devenea din ce in ce mai limpede , umbrele se faceau mereu mai negre, lumina mai stravezie si, ascultand si privind toate acestea , ceva imi spunea ca si ea, cea cu bratele dezgolite si imbratisari voluptoase ,, e inca departe, ca-s departe inca de intreaga fericire si ca dragostea pentru ea este departe, ca-s inca departe de tot binele; si cu cat priveam mai mult la luna plina, inalta, cu atat adevarata fericire mi se parea mai sus si mai sus, mai curata si mai curata, mai aproape si mai aproape de El, de zivorul a tot ce e frumos si bine , iar lacrimile unei bucurii nesatisfacute, dar tulburatoare, mi se iveau in ochi.
Si eram sigur, si mi se parea mereu ca natura, misterioasa, mareata, atragand spre sine discul luminos al lunii, oprit din nu se stie ce pricina intr-un inalt nedefinit al cerului albastru-palid si stand dimpreuna peste tot, parca umpland astfel spatiul nemarginit , iar mie , vierme nevolnic , alterat de pe acum de toate maruntele, sarmanele patimi omenesti , dar cu infinita putere de inchipuire si dragoste, mi se parea in acele clipe ca natura, luna si eu eram unul si acelasi."


(Copilaria.Adolescenta.Tineretea - Lev Tolstoi, Ed. Adevarul holding)
Traim putin,stim putin,vedem putin,macar sa visam(Pamuk)
Când mă laudă cineva,mă cuprinde panica:dacă ar afla tot ce nu știu,tot ce nu sunt?Când mă condamnă,mă simt liniștit: sunt totuși mai bun decât atât.(Noica)



"Profesorul ma privi compatimitor drept in fata si, cu voce inceata, dar hotarata, rosti:
- Nu veti trece in anul doi, domnule Irteniev. Mai bine sa nu va mai prezentati la examene. Trebuie sa facem curatenie in facultate... poti pleca, spuse el cu aceeasi voce inceata, dar ferma.

Abia in acea clipa m-am hotarat sa ma dezlipesc de masa...
Nu-mi aduc aminte cum am strabatut sala prin fata studentilor, ce anume am raspuns la intrebarile lor, cum am iesit afara si cum am ajuns acasa. Ma simteam injosit, ultragiat si cu-adevarat nefericit.
Trei zile n-am iesit din odaie, n-am vazut pe nimeni, simteam, ca-n copilarie, o voluptate in lacrimi si plangeam mult. Cautam pistoale cu care sa ma pot impusca daca as dori s-o fac. Gandeam ca Ilenka Grap ma va scuipa-n obraz cand ma va-ntalni si bine va face; ca Operov se bucura de nenorocirea mea si le povesteste tuturor despre ea; ca Kolpikov avea perfecta dreptate sa ma faca de ras in Iar; ca stupidele mele discursuri de la printesa Kornakova nu puteau sa aiba alte urmari etc., etc. Toate clipele grele, chinuitoare pentru orgoliul meu, mi s-au perindat,una dupa alta, prin minte; faceam eforturi sa gasesc un vinovat in nenorocirea mea: credeam ca cineva le-a facut toate dinadins, imaginam o intreaga intriga urzita impotriva mea, carteam impotriva profesorilor, a colegilor, a lui Volodea, lui Dmitri, lu papa, pentru ca m-a trimis la universitate; carteam impotriva Providentei pentru ca mi-a ingaduit sa traiesc pana la o asemenea dezonoare. In cele din urma, dandu-mi seama ca m-am compromis pentru totdeauna in ochii tuturor acelora care m-au cunoscut, l-am rugat pe papa sa ma lase sa ma-nrolez la husari ori sa plec in Caucaz. Papa nu era multumit de mine, dar, vazand cumplita mea amaraciune, incerca sa ma mangaie spunandu-mi ca nu-i chiar asa de ingrozitor, ca lucrurile se pot indrepta daca ma transfer la o alta facultate. Volodea, care de asemenea, nu vedea in nesansa mea nimic inspaimantator, spunea ca la o alta facultate cel putin nu-mi va fi rusine de noii colegi. Doamnele din familie nu intelegeau si nici nu voiau ori nu puteau sa inteleaga ce este un examen, ce inseamna sa nu treci anul si ma cainau doar pentru ca vedeau cat de amarat sunt.
Dmitri ma vizita in fiecare zi si era mereu despus de delicat si de prevenitor, dar tocmai de aceea mi se parea ca era mai rece fata de mine. Ma simteam intotdeauna jignit si indurerat cand, urcand la mine, se aseza tacut alaturi , cu o expresie asemanatoare, cumva cu aceea a unui medic ce se asaza pe marginea patului unui bolnav grav. Sofia Ivanovna si Varenka mi-au trimis prin el carti pe care inainte doream sa le am si mi-au trimis dorinta de a ma vedea la ele; or, tocmai in acest exces de atentie am vazut o distanta, jignitoare pentru mine, o condescendenta fata de un om care cazuse foarte jos. Dupa vreo trei zile m-am linistit, dar pana-n clipa plecarii la tara n-am iesit din casa nicaieri si, tot cugetand la nefericirea mea, ma plimbam fara tinta din odaie in odaie, cautand sa-i ocolesc pe toti ai casei.
Cugetam, cugetam si, in sfarsit, intr-o seara, tarziu, pe cand sedeam singur jos si ascultam valsul Avdotiei Vasilievna, am sarit deodata de la locul meu, am alergat pana sus, am pus mana pe caietul pe care sta scris Reguli de viata, l-am deschis si m-a cuprins clipa caintei si a elanului moral Am izbucnit in plans, dar nu mai erau lacrimi de deznadejde. Cand mi-a trecut , m-am hotarat sa scriu din nou regulile de viata si eram ferm convins ca nu voi mai face nimic rau , niciodata, nu-mi voi mai irosi zadarnic nicio clipa si nu-mi voi calca regulile.
Daca acest elan moral a durat multa vreme, in ce s-a manifestat si ce temelii noi a oferit el dezvoltarii mele morale, toate acestea le voi istorisi in urmatoarea, mai fericita, jumatate a tineretii mele.

