O poezie pe zi

descantec de ploaie...ana blandiana

Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Innebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei,
Ploile proaspete si plictisitoarele ploi fara sfirsit,
Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Imi place sa ma tavalesc prin iarba lor alba, inalta,
Imi place sa le rup firele si sa umblu cu ele in dinti,
Sa ameteasca, privindu-ma astfel, barbatii.
Stiu ca-i urit sa spui Sint cea mai frumoasa femeie ,
E urit si poate nici nu e adevarat,
Dar lasa-ma atunci cind ploua,
Numai atunci cind ploua,
Sa rostesc magica formula Sint cea mai frumoasa femeie .
Sint cea mai frumoasa femeie pentru ca ploua
Si-mi sta bine cu franjurii ploii in par,
Sint cea mai frumoasa femeie pentru ca-i vint
Si rochia se zbate disperata sa-mi ascunda genunchii,
Sint cea mai frumoasa femeie pentru ca tu
Esti departe plecat si eu te astept,
Sint cea mai frumoasa femeie si stiu sa astept
Si totusi astept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Si toti trecatorii adulmeca ploaia sa-i simta mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poti sa te-ndragostesti fulgerator,
Toti trecatorii sint indragostiti,
Si eu te astept.
Doar tu stii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patima ploile,
Innebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei...

Exil pe-o boabă de piper
(Mircea Dinescu)

Tu lasă contabilii să numere valuri
tu lasă-i pe alții să clatine chei
fii cioara cu scripca, nebunul, hamalul
ce cară-n decembre spre mugure clei.

În mlaștini cu muzici atlet al pudorii
să-ți fie deodată rușine să mori,
pe-un pat mișcător în mașina salvării
comandă fetițe șampanie flori…

Și loc de odihnă alege-ți piperul
să-i poți saluta dacă nu ți-o fi greu
pe cei ce pun sticla, betonul, și fierul
în spațiul din care-a fugit Dumnezeu.

Edited by vesperala, 26 June 2007 - 21:31.

Valțul rozelor - Alexandru Macedonski

Pe verdea margine de sant
Crestea macesul singuratic,
Dar vantul serii nebunatic
Pofti-ntr-o zi pe flori la dant.
Intai patrunse printre foi,
Si le sopti cu voce lina,
De dorul lui le spuse apoi,
Si suspina-cum se suspina…

Si suspina-cum se suspina…

Albeata lor de trandafiri.
Zambind prin roua primaverei,
La mangaierile-adierei
A tresarit cu dulci simtiri.
Pareau naluci de carnaval
Cum se miscau catifelate,
Gatite toate-n rochi de bal,
De vantul serii sarutate.

De vantul serii sarutate.

Scaldate-n razele de sus,
Muiate in argintul lunei,
S-au dat in bratele minciunei.
Si rand pe rand in vant s-au dus.
Iar vantul dulce le soptea,
Luandu-le pe fiecare,
S-un valt nebun se invartea,
Un valt-din ce in ce mai tare,

Un valt din ce in ce maï tare.

Lucian Blaga


Cântec pentru anul 2000

Vulturul ce rotește sus
va fi atunci de mult apus.

Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci
numai stejarii vor mai fi și atunci.

Mai aminți-mă-vă un trecător
vreunui străin, sub ceasul lor?

Nu cred să mă vestească cineva
căci basmul ar începe-așa:

Pe-aici umblă și el și se-ntorcea mereu,
contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu.

Lucian Blaga
Catrenele dragostei

Dragă-mi este dragostea
bântuită de sprâncene,
de sprâncene pământene,
lungi, piezis-răsăritene.

Dragă-mi este dragostea,
soarele din an în veac,
dragostea ce poartă-n ea
moarte-ades si-ades un leac.

Spune-se că-n holdă coaptă
macul îl dezbraci c-o soaptă.
Dragă-mi este dragostea
care zice: nu si da.

Dragă-mi este dragostea,
mare face inima,
mare pe cât lumea-zare,
mică pe cât lacrima.

Dragă-mi este dragostea
care face stea si stea
din pământurile noastre -
prin poienile albastre.

