Atacuri de panica sau..

fobiile in principiu se "trateaza" prin expunerea graduala la cauza fobiilor, in cazul de fata spatiile deschise... mai precis probabil locurile aglomerate, unde simte ca nu are un control asupra mediului in care se afla... si am serioase dubii ca psihologii au incercat asa ceva...
asa zisele terapii prin hipnoza nu au nici o baza stiitifica si evident nu functioneaza in cazul tuturor persoanelor, insa ceva bani sa cheltuie... inainte de a trece la asa ceva, poate ar fi bine sa incercati voi, niste prieteni de-ai ei, sa va informati despre problema si sa incercati sa o expuneti gradual in acele situatii care ii creeaza frica, desigur, cu incurajari si tot tacamul... se gasesc si materiale (in engleza) de self-help...
in mod normal ar trebui sa se ocupe de asta un psiholog/psihiatru, dar astia de la noi se preocupa mai mult cu luatul banilor..

un site cu ceva sfaturi: http://www.broadcast...goraphobia.html

gtk, on Dec 28 2008, 18:39, said:

      multumesc GTK

ionutz_u, on Dec 28 2008, 17:49, said:

Nu e nevoie de hipnoza. Important este sa inteleaga cum functioneaza un atac de panica si sa exerseze mult ca sa isi modifice modul de gandire. Ii trebuie un psiholog bun. Nu stiu eu sigur, dar am impresia ca nu toate formele de terapie sunt bune. O sa ma interesez si iti spun. Uite aici o descriere buna a atacului de panica: http://psihosolutii....-de-panica.html

Bafta!

Vara trecuta ma aflam in plina sesiune pentru a avea diploma la paris;  : intr-o zi in timp ce lucram la calculator pentru a prepara un referat am experimentat probabil cel mai ingrozitor moment din viata mea : priveam pe fereastra, cand am avut timp de cateva secunde un moment dramatic de pierdere a constiintei; este greu de explicat, dar imi pierdusem constiinta eului, fara insa sa-mi pierd simturile somatice; vedeam, respiram, miroseam, insa nu mai stiam cine sunt; imi priveam mainile si nu stiam ale cui sunt; parca atunci realizam ca intr-adevar exist si aceasta realizare m-a ingrozit pana la panica. Fac aici o mica paranteza : astfel de sentimente le-am mai avut de-a lungul vietii, cea mai veche amintire venind din copilaria destul de frageda (1992?), foarte foarte rare si din care ieseam foarte repede, revenind de fiecare data la normal; era pentru mine o experienta ciudata, aproape misterioasa, la care puteam ajunge chiar voit, printr-o concentrare indelunga asupra unui obiect sau uneori asupra propriei persoane. Episodul de la Paris s-a caracterizat insa, spre deosebire de celelalte, printr-o recapatare partiala a normalitatii : desi am reusit sa ies din "transa", si sa-mi recapat cunostinta, a urmat un episod de anxietate puternica, de panica chiar (care s-a exprimat la nivel fizic prin tremur, transpiratii etc...),de cautare de repere; extrem de speriat, imi amintesc ca am sunat-o pe mama, dar parca nu vorbeam eu, parca nu mai eram "eu" cel de dinaintea episodului; frica si dezorientarea mea erau cu atat mai puternice, cu cat nu mi-as fi imaginat vreodata ca poate exista acest gen de afectiune, de suferinta. In acea seara am avut dificultati de a adormi normal, dorindu-mi doar sa ma trezesc dimineata iarasi normal, ca dintr-un cosmar; nu s-a intamplat asa, trezindu-ma obosit, si cu tensiune resimtita la nivelul fruntii, pe care am resimtit-o mai mult timp incepand cu acea data. Am continuat sa merg la scoala si la stagiu, vadit handicapat insa de aceasta afectiune; parca nu mai eram eu, eram apasat de o imensa tristete, iar seara adormeam greu, iar inainte sa adorm experimentam o stare de semi-veghe in care parca mi se invarteau in cap diverse imagini absurde, fara sens, delirante (in acelasi timp fiind constient de acest delir, care s-a manifestat intotdeauna inainte de starea de somn, niciodata in stare de veghe pura...). Primul eveniment care m-a facut sa consult un medic a fost un moment de ameteala puternica, experimentat la stagiu, in fata ecranului calculatorului; dupa aceea am luat legatura cu un medic roman de specialitate, care mi-a diagnosticat (la distanta...) o nevroza, prescriindu-mi tratament medicamentos : anxiar, miensarin si mentat. In urma tratamentului (3 luni) m-am simtit mai bine, atacul de panica pe care-l resimtisem la inceput disparand, confruntand-ma doar cu sporadice, dar din ce in ce mai reduse momente de anxietate. Insa tensiunea din zona fruntii a ramas, aceasta nepermitandu-mi sa ma concentrez normal de fiecare data cand aveam de facut un efort intelectual mai important; aceasta tensiune se manifesta cu precadere seara, dupa terminarea lucrului, concretizandu-se spre exemplu in dificultatea de a ma concentra la citirea unui ziar sau a unei carti. Pe de alta parte, din punct de vedere al viziunii asupra vietii, desi nu am fost niciodata un optimist, in acea perioada am experimentat sentimente puternice de detasare existentiala, de inutilitate a fiintei umane in general, de constientizare dureroasa a naturii umane, muritoare si trecatoare (aceste idei le aveam si inainte, insa acum le simteam, sufeream din cauza lor...). Dupa incheierea tratamentului, medicul mi-a recomandat un altul, datorita faptului ca mai experimentam din cand in cand ameteli; datorita faptului ca acest tratament imi handicapa viata sociala (nu mai putea iesi la o bere cu prietenii...) am decis sa nu il fac, si incet incet mi-am recapatat starea dinaintea traumei,chiar daca la un moment dat nu mai speram acest lucru; chiar daca mai aveam un sentiment difuz despre ceea ce se intamplase (o teama ca simptomele sa nu revina...), am revenit la normal. Insa si acum mai am momente cand imi pierd aceasta siguranta a revenirii la normal, mai ales in momentele mai incarcate de stres, cand imi revine in minte ce s-a intamplat si am anumite momente de anxietate. In toata aceasta perioada nu am apelat la un ajutor de specialiatate direct (psiholog sau psihiatru), desi poate ca nu am facut bine; in timp am incercat in mod continuu sa inteleg ce se intampla cu mine, citind articole de specialitate, trecand in revista principalele afectiuni psihice etc...
Astazi resimt inca o tristete fata de ceea ce s-a intamplat, si o anumita nostalgie fata de vechiul "eu", cel dinaintea episodului de anul trecut.