24 septembrie 1856, Iasnaia Poliana

Sfarsit


(Copilaria.Adolescenta.Tineretea - Lev Tolstoi,pg. 343-345 Ed. Adevarul holding)


"Am fost un om moral, de aici mi se trag toate tragediile. Am iubit intotdeauna pe mai multe planuri, n-am stiut sa sacrific totul pentru un singur sambure de adevar sau de viata, de aceea m-am lovit de toate pragurile si m-au dus valurile cum au vrut." (pg 130-131)

"Plimbarile acelea mi-au ramas acum mai proaspete si ucigator de dulci in amintire. Caci daca amintirea carnii se trece usor, daca unirea, cat de perfecta, a trupurilor e asemenea setei si foamei si se uita, nimic din opacitatea aceasta nu era in comunicarea noastra dinafara de oras, cand ochii isi spuneau singuri tot, si o simpla imbratisare inlocuia o noapte de dragoste. Numai acolo mai puteam regasi fiorul acelor priviri fixe, hipnotice, nesatioase, descoperite in cea dintai zi a noastra, in biblioteca. Cand ne opream la bariere, in plina lumina, ochii nostri se cautau, se gaseau si se inlantuiau exasperati, daruindu-si atat de nebuneste privirile, incat ma intreb si acum cum de nu au ghicit ceilalti patima noastra.
(pg. 132-133)

