Marturiile unui [fost] detinut politic

 vanitty, on 25th March 2012, 11:55, said:

Am intalnit persoane care nu cred ca astfel de atrocitati s-au intamplat in realitate. VAd comunismul doar prin prisma experientelor proprii. Restul nu exista

Din pacate sunt multe cazuri de genul asta. Este bine sa citim, si sa stim, mai ales ca sunt unii total aeriani care nici macar nu pot sa-si imagineze asa ceva. Se pare ca lumea este mai gresita decat ar trebui, mai ales ca in zilele noastre, dupa atatia ani de presupusa libertate, inca sunt acolo sus prea multi fosti securisti-nemenclaturisti.

 hivemindfive, on 25 martie 2012 - 00:54, said:

Prietene,

zici,

zeci de mii,

oare nu mai mulţi?!

Si eu am rude care au zacut ceva timp prin inchisorile politice. Si nu putem sa socotim doar pe cei ce au murit exact in inchisorile comuniste, ii putem calcula si pe cei asupriti prin diverse forme, de la umilinte verbale, urmariri, spionari, informari, confiscari, deportari, cenzura si alte metode de presiune !

PCR a omorât, potrivit lui Vladimir Tismăneanu, peste 500.000 de oameni nevinovați.

Edited by tavktm, 20 December 2012 - 15:58.

 tavktm, on 20 decembrie 2012 - 15:58, said:

Quote

Edited by ZXMYST, 20 December 2012 - 16:36.

Trist, foarte trist... Si cand te gandesti ca in cazul asta e vorba de 5 ani. Altii au stat mult mai multi. Nici nu imi pot imagina ce amintiri au si ei... Cu toate astea au avut si puterea sa redevina ...oameni !

Asa cum am spus la inceput, istoria respectiva apartine unei persoane foarte draga mie.

Viata acestui om s-a legat, cu voia Domnului, de viata sotiei lui, care si ea a fost ca tanara fata, deportata in Baragan.

Dupa mai multe serii de inregistrari si ale acestor povestiri, am decis sa pun pe hartie vorbele acestei fiinte minunate, care din pacate nu a mai apucat sa-si vada aceste amintiri tiparite...

Poate ca mai multi v-ati pus intrebarea: ce rost are punerea pe hartie a acestor amintiri ? Dorinta celor doi, care au strabatut miraculos prin vremuri potrivnice, a fost ca aceste marturii sa fie depuse la biserica din sat, ca poate or avea si generatiile viitoare ceva de invatat din aceste amintiri, de nu vor fi fost pierdute ...

Incepem asadar:

"Mărturii din Bărăgan

Era în 1951. 18 Iunie.

O rudă a noastră se măritase înainte la Gura Văii. Şi, întrucât era nedeie în comuna respectivă de Rusalii, am zis să mergem şi noi la nedeie. Ne-am întors noi de la nedeie de la Gura Văii, înapoi la Jidoştiţa noaptea, era luna sus, lumina ca ziua. Şi când am ajuns acasă l-am găsit pe tăticu’n tindă cu altcineva din sat. În timpul zilei bătuse toba în sat şi anunţaseră că, să nu iasă nimeni a doua zi din sat.

Al bătrân a crezut ca vor ridica capii de familie a doua zi. Iar cel cu care stătea de vorbă, l-a sfătuit să nu doarmă acasă în noaptea respectivă. Şi tăticu s-a dus cu un cojoc în spinare să se culce în grădină, şi i-a spus mamii, “dacă întreabă cineva, să spui ca am plecat să păzesc nişte cireşi, că au început să se coacă…”.

Pe la ora două noaptea auzim mare zarvă afară în drum, câinii lătrau “ham-ham, ham-ham”, şi apoi tropote de cizme în curte şi câinii urlau în tot satul, mămica a sărit săraca din pat, noi ne-am deşteptat, Guţă era în clasa a 5-a, eu aveam vreo 20 de ani. Mămica a aprins lampa, am ieşit cu toţii buluc în curte. Tăticu auzise zarva, că doar dormea în grădină.
Se umpluse curtea de miliţie şi soldaţi, a ieşit unu în faţă cu o listă: “Aici stă locuitorul Mihai Nodiţ ?” “Da, dar e plecat să păzească nişte cireşi, că au început să se coacă şi să nu ni-i fure…”.
“Mihai, Maria, Ioana, Eleonora, Gheorghe, Angela ?” “Da”. “În timp de 2 ore trebuie să vă faceţi bagajele pentru cel mult un vagon ! Urmează să părăsiţi localitatea !”.

