Pseudo-capshunarikos

Sunt în Italia, mai am o săptămână și mă întorc acasă. Până să ajung aici nu m-am mai văzut plecată odată. Italienii mă băteau la cap să vin, eu îi amânam pe motiv de tot felul de probleme acasă. Când le-am rezolvat până la urmă pe toate și le-am zis "băieți, pe cai și cât mai repede, că am nevoie de bani și am puțin timp la dispoziție", m-am trezit că s-au schimbat șefii și subșefii și nimeni nu mai știa dacă e nevoie de mine sau nu.

Noroc cu key-userul meu, că a făcut pe dracu-n patru și i-a convins că nu se poate lipsi de mine aici. Chiar dacă el în perioada asta e în turneu pe la filiale :D. A înțeles și Paolo care e mișcarea, mi-a făcut formele de venire și mi-a căutat ceva de lucru. Culmea, chiar am lucrat luna asta.

Faza de azi s-a întâmplat la venire. Cred că din toată Austria, eu m-am dus probabil în singura benzinărie care avea o pompa defectă și m-am oprit drept la aia. N-am dat importanta că nu era pompa pe 0. Am mai văzut chestia asta și în România. În momentul în care ridici furtunul, pompa se resetează și pornește. Aici n-a făcut nici una, nici alta. Am pus furtunul la loc și am încercat alt furtun de benzină, de la aceeași pompa. Nici cu ăla n-a pornit.

Am dat mașina pe spate să mă mut la altă pompă, moment în care a ieșit o tipă, zbierând la mine. Noroc că vorbea și engleză, așa că am înțeles că vroia să merg  înăuntru pentru că m-a prins pe cameră că am luat benzina și în urmă cu 10 minute și plec fără să platesc.

M-am dus înăuntru, crezând că e o neînțelegere. La mine chestia cu furtunul a durat max 30 de secunde, cu tot cu luat și pus la loc în pompă și cu 10 minute în urmă eu eram undeva la vreo 5 km distanță de benzinărie.

Acolo am mai dat peste o tipă ce vorbea englezește și peste șeful de stație. Au urmat zbierete că sunt hoață și să le plătesc 20 eur cât am băgat benzină. Degeaba le-am zis că pompa le e blocată, că apar de doua ori cu tulumba în mână pentru că am încercat cu prima, nu a mers, am încercat cu a doua, nu a mers și pe urmă am vrut să trec la altă pompă. Ele o țineau pe a lor că am pus de 20 de eur și că a doua oară nu a mai mers pentru că a ramas blocată până se face încasarea. Am încercat să le dovedesc prin toate mijloacele logice că nu puteam fi eu. Idioatele ziceau că de la 14:47 și nu stiu cate secunde pana la 14:48 și alte secunde sunt 10 minute. Mi-au arătat de cateva ori inregistrarea în care apărem eu și mașina, iar eu pun de 2 ori benzină. Le-am zis să verifice câtă benzină am în mașină (era ceva mai putin de un sfert de rezervor, nici măcar 10 litri, nu 20). Răspunsul tâmpitelor a fost că nu pot să știe câtă benzină am eu, de parcă nu puteau vedea indicatorul din bord. Am încercat să le reiau cadru cu cadru filmul ca să le demonstrez că timpul cât a stat furtunul în mașina a fost de cateva secunde și în așa scurt timp e fizic imposibil să curgă 20 de litri.

Toti trei o țineau sus și tare că trebe să plătesc, iar idiotul de sef de stație turuia ceva în nemțească, din care înțelegeam doar cuvântul "polizei", repetat la intervale destul de scurte.

La un moment dat am zis că îmi bag picioarele,le dau 20 de eur, că tot sunt în interes de serviciu. Iau chitanța și o decontez. Câteva zecimi de secundă mai încolo mi-a picat fisa că asta automat m-ar face să accept eticheta de hoață pe care ăștia se străduiau din răsputeri să mi-o lipească pe frunte, în văzul unei grămezi de moși bășinoși care la ora aia își făceau veacul prin barul benzinăriei, pe motiv de cafeluța și/sau schnapsul de după prânz.

Ori, cum asocierea "român - hoț by default" deja a ajuns să mă scoată din sărite, gândul respectiv a făcut să se umfle în mine orezul din sarmale. Dacă până atunci am reacționat calm și am încercat să le aduc tot felul de argumente logice, din momentul ăla am început să fac eu scandal. Situația era așa de absurdă că mă așteptam în orice secundă să îmi râdă în față și să îmi spună că sunt la candid camera.