"Harold venise si pentru a ma spiona, sa vada cum locuiesc aici, daca duc intr-adevar o viata de "bruta neagra", cum credea el, sau am oarecare confort. Venise, mai ales, pentru Maitreyi; si cand a vazut-o servind ceaiul, rosind privindu-ma pe furis, zambind, familiara cu odaia si cu prezenta mea, a inteles si mi-a spus-o.
- Dragul meu Allan, esti pierdut fara putinta de scapare de-acuma...
- Ar fi cea mai mare fericire a mea daca as izbuti sa fiu primit in lumea aceasta, ii raspunsei intaratat, privindu-l drept in ochi. O lume vie, cu oameni vii, care sufera si nu se plang, care au inca o etica, iar fetele lor sunt sfinte, nu tarfe ca ale noastre. Sa ma casatoresc cu o alba? il intrebai eu, incercand sa fiu sarcastic, cu o fata care n-a cunoscut niciodata virginitatea si nu va cunoaste niciodata desavarsita abandonare? E o lume moarta lumea noastra, continentele noastre albe. Nu mai gasesc nimic acolo. Daca as fi primit, cum ma rog lui Dumnezeu sa fiu, intr-o famile indiana, as gasi puteri sa-mi refac viata aceasta cladita pe nimicuri, pe interese stupide si pe abstractiuni. As vrea s-o iau de la capat, sa cred in ceva, sa fiu fericit. Nu pot fi fericit decat intr-o dragoste perfecta si nu gasesc asemenea dragoste decat aici, in casa, in cartierul asta...
Vorbisem aprins,sincer, revelandu-mi mie insumi anumite ganduri, pe care nu le intregisem pana atunci. Harold ma privea surprins, amuzat, stanjenit. Nu avea ce sa-mi raspunda , pentru ca nu pricepuse mai nimic din acea "moarte a continentului alb", care ma obseda pe mine de atatia ani, si apoi, nici nu avea chef de vorba , nerebdator fiind sa plece si sa soarba un pahar de whisky, din care nu mai gustase cam de mult. Ma intreaba intr-o doara:
- Dar religia ta?
- Pentru mine, crestinismul nu s-a nascut inca. N-au fost decat biserici crestine, dogme si rituale. Crestinismul se naste aici, in India, pe pamantul cel mai impacat cu Dumnezeu, unde oamenii sunt insetati de iubire , de libertate si de intelegere. Nu concep un crestinism fara libertate si fara rpimatul spiritualitatii..."
( pg. 136- 137)



"- Nu poti pleca de aici pana nu mananci...
- Nu mai pot manca nimic, spusei eu stins.
- Am sa te rog eu si ai sa mananci, continua doaman Sen pe acelasi ton. Ceaiul e gata.
- La ce bun, acum? intrebai eu tot mai stins. (Simteam ca as putea sa ma pravalesc din clipa in clipa, caci stiam ca plec si nu o vazusem inca pe Maitreyi, si nu stiam ce face ea acolo sus.)
Inginerul pleca, si izbucnii in plans nebuneste, smulgandu-mi parul, muscandu-mi pumnii. Ma intinsei in fotoliu sfarsit, aproape sufocat de o durere pe care nu stiam pe ce nume sa-i spun, caci nu mai era nici dragoste, nici suferinta, ci un sentiment de totala naruire, ca si cum m-as fi trezit deodata singur intr-un cimitir, fara nimeni langa mine caruia sa ma plang, de la care sa astept mangaiere. Parca fusesem rupt in zece bucati, caci imi simteam trupul numai o rana, sufletul risipit, nu mai aveam nici vointa, nici putere sa ma dezmeticesc o clipa. Intra Lilu, in lacimi si ea, si imi intinse repede un petec de hartie. "Nu ma lasa sa te vad. Nu-ti zadarnici viata, nu te lasa infrant. Pleaca in lume si arata tuturor curatenia ta. Fii om. Ai sa afli de mine in curand. Maitreyi." Era un scris impleticit, intr-o englezeasca improvizata, cu pete de cerneala. Ascunsei repede hartia in palma, caci venea doamna Sen, cu servitorul, aducandu-mi ceaiul.|
(pg 169)


