Pseudo-capshunarikos

dweller1999, on Jul 7 2008, 23:45, said:

Mercic de apreciere. Sincer, nu cunosc peculiarme, dar promit sa ma informez. In definitiv, cine se-aseamana, se-aduna.

Si atentionarea cu melcisorii poate a venit la fix. Toate in lumea asta au un motiv. (O sa dezvolt subiectul ceva mai tarziu) Ma bate gandul sa ma indrept spre zari mai inghetate, ca pe aici se cam termina treaba.

Dacă tot e în budă situația, iaca, i-am pus și capac.

Pe bune!
    

Oare cum se numește deviația de comportament de care încep să cred că dau dovadă? Am impresia că dă rezultate bune să cumpăr ceva trăznit când simt că intru cu moralul sub nivelul mării. Azi, de exemplu, nu m-am putut răbda să nu iau ceea ce ați admirat în pozele de mai sus.

Cu imaginația mea perversă îl și văd pe unul intrând pentru prima dată la mine în baie întru satisfacerea oarecărei necesități fiziologice și dând cu ochii de sârma ghimpată. Voua ce reacție v-ar trezi o atare chestie? Mi se pare că cea mai normală e că strângi din buci și pleci mai departe, că pofta sigur îți trece.

Edited by teoratiu, 08 July 2008 - 03:03.

acum sa te vad cum il duci in avion, si ce fata o sa faca aia de scaneaza bagajele cand or vedea sarma ghimpata.
Daca data trecuta trebuia sa pierzi avionu, si ai avut noroc, acu presimt ca o sa fie invers, adica, vei avea bilet, o sa ajungi din timp la aeroport, insa ti se vor cere explicatii scrise :D

Apropo de asta, am asistat candva la o imbarcare la ceva funny. Baga o tipa gentuta, o scaneaza lucratorii, o dau cu spatele, mai intra o data, nu au fost multumiti. O cheama pe-asta, deschide geanta, oamenii incep sa caute. Scot un ditai vibratorul (roz fosforescent, sa sara in ochi mai bine) se uita la el, nu reuseau sa-l deschida. O roaga pe tipa sa-i scoata bateriile, il mai trec o data singur in tavita lui pe obiect prin scanner, gentuta separat si ea, ii pun asteia lucrurile in brate si-i ureaza drum bun :)

Toate astea sub privirile a cred ca vreo 30 de oameni de la randul ala si cele 2 porti alaturate.

dweller1999, on Jul 8 2008, 20:30, said:

:D De data asta sunt cu masina. Asa ca imi permit sa adun dupa mine tot felul de aberatii.

sebulbus, on Jul 8 2008, 23:32, said:

Băi, ăștia ori au făcut mișto de ea la modul grosier, ori nu mai văzuseră unul decât în revistele și filmele "de specialitate" și li se oferise ocazia să-l pipăie fără a-și păta reputația de a intra într-un sexshop.

De ce zic asta? Pentru că și la o radiografie nu vezi numai oasele. Mai apar ca niște umbre și tendoanele și mușchii. Ori obiectele din geantă, inclusiv vibratorul duduiei, sunt mult mai dense și se văd mult mai bine la scanare. Deci tipii știau exact cu ce au de-a face.

Dacă nu ar fi așa, geanta mea de la laptop ar trebui răscolită de fiecare dată pentru că acolo e tot timpul un amalgam de fire, plasticuri și alte chestii metalice, concretizate în nu știu câte alimentatoare / încărcătoare de baterii, mouse, căști, celular, mai câte o placă de nu știu ce... Ba mai intră și fierul de călcat. Din ăla mic, pliabil, de voiaj, 10/15/3 cm, bineînțeles. Mai puțin și poate fi confundată cu o bombă cu ceas. De fapt norocul meu e că nu am și ceas deșteptator, că altfel, poate, și eu ar trebui să-i expun conținutul. O singură dată am fost verificată, dar la rucsac. Și atunci aveam niște globuri cu tot felul de inele metalice pe ele și, cu un pic de imaginație, te putea duce gândul la un set de grenade.

Acu a avut și ea superofertă la ghinion că și-a tras o culoare din aia țipătoare și sesizabilă de la sute de metri, ca fundul unei maimuțe în călduri. Iaca, au avut și controlorii superofertă la deliciul de a o face de cacao. În definitiv, permite-mi să-l parafrazez pe Forrest Gump. Vibratorul i-a fost ca o cutie de bomboane. Nu aveau de unde să știe ce culoare are până nu i-au deschis geanta și l-au scos afară.