Presupun că schimbarea mea de atitudine, poate și de culoare la față, le-a speriat pe tipe. Asta pentru că una dintre ele a ieșit vreo două minute din birou și a venit spunând că, într-adevăr, pompa nu funcționează. Prima idee a fost să plec în altă parte să iau benzină, dar urma să urc pe autostradă și aveam nevoie de  vignetă. Nu am mai ținut minte dacă e o altă benzinărie până la autostradă, așa că am pus și benzină. La sfârșit tipa și-a cerut scuze, dar cu jumăte de gură. Când a fost să mă facă hoață a zbierat cât pentru trei. O fi zis că n-are ce să regrete prea multe, că oricum, nu sunt decat o altă româncă.

După ce am terminat show-ul, pus benzina, acceptat scuzele, intrat în mașină și înjurat în cea mai birjărească română mama lor nemțească (și nu e jignire mai mare pentru un austriac decât să-l faci neamț), am zis că răzbunarea mea o să fie că nu o să mai iau niciodată benzină de la un OMV. Probabil așa o să fac. Cu o singură excepție. De fiecare dată când o să trec prin Austria o să opresc la benzinăria respectivă ca să mă vadă tipele și, dacă au un capăt de conștiință, să le stea în gât la fiecare întâlnire amintirea gafei care au făcut-o.

Edited by teoratiu, 02 April 2009 - 11:38.

Mare e grădina...

Fază întâmplată la Poșta Mare din Arad, cu vreo patru ani în urmă. Un ghișeu cu o coadă cam de douăzeci de persoane, printre care și a mea. Dacă bine țin minte, era sezonul de împărțit rovignete, pentru că am în minte numai oameni în paltoane, bătând step mărunt de la atâta așteptare.

În zona respectivă, un singur ghișeu, iar acolo o ființă suavă ce încerca să facă față situației. Hai sa-i zicem in continuare Mimo, de la Mimoza.

La un moment dat apare, ca un vârtej, o tipă, târând după ea un bătrânel. Se înfige în față și trântește pe pult un plic.

- Vă rog să îmi dați o adeverință cu data la care am primit eu această scrisoare.
- Nu vă supărați, dar așteptați, vă rog, până termin cu domnul, dacă nu puteți trece la rând, îi zice Mimo și încearcă să-și continue treaba.

După cam o jumate de minut de foieli și icneli, individa nu mai rezistă și izbucnește.
- Eu v-am cerut să îmi dați o simplă adeverință și dumneavoastră nici nu mă băgați în seamă.
- Bine, doamnă, zice Mimozica, haideți să văd despre ce e vorba și ia plicul în mână, neavând nici cel mai mic habar ce declanșează prin apelativul respectiv.
- Cum, mă faci pe mine "doamnă"??? Cine îți permite ție să îmi spui mie "doamnă"??? Eu sunt DOMNIȘOARĂ. Eu nu sunt fătătoare, ca voi, păcătoaselor, pe care vă tăvălesc pe jos toți curvarii.
- Vă rog să mă scuzați, îi răspunde Mimo, care e roșie până în vârful urechilor. Se uită la plic și continuă. Îmi pare rău, dar scrisoarea v-a fost trimisă prin Oficiul Poștal 2 și doar ei au evidența recomandatelor care vin din alte orașe. Vă rog să mergeți la gară și să cereți de acolo.
- Auzi, tu pe mine nu mă trimiți la nici o gară. Eu am proces în data de... (la vreo săptămână și mai bine, după momentul acțiunii) și tu să îmi dai adeverința care ți-am cerut-o pentru că eu nu am timp să mă plimb. Trebuie să prezint la proces data scrisorii.

Sărmana Mimo, e deja fâstâcită. Cu glas stins, probabil fără să mai judece ce îi iese pe gură, scoate un...
- Dar, doamnă...
- Ce??? o întrerupe fecioara. Tu chiar ești nesimțită. Nu ți-am spus mai devreme să nu mă faci doamnă? Pe mine nu mă f... nimeni așa că pretind de la voi, toate, curvelor, să îmi spuneți DOM-NI-ȘȘȘOAAA-RĂ. O să te reclam de la șeful tău și până la guvern. Să bagi bine la cap că eu nu sunt fătătoare și altă dată să nu mă mai faci "doamnă".

După care își ia moșulețul de o toartă și părăsește în viteză scena, în urma ei auzindu-se un noian de zbierete, amenințări și înjurături.

Edited by teoratiu, 29 May 2009 - 14:07.

Nesimțirea la român

Nu am pomenit niciodată numele localității unde mi-e trecut domiciliul în buletin. Nu pentru că nu m-aș simți de-a locului. Am zis că e destul să aproximez cu Aradul ca să nu dau prea mare bătaie de cap cu poziționarea în spațiu.

