Cauzele scindarii dintre shia si sunni

Perspectiva shiita:

Prietenii și adepții lui 'Alī credeau că, după moartea Profetului, califatul și autoritatea religioasă (marja’iyat-i ’ilmi) îi aparțineau lui ‘Alī. Această credință a venit din considerația lor privind poziția și rangul (spiritual) ale lui ‘Alī în relație cu Profetul, relația sa față de cei aleși dintre însoțitori, precum și relația sa cu musulmanii, luați în general. Numai evenimentele care s-au petrecut în ultimele câteva zile ale bolii finale a Profetului au fost acelea care au indicat că exista o opoziție față de opiniile lor.

În vreme ce suferea de boala care a dus la moartea sa, Muhammad a organizat o armată sub comanda lui Usamah ibn Zayd și a insistat ca fiecare să participe în acest război și să meargă la Medina. Un număr de oameni nu s-a supus voinței Profetului, printre aceștia incluzându-se Abū Bakr și Umar, fapt care l-a tulburat foarte mult pe Profet. (Sharh, Ibn Abi’l-Hadid, Cairo, 1329, vol.l, pag.53.) În timpul premergător morții sale, Sfântul Profet a spus: „Pregătiți-mi cerneală și hârtie, ca să pot avea o scrisoare scrisă pentru voi; va fi pentru voi un izvor de călăuzire și va preveni ducerea în eroare.” Umar, care căuta să împiedice acțiunea Profetului, a zis: „Boala a scăpat de sub control și el delirează.” (Tarikh-i Tabari; vol.ll, pag.436: Ṣaḥīḥ a lui Bukhārī, vol.lll și Ṣaḥīḥ a lui Muslim, Cairo, 1349, vol. V; al-Bidayah wa’l-nihayah, vol. V, pag.227; Ibn Abi ’l-Ḥadīd, vol. I, pag.133.)

O situație oarecum asemănătoare s-a petrecut din nou în timpul bolii ce-a dus la moartea primului calif. În testamentul său, primul calif l-a ales ca succesor pe Umar; în timp ce-l rostea, a ajuns chiar să fie confuz, dar atunci Umar nu a zis nimic și nu l-a considerat pe calif ca fiind în delir, chiar dacă, în timp ce se scria testamentul, califul a și leșinat. Profetul era nesupus greșelii și pe deplin conștient când le-a cerut celorlalți să scrie o scrisoare de călăuzire. (Raudat al-Safa’ a lui Mir Khwand, Lucknow, 1332, vol.ll, pag.260.)

Contrar așteptărilor lor ‒ chiar în momentul în care Profetul a murit și trupul său zăcea neîngropat încă, în timp ce familia sa și câțiva prieteni erau ocupați cu pregătirea funeraliilor și îngropării sale – prietenii și adepții lui ‘Alī au primit vestea activității unui alt grup, care se dusese la moschee, acolo unde comunitatea era adunată și se confrunta cu pierderea aceasta subită a conducătorului ei. Acest grup, care mai târziu avea să constituie majoritatea, a început cu mare grabă să aleagă un calif pentru musulmani și aceasta cu scopul de-a asigura binele comunității și rezolvarea problemelor imediate ale acesteia. Ei au făcut aceasta fără să se consulte cu Familia Profetului, cu rudele sau prietenii Profetului, care erau cu toții foarte ocupați cu înmormântarea, și fără să le furnizeze o minimă informație măcar; astfel ‘Alī și însoțitorii săi au fost puși în fața unui fapt împlinit (un fait accompli).

‘Alī și prietenii săi - cum, de exemplu, ʿAbbās, Zubayr, Salmān, Abū Dharr, Miqdad și ’Ammār – terminând cu îngroparea Profetului, au devenit brusc conștienți de procedurile prin care califul fusese deja ales. Ei au protestat împotriva acțiunii de alegere a califului prin consultare și alegere, fiind de asemenea împotriva acelora care se făceau responsabili de îndeplinirea acțiunii acesteia; (mai mult), ei au prezentat propriile lor probe și argumente chiar, însă răspunsul pe care l-au primit a fost acela că se afla în joc binele musulmanilor și că soluția se găsea în ceea ce deja fusese făcut.
Tarikh-i Ya’qubi; vol.ll, pag. 103-106; Tarikh-i Abi’l-Fida, vol.l, pag.156 și 166; Muruj al-dhahab, vol.ll, pag.307 și 352; Ibn Abi ’l-Ḥadīd, vol.l, pag.17 și 134.

Ca răspuns la protestul lui Ibn Abbās, Umar a spus: „Jur pe ‘Allāh că ‘Alī era cel mai merituos dintre toți oamenii ca să devină calif, dar din trei motive, noi l-am dat la o parte: era prea tânăr, era atașat descendenților lui ' Abd al-Muttalib și oamenilor nu le plăcea să fie ținute în puterea aceleiași Case darul profeției și califatul.” (Ibn Abi ’l-Ḥadīd, vol.l, pag.134.)

Umar i-a spus lui Ibn Abbās: „Mă jur pe ‘Allāh că ‘Alī a meritat califatul, dar neamul Quraysh nu ar fi fost în stare să poarte sarcina califatului său, pentru că, de ar fi devenit calif, ar fi trebuit să-i forțeze pe oameni să accepte adevărul adevărat și să urmeze calea cea dreaptă. Sub califatul său, ei nu ar fi fost în stare să depășească granițele justiției și, astfel, ar fi căutat să se angajeze într-un război împotriva lui.” (Tarikh-i Ya’qubi; vol.ll, pag.137.)

Tocmai acest protest și această critică au fost acelea care au separat de majoritate minoritatea ce-l urma pe ‘Alī și i-a făcut cunoscuți pe adepții lui sub titlul de „partizanii (Shīʿah) lui ‘Alī.”