Edited by teoratiu, 10 July 2008 - 03:10.

Pai mie-mi spui ca aia nu stiu tot ce misca acolo? :) Pe vremuri cand nu scoteai laptopul din geanta la imbarcare eu eram mai cu mot. Aveam unul cu carcasa integral din aluminiu si pentru scanerele baietilor parea opac. Drept pentru care de fiecare data il scoteau si se uitau la suruburile lui, sa nu fie doar de forma.
Si daca tot ajungem aici, o data alergasem cam mult sa prind checkinul, am fost la toalete, mi-am luat ciorapi noi si pe cei purtati i-am pus in geanta de la laptop (doar aia incapea in cabina la toaleta) in ideea ca-i bag la spalat acasa. Aia la imbarcare impasibili, deschis geanta, strambat nas, pus manusi in maini, dat ciorapi la o parte cu 2 degete, controlat laptop stramband din nas...

Team Player

E bine să-ți lingi în cur colegul de echipă atâta timp cât nu prezintă o amenințare sau nu te poți scăpa de el. În felul ăsta îi ții amorțit instinctul de conservare și poate îi pari chiar de treabă, câștigâdu-i încrederea.

Dacă îl ai de partea ta, la o adică, poți să-l folosești ca soldat în războiul tău cu cei care au avut curajul să nu fie de acord cu tine. Și în luptă există victime colaterale. Ceea ce nu e rău deloc, în momentul în care ajungi tare pe poziție și nu mai ai nevoie de echipă.

Atunci vine vremea să devii stăpân pe situație și arăți ce poți. Chiar și dacă unul dintre efectele secundare ale acțiunii e datul aramei pe față. Iar victimele colaterale din războiul de mai sus sunt cadavrele peste care acum poți să treci triumfal.

Posibil ca în vremea cât ați fost echipă să fi avut nevoie din când în când de ajutorul celuilalt și, uneori, să mai și înveți câte ceva de la el. Chiar dacă asta înseamnă că schimbul de experiență curge în ambele sensuri și există riscul să învețe și el de la tine.

La final asta nu mai contează. Între timp ai prins momentul să îl dai la o parte și din acel punct el nu mai există profesional. Mai ales dacă reușești să îți convingi noul șef că nu e nevoie decât de tine și că lumea începe și se termină cu propria-ți persoană.

La evaluarea de anul ăsta, unul dintre punctele mele cu caracter mediocru - spre slab a fost faptul că nu sunt îndeajuns de team player. La vremea respectivă am fost destul de revoltată. Acum sunt onorată.

Edited by teoratiu, 22 July 2008 - 09:31.

evaluare: ceva care trebuie sa iasa astfel incat sa nu cheltuim tot bugetul de cresteri salariale/prime. Ca de economiile in buget depinde la randu-i bonusul nostru. Eu as face altfel, as scrie pe cate un biletel de hartie diverse motive, le-as pune intr-un fes si as lasa pe fiecare sa traga de-acolo motivul pentru care anul asta blah blah. Ca cine are timp sa stie exact cum s-a comportat fiecare in proiecte ce se desfasoara undeva la 1500 km distanta? Asta-i buna acuma, n-or vrea acuma sa m-apuc sa strang fid becuri de la client, o viata are omu, tre sa mai stau si eu pe la piscina, o plimbare prin venetia ca doar nu ma duc in italia sa lucrez, ce naiba, oi fi tampit?!

dweller1999, on Jul 22 2008, 09:46, said:

Chiar așa, de ce să pui la suflet evaluarea? Tre să mănâncă și gura șefului o pită, mâncațaș. Cam suptă din deștu mare a fost și a mea, din primăvară, numai că mi-a picat fisa abia mai târziu. Prima reacție a fost să văd stele verzi în fața ochilor pentru că m-au pleznit exact acolo unde mă simțeam eu mai tare. Pe urmă am căutat să le găsesc scuză. Că m-au evaluat niște oameni cu care nu lucrez direct, ascultând părerile cuiva care nu vorbește aceeași limbă cu mine. Another HR bullshit.