Dragii mei, toată viața, până să plec prin zări oarecum îndepărtate, am trăit în Curtici. Un sat-oraș pe care l-am crezut cu oameni harnici și, datorită hărniciei lor, bogați. Iar judecata mea de om care mă consider normal îmi spune că, dacă sunt bogați, nu-și dau cinstea pe lucruri ieftine.

E obiceiul locului ca de sărbători să se meargă în procesiune la câte una din crucile care străjuiesc intrarea în localitate. Ieri, în a doua zi de Rusalii, a venit rândul troiței ridicate de bunicii mei. Alai cu popi în frunte, lume îmbrăcată „ca de biserică”, sfințit apa, dat cu busuiocul, rugat Ăl de sus pentru recolta ogoarelor și sănătatea celor de față, etc.

În momentul în care popii și-au strâns trusa de intervenție și s-au retras câțiva metri de la locul faptei, toate babele au năvălit în grămadă dezorganizată ca să se adape din bolul cu apă sfințită și să ia un fir de busuioc. După vreo cinci minute, când au plecat și astea, peisajul cu pahare de plastic arăta ca după o tornadă, masa plină de apă. N-a mai contat, că a fost sfințită sau din pet, toată s-a dus.

Adevărata dimensiune a faptelor mărețe am început să o observăm când am strâns recuzita. Din cele trei pahare de sticlă (și care erau din ultimul set complet de șase) pe care maică-mea le adusese ca să bea preoții apă, dacă le e sete, au mai rămas doar două. Ultimul s-a hotărât să-și găsească un nou stăpân și a plecat de sub nasul maică-mii ce făcea pe polițaiul între babe și de pe masa unde cu câteva minute înainte erau crucea și evanghelia.

În seara asta, când m-am întors acasă, maică-mea duduia ca un cazan sub presiune. Mi-a spus că au mai furat și o foarfecă din sacoșa în care am avut tot felul de ustensile pentru pregătirea show-ului. Probabil că, în timp ce popa dădea cu cădelnița sau bătea apropouri din Biblie, evlavioșii ne cotrobăiau la sarsana în semn de mulțumire.

Fumoasă țară, brav popor.

Trebuie să aduc o completare la postarea de mai sus. La vreo câteva zile a apărut paharul. Se pare că cineva l-a "împrumutat" ca să-și ducă acasă aghiazmă. N-o să știm niciodată cine a fost făptașul pentru că am găsit paharul intr-una din tufele din fața casei. Probabil fiindu-i frică de consecințe, dintre care cea mai devastatoare ar fi fost gura maică-mii, a aruncat paharul peste gard și dus a fost.

De la foarfecă ne-am luat deja și sufletește bun-rămas, dar asta nu mai contează, ca o putem găsi în orice magazin. Paharul era din alea "cum nu se mai fac azi".

Ziceam cu niște postări în urmă că prostia o să moară ultima de pe fața Pământului. Ete, că și speranța e încă bine, merci. Și dacă e așa de plină de viață, asta înseamnă că 2012 e doar încă un basm de speriat cei ce pun botul.

YES, 2012 am zis? Ăsta da subiect de discuție. Hai că deschid un thread nou. Pe fun, bineînțeles.

Din păcate italienii mei de la IT dau pe la lucru doar două-trei zile pe săptămână și dacă m-ar duce acum acolo să stau la program de cinci, cred că ar ieși cu o mică revoltă. Așa că fac frumos și în fiecare zi naveta la Timișoara și dau la Petrom ce am strâns prin străinătățuri. Noi să fim sănătoși, că boala vine ea și nechemată.

Dragii mei, iarna nu-i ca vara și nici criza ca valiza. Sau, mă rog, tolba cu povești. Că de acolo extrag ce urmează să vă prezint azi, mai precis din buzunarul „Copil idiot, care prima dată face și pe urmă gândește”.

Din lipsă de ocupație, că, vorba-aia, pregătirea pentru facultă e just for fun  pentru cineva cu capul în nori, printr-a unsprezecea, model pre-decembrist, îmi vine mie ideea să mă fac ghid la BTT.  Pentru cei mai tineri, BTT e o agenție de turism a UTC-ului. Dau o bere dacă știți ce e ăsta din urmă.

Buuun... reușesc să îmi conving părinții că procesul de învățare nu o să aibă de suferit (vorba vine), mă apuc de cursuri, plec prin excursii tematice. Îmi exasperez diriginta cu adeverințele ce trebuie să le semneze că e ok să lipsesc de la școală. Ce mai încoace și încolo: învăț meserie. Și vine și momentul în care se termină toată distracția și trebuie să îmi dau un fel de atestat care constă dintr-o excursie organizată de moa.