Ar mai fi multe detalii de spus poate, ma opresc insa aici, expunerea fiind deja destul de lunga. In august am intentia sa vin iarasi in tara, si as vrea sa consult un specialist care m-ar putea ajuta sa depasesc odata pentru totdeauna aceasta stare de neliniste si de nesiguranta fata de ceea ce s-a intamplat, pentru a ma putea concentra asupra carierei mele. Ma indrept insa spre dumneavoastra cu speranta ca veti sti sa ma indrumati catre un specialist cu care as putea discuta mai pe larg despre aceasta experienta;va multumesc pentru rabdarea de a citi acest mail si m-as simti onorat daca mi-ati putea raspunde cu un sfat sau cu o indrumare

Am pățit așa ceva în adolescență, din nefericire cînd eram cu o halteră deasupra capului.

În mod normal, în viața omului trebuie să existe o cadență ce își pune amprenta asupra fiecărei zile.

Dacă stai și faci sumarul a 14 zile din viața ta:

• în cîte din dimineți te-ai trezit și te-ai spălat pe dinți + eventual să îți razi limba cu o linguriță înainte de micul dejun
  
• de cîte ori ai mîncat verdețuri, fructe, legume (per ansamblu trebuie să asiguri pe cît posibil toate vitaminele și mineralele + o gamă de antioxidanți)
  
• în cîte zile nu ai făcut mișcare sau cel puțin o plimbare relaxată seara prin parc
  
• dacă tot trăim într-o societate informatizată, în cîte zile ai stat pe calculator mai mult de 2 ore și cît timp a fost petrecut din viciu (hi5 și IM nu durează mai mult de 15 minute în mod normal, restul devine viciu, asta e realitatea)
  