Sângele îsi stie visul.
Dragă-mi este dragostea
cu-năltimile si-abisul
si cu ce mai are-n ea.

Dragă-mi este dragostea -
locului nu pot s-o tin,
căci frumsetea ei dispare
în frumsetile-i ce vin.

Dragă-mi este dragostea,
dragă uneori furtuna
si-un păcat pe care-l arde
pe la miezul noptii luna.

Din aleanul trupului
sufletul se naste.
Dragă-mi este dragostea
ce de ani mă paste.

Dragostea ne-o tină zeii,
să ne-ncânte funigeii
ca urzeala inului
firele destinului.

Romanță policromă
Ion Minulescu

Nu-i cer nimic... _ Și totuși, dacă-ar vrea -
O, dac-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă -
Ar face dintr-un lac o Marmara,
Și dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.
Nu-i cer nimic...Dar dacă-ar fi să-i cer
Ce-aș vrea să am și ce-ar putea să-mi dea,
Aș picura-ntr-o cupă cu eter
Morfină, și i-aș cere-apoi așa:

Dă-mi tot ce crezi că nu se poate da,
Dă-mi calmul blond al soarelui polar,
Dă-mi primul crepuscul pe Golgota
Și primul armistițiu planetar.

Dă-mi paradoxul frumuseții tale,
Dă-mi prorocirea viselor rebele,
Dă-mi resemnarea strofelor banale
Și controversa versurilor mele.

Dă-mi A.B.C. al vieții subterane,
Dă-mi simfonia flautelor mute,
Dă-mi tălmăcirea buzelor profane
Și rebusul icoanelor tăcute.

Dă-mi prețul primei victime-a femeii,
Dă-mi simbolul opalului și-agatei,
Dă-mi ritmu-nveninat al Salomeii
Și tusea-n fa minor a Traviatei.

Dă-mi Spleen-ul călătorilor pe apă,
Dă-mi spectrul verde-al zilelor de-apoi,
Dă-mi gravitatea morților spre groapă
Și comicul funebrului convoi.

Dă-mi tot ce-n prima clipă risipești,
Și tot ce-n clipa ultimă aduni.
Dă-mi fastul siluetelor regești
Și perspectiva casei de nebuni...

Nu-i cer nimic.
Și totuși, dacă-ar vrea -
O, dacă-ar vrea să-mi dea ce nu-i cer încă! -
Ar face dintr-un lac o Marmara
Și dintr-un melc, un Sfinx săpat în stâncă.[/b]

Edited by vesperala, 01 July 2007 - 00:02.

A PATRA ELEGIE A DETECTIVULUI ARTHUR  povestita de Brumaru Emil

Hai să intrăm la bătrînul bijutier
Acum, cînd amurgul de iarnă ne face să rătăcim printre vechile case,
Și să-l rugăm în genunchi, pîn' la lacrimi, sutienul fierbinte și tainicul tău portjartier
Să ți le bată în pietrele cele mai scumpe și mai somnoroase.
Și fiindcă va trebui pentr-o clipă să i le dai,
Rămasă-n dugheana lui plină cu bile de fildeș în pielea goală,
O să-ți ascunzi, c-un surîs vinovat, în ceșcuțe de ceai
Sînii rotunzi și pe coapse-ți vei pune o portocală.
Iar dacă deodată, cu spaimă, la ușă vei auzi clopoțelul
Să nu te întorci - detectivul Arthur e cu tine!
Va fi doar un înger venit să-și graveze-n inelul
De aur al frunții această-ntîmplare ciudată, c-o nesfîrșită rușine....

În serile senine de vară drumeaguri voi bate
Ciugulind spice, iarba măruntă călcând:
Visător, îmi voi simți tălpile-mprospătate,
Îmi voi lăsa pletele răvășite de vânt.


Voi tăcea, n-am să mă las apăsat de vreun gând:
Dar în inima-mi va urca iubirea infinită,
Și ca un hoinar, tot mai departe mergând
Prin natură, voi fi fericit ca lângă o iubită.