Stau eu, mă cuget și trag concluzia că dacă vreau să fac o impresie majoră, ar fi cazul să fac o repetiție înainte, adică să pun de-o excursie neoficială. Normal că în atare situație nu pot să fac rost de autocar, pentru că ăsta se dă doar cu aprobare de la Partid, pentru că papă motorină și industria socialistă are nevoie de fiecare picătură de carburant. Așa că mergem cu trenul. Următoarea problemă. Păi nu pot trambala toată trupa de pe un tren pe altul ca să facem un circuit cu opriri în puncte de interes turistic. Deci... locație unică... Încă una... trebuie fentată și faza rezervărilor la hotel, care și ele dau de bănuit dacă sunt fără girul UTC-ului. Că altfel ne mai pândește adunarea în dubă și dat cu subsemnatul pe la Secu pentru cine știe ce întruniri ilegale. Paranoia doar e în floare și autocenzura e soru-sa. Păi, dacă nu hotel, atunci cort, dacă nu circuit, atunci o destinație unde să poți s-o freci vreo câteva zile fără să se plictisească poporul. Cheile Turzii să fie. Nu că aș fi pus înainte piciorul pe-acolo, dar îmi sună mie bine la ureche. Și îl mai am și pe amicul Tudor în Turda, care ne poate fi ghid local.

Deja începe să îmi miroase a aventură și, pe zi ce trece, devin tot mai încântată de ce sunt pe cale să fac. Dau sfoară în țară, anunț colegi, vecini, prieteni, prieteni de preteni, stabilim când și câți, păstrez cu marea majoritate legătura pe perioada vacanței de vară și, eteeee, vine și august, ziua plecării.

Mă postez cu două ceasuri înainte de ora întâlnirii în fața informațiilor de la gara din Arad și mă pun pe așteptat, plină de speranță. Ba mă mai apuc și de vrăjit una dintre casierițe că am de-a face cu vreo cinsprezece persoane și să ne dea bilete cu reducere pentru că suntem grup. Băi, și aștept. Într-un târziu apare colegu-meu de bancă, fără niciun alt însoțitor. Și se pune și ăla pe așteptat, ca să nu mă lase singură. Cu vreo zece minute înainte să plece trenul facem numărarea. A naibii treabă, că din orice parte luăm la socotit grămada, tot nu ieșim mai mult de doi. Păi, dacă ăștia om fi toți și tot am venit până aici, ar fi păcat să plecăm acasă. Rucsacii la spinare, ura și în tren. Că la gară deja suntem.

Cum suntem pe buget de liceeni si tăticul milionar se va inventa vreo cinșpe ani mai încolo, pentru o altă generație, ne luăm bilete la personal și diferența până la accelerat preferăm s-o dăm lu’ nenea bișnițaru din gară, care are țigări sârbești. Ca atare, purcedem la drum cu o rablă de tren care oprește în fiecare haltă, stă la semnal pentru fiecare marfar și după vreo șase ore, pe la zece seara, ne scuipă în gară la Câmpia Turzii.

Acolo trebuie să ne aștepte Tudor, dar altă dandana. E și prima dată când ne vedem, pentru că ne-am cunoscut prin ceva asemănător messului de azi, dar la viteza vremii. Adică eu am trimis adresa mea la o revistă de turism și mi-au scris alții care aveau pe creier aceiași pitici ca și mine. Printre care și Tudor. Ne învârtim vreo zece minute prin gară, dar nu vedem pe nimeni care să n-aibă o oarecare treabă, bine definită. Majoritatea vin și pleacă.

La un moment dat oprește o motocicletă pe care sunt doi tipi. Stați liniștiți. E doar o amărâtă de Mobră. Nu vă așteptați la cine știe ce minuni ale tehnicii capitaliste. Cel din spate coboară, celălalt își continuă drumul. Îl observăm că pare a căuta ceva, aiurea prin gară. Mai tatonăm terenul ambele tabere vreo două-trei minute și cum se pare că suntem numai noi prin zonă, până la urmă are el curajul să intre în vorbă.
- No servuus. Nu vă supărați, sunteți cumva din Arad?
- Aha, tu trebuie să fii Tudor.
- Încântat de cunoștință, dar sunteți cam puțini.
- Puțini, dar facem cât toți.
- Mda, o să cam avem o problemă cu maică-mea, dar hai la autobuz, că deja e noapte afară.