La acea vreme, califatul era doritor să se apere împotriva faptului de-a i se da minorității șiite această denumire și, prin aceasta, să aibă societatea musulmană divizată în aria majorității și cea a minorității. Suporterii califului considerau califatul ca fiind o problemă de consens al comunității (ijmā') și i-au numit „oponenți ai apartenenței” pe cei care obiectaseră la aceasta. Prin urmare, au pretins că poziția luată de șiiți se afla în opoziție cu cea a societății musulmane. Uneori, mai apoi, șiiților li s-au dat alte nume peiorative, degradante.

ʿAmr ibn Horith i-a spus lui Sa'id ibn Zayd: „S-a opus cineva în a rosti jurământ de credință lui Abū Bakr?” Sa ' id ibn Zayd a răspuns:„Nici unul nu i s-a opus în afară de cei care au devenit apostați (politici) sau erau pe cale de-a deveni astfel.” (Tarikh-i Tabari; vol.ll, pag.447)
Din cauza situației politice a momentului, șiismul a fost condamnat încă de la început și astfel nu a putut nimic realiza prin simplul protest politic. ‘Alī – pentru binele islamului și al musulmanilor, dar și din cauza lipsei de suficientă putere politică și militară – nu a dorit să înceapă o revoltă împotriva ordinii politice existente, revoltă ce-ar fi fost de-o natură sângeroasă.

Totuși, în anumite probleme de credință, cei care au protestat împotriva califatului atunci existent au refuzat să se predea majorității și au continuat să insiste în ideea că succesiunea pe linia Profetului și autoritatea religioasă îi aparținea de drept lui ‘Alī; ei credeau că toate problemele spirituale și religioase trebuiau să aibă ca referință pe ‘Alī și au chemat oamenii să devină adepții săi.

În faimosul ḥādīth al *Thaqalayn, Profetul spune: „Vă încredințez două lucruri de preț pe care, dacă le veți păstra, niciodată n-o să mergeți pe-o cale greșită: Coranul și membrii Casei mele care niciodată nu vor fi despărțite până la Ziua Judecății.” Această tradiție a fost transmisă prin mai mult de-o sută de căi și de către mai mult de 35 de însoțitori ai Sfântului Profet. (’Abaqat, volumul despre ḥādīth-i thaqalayn; Ghāyat al-maram, pag.211.)

Profetul a spus: „Eu sunt cetatea cunoașterii și ‘Alī este poarta acesteia. Drept aceea, oricine caută cunoaștere trebuie să intre pe poarta cetății.” (al-Bidtyah wa’l-nihayah, vol. VII, pag.359.)

Edited by poarta-cunoasterii, 12 November 2012 - 12:00.

În concordanță cu învățăturile islamice, care de altfel îi sunt și bază, șiismul a crezut mereu că cea mai importantă problemă pe care a avut-o de rezolvat societatea islamică era elucidarea, clarificarea învățăturilor islamice și a principiilor științelor religioase. Apoi că, numai după ce aceste clarificări vor fi fost făcute, putea fi luată în considerare aplicarea acestor învățături la ordinea socială.

Cartea lui ‘Allāh și rostirile Sfântului Profet și ale Familiei sale sunt pline de încurajări și îndemnuri de a obține cunoașterea și aceasta până la gradul în care Sfântul Profet a spus: „A căuta cunoașterea este de datoria fiecărui musulman.” (Bihar al-anwar a lui Majlisī, 1301-15, vol.l, pag.55.)

Cu alte cuvinte, înaintea a orice altceva, șiismul a crezut că membrii societății trebuie să obțină o viziune adevărată asupra lumii și a oamenilor, bazată pe reala natură a lucrurilor; numai apoi ar putea cunoaște și îndeplini datoriile lor ca ființe umane ‒ fapt în care se găsește adevărata lor bunăstare – chiar dacă realizarea acestor datorii religioase ar fi să fie împotriva dorințelor lor. După ducerea la îndeplinire a acestui prim pas, în cadrul societății, o guvernare religioasă ar trebui să păstreze și să făptuiască în așa fel o ordine islamică reală, încât omul să posede cât de mult posibil o libertate personală și socială și să beneficieze de o justiție personală și socială autentică.

Aceste două țeluri puteau fi îndeplinite numai de către o persoană care era infailibilă și protejată de către ‘Allāh împotriva greșelilor, în cazul contrar, oamenii care ar fi putut deveni conducători sau autorități religioase nu ar fi fost libere de distorsiunea gândirii sau de faptul de-a comite trădare în timpul îndeplinirii datoriilor puse pe umerii lor. Ar fi fost acestea să se întâmple, justa și de libertate dătătoare lege a islamului ar fi putut fi gradat transformată într-o lege dictatorială și o guvernare complet autocratică.

Mai mult de atât, așa cum se poate vedea în cazul anumitor altor religii, purele învățături religioase ar fi putut deveni victimele schimbării și distorsiunii în mâinile unor învățați egoiști dedați satisfacerii dorințelor carnale. Așa cum este confirmat de către Sfântul Profet, ‘Alī a urmat la modul perfect și complet Cartea lui ‘Allāh și tradiția Profetului atât în cuvinte, cât și în fapte.

Așa cum vede șiismul problema, dacă, așa cum susține majoritatea, numai Quraysh s-a opus dreptului la califat al lui 'Alī, atunci majoritatea ar fi trebuit să răspundă neamului Quraysh prin afirmarea a ceea ce era corect. Ei ar fi trebuit să reprime toată opoziția față de cauza cea adevărată în același fel în care ei luptaseră împotriva grupului ce refuzase să plătească taxa religioasă (zakāt). Majoritatea nu ar fi trebuit să rămână indiferentă la ceea ce era cinstit din teama opoziției celor din neamul Quraysh.

În Arabia pre-islamică, Quraysh a fost tribul cel mai aristocratic, trib din care a descins însuși Sfântul Profet. Dar cei din neamul Quraysh, fiind păzitorii centrului Ka'bah, s-au opus mai întâi profeției sale și s-au opus în cea mai mare măsură Profetului. Doar mai târziu s-au predat noii religii, religie în care au continuat de atunci să dețină un loc de onoare, acesta fiind cazul mai ales al ramurii aflate în directă legătură cu familia Profetului.