La vremea respectivă, chestia cu spiritul de echipă a fost pistol cu apă. Au reușit să îmi aprindă fitilul când am aflat că nu sunt în stare să găsesc soluții. Asta după ce i-am scos de x ori din dilema maro chiar și pe consultanții platiți de zece ori cât mine și aduși să ne ajute unde aveam dubii. Dar nu mi s-a putut ierta că m-am întors din China fără să dau drumul la două proiecte, după cum urmează:

- unul pe care n-am putut să-l pornesc înainte să plec nici în test, cu tot consultantul de rigoare.  Iar cand am rezolvat până și bugurile de la mama aplicației, ne-am trezit că cei din China lucră la modul de tocma n-au ce face cu ce au hotărât oamenii cu soluții.
- Altul care se pliază perfect pe principiul “shit in – shit out”.  Și cum la chinezi situația era bălegoasă rău, am stat cinci săptămâni să fac curățenie în baza de date, în ideea că vreodată o să pornim proiectul.

Toate astea în condițiile în care am aflat abia înainte de plecare că nu mai vine șeful care urma să le țină piept celor din China, ca eu să îmi fac în liniște treaba. Plus bonusul că primele două săptămâni au fost înaintea vizitei patronului și nimeni nu avea timp să stea de vorbă cu mine. Se îngrășa porcul în ajun, în cea mai pură tradiție românească.  

Zici de plimbare în Veneția? Parcă am fi de la aceeași firmă :D

Se pare că eu, și dacă nu fac nimic, tot am parte de acțiune.

Exemplul 1
După ce am făcut accidentul pentru care am devenit temporar pietoantă, am circulat și eu cu ce am putut. Mai cu autobuze, mai cu "ia-mă nene"... Și uite-așa, într-o bună dimineață de iarnă, tipul care m-a dus la Arad a oprit la un semafor, aproape de locul unde puteam eu sa iau tramvaiul spre servici. Pentru că numai ce se făcuse roșu și știam că ține o veșnicie, m-am hotărât să cobor acolo. Eram prima mașină pe banda din stânga.

Nu am reușit eu să mă extrag de tot din mașină, că am auzit o bubuitură groaznică în dreapta mea. Când am întors privirea, mi-a fost dat să vad lângă mine o mașină cu botul turtit, iar cealaltă, care trebuia să fie pe locul ăsteia, era proiectată taman dincolo de trecerea de pietoni. Ce se întâmplase? Eram într-o zonă (primul semafor de la UTA, cum vii de la Autogară, pentru cei ce știu Aradul) în care, pentru că drumul e drept și nu sunt alte obstacole decât o cale ferată uzinală, toată lumea e tentată să dea cocs la mașină. Cam așa a făcut și cel care a produs bușitura. Numai că, în loc să se uite că avea pe altcineva în față, el era căzut într-o transă admirativă, avănd în centrul atenției pe subsemnata.

Exemplu 2
Rămăsese stabilit că mă întorc în Italia pe 1 septembrie. Obiceiul locului spune că angajatul pleacă în delegație dacă îl cere la destinație oareșcine cu drept de decizie.

În euforia plecării spre casă, nu l-am mai bătut la cap pe Paolo să trimită mailul de confirmare a revenirii mele in Italia. Și, oricum, mai aveam la dispoziție o lună. Acus vreo două săptămâni i-am trimis vreo două mailuri să îi țin atenția trează asupra subiectului, numai că el era deja în Alpi, călare pe stânci, pe la vreo 3000 m. Săptămâna asta a revenit și el la servici. Au urmat alte mailuri cu impresii și poze din concediu, detalii despre întoarcerea mea în Italia, sfaturi părintești și alte alea. Numai mailul oficial nu venea. Vineri, de dimineață, văzând că se îngroașă gluma, l-am sunat să îi spun că totuși, ar fi cazul. Din "Look, I send it right now" s-a facut seara până a venit solicitarea oficială.

Știți poezia aia istorico-haiduceasco-vulgară în care Atilla vine călare și face o baie undeva, prin Ardeal? Circula la greu pe mailuri mai anul trecut. Așa și eu:
când să ies însă la mal
... asigurare medicală,
... bani de drum
De data asta nici măcar nu am plecat, că am și început aiurea, amânând cu o zi.

Edited by teoratiu, 30 August 2008 - 22:08.