După jumate de oră întrăm într-o vilă foarte cochetă, văruită în alb și luminată toată pe dinăuntru, pe o stradă la poalele unui deal. Pe urmă aflăm că de fapt e o casă de stat unde mai sunt încă două familii, dar trupa lui Tudor ocupă partea impozantă. Oricum, prima impresie e promițătoare. Urmează ieșirea la rampă a restului familiei. Adevărați ardeleni, care ne iau ca de-ai casei din prima clipă și ne primesc cu brațele deschise. Asta e prima fază. După ce realizează că în urma noastră nu mai intră nimeni pe ușă, tanti mama lui Tudor schimbă registrul.
- Vai, Teo, dar voi sunteți serioși? Eu m-am pregătit că veniți cinsprezece. Cum ai putut să îmi faci una ca asta? Pe ditamai criza, când nu se găsesc de niciunele, eu am făcut mâncare pentru atâția oameni și acum ce facem?
- Hă! rămân eu fără replică. Îmi fac o scurtă socoteală în minte. Masa nu era inclusă în pachet. Nu am nici timp să răspund pentru că tipa se ambalează tot mai tare pe măsură ce vorbește.
- Să știți că nu plecați de-aci pânâ nu măncați tot. Nici să nu vă gândiți că mâine vedeți Cheile. Dacă n-ați fost în stare să dați un telefon măcar înainte de a pleca, stați aici până terminați tot din oale.

În concluzie, am mâncat până n-am mai putut, ne-am pus corturile în grădină la Tudor, pe coama dealului și am tras pe dreapta. A doua zi am mâncat, am dat o tură prin Turda, iar am mâncat, am tras un somnic de amiază la umbra nucilor din livadă și am mâncat până la capăt... Abia a treia zi am plecat spre Chei și după o pauză de tufiș m-am trezit cu nădragii plini de furnici de pădure. Probabil că mă pusesem pup tocmai pe mușuroiul lor... Și a urmat o săptămână care a făcut ca vara aia să fie cea mai faină din viața mea.

Iar cu Tudor am rămas prieteni for lifetime. Am și stabilit că cel care se însoară/mărită primul/prima va fi nașul celuilalt. A fost să fie Tudor primul, dar se pare că mai are încă muuuult de așteptat până să mă nășească, pentru că pe mine la aproape patruzeci de ani m-au apucat plimbările pe care n-am reușit să le fac în adolescență, ca și ghid. Pentru că atestatul nu l-am mai dat niciodată.

Aseară am ajuns în Italia. Delegația asta a venit când era mai mare nevoie pentru că deja eram bine la minus cu partea bănească a existenței.

A fost o nebunie totală cu venirea. Miercuri am zis că nu se mai poate. De câteva zile mergeam la Timișoara doar ca să am de unde veni înapoi, pentru că de lucru nu mai era. Așa că mi-am luat inima în dinți și l-am sunat pe Paolo să îi spun să nu mă mai caute în zilele următoare, că am de gând să intru în refacere. Ăsta, în schimb, în loc să mă lase în pace, mă sună joi seara acasă și îmi spune că are un nou proiect, dar el pleacă o săptămână în concediu și că ar fi bine ca pe luni dimineața să fiu în Italia ca să mai avem două zile în care să punem țara la cale.

Așa că în două zile am tras un tur de forță, am rezolvat toate ce stăteau în așteptare pe motiv "că doar am vreme", duminică dis-de-dimineață am aruncat fundu-n mașină, iar acuma-s aici.

Am oprit la benzinăria de unde era să ajung data trecută la poliție. Din păcate nu era niciuna din caprele care mi-au făcut atunci zile fripte. Era o altă amețită care mi-a perforat vigneta ca și cum ar fi valabilă de mâine. N-am observat până n-am lipit-o în parbriz, așa că dacă m-ar fi oprit curcanii, aș fi fost bună de premiat. Încep să cred despre Austria că a fost imperială odată, ca-n povești, iar acum nu a mai rămas decât o zeamă diluată.

Edited by teoratiu, 06 July 2009 - 14:44.