"Am avut o noapte sălbatecă. De cum am rămas singur (umblasem mult pe străzi, fumînd în neștire și căutînd tot mahalalele indigene, a căror larmă și forfot, și limbă îmi aminteau de zilele mele cu Maitreyi) și m-am dezbrăcat,
chinul, pe care oboseala îl adormise oarecum, mă năvăli iar, de data aceasta fără să-i mai pot îatîmpina nici o rezistență. Zadarnic mușcam perna, zadarnic mă loveam să nu țip. Spuneam întruna: "Maitreyi, Maitreyi, Mai-treyi"... pînă ce nu
mai înțelegeam nimic din acest nume de fată, sunetele lui nu-mi mai evocau nimic și rămîneam năuc, cu fața între perne, fără să știu ce s-a întîmplat cu mine, ce s-a rupt înlăuntrul meu, ce se petrece. Gîndurile îmi alergau de la un
fapt la altul fără nici o legătură, revedeam Tamlukul, Sadyia, alte nenumărate locuri, pe care le cunoscusem, fără să
înțeleg nimic. Îmi era numai spaimă să mă gîndesc la orice îmi putea evoca figura Maitreyiei în seara despărțirii sau
glasul d-lui Sen spunîndu-mi: "Good-bye, Allan!, sau privirile d-nei Sen stăruind: "Ia-ți ceaiul!"'... De cîte ori Scenele
acestea încercau să reînvie în minte, mă zbăteam. Îl auzeam pe Harold cum sforăie, din odaia cealaltă, auzeam la răstimpuri ceasul de la biserica protestantă cum numără înnoapte. Ca să mă liniștesc, mă gîndeam la moarte. Să mă
înec în Gange și să afle Sen cît de curat o iubeam pe Maitreyi. A doua zi, ziarele ar fi vorbit de acest tînăr
european, sinucis fără motiv, prins în marginea orașului de barcagiii care se întorc scara. Maitreyi ar fi leșinat auzind, dna
Sen s-ar fi căit, căci ar fi înțeles și ea atunci cît de sincer, de total, o iubisem pe Maitreyi. Gîndul morții era singura
alinare. Intîrziam cu voluptate asupra fiecărei imagini, asupra fiecărui gest: cum scriu scrisoarea d-lui Sen, cum mă
îndrept spre pod și acolo plîng puțin, dar numai puțin, cîteva lacrimi, și apoi, pe balustradă, privesc în jos cum curg apele
galbene, cu mîl mult, amețesc și gata... Reluam filmul, mereu de la început. Așa am adormit în zori."
(pg 179-180)


(Maitreyi - Mircea Eliade, Ed. Litera International, 2009)


Eroare si firesc


Pentru cei care considera ca e intelept sa ramai cu picioarele pe pamant din moment ce nu te-ai nascut pasare, gestul lui Icar e mai mult decat o eroare; e o nebunie. Si nu s-a spus oare ca Leonardo a fost un mare ratat din pricina multelor proiecte esuate, intre care si acela de a zbura? Dar ce inseamna reusita celui care se taraste, pe langa esecul incercarii de a zbura? Exista esecuri nemuritoare si reusite de cartita meticuloasa. Asa cum exista izbanzi nascute dintr-un gest ce-a putut parea unora nu intrutotul firesc. Cand Newton implinise douazeci si patru de ani, Londra, ni se spune, avea nevoie de medici care sa vindece urmele ciumei, de marinari care sa lupte cu olandezii si de pompieri care sa stinga incendiile foarte dese. Tanarul savant n-a fost nici medic, nici marinar, nici pompier. Departe de mirosul de acid fenic, de bubuiturile tunurilor si de flacarile incendiilor , facea un lucru aparent inutil, privea un mar cazut la pamant. Si abia mai tarziu lumea a aflat ca astfel a fost descoperita legea gravitatiei. Reversul absolut al lui Don Juan este un misogin. Al lui Don Quijote, un blazat. Iar din Napoleon nu mai ramane nimic daca nu mai striga : "Imposibilul e un cuvant pentru natangi". Sau ramane un ins care ar fi trebuit sa se duca, inainte de orice, direct in insula Sfanta Elena sa cultive castraveti.

(Octavian Paler - Polemici cordiale, pg 308-309, Ed. Polirom,200smilie



"Nu exista pustiu. Exista doar incapacitatea noastra de a umple golul in care traim"
(pg 19)

"A doua pasiune a fost sahul. Jucam in fum de tigara ore intregi fara sa ma pot desprinde de pe scaun. Parca ma tintuia cineva acolo. Nu mancam, ma durea stomacul de foame, dar continuam. Nu exista nimic mai important decat tabla aceea cu saizeci si patru de patrate. Intreg universul incapea acolo. A fi sau a nu fi? Nu... a castiga sau a nu castiga, aceasta era intrebarea. Vroiam sa castig neaparat si sufeream cand mancam bataie. Totdeauna am fost orgolios si nu ma puteam dezminti... "
(pg 26-27)


"Noi suntem ca un cantec, nu credeti? Un cantec nu se poate canta niciodata de la sfarsit spre inceput. Trebuie sa-l canti totdeauna indreptandu-te spre sfarsit. Pe parcurs, in timp ce canti inca si muzica te imbata, iti dai seama ca sfarsitul se aprope totusi, oricat l-ai amana. Incerci sa lungesti putin notele, dar asta nu da cantecul inapoi, nu reinvie ceea ce a murit din muza intre timp. Amani doar sfarsitul"
(pg 30)