Italianul moare, dar nu se predă

Firma la care lucrez e mare, dar, totuși, e o afacere de familie. Există un Stăpân care mai vine din când în când și mai dă cu biciul, mai demite un director, mai face scandal că nu sunt tunse tufele din curte, că portarul nu are cărarea pe partea dreaptă sau cine mai știe pentru care alt "că".

2008 s-a hotărât a fi anul reducerii de costuri. Și, cu ocazia asta, se tot găsește unul să fete câte o aberație, doar-doar o intra pe sub pielea Moșului. În spiritul ăsta s-a trezit într-o bună dimineață oareșcine de la HR în durerile facerii. Ce a ieșit, s-a concretizat într-un mail trimis angajaților că, pentru creșterea eficienței, se desființează pauzele de cafea, iar cei care vor fi prinși că stau în fața aparatului mai mult decât timpul necesar preparării, vor fi penalizați, până la tăiat din salar.

Ca atare, mai vezi pe câte unul - doi - trei că se plimbă pe holul unde e aparatul de cafea. Nu stau în fața lui, așa că li se poate sufla în fund, ca să aibă vânt din pupa.

Clădirea are două intrări. Pe una circulă vipulimea și, ocazional, restul lumii. Lângă cealaltă, amplasată lângă turnul scărilor, rămăsese lăsat din moși - strămoși, cu limbă de moarte, locul de fumat. Numai că era drept în ochii Stăpânului, când acesta urca în mașină. Și dacă nu se mai fac pauze de cafea, cum se poate atunci să fie plin de oameni care o freacă la ușă?

Procedând cu parșivenie, într-o zi au ascuns scrumierele. Până seara câmpul de luptă era acoperit de cadavrele mucurilor de țigară stinse, în ciudă, cu piciorul. Pe o suprafață de vreo cinci metri pătrați totul era alb-maro. A doua dimineață a apărut afișul că fumatul e interzis, fără nici o altă explicație. Timp de vreo lună, fumătorii și-au mutat cuibușorul de nebunii în spațiul strâmt dintre clădirea principală și fabrică, în locul, cu precizie inginerească socotit, în care nu ajungea să bată nici una dintre cele două camere de luat vederi dispuse față în față.

Toată lumea știa unde se chiulește dar mahărilor le era rușine să iși recunoască eșecul atâta timp cât nu puteau dovedi cu imagini înregistrate, că doar nu era de demnitatea lor să coboare în lumea celor de jos și să-i prindă in flagrant.

Se pare că s-a ajuns la un armistițiu. Pe când m-am întors din concediu am văzut pe peretele turnului, pe partea opusă ușii, un afiș care zice că acolo e locul de fumat. Acum toată lumea e fericită. Ai noștri își desfășoară viciul în loc liniștit, cu verdeață. Stăpânul nu-i vede și, cum ceea ce nu știi, nu există. Eficiența e pe trend crescător, chiar dacă uneori valorile mai sunt rezolvate și din vârful pixului.

Facem cincinalul in patru ani și jumătate și dacă lucrăm șase ani la el.

Diverse

Serverele de test sunt date jos pentru mentenanță, chinezii dorm la ora asta și nu pot face prostii, așa că revin la vechea mea îndeletnicire de a freca menta. Am  făcut azi, în doru-lelii, toate chestiile ce mi le lăsasem pentru zile negre sau de care îmi era lehamite să mă apuc, am bătut netu’ până s-a săturat firefoxu’ și a dat eroare, iar acu mai am o oră în care să fac o livrare de căpșunele - minciunele.

Problema e că același lucru o să-l fac și mâine, că ne-a promis adminul că până luni nu ne dă jucăriile înapoi. Într-un fel e bine, totuși. De trei săptămâni, de când sunt aici, am avut de lucru non-stop și mă speriasem că îmi ies din mână cu pierdutul timpului. Puțin antrenament nu strică. Și mă încurajez că, dacă zilele astea o frec fără rost, sâmbătă o s-o ard pe la 3000m, că am de gând să dau o tură pe Marmolada.

De multe ori mă gândesc la cât noroc le-a pus Dumnezeu în cârcă ăstora din Veneto. Totul e cum ți se pune pata sâmbătă dimineața. În funcție de cum te urci pe autostradă, într-o oră ești fie cu fundul la soare și-ți bagi picioarele în (ea, de) mare, fie în inima Alpilor Dolomiți.