Ce i-a împiedicat pe șiiți de a accepta modalitatea de alegere a califului de către oameni a fost teama de consecințele nesănătoase ce ar fi decurs din aceasta: teama de o posibilă corupere a guvernământului islamic și distrugerea solidei baze stabilite pentru sublimele științe religioase. Așa cum au evoluat lucrurile, evenimentele de mai apoi din istoria islamică au confirmat această teamă (sau predicție), rezultatul fiind acela că șiiții au devenit și mai fermi în credința lor. Oricum, în timpul primilor ani, din cauza micului număr de adepți, din exterior șiismul a părut a fi fost absorbit în majoritate, cu toate că la modul secret a continuat să insiste în dobândirea științelor islamice de la cei din Casa Profetului și să cheme oamenii către cauza sa.

În același timp, cu scopul de-a păstra puterea islamului și de-a salva progresul său, șiismul nu a manifestat nici un fel de clară opoziție față de restul societății islamice. Membrii comunității șiite au participat în treburile publice, iar oricând a fost necesară o asemenea acțiune, ‘Alī însuși a călăuzit majoritatea sunnită în interesul întregului islam.

Pt cei care nu au rabdare: cei cu jihaddul si bombele in turban sunt musulmani Sunni nu Shia

brainium, on 12 noiembrie 2012 - 13:06, said:

Din pacate, si nu sunt chiar musulmani sunniti, ci salafiti, o ramura extremista desprinsa din sunnism. Si nu toti salafitii sunt razboinici, ci doar cei care au fost prinsi in diferite organizatii cu scop politic.

Practici ale musulmanilor, apărute dupa moartea Profetului sawas, criticate de shiiti:

Șiismul adoptă o atitudine mai strictă și crede că faptele însoțitorilor, precum și ale tuturor celorlalți musulmani, trebuie judecate într-un mod strict în conformitate cu învățăturile Legii (Shari'ah). De exemplu, a existat complicatul incident - în care a fost implicat faimosul general Khalid ibn Walid și care s-a petrecut în casa unui important musulman al acelor zile, Malik ibn Nuwajrah – incident care a dus la moartea celui de-al doilea numit. Deoarece era un conducător militar remarcabil, generalul Khalid nu a dat deloc socoteală pentru acest incident, fapt care arată, din perspectiva șiismului, o nejustificată îngăduință față de câteva acțiuni ale unor însoțitori aflați sub nivelul dat de norma perfectei pietăți și dreptăți, normă stabilită prin acțiunile elitei spirituale din rândul însoțitorilor.

O altă practică a primilor ani care este criticată de către șiism este încetarea faptului de-a mai plăti taxele religioase (khums) membrilor Casei Profetului și rudelor acestuia. Khums= o taxă religioasă plătită familiei Profetului, taxă care după moartea acestuia a fost întreruptă în islamul sunnit, dar care a continuat până în ziua de azi în islamul șiit.
De vazut si al-Durr al-mathur, vol.lll, pag.186; Tarikh-i Ya’qubi, vol.lll. pag.48. Pe lângă acestea, necesitatea existenței taxelor-khumm a fost menționată în Coran:„Să știți că oricare ar fi trofeele voastre, a cincea parte este a lui ‘Allāh, a trimisului și a celor apropiați.” (Coran, 8:41)

Tot așa, datorită accentului pus de către șiism pe rostirile și pe Sunnan ale Sfântului Profet, este dificil de înțeles de ce scrierea concretă a textului unei tradiții (ḥādīth) a fost total interzisă și este dificil de înțeles de ce a fost arsă, atunci când se găsea vreo relatare (ḥādīth) scrisă. Ceea ce știm este că interzicerea aceasta a continuat în timpul califatelor al-khulafā’u r-rāshidūn până în perioada Umaiazilor și că nu a încetat până în perioada lui Umar ibn 'Abd al- 'Aziz, care a condus din anul 99 A.H./ 717 A.D. până în anul 101 A.H./719 A.D.
În timpul califatului său, Abū Bakr a adunat 500 de aḥādīth. A'ishah povestește: „Într-o noapte, până spre dimineață, l-am văzut pe tatăl meu fiind tulburat. Dimineața el mi-a spus: «Adu-mi tradițiile (aḥādīth).» Apoi el le-a aruncat pe toate în foc.” (Kanz al-’ummal a lui ’Ala’ al-Din Mutttaqi, Hyderahad. 1364-1375 A.H., vol. V, pag. 237.)
Umar a scris către toate cetățile, dând poruncă astfel: „Oricine are vreo tradiție scrisă (ḥādīth) trebuie s-o distrugă”. (Kanz al-’ummal, vol. V. pag. 237)
Muhammad ibn Abi Bakr spune: „În timpul lui Umar, tradițiile (aḥādīth) au sporit în număr. Când i-au fost aduse, el a poruncit să fie arse.” (Tabaqat a lui Ibn Sa’d, Beirut,1376 A.H., vol. V, pag.140.)

În perioada celui de-al II-lea calif (13/634-25/644) a existat o continuare a politicii de-a evidenția numai anumite aspecte ale Legii și de-a lăsa la o parte câteva dintre acțiunile care șiiții aveau certitudinea că Sfântul Profet le susținuse și le practicase. În numita perioadă, unele practici au fost interzise, unele au fost omise, iar altele au fost adăugate.

De exemplu, pelerinajul tamattu' - un tip de pelerinaj în timpul căruia se realizează în locul ceremoniei hajj ceremonia ' umrah - a fost interzis de către Umar în timpul califatului său, cu decretul că transgresorii vor fi lapidați și aceasta în ciuda faptului că, în timpul pelerinajului său final, Sfântul Profet (Pacea şi binecuvântările lui Allah fie asupra sa şi a familiei sale curate!) a instituit o formă specială a ceremoniei de pelerinaj, care poate fi realizată de către pelerinii veniți de departe, ceremonie având referință în Coran 2:196.