----------------------------------------------------
Simțământ" - Arthur Rimbaud
martie 1870

Am zărit lumina
Marin Sorescu

Am zarit lumina pe pamant
Si m-am nascut si eu
Sa vad ce mai faceti
Sanatosi? Voinici?
Cum o mai duceti cu fericirea?
Multumesc, nu-mi raspundeti.
Nu am timp de raspunsuri,
Abia daca am timp sa pun intrebari
Dar imi place aici.
E cald, e frumos,
Si atata lumina incat
Creste iarba.
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul...
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.

SHAKESPEARE - Sonetul...

De tine-ndrăgostiți nu-s ochii mei
Ei lesne văd în tine orice vină,
Dar inima nimic din ce-i în ei
Nu vede și de dînșii se dezbină.
Urechea-mi nu-i rapită de-al tău glas,
Nici pipăitul de-alintarea lină,
Nici mirosul, nici gustu-mi nu-i atras,
Nu-mpart cu tine-a simțurilor cină.
Cinci simțuri, toate caută-n zadar
Ca inima-mi s-o scape de-o robie
Ce i-ar aduce numai moartea-n dar ,
Ci slobozită nu mai vrea să fie:
În cupa mea atît cîștig am eu,
Că tu-mi ești și păcat și iadul meu.

Wasserfest, on Jul 1 2007, 21:15, said:

Superb ,un sonet superb!

                  


Ecou de romanță
          
           George Bacovia


S-a dus albastrul cer senin
Și primăvara s-a sfârșit -
Te-am așteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit!

Și vara, și nopțile ei,
S-a dus, și câmpu-i veștejit -
Te-am așteptat pe lângă tei,
Tu, n-ai venit!

Târziu, și toamna a plecat,
Frunzișul tot e răvășit -
Plângând, pe drumuri, te-am chemat,
Tu, n-ai venit!

Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu,
De mine-atunci nu vei mai ști -
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!

Edited by me_raul, 01 July 2007 - 21:02.

Lacustră- G. Bacovia

De-atâtea nopți aud plouând,
Aud materia plângând...
Sunt singur, și mă duce un gând
Spre locuințele lacustre.

Și parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbește-un val -
Tresar prin somn și mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,
Pe-aceleași vremuri mă găsesc...
Și simt cum de atâta ploaie
Piloții grei se prăbușesc.

De-atâtea nopți aud plouând,
Tot tresărind, tot așteptând...
Sunt singur, și mă duce-un gând
Spre locuințele lacustre.

Rox,stii poezia asta?

         Pastel
              G. Bacovia

  Adio, pică frunza
Și-i galbenă ca tine, -
Adio, nu mai plânge
Și uită-mă pe mine.

Și s-a pornit iubita
Și s-a pierdut în zare -
Iar eu în golul toamnei
Chemam în aiurare.

Mai stai de ma alintă
Cu mâna ta cea mică,
Și spune-mi de ce-i toamnă
Și frunza de ce pică?...

Leda and the Swan


            A sudden blow: the great wings beating still
            Above the staggering girl, her thighs caressed
            By the dark webs, her nape caught in his bill,
            He holds her helpless breast upon his breast.

            How can those terrified vague fingers push
            The feathered glory from her loosening thighs?
            And how can body, laid in that white rush,
            But feel the strange heart beating where it lies?

            A shudder in the loins engenders there
            The broken wall, the burning roof and tower
            And Agamemnon dead.
                                                    Being so caught up,
            So mastered by the brute blood of the air,
            Did she put on his knowledge with his power
            Before the indifferent beak could let her drop?


      William Butler Yeats




"William Butler Yeats’s daring sonnet describing the details of a story from Greek mythology—the rape of Leda by the god Zeus in the form of a swan—was written at the height of the poet’s career, the same year he received the Nobel Prize for literature. “Leda and the Swan” is a violent, sexually explicit poem that has all of the lyricism and complexity of Yeats’s later work, with its plain diction, rhythmic vigor, and allusions to mystical ideas about the universe, the relationship of human and divine, and the cycles of history. It can be seen as a poem about the way a single event is to be understood as part of a larger scheme; the result of the god’s assault on Leda is the birth of Helen of Troy, the subsequent destruction of early Greek civilization, and the beginning of the modern era. It has also been suggested that the poem, which was first written (and later revised in this present form) during the Irish Civil War of 1922–1923, is intended to draw attention to the violence that beset Yeats’s homeland during that time.