Hai să vă povestesc cum e să mergi din chef in chef și să rămâi și nemâncat și cu banii dați. Printre toate nebuniile pe care a trebuit să le rezolv în alea două zile câte le-am mai avut înainte să plec in Italia, vinerea a mai fost și un drum la Timișoara pentru:
   - cununia civilă a unei foste colege
   - ziua de naștere a unei actuale colege
   - să îmi iau banii si hârtiile de delegație

Ultimele două manifestări de bucurie pot fi cuplate, pentru că s-au desfășurat în același loc. La prima am ajuns la Casa de Cununii de la Mall fix la 1, când era programată paranghelia. Culmea, mă așteptam să fie cu întârziere, că doar suntem în România. Când colo… i-a băgat în sală la fără două minute și, până am ajuns eu, tinerii turturei erau deja cu contractul făcut, mireasa numai nu țopăia de fericire și toată lumea pupa pe toată lumea. Buuun. A urmat pișcoțelul și șampania, numai că eu am dat o fugă în Mall să caut un plic pentru suma cu care ar fi trebuit  să cinstesc mirii sâmbăta asta, când n-am cum să ajung la nuntă. Până am revenit eu victorioasă, de pe masă dispăruse totul iar trupa trecuse la poze.  

La servici deja lăsasem  onorariul pentru sărbătorită la unul dintre colegi, cu câteva zile înainte, pentru că speram să fiu în concediu la momentul chefului. Cum am ajuns după prânz, nici acolo nu mai rămăsese mare lucru. Am mai găsit pe masă două minipateuri cu ceva, o bucată de prăjitură și jumate de pahar de pepsi. Noroc că era la discreție apă de la dozator, că la setea ce o aveam în mine cred că aș fi băut și din oala câinelui.

tare, faza cu fructul mi-a placut

Când te lasă baltă și imaginația, nu numai putirința, începi să spui lucrurilor pe nume.

Ca atare, iată ce am gasit pe o rază de vreo cincizeci de kilometri:
   - Fiume Fiume, adică Rîul Rîu, cum mergi de la Pordenone spre Portogruaro, pe autostrada A28 sau de la Portogruaro spre Veneția, pe autostrada A4
   - villa Villa, vila Vila, în apropiere de Feltre, aprox 35km de Vittorio Veneto
   - Lago di Lago, Lacul Lacului, la vreo 15 km de Vittorio Veneto

Asta a fost așa, o chestie ușoară, de vară. Pe căldura de afară nici nu pot mai mult. Promit să revin pe forum. Sper să revin în Italia.

din ultimul text nu am inteles nica , poate te explici nitel, asa mai pe seara sa fie racoare afar.....ms

gilette6936, on 28th August 2009, 00:50, said:

nici eu nu am inteles o iota

OK, iaca și explicațiunea, dimineața, pe răcoare. Orice chestie geografica, fie rîu, munte, balta cu mormoloci, are un nume propriu. Nu de alta, dar să știi pe unde ești. Pe vremea când țăranul le-a dat nume, nu avea GPS ca să-i strige vecinului de pe dealul celălalt longitudinea si latitudinea. Așa că i-a zis unuia Mureș, altuia Olt, Arno, Adige sau Tibru, Mississippi sau ce-o mai fi. La rîuri mă refer și exemplele pot continua cu celelalte.

Dar s-au mai trezit și alții prin Italia, pe care nu i-a dus inspirația prea departe și i-au zis rîului de langă ei Rîu, sau lacului Lac. Recordul îl bate cel care a considerat că vila lui e singura din lume și în loc să o boteze Gențiana sau mai știu eu cum, și-a botezat-o "Vila".

Ca atare, au apărut Fiume Fiume, Villa Villa și Lago di Lago.

Altfel nu stiu cum să mai explic.

am inteles..si-au botezat vila vila...masina masina....lacul lac etc..furculita furculita :lol:

Asa cum stimabilul Colombo (detectivul) isi botezase cainele DOG...

:first: pentru tot ce-ai scris pina acum.

ammon_ro, on 2nd September 2009, 23:27, said:

Multumesc de apreciere. Face bine la ten si la orgoliu.


Kebab cu efect Coandă

Duminicile, de obicei, dormim ca bursucii și facem ochi abia când auzim că se strâng vasele de la micul dejun. Atunci tăbărâm și noi să devorăm rămășițele, mai mult sau mai puțin bogate, depinde câți clienți a avut hotelul în noaptea respectivă.

Cam de fiecare dată ne întâlnim cu perechea de iubăreți. La ei motiv de scuză ar fi destrăbălarea de cu o noapte - înainte. Noi ne mai putem scuza din ce în ce mai rar cu oboseala de după o excursie. În ultimul timp mai uităm de noi la câte un film. E istorie deja vremea când se făceau campionate de Call Of Duty sau chefuri până în zori. Altă trupă, am mai îmbătrânit și noi, cei vechi...