La lucru, ca la lucru. În hotel s-a spart gașca. Suntem doar trei români și am depus armele în fața unei trupe de vreo douăzeci de mexicani. Aștia sunt turmă compactă și și-au impus unitatea chiar și în fața Rosaliei. Din prima dimineață au unit mesele și au făcut una mare, și-au tras cutiile de suc la ei pe masă și stau la micul dejun cât vrea mușchiul lor gastric. Se întâmplă uneori ca și mașina să aștepte până temina toți de înfulecat, iar șoferul nu zice nici „mâc”. Probabil că, văzându-i mai închiși la culoare și mai hotărâți de felul lor, nu are curaj să comenteze că îi lasă pe jos, cum ne făcea nouă.

Hm, de fapt zicea cineva că italianul te călărește doar atât cât îi permiți tu. Când ai mușcat zăbala și ai arătat colțul, dă frumos in marcharier. O fi și asta o chestie.

Hai că mai îmi las și pe mâine. Azi a fost o încălzire. O să revin cu legenda guguștiucilor de hotel. E destul de mișto.

...Și ieri se făcu astăzi, iar azi tocmai n-am avut vreme de scris. De mai bine de șase săptămâni tot le crapă brazilienilor, când le e lumea mai dragă și nu pot face livrări. La început mai îmi băgam mâinile până la coate prin baza de date și o mânăream de ieșea treaba, dar nu poate sta cineva la infinit în spatele lor cu mătura și fărașul. Din păcate bănuim de ce se întâmplă toată porcăria, dar nu știm cum și unde.

Adevărul e că noi suntem mici copii la hârțogărie față de brazilieni. Pentru Romnânia au făcut fetele din Timișoara niște adaptări minore și treaba merge înainte. Pentru Brazilia a trebuit chiar tata Oracle să facă o chestie peste aplicație, ca să le satisfacă ăstora toate perversiunile birocratice. Ei bine, undeva, la îmbinarea dintre aplicația-mamă și adaptarea locală ceva nu merge ca uns. Dar nici nu ne pică fisa pe moment. Și ca rahatul să aibă moț, Silvia a deschis un service request la Oracle, s-a străduit, fata, să descrie cât mai fidel nebunia, iar răspunsul ăstora a venit să ne dea pe spate. Cică de ceva timp s-au hotărât să nu mai asigure asistență la versiunea pe care o folosim noi. Ca atare, luați gagici de aici cam tot ce s-a scris până acum despre subiect și, dacă aveți noroc să picați pe felie, ne bucurăm de bucuria voastră. Cu adâncă tristețe în suflet și nețărmurit regret îi anunțăm că nu au motiv să se bucure. Ba să pună și ei mâna pe problemă și osul la treabă.

Astea fiind zise, să vă povestesc ce am promis și să trag pe dreapta, că mâine am de urcat un munte.

Era în primăvara asta, într-o seară de vineri. Numai ce coboară Drujbă bosumflat în bucătărie, trântește un scaun, se trântește pe el și începe să bolborosească.

- Păi, să-mi bag picioarele dacă ăștia îs normali. Vin de la o intervenție la care am tras ca animalu’ toată săptămâna și, când intru în cameră, văd că nu mai am decât un pat. Mai odihnește-te, drace, dacă poți, pe îngustimea asta care mi-a rămas.

Acu, drept e că, în hotelurile din Italia, paturile single sunt ca pentru cei care vin o noapte, dorm câteva ore și pleacă mai departe. Nici să nu stea pe dușumea, dar nici să investești prea mult în confortul unor trecători. Românașii, inventivi de felul lor, au legat paturile unul de altul și din două și-au tras unul matrimonial. Văzând cei din hotel cum se procedează, au prins din zbor figura și, acum, dacă nimerim o cameră cu două paturi, aia ni se aranjează din start în felul ăsta. Cei mai vechi deja avem camere dedicate. Prospăturile, ca peste tot, prima dată își fac stagiul la cutia de chibrituri. Pe urmă, dacă mai vin, se rediscută.

Și văzându-l eu pe Drujbă așa de necăjit, ce mi-am zis? Ia, hai să îl prelucrez la coarda sensibilă și să îl fac să simtă că sacrificiul lui are un scop nobil.

- Bănui că patul tău e la X, în cameră, îi zic eu. L-am văzut în seara asta că i-a venit mândra din țară și le-or fi aranjat culcuș moale peste weekend.