Chiar dacă în timpul vieții Sfântului Profet exista practica de-a recita propoziția „Grăbiți-vă către cea mai bună faptă!” (hayya 'ala khayr el- 'amal) în cadrul chemării credincioșilor la rugăciune, Umar a poruncit să fie omisă, deoarece, spunea, i-ar fi împiedicat pe oameni să participe la lupta, jihad. (Această propoziție este încă recitată în chemarea la rugăciune conform stilului șiit, dar nu și în chemarea sunnită).

Și au existat, de asemenea, unele adăugiri făcute la Lege: în timpul Profetului, un divorț era validat doar dacă erau făcute în trei ocazii diferite trei declarații de divorț („Mă eliberez de tine.”/„Divorțez de tine.”), însă Umar a permis ca tripla declarație de divorț să fie făcută în același loc, în același timp. Tot atunci au fost hotărâte pedepse grele asupra celor care încălcau parte din aceste noi reglementări.

S-a întâmplat, de asemenea, în timpul conducerii celui de-al II-lea calif, ca noile forțe sociale și economice să conducă spre o distribuire inechitabilă între oameni a averii publice (bayt al-māl), un fapt care a fost mai apoi cauza unei tulburătoare diferențe de clasă și a unor lupte înspăimântătoare și sângeroase între musulmani. La acea vreme, în Damasc, conducea în stilul regilor persani și bizantini Mu'awiyah - căruia i s-a dat chiar titlul de Khusraw al Arabilor, un titlu persan indicând puterea imperială cea mai înaltă – însă, pentru maniera sa lumească de-a domni, împotriva lui nu a existat nici un protest demn de luat în seamă.

Cel de-al doilea calif a fost ucis în anul 25 A.H./ 644 A.D. de către un sclav persan. În conformitate cu votul majoritar al unui consiliu de șase oameni, consiliu ce s-a reunit prin ordinul dat de califul secund înaintea morții sale, a fost ales cel de-al treilea calif.

În timpul califatului său, cel de-al III-lea calif nu și-a împiedicat rudele din familia Omaiazilor în a deveni stăpânitoare peste popor, ci chiar a numit pe câteva dintre ele drept conducători în regiunea Hijaz, în Iraq, în Egipt și alte teritorii musulmane. Ori aceste rude au început a fi prea relaxațe în aplicarea principiilor morale de guvernare și unele dintre ele au comis nedreptate și manifestat tiranie, au făcut păcate și susținut inechitatea, la modul deschis, și au deturnat anumite reguli din binele stabilite norme islamice.

Cu mult înainte, începuseră să curgă în capitală protestele, dar califul, care se afla sub influența rudelor sale și în mod particular a lui Marwan ibn Hakam, nu a acționat prompt sau îndeajuns de decis pentru a îndepărta cauzele pentru care oamenii se revoltaseră, ci, în unele situații, s-a întâmplat chiar ca toți cei ce protestaseră să fie pedepsiți și îndepărtați.
Un incident care s-a petrecut în Egipt ilustrează natura conducerii celui de-al III-lea calif.

Un grup de musulmani din Egipt se răsculaseră împotriva lui ʿUthmān, iar ʿUthmān, simțind pericolul, i-a cerut ajutor lui ‘Alī, exprimându-și totodată sentimentul său de contrarietate. Însă ‘Alī le-a spus rebelilor egipteni: „(Știu că) v-ați revoltat pentru a aduce la viață dreptatea și adevărul.” La acestea, ʿUthmān s-a căit, spunând: „Voi schimba felul meu de-a conduce și, în trei zile, vă voi îndeplini cerințele. Voi scoate din post pe despoticii voștri conducători.” Apoi, în numele lui ʿUthmān, ‘Alī a făcut o înțelegere scrisă cu rebelii și aceștia au început să plece către casa lor. Pe drum însă, ei au văzut pe un sclav al lui ʿUthmān călărindu-și cămila în drumul spre Egipt; devenind suspicioși în privința aceluia, îl cercetară și găsiră asupra lui o scrisoare pentru guvernatorul Egiptului, conținând următoarele cuvinte: „În numele lui ‘Allāh. Când va veni la tine ’Abd al-Rahman ibn ’Addis, pedepsește-l cu o sută de bice, rade-i părul de pe cap și barba și condamnă-l la închisoare îndelungată. Fă același lucru în cazul lui ’Amr ibn al-Hamq, al lui Suda ibn Hamran și al lui ’Urwah ibn Niba’.” Egiptenii luară scrisoarea și se întoarseră la ʿUthmān furioși, spunându-i: „Tu ne-ai trădat!”. Însă ʿUthmān a negat cele din scrisoare. Ei îi spuseră: „Sclavul tău era cel care ducea scrisoarea.”, însă el a răspuns: „A făcut aceasta fără încuviințarea mea.” Apoi ei spuseră: „Dar călărea pe cămila ta.”, iar el a răspuns: „Mi-au furat cămila.” Ei spuseră: „Scrisoarea are caligrafia scribului tău.”, dar el a replicat: „Aceasta s-a făcut fără permisiunea și fără știință din partea mea.” Atunci ei îi spuseră: „În orice caz, nu ești calificat să fii calif și trebuie să abdici, pentru că, de s-a făcut aceasta cu permisiunea ta, atunci ești un trădător, iar dacă asemenea probleme importante au loc fără permisiunea și fără știința ta, atunci incapacitatea și incompetența ta sunt demonstrate. Oricum, fie renunți, fie îi scoți imediat din posturi pe funcționarii tăi. ” La acestea zise, ʿUthmān a răspuns: „Dacă aș dori să acționez conform voinței voastre, atunci voi ați fi aceia care ați fi conducătorii. Și atunci, care mi-ar fi funcția?” Egiptenii se ridicară în picioare și părăsiră adunarea mânioși. (Tarikh- Tabari, vol.III; pag.402-409; Tarikh-i Ya’qubi; vol.II, pag.150-151)

În timpul califatului său, ʿUthmān a permis ca guvernul de la Damasc, în fruntea căruia se afla Mu'awiyah, să fie mai susținut ca niciodată. În realitate, centrul de gravitate al califatului - cel puțin în ce privea puterea politică – se deplasa către Damasc, iar organizarea în Medina, capitala lumii islamice, era din punct de vedere politic nimic altceva decât o formă fără necesara putere și substanță care s-o susțină. În cele din urmă, în anul 35 A.H./656 A.D., poporul s-a revoltat și, după trei zile de asediu și luptă, califul a fost ucis.