"Nu exista decat frumuseti trecatoare. Eterna e doar tacerea. Concertele care intrerup tacerea nu fac decat s-o tulbure cateva clipe ca o piatra care loveste suprafata incremenita a unui lac. Atat dureaza muzica. Atat dureaza cat si cercurile concentrice de pe luciul unui lac. Restul, da, restul e tacere. Orice am face. Concertele sunt ca si noi. Accidente ale tacerii."
(pg 30)

"Eu ma duceam la mare din alte motive. Regaseam acolo stratul cel mai primitiv al pasiunilor mele. Aveam pe nisip o placere aproape vicioasa. Imi era de ajuns sa ma intind pe nisipul fierbinte, sa simt cum soarele imi dogoreste trupul, sa aud cum marea fosneste confuz la cativa pasi de mine continuand o melopee din care nu pricepeam nimic decat ca eternitatea nu e altceva decat murmurul indiferent al tacerii, golul prin care alergam, pe care il intrerupem o clipa cu fuga noastra, dar in momentul cand ne-am prabusit se reia..."
(pg 32)


(Octavian Paler - Viata pe un peron, Ed Corint,2007)



"Aveam ochii inrositi de nesomn, eram jigarit, neras si abatut. Zile intregi umblam ca un caine plouat. N-aveam chef de nimic si nu vroiam sa vorbesc cu nimeni. Ma simteam intr-o stare de disperare cumplita. A inceput chiar sa-mi treaca prin minte gandul sinuciderii.
M-a aparat faptul ca sinuciderea mi se parea vulgara. Asta datorita unei imprejurari mai vechi. Un vecin, un ins destul de rudimentar, care cazuse in patima betiei, a plecat intr-o dimineata de-acasa si mai tarziu a fost descoperit spanzurat de o creanga a unui copac din parc. Cand l-am vazut, mi s-a facut rau. Avea obrazul invinetit si buzele napadite de muste. Am plecat de acolo scuturandu-ma de sila si contrariat. Pana atunci crezusem ca sinuciderea este un gest filozofic. Un pact cu viata rupt. Le atribuiam sinucigasilor o noblete tragica, de oameni care isi recunosteau esecul sau nefericirea si, dupa ce pierdusera toate bataliile, aveau taria sa incheie cu o victorie care nu le mai servea la nimic, o victorie asupra fricii de moarte. Ei patrundeau liberi in metafizica dupa ce fusesera umiliti de viata. Dar, cunoscandu-l pe insul care se spanzurase, nu puteam asocia metafizica de mutra lui buhaita de bautura, oricata imaginatie as fi avut. Povestea asta m-a descumpanit. Datorita ei, ideea de sinucidere mi-a devenit, brusc respingatoare. Nu mai puteam s-o despart de obrazul invinetit si napadit de muste al insului ce se spanzurase in parc. Ceea ce m-a ajutat, probabil, sa nu fac o prostie.
Va asigur ca nu exagerez deloc starea in care ma aflam. Intr-un ungher al camerei mele era o panza de paianjen. Intr-o seara, am observat ca in timp ce-si tesea panza, paianjenul se incurcase nu stiu cum in ea. Si astfel devenise captivul propriei sale creatii. Ma uitam la el cum se zbatea incercand sa iasa si nu putea. Ma gandeam ca seamana cu mine. Eram frati. Tot asa facusem si eu. Construisem un joc pana ce cazusem in capcana lui. Am vrut sa ajut paianjenul, sa-l scot de-acolo, din ghemul incalcit de fire, dar m-a intepat si atunci, enervat, dintr-un singur gest am maturat toata panza aceea cu paianjen cu tot."
(pg 45-46)