Partea nasoală în toată faza asta e că, mâncând pe la zece, nu te mai taie foamea prea curând iar italienii pun lacătul pe ușă peste tot pe la două și mai deschid doar după ce cade bine seara. Așa că, dacă ai ratat momentul, duminica mănânci din pungă, ceva cartofi prăjiți la microunde și te gândești că ai tăi, acasă, stau toți împreună în jurul mesei îmbelșugate.

Asta a fost valabil până când unul dintre băieți l-a descoperit în centrul orașului pe fratele albanez care are kebăbăria deschisă până la miezul nopții. Unde mai pui că te și scoți cu cinci euro cu un kebab și un suc. Ieftin ca braga și deja fiind clieți fideli, tipul umple bine cu carne chifla și îi pune de toate. Dar ca orice lucru care începe frumos, trebuie să se termine urât.

În ultima duminică din iulie ne-am făcut plinul la el și de acolo am hotărât să dăm o tură pe Visentin.

Ăsta e fratele mai mare cu vreo 200 de metri al lui Pizzoc.

Am lăsat mașina undeva, la loc populat și cu vedere ca să nu îmi mai sparga iar idioții geamul, am ars-o ceva vreme pe vârf la tras aer tare piept și poze în cardurile de memorie, după care ne-am grăbit să ne întoarcem ca să ajungem jos pe ziuă, plus că unul dintre băieți zicea că el simte kebabul în stomac mai altfel decât de obicei. Și ăsta a fost doar începutul.

Pe drum, celelalte două pramatii pe care le-am cărat după noi făceau mișto de bietul om, că o s-ajungă să dea iama în boscheți și cum gura păcătosului adevăr grăiește, n-am reușit să facem nici doi kilometri că a trebuit să trag pe dreapta. A tăiat-o colegu-meu în mare viteză afară din mașină, dar a rămas dezorientat pe marginea drumului. În stânga era hău de vreo 300 de metri, de-a lungul șoselei plin de lume ieșită ca șopârlele la soare, doar în dreapta era un pâlc de brazi unde să te poți ascunde. Numai că până acolo erau vreo cincisprezece metri de straturi de pamânt și calcar. Pe verticală.

Se pare că vulcanul noroios ce stătea să erupă deja producea efect de propulsie pentru că numai ce l-am văzut luând peretele pieptiș, fără să se mai uite in urmă. Ce corzi de asigurare, ce pitoane? După cum l-am văzut cățărându-se, cred că priza cea mai sigură o ai când te împinge instinctul de la spate.

Ăștialalți doi, rămași jos, au coborât și ei din mașină și s-au apucat să-i facă ghinionistului galerie. Nu s-au oprit din încurajări strigate în gura mare, cu specific pentru fiecare fază prin care a trecut bietul om, până nu l-au văzut răsărind victorios de după brazi și zicându-le una de mamă. Cred că trebuie să ai o minte foarte odihnită ca să-ți vină idei să faci ca pe stadion când stă careva pe budă.

Partea complicată a fost să-l dăm jos de unde se cățărase. Când s-a văzut unde a ajuns, dar mai ales pe unde, nu i-a venit să creadă. După câteva încercări eșuate de a reveni pe același traseu, a depus armele și și-a căutat o potecă mai puțin abruptă, ceva mai destul de departe.

Edited by teoratiu, 09 September 2009 - 12:14.

Azi n-am chef de lucru de nicio culoare. Ar trebui să îi fac un training șefului meu, dar se pare că și el are aceeași chemare ca și mine, că l-am tot văzut învârtindu-se prin zonă, după care a prins momentul să dispară cu un tip care venise să îl întrebe nu știu ce.

Ăsta e al patrulea șef de proiect în trei ani, de când sunt in firmă. Primul a fost director de departament mazilit înainte de pensionare. A plecat el, l-au adus din afară pe aiuritul ăla care venea cu tot felul de chestii SF pe care le abandona la trei-sferturi drumul. L-au pus pe el pe liber, i-au dat frâiele unui alt tip, de data asta din biroul nostru. Tipul a părut foarte interesat de problemă. Pentru câteva luni, până în momentul în care a primit o ofertă din altă parte și s-a tirat scurt.

Cel de acum n-are altă șansă decât să pună lucrurile pe picioare. După câte am înțeles, e boyfriendul unei nepoate a patronului și unii se uită la el ca la băiatu-lu-tăticu’. Așa că ăsta e unul dintre momentele în care să demonstreze că e aici pentru altceva. Și pentru aplicația asta e, deasemenea, momentul să se scuture de praf și să meargă mai departe. Numai că...

Acus cinci săptămâni Silvia și-a luat în viteză trei zile de concediu. Joia m-am trezit cu un mail de la ea în care m-a anunțat că ea și bărbat-su au devenit fericiții părinți pentru trei copilași pe care i-au înfiat, că ea urmează să rămână în concediu matern pentru cinci luni și că tocmai ce a pus șefii în fața faptului împlinit.