Crezând că am lămurit situația și am aplanat conflictul ce stătea să izbucnească, îi întorc liniștită spatele și continui să-mi văd de oalele mele, care și ele dădeau semne de nerăbdare. De unde să mă gândesc eu că efectul a fost invers și numai ce aruncasem gaz pe foc.

- Ce, ăsta se f... în patul meu? aud eu un răcnet din direcția lui. Când îmi îndrept privirea înspre el, îl văd că e ca turbat, mai-mai să sară la scări, să urce în zbor două etaje și să-i tragă pe cei doi jos din pat, de să le strice oamenilor momentul de plăcere.

- Ho, băi, stai potolit, încerc eu să îl calmez. Dacă noi ducem p-aci viață de pustnic, asta nu înseamnă că suntem mănăstire de maici si trebe toți să urmeze exemplul. Nu e al tău. Și posibilitatea ca unul să și-o fi pus înaintea ta în patul în care dormi tu la hotel e la fel de mare ca aceea ca altul să fi murit în patul în care zaci în spital. Și cu asta l-am lăsat fără replică.

Am observat de multe ori că, atunci când lucrurile tind să degenereze, le aduci urgent pe făgașul normal dacă arunci o glumă macabră. Probabil umbra morții face să înghețe în vine pentru o clipă chiar și sângele cel mai învolburat. Se pare că si de data asta a fost la țanc.

E momentul să dezvoltăm acum puțin prima posibilitate. În vremurile când eram mulți români in hotel, nu era duminică dimineața să nu vina la masă câte unul cu ochii umflați de nesomn și cearcănele pe cale de a-i cădea în gură. De fiecare dată, aceeași problemă:
- Fir-ar a dracului de treabă, a fost unu azi-noapte în camera vecină de numa’ n-a rupt patu’.
- Băi, să fie, ce plus-program mi-a fost dat sa aud toată noaptea prin perete...
- Măi, tată, măi, eu mă credeam sexpert, dar ce am auzit azi-noapte m-a făcut să mă simt inferior și să crap de gelozie.

După câteva săptămâni am băgat de seamă că pe la 10, când se termină programul de mic dejun, duminică de duminică, apare o pereche fericită, genul tineri turturei, la 60 și ... de ani. El, cu o chelie pe care o ascunde sub o șuviță bogată iar ea, o fostă frumusețe de pe care încep să atârne pieile, îmbrăcată foarte sexi și parfumată de îți rupe nasul când trece pe lângă tine. La început nu ne-a venit să credem că tocmai ei să fie capabili de atari performanțe. Dar observându-le prezența după fiecare noapte de dezmăț, a trebuit să acceptăm ceea ce părea de necrezut.

Și mai vedeam că Rosalia ii are tare la suflet, așa că nu puteam merge să ii zicem în față să vorbească cu ei să dea volumul mai incet. S-au bătut apropo-uri pe ici, pe colo, s-au făcut de față cu ea glume la obiect. În ultimele luni văd că sunt cazați mai tot timpul la al doilea etaj, așa că nu ne mai interferăm decât pe timp de zi. De la o vreme am ajuns să ne și salutăm, că doar suntem toți de-ai casei.

Nu mult după ce am identificat sursa poluării fonice de sâmbătă noaptea, am început să țesem și povestea aventurii lor. Toți am căzut de acord că sunt amanți înflăcărați și ne puneam problema partenerilor celor doi, că ori sunt fraieri, ori au o ambele cupluri o căsnicie modernă și deschisă. Cât despre cei doi care erau strict în cauză, noi, fetele ne imaginam tot felul de iubiri secrete sau interzise, rămase din adolescență sau apărute pe drumul vieții și câte și mai câte. Băieții au fost, însă, mai tranșanți: „Cățeaua vine în fiecare săptămână cu coada ridicată numai la gândul că o să i-o tragă ca data trecută.” Și s-a rupt toată feeria.

Până la urmă s-a găsit cineva s-o întrebe pe Rosalia ce hram poartă iubăreții și asta a dezumflat de tot intrigile noastre. Sunt clienți de ani de zile ai hotelului. Sunt soț și soție si pe vremea când copii le erau mici nu puteau să se desfășoare în voie ca să nu-i trezească. Pe urmă copii au crescut și au început să înțeleagă ce e cu atari zgomote și s-ar fi făcut de toată pleazna. Așa că au căutat un hotel în care să-și facă de cap o noapte pe săptămână. Și atât de bine s-au simțit aici, că și după ce plozii au plecat pe la casele lor, le-a intrat în tabieturi să vină aici în fiecare sâmbătă și să-și trăiască a doua tinerețe.