"... i-am trimis o scrisoare unui preot... Ceea ce ma separa de credinta dumneavoastra, i-am scris, nu este atat faptul ca dumneavoastra credeti in Dumnezeu, iar eu am avut totdeauna despre Dumnezeu o parere ciudata. Ceea ce ma desparte de dumneavoastra este altceva. Credinta dumneavoastra ne cere sa suportam tot ce se intampla, cu gandul la viata de apoi. Aici e , de fapt, problema. Amanand totul pentru lumea de dincolo de mormant, dumneavoastra ne cereti sa lasam lumea aceasta pe seama celor care se descurca mai bine decat noi. Amanand totul pentru Judecata de apoi, vom lasa toate nedreptatile neclintite. Istoria este Golgota si dumneavoastra ne spuneti ca n-avem ceva mai bun de facut decat sa ne purtam crucea si, daca ni se cere, sa ne suim singuri pe cruce si sa intindem mainile pentru a ni se bate cuiele. Iata ce nu pot sa accept. Iluzia Judecatii de apoi ne preda istoriei cu mainile legate, ne lasa la cheremul istoriei, sa faca ce vrea din noi. Ea ne cere nu sa intelegem istoria, ci s-o induram. Sa ne resemnam. Sa credem ca intr-o alta lume vom fi rasplatiti pentru resemnarea noastra de acum. In felul acesta, ne trezim fara nici o aparare in fata nedreptatilor. Mai mult, ne pomenim ca Dumnezeu a trecut de partea celor care tin istoria in haturi. Dar daca Dumnezeu face jocul tiranilor nu este si el un tiran? Daca el sta pe capra alturi de cei care strang haturile in maini, cum pot eu sa-l iubesc?"
(pg 51)


"Eu cred ca infernul exista. Dar cred ca exista aici , pe pamant. Asa cum aici, pe pamant, e singurul loc unde s-ar putea cea paradisul."
(pg 52)


"M-am gandit sa apelez la filosofie si la poezie ca sa-mi gasesc un punct de sprijin. Dar ce este filosofia n-am stiut niciodata prea bine. M-am incurcat totdeauna la ideea ca omul se viseaza nemuritor din egoism. Va dati seama ca pe un pamant gemand de oameni nemuritori, prima grija a celor care traiesc ar fi sa nu mai permita nasterea altor oameni, sa-i ucida pe cei care ar veni pe lume. Nemurirea ar sfarsi prin a ne face calai. Am avea un pamant populat de calai nemuritori. Ceea ce n-a reusit moartea, sa faca din crima conditia vietii, ar reusi nemurirea."
(pg 57)


termin cu un citat grozav, care mi-a placut la nebunie:

"Mai tarziu, am revenit la gandul ca viata insasi e o stare de tranzit intre nastere si moarte... un peron unde te zbati sa ocupi un loc intr-un tren... esti fericit ca ai prins un loc la clasa I sau la fereastra... altul e necajit ca a ramas in picioare pe culoar... altii nu reusesc sa se prinda nici de scari, raman pe peron sa astepte urmatorul tren... Si fiecare uita, poate, un singur lucru... ca trenurile astea nu duc nicaieri... cel care a ocupat un loc la fereastra este, fara sa stie, egal cu cel care sta in picioare pe culoar si cu cel care vine abia cu urmatorul tren... in cele din urma se vor intalni toti undeva, intr-un desert, unde chiar sinele se transforma in nisip... in loc sa se uite in jur, oamenii se imbulzesc, se calca in picioare, isi dau ghionturi."
(pg 128-129)


(Octavian Paler - Viata pe un peron, Ed Corint,2007)

"O viata e ca o pagina de carte. Alaturi e alta. Nu spun dupa, ci alaturi."

Gerard Klein, Seniorii razboiului.

Young men want to be faithful and are not; old men want to be faithless and cannot  (Oscar Wild the picture of Dorina Gray)
Drogur tari ti se injecteaza prin timpan si retin (Cedry2k-istorii secrete)
Copilul poarta in ghiozdan un viitor (Bitza-Prin ochii unui trecator)
.... si altele

"Tacerea poate fi o forma de cruzime"

Cele doua morti ale lui Socrate, ed. Rao 2006, Ignacio Garcia-Valino.

(hetaire, Atena lui Pericle si dupa aceea, Aspazia din Milet, sofisti. un mixaj de retorica, filosofie si viata traia la maximum intr-un peisaj antic cu accente istorice reale.)

"Tehnica mea e sa abandonez orice tehnica, tehnica mea e sa spun adevarul."

"Nu poti sa te adresezi unor amintiri corporale, ele trebuie sa fie alinate de consolari si dezmierdari fizice."

"Aparitia unor replici comice intr-o terapie e semn de bun augur, in general."

"Invata sa astepti."