În aceeași seara m-a sunat Paolo. Urgent în Italia. N-am ajuns bine aici că au făcut ședință și au hotărât că mergem in China la începutul lui noiembrie. După două zile m-au chemat în biroul directorului să mă anunțe că trebuie plecat cât mai repedeși singura problemă care îi oprește e faptul că eu n-am viză. Le-am spus că mai au încă o problemă, că e prima dată când vin „numai cu buletinul”. Adică fără pașaport. N-am mai adăugat și faptul că nu-l am la mine pentru că nu l-am găsit în dimineața plecării, că sigur ar fi venit salvarea. Ori să-l ducă pe unul care a făcut infarct, ori să mă resusciteze pe mine în urma unei asfixii mecanice.

Așa că am sunat-o pe maică-mea și i-am dat tot felul de detalii despre locurile unde l-aș fi putut lăsa. Ea s-a pus și a întors casa cu roțile în sus și bineînțeles că l-a găsit în cu totul altă parte.

A urmat problema trimiterii lui la Timișoara. Din diverse motive a ajuns la două zile după data la care mi-a fost cerut ca să poată chinezii să îmi trimită invitația pentru viză. Pe urmă a venit sărbătoarea națională a chinezilor și săptămâna liberă de după. Cum ambasada Chinei nu acordă vize decât joia, îmi țin pumnii pentru mâine. Teoretic, ar trebui să plec marți dimineața. Practic, vedem noi.

Azi a adus Silvia prăjituri în cinstea copiilor după care o să plece în weekendul ăsta. Am uitat să precizez ca ii aduce de la Sankt Petersburg. În Italia a înfia e cumva la fel de surprinzător ca a naște. Nu poți să-ți alegi moștenitorii dinainte. Trebuie să mergi printr-un ONG care, după ce îți face tot felul de anchete și analize, teste psiho și alte alea, îți caută copilul. De obicei îți găsesc un copil străin, pentru că în Italia sunt puține șanse. Când ți-a fost repartizat, trebuie să-l iei așa cum e, pentru că altul nu mai ai șanse să primești. Coada la copii e mare și tu ai așteptat deja vreo cinci ani. Ea s-a ales cu trei frați și e în culmea fericirii pentru că își dorea mai mult de un copil. Și ăi mici au avut noroc pentru că nu sunt mulți părinți care și-ar lua trei dintr-o lovitură. Sunt sigură că va fi o mamă extraordinară.

Din episoadele următoare: de ce am crezut eu că nu o să mai merg niciodată în China și cum am ajuns fan Dr. House.

Perfect timing

Ce v-am zis eu ca teoria ca teoria, dar când vine vorba de practică…?

Prima variantă, săptămâna trecută, pentru viză: Se rezervă biletul de avion la Emirates pentru 20 octombrie, pentru că și seful merge cu aceeași linie aeriană, dar cu o zi înainte. El deja are viză iar a mea ajunge de la Timisoara după plecarea lui. Revenim împreună. Nu sunt locuri, sunt pusă în coada de așteptare.

Varianta a doua, începutul săptămânii ăsteia, pe bune. Nu sunt nici acum locuri pentru Emirates, merg cu Air France. Tot în 20 octombrie.

Varianta a treia, azi, marea revelație. În perioada când suntem noi acolo e și Big Boss, așa că am repeta experiența de acus doi ani când n-am avut cu cine sta de vorbă. Se schimbă plecarea pe 27 octombrie. Mergem eu și șefu’ la secretara italiană să o rugăm să schimbe.

Varianta a  patra, demolatoare. Abia reușesc să mă pun pe scaun, întorcându-mă de la secretară ca primesc mail de la secretara din Romania că am deja biletul emis la Emirates pe 20 octombrie.

Monitorul se face negru în fața mea și încep să plutească pe el stele verzi. Îi răspund că o văd și pe ea mușcând din colțul mesei de bucurie pentru că exact în momentul în care ea îmi plătea biletul s-a schimbat schimbarea și că eu nu mai am puteri.

Într-un final apoteotic trimit secretarei italiene mailul cu noul bilet bătut în cuie spre cunoștință și schimbare. Îl mai presar în CC și pe șeful de proiect. Draci, nu mă uit de unde fac forward și zboară din sent-box varianta cu colțul mesei. Șefu n-are el vreme să traducă conversații în română, dar te poți pune cu o secretară??? Mai ales că între timp s-a inventat google translate.