Eu am început să tremur că eram fricoasă de felul meu, mămica s-a repezit şi a început să adune macate, pături, le făcea grămadă în curte, punea haine şi lenjerie şi le înodam. Ne-am apucat să golim caru’, că fusese la prăşit înainte cu-o zi, şi era prăşitoarea în el, sape, cum venise de la muncă, ca sâmbătă seara dădusem mâncare la oameni şi-apoi a doua zi fuseseră Rusaliile…
Tăticu, când a auzit zarva, a venit repede-n curte. Începurăm să punem bagaj. Pat, haine, ce a încăput într-un car. Nu masă, nu altceva, că doar ce poţi să pui într-un car ? Se făcuse ziuă. Am înjugat boii şi-am iesit din curte, ieşea lumea pe la porţi dar le era frică să se apropie, că eram înconjuraţi de soldaţi cu armele.

La  marginea satului am aşteptat şi pe alţii care erau aduşi din sat. Una din familii o ridicaseră pentru că aveau un băiat fugit în America. La ăştia săracii, ridicaseră bunica şi cu copiii lui noră-sa, căci părinţii copiilor fuseseră ridicaţi laolaltă cu Orşovenii, în altă dată. Şi a fost săraca babă cu nepoţii dusă într-un sat, iar copiii ei erau deportaţi în alt sat…
Ne-au mânat la vale, către Severin, la gară. Ne-au dat voie să cumpărăm în drum vreo 2 saci cu pâine. Am ajuns în sfârşit la gară, ne-au dat la trei familii două vagoane de marfă. Am urcat toate vitele la grămadă într-un vagon, şi în celălalt vagon ne-am înghesuit cu toţii.

Tăticu avea o seninătate pe chip, avusese deschise pe numele lui 4 procese pentru sabotaj, că nu puteam plăti cotele – ne puseseră cote mai mult decât putea produce pământul: “Mai bine că s-a întamplat aşa, că poate scăpam eu dintr-un proces, dar din 4 n-aveam nici o şansă. Aşa, dacă mă duceau pe mine la puşcărie, voi rămâneaţi muritori de foame, căci cotele ar fi mers înainte, n-aţi fi avut posibilităţi să le platiţi. Cel puţin aşa suntem împreună, dacă avem o bucată de pâine, o împărţim cu toţii…”.
Am pornit cu trenul noaptea şi a doua zi, în asfinţit de soare am ajuns în Bucureşti. Pe la Craiova opriseră şi ne dăduseră apă, că erau vitele moarte de sete. Făcuseră cordoane de soldaţi în jurul vagoanelor, să nu se apropie nima’ de noi …

Când am ajuns la Bucureşti, trenul a fost tras pe linia către Constanta şi al bătrân  s-a înegurat la faţă. În acel moment a gândit c-or să ne ducă în Siberia.
Pe urmă ne-a furat somnu’, nu ştiu dacă săracu’ tăticu a închis ochii. Ţin minte că la un moment dat s-a oprit trenul, au deschis vagoanele şi ne-au strigat sa coborâm.
Începuse să se  revarse de ziuă. Tăticu a întrebat pe cineva: “Unde suntem aici, domnule ?” “La Călăraşi !”

Va urma

Sunt fiica unui fost detinut politic si o spun cu mare mandrie. Din pacate stiu o mica parte din ceea ce a indurat tatal meu pentru ca singurele lucruri pe care se pare ca doreste sa si le aduca aminte sunt prieteniile pe care le-a legat in anii de detentie ( 5 ani si jumatate dintr-o condamnare de 8) si mici alte franturi pe care le mai "scapa" din cand in cand
Felicitari pentru initiativa

Continuam:

"Au sosit camioane şi au încărcat bagajele. Carul fusese demontat şi urcat in vagon, cu tot cu vite. Ne-au încărcat mai multe familii în camion şi am pornit la drum. Ne-au dus undeva în câmp, în mijlocul unor culturi. Nu era ţipenie de om, kilometri de jur împrejur. În zona unde ne oprisem erau locurile deja pichetate, făcuseră nişte movile de pământ din loc în loc. Ne dădeau jos din camioane, o familie aici, altă familie mai încolo… Noi ne-am nimerit într-o cultură de porumb, alţii s-au nimerit într-un lan de grâu. La mai mulţi kilometri se vedea în depărtare o fermă. Am început să desfacem bagajele. Era o căldură, un năduf !!! Nici un pom, nimic, nimic, stăteam  pe grămada cu bagaje… Câmpul ăsta era lângă drumul Călăraşi – Slobozia. Nu era strop de apă. Ne-au adus apă cu nişte sacale trase de nişte boi cu coarne mari, de Ialomiţa. Ne-am dus cu găleţile să luăm apă. Când ne-a dat drumu’ la apă în găleată curgea o apă murdară, plină de pleavă, de gunoaie. Noi am întrebat: “Da’ asta-i apă de spălat ?”, “Ei, bre, de spălat, îi apă de băut, nu de spălat !”. La care, una de la noi din sat: “Ce, noi bem apă de-asta ??!! Noi am băut apă sănătoasă din bunare curate, nu apă mizerabilă ca asta !”, “Breeee, dacă nu vă placeee, …nu beţi !”
O vecină de la noi din sat – baba Maria, m-a luat cu ea şi am plecat unde se vedea ferma, doar om găsi nişte apă mai ca lumea… Am găsit acolo un jgheab mare  cu vreo şase robineţi, plin cu apă tot timpul, să aibă animalele ce să bea. Umplurăm găleţile şi plecarăm. Cum mergeam noi pe câmp, pe deasupra noastră se învârteau nişte ciori. “Au, Nică, Nică, noi aicea murim ! Vezi tu ciorile ălea ? Pe noi ne croancăne…”
Au venit apoi şi ne-au dat la fiecare familie trei rogojini. Am pus dulapurile şi cuferele aşezate unul lângă altul şi le-am acoperit cu rogojini, să ne adăpostim sub ele… Şi-aşa am stat până ne-am făcut case. Pe tăticu l-au obligat să meargă cu caru’ să care cherestea din Călăraşi pentru construcţia postului de miliţie, a şcolii, cooperativei… O dată la o zi-două mai aducea câte 5-6 scânduri acasă. Am reuşit să închegăm o un fel de bucătărie de vară, au încăput două paturi în ea şi mâncam pe un cufăr în care ţinea ăl bătrân actele. Nici masă n-aveam… Până la urmă o basarabeancă căreia îi dădea mama lapte, ne-a făcut cadou o masă.

Ei şi până la urmă, nu vroia lumea să se-apuce să-şi facă case. “Lasă dom’le, că n-o să ne ţină aicea să murim ! Până la urmă, trebuie să ne dea ei drumu’ acas’ !”.
A venit miliţia peste noi şi a făcut o adunare cu tot satu’ “nou” şi-au venit şi nişte activişti: “Statul n-a făcut degeaba atâta cheltuială cu voi ca să v-aducă aici ! Puneţi mâna şi făceţi-vă case, că nu ştiţi ce ierni sunt aicea…”
Dacă au văzut ei că lumea tot nu vrea să-şi facă case, am fost puşi cu forţa la muncă, să facem bunare. Era apa aproape, nu săpai mult. Şi după ce dădeam de apă, făceam marginile bunarului din lemn. Da’ era o apă rea, sărată…
Iar după ce am făcut bunarele, ni s-a ordonat: “Ia, acuma treceţi la chirpici !”. Săpam pământul lângă bunar, îl înmuiam cu apă, amestecam cu pleavă şi-l puneam în tipare de lemn. Pentru fiecare familie trebuia să se facă 1.000 de chirpici.
Familiile care aveau puţini oameni în putere sau aveau mulţi copii mici, au dus-o rău. Eram obligaţi să mergem la muncă la chirpici şi la ridicat construcţiile autorităţilor din sat, dar în acelaşi timp trebuia să muncim ca să avem ce mânca. Pentru salariu munceam la fermă, eram plătiţi cu ziua. Noi am avut noroc, că eu şi cele două surori ale mele eram mari, doar frate-meu Guţă era cel mai mic. Noi copiii mergeam la fermă şi ai bătrâni munceau la chirpici. Aşa puteam să ne asigurăm nişte bani în casă. Ne-au adus într-o zi lemnăria acoperişului şi tâmplăria pentru casă: o fereastră în trei canate, una într-un canat şi două uşi. Dar a trebuit să ne ducem în “baltă” după stuf, că n-aveam altceva ce pune pe casă. Două zile am tăiat la stuf. Încărcam caru’, îl urcam pe bac să trecem braţul Borcea şi ajungeam apoi cu el în sat …
Pe data de 14 Septembrie ne-am mutat în casă. Tencuisem casa cu pământ amestecat cu pleavă, şi când am făcut iarna cald în casă, a răsărit grâul din pereti…"

Va urma

Asteptam continuarea...nu gasesc cuvintele potrivite pentru asa ceva, sunt de-a dreptul miscat...foarte emotionanta, cu siguranta s-ar putea face o carte sau un film.