• în cîte din zile raportul omega 6:omega 3 a fost sub valoarea 4:1 (influențează FUNDAMENTAL activitatea inimii, emotivitatea, capacitatea de raționament și reacția creierului și a organismului în general în condiții de stres)
  
• în cîte din zile ai mîncat seara mai mult decît un fruct sau o salată - ceva ușor, fiindcă după o masă consistentă vei avea un somn agitat și ineficient
  
• de cîte ori ai avut conflicte cu diverse persoane sau te-ai confruntat cu stări psihice negative, gîndindu-te la situații ce ți-ar putea provoca nemulțumire, frustrare sau stres

În principiu, dacă faci ce fac oamenii ești pe drumul cel bun  

Edited by Mirovaia_Scorb, 03 February 2009 - 01:39.

@ spare-me & others

Citesc la thread-ul asta de ceva vreme si am ajuns chiar sa ma enervez in unele momente. Inteleg faptul ca sunteti mai in varsta ca aveti o anumita experienta de viata probabil o experienta in domeniu dar trebuie sa intelegeti niste chestii care nu au nici o legatura cu acestea.
1. Relatiile interumane!!!! o problema f mare si f des intalnita in sitemul medical romanesc. am inteles faptul ca au medicii aia 6 ani de facultate si inca 5 de rezidentiat si probabil inca vreo 10 de experienta profesionala niciuna din astea nu ii da lui dreptul nici macar sa glumeasca cu omul care vine sa ii ceara ajutor. Din cate stiu toti medicii au parte de un juramant, juramantul lui Hippocrate http://ro.wikipedia...._lui_Hippocrate din ce zice acest juramant se pot intelege multe. Deci ca si medic ai OBLIGATIA prin juramant sa ajuti pacientul indiferent ca este ipohondric sau ca are ceva real.
2. Expresiile de genul "ma copile" , "la 15 ani ce te astepti..." etc. mi se par de cel mai prost gust. De ce nu intelegeti ca oamenii care posteaza aici chiar au unele probleme si incearca prin threadul asta sa gaseasca unele rezolvari ... nu zic ca vor citi ce-i scris aici si vor fi bine dar ar putea gasi niste oameni care au trecut si ei prin asa ceva care poate au ajuns mai departe decat ei si le pot da unele sfaturi inspre rezolvarea problemei lor.

RADIO-MAN are 15 ani intradevar a facut o afirmatie gresita ca nu are incredere in medici dar sa fim seriosi cati dintre noi chiar avem incredere in ce ne spune medicul. eu unul stiu sigur ca sunt unele aspecte ale medicinei si din pacate asta e unul din ele la care medicii dau din umeri si nu stiu pe unde s-o apuce. In momentul de fata NIMENI nu stie exact din ce cauza (fizic vorbind) apar aceste atacuri de panica. Deaia ne face lumea ipohondri si nebuni pt ca nu inteleg prin ce trecem.

Eu unul am scapat de atacurile de panica si stiu cat de greu mi-a fost. Ca si concluzie pt cei mentionati in primul rand, nu va mai dati rotunzi si nu mai luati peste picior lumea pt ca nu ii veti ajuta cu nimic. Decat sa ii scri omului ca e nebun, ipohondru sau mai stiu eu cum, mai bine mergi si joaca solitaire. Daca nu ai un sfat cu care sa ajuti pe cineva care a pus anumite intrebari aici NU posta.

(ontopic)

RADIO-MAN cu toate ca sunt nasoale simptomele incearca sa le ignori. Cu cat te gandesti mai mult la ele cu atat iti faci mai mult rau, cand incepi sa te gandesti la ele gaseste-ti ceva de lucru nu te mai misca prin casa din stanga in dreapta pt ca nu te ajuta cu nimic, iesi la plimbare. Gaseste-ti un om cu care sa poti vorbi deschis toate astea si incearca sa fii cat mai mult cu el/ea, ai nevoie mare de suport moral si de siguranta ca e cineva cu tine in caz ca ti se intampla ceva ( nu ti se va intampla nimic dar e o chestie psihologica care iti ofera siguranta).

MariusDraghici, on Jan 19 2009, 17:41, said:

mersi frumos

Quote

   Ceea ce descrii se numeste probabil schizofrenie . Desigur , trebuie sa consulti un medic specializat in astfel de probleme .