Primul calif a fost ales prin votul majorității însoțitorilor, cel de-al doilea calif prin voința și testamentul primului și al treilea, prin intermediul unui consiliu de șase oameni, ai cărui membri și ale cărui reguli procedurale au fost organizate și determinate de către califul secund. În general, politica acestor trei califi care au fost la putere pentru 25 de ani, a fost aceea de-a executa și aplica legile și principiile islamice în societate conform cu judecata independentă (ʼijtihād) și cu ceea ce părea cel mai înțelept la chiar vremea califilor.

Cât pentru științele islamice, politica numiților califi a fost aceea de-a avea citit și înțeles Sfântul Coran, dar fără a fi trebuit să fie preocupați de comentarii asupra lui ori să permită să devină subiect de controversă. Tradiția (ḥādīth) Profetului era recitată și transmisă oral, fără a fi și scrisă; scrierea era limitată la textul Sfântului Coran și era interzisă în cazul unei tradiții.

După bătălia de la Yamamah, care a avut loc în anul 12 A.H./633 A.D., mulți dintre aceia care fuseseră recitatori ai Sfântului Coran și care îl știau pe de rost fuseseră uciși. Drept rezultat, Umar ibn al-Khattab i-a propus primului calif de-a avea versetele Sfântului Coran strânse sub formă scrisă, spunând că, de va fi fost să se întâmple alt război și acei rămași care știau din memorie Coranul aveau să fie uciși, atunci cunoașterea textului Cărții Sfinte avea să dispară dintre oameni. Așadar era necesar să se unească versetele coranice într-o formă scrisă.

Din punctul de vedere șiit, privitor la Coran, pare ciudat că s-a luat această decizie și că, totuși, în ciuda faptului, tradiției profetice – care este un complement al Coranului, fiind confruntată cu același pericol și nefiind liberă de corupere în transmiterea sa, de adaosuri, de diminuări, de plăsmuiri și de uitare – nu i s-a dat aceeași atenție. Din contră, așa cum s-a menționat deja, scrierea sa efectivă a fost interzisă și toate versiunile scrise ce au fost găsite au fost arse, ca și cum s-a căutat evidențierea faptului că numai textul Sfintei Cărți ar trebui să existe în formă scrisă.

În această perioadă, privitor la celelalte științe islamice, s-a pus puțin efort în propagarea lor, energiile comunității fiind cheltuite în cea mai mare măsură în stabilirea unei noi ordini socio-politice. În ciuda tuturor rugăciunilor, consacrărilor, care se găsesc în Coran, privitoare la cunoaștere ('ilm) și în ciuda accentului pus pe cultivarea acesteia, cultivarea științelor religioase a fost amânată pentru o următoare perioadă a istoriei islamice.

Cei mai mulți dintre bărbați erau ocupați cu victoriile remarcabile și continui ale oștilor islamice și au fost ispitiți de nemăsurata abudență a prăzilor de război ce veneau din toate direcțiile către Peninsula arabică. Cu această nouă bogăție și cu tendințele lumești ce au venit odată cu ea, doar câțiva au fost dispuși să se dedice cultivării cunoașterii provenite din Casa Profetului, cunoaștere stăpânită perfect de către ‘Alī, cel pe care Sfântul Profet îl prezentase oamenilor a fi drept cel mai versat în științele islamice. În același timp, înțelesul de profunzime și scopul învățăturilor din Sfântul Coran au fost neglijate de către mare parte dintre aceia care au fost afectați de această schimbare. Și chiar în problema adunării versetelor Sfântului Coran este ciudat că ‘Alī nu a fost consultat și numele său nu a fost menționat printre ale acelora care au participat la sarcina aceasta, cu toate că era cunoscut de către oricine că el adunase, după moartea Profetului, fragmentele de text ale Sfântului Coran.

În multe tradiții s-a povestit că, după ce a primit jurământul de credință de la comunitate, Abū Bakr a trimis pe cineva la ‘Alī și i-a cerut și lui jurământul. (Cu această ocazie) ’Alī a spus: „Până ce alcătuiesc Coranul, mi-am promis să nu-mi las casa decât pentru rugăciunile zilnice.” (Pe lângă aceasta) s-a menționat faptul că ‘Alī a depus jurământul față de Abū Bakr după 6 luni. Chiar aceasta este dovada că ‘Alī a terminat de compilat Coranul. La fel, s-a povestit că, după alcătuirea Coranului, el a pus paginile Cărții Sfinte pe o cămilă și a arătat-o oamenilor. Și se povestește, de asemenea, că bătălia de la Yamamah, după care s-a realizat și compilarea textelor pentru Coran, a avut loc în timpul celui de-al doilea an al califatului lui Abū Bakr.

Aceste fapte au fost menționate în majoritatea lucrărilor de istorie și în tradițiile (aḥādīth) ce au de-a face cu compilarea Sfântului Coran.

Acestea amintite și evenimente similare i-au făcut pe adepții lui ‘Alī mult mai fermi în credința lor și mult mai conștienți de calea ce se întindea înaintea lor. Ei și-au sporit activitatea de la o zi la alta, iar ‘Alī însuși ‒ căruia i se tăiase posibilitatea de a-i educa și pregăti, în general, pe oameni – s-a concentrat pe pregătirea în privat a unei elite.