Remarcă de ultimă oră

Cred că portarul de noapte, dacă-l taie oarece lichid, oprește camerele de supraveghere, iese în fața clădirii și stropește tufele de rodii care străjuiesc intrarea vipioților. Azi, trecând pe acolo în drum spre cantină, m-a trăznit un miros de "buda gării" de să-mi mute nasul de la loc. Ce să-i faci? O fi crezut că plouă și se spală. În schimb a fost un soare care a clocit substanța activă de pe frunze de îți vine să ocolești locul cu pricina.

Separarea puterilor în stat(ul pe WC)

Tocmai când ajunsesem să am emoții că nu am mai scris demult și nici nu mai aveam subiecte valabile, au reușit italienii mei să facă una.

Deci! Momentul acțiunii: luni de dimineață. Ne trezim cu WC-ul de lângă noi că are pe ușă un afiș mare, cum că e destinat strict bărbaților. După ce ani buni a fost la comun, fără nici un fel de incidente. Dacă depășesti zona chiuvetelor, pe ușile prin care trece și împăratul descălecat mai vezi una bucată hârtie cu același anunț.

Ocupația de bază în pauzele de cafea a fost să urmărim cum intră gagicile fără să citească și pe urmă să facem mișto de și împreună cu ele la fiecare ieșire. Nu era una să nu aibă câte un gând bun pentru cei de la administrativ care azi e posibil să o fi ținut tot într-un sughiț. Urările de bine erau datorate atât situației jenante în care erau puse, cât și faptului că de acu înainte au de traversat cam o sută de metri de clădire întru satisfacerea oricărei nevoi fiziologice. Ce ți-e fundul curții, ce ți-e noua locație? Atâta doar că nu mai treci și un deal.

E... dar când ajungi la celălalt capăt, se schimbă situația... Nu știu dacă nu cumva am nimerit eu d-amboulea în camera de evacuare destinată importantissimilor. S-ar putea să fie și varianta asta, pentru că am intrat în respectiva incintă împreuna cu încă o tipă care era la fel de muritoare de rând ca și mine, dar mai cunoscătoare intr-ale locului. Numai că ea a luat rapid direcția la dreapta, unde erau două chestii mai strânse. Unde m-am dus eu, drept înainte, era o încăpere în care puteai să învârți hora, aveai bideu la dispoziție și hârtie igienică la sul mic și cu textură fină. Din tot peisajul ăsta idilic mai lipsea doar negrul care să îți facă vânt cu un mănunchi de pene de struț. Sau, na, să te scarpene pe spate. Întru deplina relaxare a momentului.

Mi se mai întâmplă uneori să citesc pe net ziarele din Arad. Doar așa, de amorul artei, ca să aflu ce mai e nou prin ogradă. Chiar de dimineață era un articol că în plin centrul orașului au inversat peste weekend un sens unic, fără să anunțe în prealabil. Nu trebe să vă mai povestesc rezultatul.

Citind comentariile pe care le-au băgat niște șoferi de-a dreptul fioroși de profesionisto-rotunzi ce se dădeau, la început m-am enervat. Pe urmă, făcând legătură cu pățania tipelor care intrau la bărbați în WC, reciproca fiind și ea valabilă și verificată, m-am distrat la culme. Bieți băgători de vină! Perfecții mamei! Ptiu pe voi, să nu vă fie cu deochi!!! Cică doar proștii se duc fără să se uite la semnele de circulație. Poate vouă încă vi se mai prelinge lacrima boului pe spatele mașinii. Să vă văd peste câțiva ani, într-o luni, dis-de-dimineață, că vă grăbiți la scârbici, certându-vă cu nevasta isterică și trecând prin intersecția pe care o știți de când v-a pus polițaiul permisul în mână. Cum ar fi ca, dintr-o dată, să vă treziți cu o mulțime de nebuni care vă vin din sens opus? Până să realizați că, de fapt, voi ați luat-o razna, credeți-mă, v-ați cam uda pantalonii. Ca să rămânem tot la subiectul de la care am pornit și să închidem cercul.

teoratiu, on Sep 27 2008, 03:06, said:

Să-mi fie rușine. Fac istericale când văd chestii de genul "fi liniștit" pentru că simt că imi ies ochii din orbite și lipsa literei îmi bate în cap ca și un clopot de catedrală. Uite însă că, ce la alții nu-ți place, și tu ai mai face. Scuza că ora la care l-am postat era 03:06, totuși nu minimizează efectul.