Minciuni pe canapea - Irvin D. Yalom Editura Humanitas


pies: un must read pentru psihologi, psihiatrii  

O străfulgerare neașteptată pare să despice uneori un destin. Dar străfulgerarea nu este decât întrezărirea bruscă, de către spirit, a unui drum pregătit pe îndelete. Am fost pus să fac exerciții de sintaxă. Mi s-au trezit sentimentele. Și iată că, brusc, un poem îmi săgetează inima. (Antoine de Saint-Exupéry)

Mario Puzzo, "Nasul" -  "Viata e frumoasa"

"Awful things, children. Needy, self-centered tyrants, the boys all teeth and fists, the girls all claws and spit."

"Pentru un analist, sa vorbeasca despre normalitate este ca si cum ar vorbi despre fata ascunsa a Lunii. Putem, desigur, sa ne-o imaginam, sa trimitem acolo rachete, sa-i facem fotografii, ba chiar sa construim o teorie pentru a-i explica aparitia si unde ne duc toate acestea? Nu este terenul nostru, abia daca ne este planeta. Nevrozatii cu nucleul lor intim, psihotic, psihozatii cu accentuata lor latura nevrotica iata-ne familia, mediul în care ne invirtim, în care toti vorbim, cu unele diferente de dialect, aceeasi limba. Dar dincolo de toate acestea, exista oare cu adevarat o structura normala a personalitatii? Iar daca exista, de ce trebuie sa plecam din zona analitica, atît de confortabil anormala, si sa ne repezim pe urmele normalilor? Pentru a le arata cit sunt de bolnavi, poate? Dar mai e o problema: cel care se numeste pe sine normal  indiferent daca, din punctul nostru de vedere, normalitatea lui este patologie sau chiar patogenie, nu are nici un chef de noi. Mai rau, nu are încredere în noi."


"Cine, dintre noi toti, este la inaltimea creativitatii propriilor vise?"

Pledoarie pentru o anumita anormalitate - Joyce McDougall Editura Trei

Edited by roua, 27 May 2009 - 11:37.

"Cand un nor se umple de ploaie, e gata sa se reverse, iar cand incepe sa ploua, norul se simte fericit si despovarat si este recunoscator pamantului insetat pentru ca ii accepta ploaia." (din Osho - Cand iubesti)

"Presa e o bandă de homosexuali sălbatici. Jurnalismul nu e o profesie sau îndeletnicire. E un târg ieftin pentru leneși și nepotriviți - o ușă falsă spre dosul vieții, o vizuină pișată, pe care inspectorul de mediu o bate în cuie, dar destul de adâncă încât aurolacul să se răsucească, să sară în stradă și să se masturbeze ca un cimpanzeu la zoo." - Hunter Stockton Thompson, Fear & Loathing in Las Vegas

Edited by NT87, 31 May 2009 - 19:37.

Mama nu numai că transmite viața. Ea își învață copiii un limbaj, ea le încredințează agoniseala atât de anevoie strânsă în curgerea veacurilor, patrimoniul spiritual pe care ea însăși îl primise în păstrare, această mică zestre de tradiții, de concepte, de mituri, care constituie toată diferența ce-i separă pe Newton sau Shakespeare de bruta din caverne. (Antoine de Saint- Exupéry)

Cel mai simplu și la obiect citat pe care l'am găsit vreodată:
,,Atîta vreme cît apa curge la vale,cît parapeți și punți sunt peste rîu,cel care zice,,Totul curge''nu adaugă nimic,să fie mai crezută credința sa--Friedrich Nietzche,Yarathustra

Cu cat femeia se arata mai devotata, cu atat barbatul va deveni mai lucid si mai stapan pe situatie; cu cat ea este mai cruda si mai necredincioasa, cu cat il maltrateaza mai mult, cu cat se joaca mai pacatos de usuratic cu el, cu cat arata mai putina indurare, cu atat mai tare va starni voluptatea barbatului, va fi mai iubita si mai divinizata. Asa a fost din toate timpurile ...

Sacher Masoch - Venus invesmantata in blanuri, ed. Trei

E mai lung pasajul, dar e suficient sa citez doar

Cu cat cercul nostru de vederi, de actiune, de contact este mai limitat, cu atat vom fi mai fericiti. Cu cat este mai larg cu atat vom avea mai multe griji.

A. Schopenhauer

Tristetea este un produs european, este un pacat care agraveaza celelalte pacate si cu greu permite indreptarea lor.

Nae Ionescu

-,,Cuvinte rostite de un cerșetor:Cînde te rogi alături de o floare,ea crește mai repede'' Cioran-Demiurgul cel rău
-