De-a lungul acestei perioade de 25 de ani, ‘Alī a pierdut prin moarte trei din patru cei mai dragi prieteni și asociați, care de altfel fuseseră printre însoțitorii Profetului: Salmān al-Farsi, Abū Dharr al-Ghifari și Miqdad; în toate circumstanțele, ei fuseseră constanți în prietenia lor. Și a fost, de asemenea, în timpul aceleiași perioade când câțiva alți dintre însoțitorii Sfântului Profet și un larg număr de adepți ai lor din provincia Hijaz, din Yemen, din Iraq și din alte teritorii, s-au alăturat adepților lui ‘Alī. Ca rezultat, după moartea celui de-al III-lea calif, din toate părțile, oamenii s-au orientat către 'Alī, i-au jurat credință și l-au ales de calif.

brainium, on 12 noiembrie 2012 - 13:06, said:

Exista extremisti si fundamentalisti si printre shiiti, nu-ti fa probleme!

SophistiKat, on 12 noiembrie 2012 - 16:37, said:

Nu ca ideologie. Ca o fi vreun tampit care actioneaza pe cont propriu e altceva. (Astia exista in toate religiile. Chiar si asa, detonat shiit nu ai sa vezi.) Dar nu are justificare in religie sau prin savanti. Asta daca scoti din ecuatie situatia aparte de acum a Iranului care, am zis de mii de ori, nu reprezinta neaparat shiitii de pretutindeni. La noi e in functie de marja.

poarta-cunoasterii, on 12 noiembrie 2012 - 16:55, said:

Daca-i shiit pe cont propriu, nu se pune, daca-i organizat ideologic sub forma de partid a lui dumnezeo, iar nu se pune.
Daca nu are o justificare, de ce-i lasati sa se disemineze?
Cum luptati voi impotriva extremismului islamic shiit par exemplu.
De exemplu impotriva barbarilor de shiiti care urla adunati in piata publica, moarte israelului si ca UK, US sunt natiuni criminale?
Evrei care sa strige in piata publica moarte iranului nu am vazut
[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/FckLO8HcNyo?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Edited by ThinkAbout, 12 November 2012 - 17:02.

ThinkAbout, on 12 noiembrie 2012 - 17:01, said:

Ce visezi tu, fata draga, extremism shiit? Nici macar nu exista sintagma asta in cartile de specialitate pentru ca shiismul nu a dat nastere ideologiilor extremiste. Grupare politica, da, dar nu doctrinar.
Cum sa nu? Exista si evrei care striga moarte Iranului, moarte arabilor, moarte musulmanilor si invers, jocuri politice. Oamenii normali din ambele tari vor insa pace. Vino si tu cu altceva, mai lasa Iranul ca nu ne intereseaza si nu reprezinta un guvern de cateva decenii o religie de o mie patru sute de ani. Cand o iei pe partea politica si vii cu cliseele tale esti la fel de propagandistica precum cei pe care ii urasti.

poarta-cunoasterii, on 12 noiembrie 2012 - 17:08, said:

Adica hezbollah partidul lui dumnezeo, cand practica ucidederea in numele lu` Allah o practica doar politic ca partid a lu` dumnezeo nu si doctrinar.
Poate nu ar fi mai bine sa se delimiteze singur ca sa nu creeze confuzii in mintea non-musulmanilor si sa va confunde pe voi shiiti pacifisti neextremisti cu shiiti extremisti politici.
Si nu pot draga sa las Iranul, intrucat in Iran sunt abuzati crestinii de emanatia ayatolaha a doctrinei shiite.
Ce am emanat-o eu.
Iranul este exemplu de stat care are la baza o doctrina religioasa eminamente shiita si care isi baga picioarele in drepturile fundamentale ale omului.
Atat s-a putut emana din doctrina religioasa shiita.
Cand o sa emanati si niste pace, vom vorbi si despre respectiva emanatie, deocamdata operam cu realitatea nu cu doctrina ca aia adoarme simturile si nu stii pe unde mai bubuie o alta emanatie de tipul iranului.
Apropo, ce tupeu la americani, sa denumeasca grupari respective ca fiind extremiste shiite.

Quote

Edited by ThinkAbout, 12 November 2012 - 17:23.

ThinkAbout, on 12 noiembrie 2012 - 17:22, said:

Habar nu ai de ce vorbesti. Conceptia despre wilaiyat faqih care a stat la intemeierea Iranului ca stat islamic e o conceptie care nu se regaseste in aceasta forma in doctrina shiita de pana atunci iar Khomeini a fost foarte criticat pentru artificiul facut pentru a justifica astfel statul. Nu am timp si nu are rost sa stau sa iti explic eu tie toate subtilitatile, pentru ca tu, dupa cum se tot vede, oriunde postezi si cu oricine discuti, in final nu faci decat sa jignesti si sa te certi. Si daca asta ar fi doctrina shiita, atunci toti shiitii ar fi trebuit sa o adopte. Cum se face ca tot restul o contesta si au alte opinii? Shiitii din Iraq, Liban, Bahrein cum se face ca au alte teorii? Ti-am tot zis, nu amesteca politica cu religia ca nu faci decat sa generalizezi si sa judeci pornind de la premise false. Si daca ei si-au pus un nume include cuvantul Allah, crezi ca asta ii face reprezentanti ai doctrinei? Acum daca Lamb of Christ au implicat numele lui Iisus as in denumirea lor, sa incep eu sa judec actiunile crestinilor dupa o grupare terorista crestina? Cam asta e si logica ta.