“Leda and the Swan” has been considered one of the most technically masterful poems ever written in English. In the work, Yeats uses the fourteen lines of the traditional sonnet form in a radical, modernist style. He calls up a series of unforgettable, bizarre images of an immediate physical event using abstract descriptions in terse language, while at the same time offering a distanced view of that occurrence in the sweep of time. Yeats himself considered the poem one of his major accomplishments, and in addition to praising its economy of language and skillful use of rhythm, critics have seen it as a fine example of how ideas that were central to the poet’s life found expression in his poetry."

©2000-2007 Enotes.com LLC

a mea de suflet

Ion Minulescu
----------------------
Romanță meschină

Dacă-ai crezut c-ar fi putut să fie
Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înșelat!...
N-a fost decât un început de nebunie,
De care-ntâmplător ne-am vindecat!...

N-a fost decât un zbor de triolete
Pe care un poet le-a scris în vis,
În cinstea celei mai frumoase fete,
Și-a-nnebunit de'ndată ce le-a scris!...

N-a fost decât ce nu se poate spune
Decât cu ochii-nchiși și pe-nnoptat,
În ritmul unui început de rugăciune
Pentru iertarea primului păcat!...

N-a fost decât ce-a trebuit să fie,
Și, dac-a fost cu-adevărat ceva,
N-a fost decât un strop de veșnicie
Desprins dintr-un meschin "et caetera!"...

Monosilab de toamnă

Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vânt.

În tăcerea grea, gând și animal
Frânt.

În odaie, trist sună lemnul mut:
Poc.

Umbre împrejur într-un gol, tăcut,
Loc.

În van peste foi, singur, un condei
Frec.

Lampa plânge... anii tăi, anii mei
Trec.

Să mă las pe pat, ochii să-i închid,
Pot.

În curând, încet va cădea în vid
Tot.

O, va fi cândva altfel natural,
Bis.

Toamna sună-n geam frunze de metal,
Vis.
( G. Bacovia)

Epitaf   (Bacovia)

"Aici sunt eu
Un solitar,
Ce-a râs amar
Si-a plâns mereu.

U-al meu aspect
Făcea să mor
Căci tuturor
Păream suspect."

Ea era grațios dezvelită
Și indiscreți arbori greoi
Zvârleau în geam câte-o creangă-nverzită
Malițios, spre noi, spre noi.

Și, mai goală, mâinile-și împreună,
În fotoliu-mi simțindu-se bine.
Se-nfiorau de plăcere pe podea
Piciorușele ei fine, fine.

Eu urmăream, culoarea cerii,
Mica rază tremurătoare ca un fir
Din surâsu-i, în fluturarea serii,
Și pe sânu-i, - gază peste trandafir.

Sărutam gleznele-i fine.
Ea avu un dulce râs brutal
Care se răspândea în triluri line;
Un frumos râs de cristal.

Sub cămașă, piciorușele-i deodată
Se salvară cu-n: "Ei, gata, lasă!"
Prima îndrăzneală acceptată
Râsul ei nu a mai fost pedeapsă!

- Gingaș fremătând sub buzele mele, -
Ochii blând îi sărutam, iar ea:
Capul și-l zvârli - ce pui de lele! -
Înspre spate: "E și mai bine-așa!...

Domnule, am două vorbe-ați spune..."
- Restul i-l zvârli în sân ușor
Cu-un sărut, făcând-o să răsune
Într-un hohot larg, promițător...

- Ea era grațios dezvelită
Și, indiscreți arbori greoi
Zvârleau în geam câte-o creangă-nverzită
Malițios, spre noi, spre noi.

----------------------------------
Prima seară - Arthur Rimbaud

 005996_m.jpg   6.92K   2 downloads