Cum mi-am petrecut sfârșitul verii...

Mai bine zis, unde. Ca orișice personaj trecut de o anumită vârstă și care își lățește poponeața pe un scaun ergonomic, mă mai trezesc și eu din când în când țeapănă de șale. Atunci vine momentul să îmi amintesc de atelierul de luat durerea cu mâna pe care l-am descoperit în urmă cu vreo patru ani.

E exact genul de loc ce îmi priește mie, de parcă ar fi fost făcut pentru chipul și asemănarea mea: haos organizat pe principiul benzii rulante. O doctoriță aprigă, care știe foarte multe pe felia ei și e deschisă la tot soiul de tehnologii avansate sau leacuri din bătrâni, sare în paralel, în două cabinete, de la un pat la altul și te umple de ace, în timp ce îi dictează asistentei rețeta celui pe care l-a consultat cu 2 minute înainte. Asistenta dirijează fluxul de materie primă de pe coridor pe paturi, scoate acele puse de doctorița și ține la respect turma de pe hol, care altfel ar da năvală ca la sfintele moaște.

După ce părăsești entropia din jurul doctoriței, te retragi la cabinetul de fizioterapie. Când ai reușit odată să intri acolo, ți se pare că ești într-un dom catolic. Hărmălaia de dinainte e înlocuită doar de bâzâitul aparatelor. Acolo se țin ușile închise și se intră doar în limita paturilor disponibile, fetele sunt răbdătoare cu fiecăre îndurerat și, în timp, începe să se formeze sentimentul de gașcă. Uneori se întâmplă să te întâlnești cu colegi din seriile din anii trecuți. Îi studiezi, fără să bage de seamă, cât au mai îmbătrânit, te studiază și ei pe tine la fel, te lauzi cu ce acrobații reumatice ai mai fost în stare să faci de la ultima întâlnire, îți dai cu părerea despre evoluția celuilalt. După atâta stat în jurul Doctoriței, ajunge fiecare un fel de mic ucenic într-ale științei recuperării de ciolane și alte alea.

Unul, pe care îl știu de ceva vreme că e mai slobod de gură și mai nărăvaș de felul lui, s-a pricopsit anul ăsta cu o procedură de electrostimulare în zona inghinală. Mi-a fost dat să asist la prima lui ședință și, fără să exagerez, lucrurile s-au întâmplat cam așa:

Comédia debutează cu un puternic zgâlțâit al patului și fâlfâitul paravanului după care stă ascuns Bubu. Mișcarea scenică rămâne aceeași pe tot parcursul celor aproximativ cinci minute în care asistenta se chinuie să îi pună doi amărâți de electrozi. De menționat, pentru cei care nu au mai trecut prin așa ceva, că ăștia, înveliți într-un textil umed, se pun pur și simplu pe piele și se acoperă cu niște săculeți cu nisip, care ii țin la locul lor.

- Hihihi, să nu mai pui ăla pe mine, că e rece.
- Cum naiba e rece, că doar l-am muiat în apă caldă...
- ... Bubule, stai potolit!
- HIHIHIHIHIHI.
- Bubule, nu te mai prosti, ca ești om în toată firea.
- Da' nu pot, că tu mă gâdili la coițe!
- Glumă, glumă, da' se-ngroașă.
- Ce, ai observat și tu?
- Nu. Gluma ta proastă se îngroașă.

Pe la jumatea procedurii îl trăznește pe Bubu în moalele capului problema existențială a oricărui bărbat și îl aud zbierând în gura mare.
- Da', auzi, după drăcia asta care mi-ai făcut-o... Nu risc să îmi rămână paralelă?
- Nu, Bubule, da' riști să mă faci să dau drumu' la curent de să ți-o prăjesc, dacă nu termini.
- Să știi că dacă pățesc la noapte rușinea, o să ai de lucru cu nevastă-mea, că ți-o aduc să îi dai explicații.