ThinkAbout, on 12 noiembrie 2012 - 17:22, said:

Eu ti-am spus de cartile serioase de analiza, nu de articole propagandistice gasite prin Google. Nu exista extremism shiit, nu exista nimic in doctrina shiita care sa fi justificat vreodata extremismul si e un fapt recunoscut in studiile islamice. Shia si sufi sunt cazuri tratate aparte intotdeauna datorita traditiei lor mistice si pasnice. Cazurile pe care le tot invoci tu sunt temporare, locale si complet politice. N-are de-a face doctrina cu agenda politica si as putea sa iti demonstrez punct cu punct toate diferentele, dar nu meriti efortul, pentru ca nu de dragul cunoasterii postezi pe aici, ci pentru a crea oportunitati de a-i ofensa pe ceilalti. Daca tot nu pricepi, hai sa facem un exercitiu de imaginatie. Inainte de revolutia din Iran sau , considera ca acum e deja alt guvern in Iran, cate din acuzele tale se mai justificau (justifica)? Fara un guvern si o organizatie politica ramai fara argumente de a denigra shiismul. Asta inseamna ca doctrina e departe de obiectiile tale.

Edited by poarta-cunoasterii, 12 November 2012 - 18:01.

poarta-cunoasterii, on 12 noiembrie 2012 - 17:54, said:

Asa si crezi ca daca te zburlesti la mine rezolvi problema?
De fapt tu nu te-ai disociat in nici o postare de statul Iran, launtric iti place experimentul.
Cine contesta regimul iranian?
Opozitia iraniana, insa nu faci parte din ea asa ca de pomana te revolti la adresa mea ca mi-am luat eu libertatea de a critica regimul idiot al ayatolahilor.
Tu crezi ca daca scrii niste chestii doctrinare noi restul nu putem sa intrebam, daca doctrina este atat de pasnica cum se face ca intreaga voastra lume unde sunteti covarsitor majoritari este o lume razboinica, intoleranta si inculta.
Este interzis sa pui intrebari-aaa daca sunt incisive se scoate in fata remarca cu insulta si cearta-pai normal ca trebuie sa insulti minciuna, si sa te certi cu strambatatea.

poarta-cunoasterii, on 12 noiembrie 2012 - 17:54, said:

Eu nu denigrez draga shiismul, ci extremistii shiiti, nici macar nu-i denigrez ci constat ca se dedau la acte barbare care au ca efect moartea multor nevinovati.
Acum nu stiu ce traditie pasnica si mistica emana extremism, insa atatat timp cat shiiti respectivi se reunesc in grupare extremista ca-s shiiti si nu ca au ochi albastrii, atunci ei implica religia, nicidecum eu din pozitia de observator.
Pasnica religie, una in care viata omului este ocrotita partial, femeile sunt lapidate iar altora ne-musulmani li se cere taxa pe credinta.
Pasnica religie in care promiscuitatea se petrece sub obladuire religioasa, in care omul pasnic ori inghite numa` islam ori moare, ca de pasnica ce este interzice convertirea la alta religie a musulmanilor.
Atat de pasnica este.

De fiecare data cand ti-am cerut sa justifici si sa iti detaliezi acuzatiile mi-ai venit numai cu idei si practici specifice salafitilor. In rest, vorbarie goala, ca de obicei.

Ce sa detalize, faptul ca se practica lapidarea in Iran?
Faptul ca sub obladuirea religioasa se practica promiscuitate sociala?
Faptul ca religia va da voie sa omorati in numele lui Allah.
Or fi sterile pentru cel caruia nu-i pasa adica tie, pentru restul sunt importante ca sa stii cum sa le combati.

poarta-cunoasterii, on 12 noiembrie 2012 - 17:08, said:

Pai n-as vrea sa stric iluziile nimanui dar teocratia iraniana a lui Khomeini a fost prototipul reafirmarii militantismului integrist in lume.
---------------------------------
Altfel, vizavi de tot ce-ai zis, nu stiu, nu ma bag ca nu ma intereseaza si-n plus toata treaba se reduce pana la urma la "hadith-ul meu il bate pe al tau", si cum nu-s credincios islamic nu ma preocupa care are dreptate.
Totusi, as zice ca islamul shiit e mult mai dinastic si mai specific decat cel sunnit. Daca lumea islamica ar fi fost shiita, ar fi avut ierarhie preoteasca ereditara & shit, si structuri in general mult mai fixe, cum e in situatii de genul.
Io zic c-ati avut noroc c-a triumfat sunnismul, care fiind mult mai democratic, cel putin declarativ, a castigat cu siguranta mult mai multi adepti decat ar fi facut-o mult mai elitistul shiism.

Oare o lume musulmana shiita s-ar fi dezvoltat mai bine?
Pai deja, ar fi fost mai apropiata de lumea europeana, ar fi avut ierarhie preoteasca, sfinti si pelerinaje la mormintele lor, o elita ereditara etc.
Putem asuma ca shiismul chiar oficial fiind ar fi fost mai apreciat tot de aceleasi popoare - recte persi si turci - si aportul culturii si mentalitatii arabe in Islam ar fi fost mai mic.
Toate astea nu pot fi decat de bine.
Pe de alta parte insa, o teocratie in care aristocratia e si preotime, regele fiind si Papa, e un cosmar totalitar.
O asemenea societate s-ar fi prabusit sub greutatea unui asa cumul de putere. Si inca odata, ma indoiesc c-ar fi facut multi adepti o asemenea cultura/religie.
La ora actuala shiismul e mai aerisit, mai putin fanatic decat sunnismul, intr-adevar.
Dar e asa PENTRU CA e MINORITAR. Era un etnolog francez prin anii 50 care avertiza ca lumea n-are ce spera emancipator de la shiism fiindca veleitatile sale moderniste sunt datorate doar statutului sau mai marginal, si ca daca o structura profund teocratico-dinastica as cum e el ar detine puterea, ar fi, tocmai, o forta foarte totalitara. Revolutia lui Khomeini a demonstrat ca tipul avea dreptate.
Da, Iranul e si azi mai emancipat decat restul Ummei. Totusi, asta zic eu ca e mai mult natura iraniana mai rebela oleaca, decat spiritul inerent shiismului.

Edited by searcher-star, 15 November 2012 - 12:11.

searcher-star, on 15 noiembrie 2012 - 11:55, said:

S-a limitat la Iran si la situatia de acolo pe care, la urma urmei, iranienii au ales-o, chiar daca avand alte asteptari si la care nu s-ar fi ajuns daca Sahul nu ar fi exagerat atat de mult cu politica islamofoba si persecutarea musulmanilor. Extremele nasc extreme. Dar la un moment dat se restabileste echilibrul, acesta e cursul istoriei.

Ai vazut tu shiiti care sa vina in biserici crestine sa se detoneze sau sa se explodeze in pietele si scolile din zonele sunnite sau sa arunce metrouri in aer sau alte cladiri pline cu civili? Si asta in numele jihadului si al lui Allah? Nu avem asa ceva in doctrina noastra, nu exista nici o justificare pentru asfel de acte, indiferent de situatia politica. Osama, Zarqawi, Zawahiri etc toti au fost sunt sunniti (salafiti extremisti)

searcher-star, on 15 noiembrie 2012 - 11:55, said:

Cum sa fie dinastic islamul shiit, cred ca ati inteles gresit conceptiile noastre. Puteti argumenta? Nu exista nici o dinastie, exista un sir de strict 12 imami alesi divin care fac parte din familia Profetului sawas, fara ca intreaga familie a Profetului sawas sa fie astfel protejata de pacat si desemnata cu roluri calauzitoare. Iar autoritatea lor religioasa nu e in mod necesar si una politica.

searcher-star, on 15 noiembrie 2012 - 11:55, said:

Vedeti, judecati intreg shiismul dupa episodul iranian. E ca si cum eu as judeca intreg catolicismul dupa episodul inchizitiei. Ce au in comun: asocierea puterii clericale cu puterea politica. Au fost acele erori cauzate de religia in sine sau de interesele politice? Eu zic ca de politica. Puneti intre paranteze povestea recenta din Iran si raportati-va la religia ca atare, asa cum a fost ea inteleasa prin detasarea ei de implicarea politica. Teocratia in shiism e inteleasa diferit de ceea ce se intampla acum acolo. Teocratia e posibila doar in prezenta unui imam ales divin sau a unui profet ales divin. Orice alt demers politic e strict uman si failibil, asadar trebuie corijat permanent. Nu e gresit ca iranienii au vrut sa se foloseasca de jurisprudenta islamica in guvernare. E cultura si religia lor si e firesc sa ii reprezinte. Problema e ca au absolutizat anumite interpretari, ca au blocat orice proces de negociere si perfectionare, ca politica a devenit mai puternica decat dorinta de a reprezenta islamul intr-o maniera eficienta si adaptata vremurilor noastre. Si la baza intemeierii acestui tip de teocratie contestata de alti invatati shiiti a stat o deformare a conceptului de wilaiyat faqih. Puteti sa cititi despre ayatollah Kazemeini Boroujerdi si Yousuf Saanei, care sunt iranieni si au alta opinie. Nu mai vorbesc de invatatii care nu sunt iranieni. Nu reduceti intreaga lume musulmana la ideologia terorista si nici intreaga lume shiita la guvernul iranian. Sunt diferente foarte mari iar aceasta e o discutie politica si nu doctrinara. Pe mine ma intereseaza doctrina shiita, aceasta ma defineste ca shiit, nu politica unor state care acum exista, maine nu.

searcher-star, on 15 noiembrie 2012 - 11:55, said:

Faptul ca am fost minoritari si persecutati a contat, desigur, a mentinut acest spirit de toleranta care era  fundamentat teoretic pe invataturile noastre. Dar nu acesta e secretul si am sa va spun pe scurt de ce am ales eu shiismul: in primul rand, in shiism si voi incerca mai tarziu sa pun un articol despre aceasta, spre deosebire de celalalte grupari islamice, intelectul , 'aql, joaca un rol fundamental in jurisprudenta si in religie, in general. Nu e o facultate de cunoastere exilata, nu e supunere oarba fata de dictatele divine, ci o sursa legitima alaturi de acestea. La noi in hawza se studiaza logica, filosofie islamica si occidentala, alaturi de stiintele islamice, sunt considerate foarte necesare  Sa cunosti alte religii si culturi e o obligatie, nu o fitna, o incercare si o ispita, cum spun salafitii. Asta a contribuit la toleranta, sa cunosti cealalta cultura e primul pas care te face tolerant. In al doilea rand, shiismul reprezinta un echilibru intre calea mistica si cea formala. Faptul ca mistica, datorata invataturilor ezoterice ale imamilor nostri, e o parte vie a religiei a facut sa fie pastrata aceasta comunicare constructiva cu cei de alta religie. Shiismul e mai mult o cale a inimii decat a formalitatilor, desi ele sunt pastrate si isi au rolul lor, dar nu au devenit gaunoase. Apoi, avem multe principii islamice neinterpretabile care au la baza o convingere clara, exprimata de imamul Ali as: oamenii sunt fie frati in religie, fie frati in umanitate. Nu exista exceptie de la regula deci comportamentul si atitudinea trebuie sa fie in consecinta. Eu cred ca asta sta la baza absentei fanatismului in shiism si a tolerantei demonstrate, cel putin la nivel doctrinar, pentru ca oamenii sunt diversi si pot face multe dar asta nu inseamna ca si reprezinta religia.

Edited by poarta-cunoasterii, 15 November 2012 - 19:25.

poarta-cunoasterii, on 15 noiembrie 2012 - 19:23, said:

Spune-mi te rog daca regimul taliban este unul sunnit sau shiit. Scuza ignoranta mea in acest domeniu.

mario_bril, on 15 noiembrie 2012 - 19:31, said:

E sunnit, desigur, si eu evit sa spun ca e sunnit pentru ca sunnitii traditionali nu le impartasesc ideile, e unul salafit extremist. Pe langa ideologia salafita, ce conteaza mult in Afganistan e si lipsa de educatie care ii afecteaza pe toti.

Edited by poarta-cunoasterii, 15 November 2012 - 19:34.