Pentru cei interesati de subiectul detinutilor politici recomand cu caldura doua carti: Aurelian Gulan - Marturii din iadul rosu(de la Vorkuta la Gherla) si Tiberiu Hentea - De la Cotul Donului la Aiud (o carte in care poti afla cateva detalii foarte interesante despre perioada statului national-legionar, practic istoria adevarata, povestita de un om care a trait-o in primele linii). Nu sunt carti scrise neaparat de oameni cu un mare talent scriitoricesc, insa sunt extraordinare pt cei interesati de istoria recenta a tarii noastre (cea reala, nu cea din cartile de istorie, scrisa de invingatori). Ambele carti se gasesc gratis pe net.

P.S. Horia, imi cer scuze ca m-am bagat in topicul dvs. dar cred sincer ca aceste doua carti sunt reprezentative pt fenomen.

 Maniaxro, on 07 martie 2013 - 23:42, said:

Nu-i cazul de scuze, sunt legate de subiectul topicului ...

Continuam:

"Aveam specificaţie pe buletin “D.O.” – domiciliu obligatoriu. Localitatea nou-înfiinţată se afla la vreo 4 km de Călăraşi şi i s-a pus numele de “Vasilescu-Vasia”.
Ni s-a interzis să continuam studiile la nivel de liceu, întrucât nu exista liceu în sat şi nu aveam voie să mergem la liceu la Călăraşi. Eu oricum fusesem retrasă de la liceu încă de-acasă, de când nu mai făceam faţă cu cotele. Sora mea Eleonora a pierdut şi ea ocazia de a termina liceul şi nu a mai avut această şansă niciodată. Angela era mai mică şi a reuşit mai apoi să termine liceul şi să ajungă asistentă medicală. Doar fratele meu Guţă  (Gheorghe) a avut noroc să continue şcoala. El era în clasa a 5-a când fusesem deportaţi. S-a construit şcoală de 7 clase în sat şi au fost angajaţi profesori dintre cei deportaţi. După absolvirea gimnaziului li s-a permis copiilor familiilor deportate să se pregătească în particular pentru anii de liceu şi să dea examene de 2 ori pe an pentru promovarea fiecarui an de liceu.
La I.A.S.-ul de lângă sat era director un om cu totul deosebit, pe nume Nedelcu. Acesta a pus la dispoziţia copiilor de pe raza a 4 localităţi (Ciulniţa, Cacomeanca, Ruşeţu şi Vasilescu-Vasia) o sală de examen, masă şi spaţiu de dormit în timpul iernii, pentru a-şi da examenele. Şi trimitea docarul de la fermă ca să aducă profesorii de la Călăraşi. Tare bun la suflet a fost omul acesta, şi tare mult ne-a ajutat. Aşa a absolvit fratele meu liceul.

Prima iarnă în satul nou a fost foarte grea. Nu aveam bani şi nici furaje pentru vacă, nici mâncare. Tatăl meu fusese perceptor în zona munţilor Mehedinţi şi multe familii de munteni deportaţi odată cu noi îl respectau, pentru că îi ajutase de multe ori cu amânarea impozitelor. Am primit cereale şi bani împrumut de la aceşti munteni şi aşa am reuşit să trecem iarna. Erau ierni grele în Bărăgan. Ningea şi viscolea de nu mai nimereai cărarea la vecini … Mulţi bătrâni au murit acolo şi-au fost înmormântaţi la marginea satului. Bunică-mea săraca se ruga: “Doamne ţine-mă, să nu mor aicea, să ajung să mor la mine-acasă !”. I-a ajutat Dumnezeu. A reuşit să se întoarcă cu noi acasă şi să fie înmormântată lângă părinţii ei… După 5 ani, când ni s-a dat voie să ne întoarcem acasă, satul deportaţilor a fost părăsit în totalitate. Care au putut, şi-au deshumat morţii şi i-au luat acasă. Care n-au mai avut rude au rămas acolo. După ani şi ani, fratele meu în drum cu soţia şi copiii către litoral a făcut un ocol cu maşina să vadă dacă mai este satul Vasilescu-Vasia. A venit şi mi-a povestit: “Nico, nu mai este acolo nimic, nimic. Doar tractoare şi lanuri de porumb cât vezi cu ochii. Nu case, nu cimitir, absolut nimic …”.

Când a sosit primăvara, tăticu’ s-a angajat la fermă ca îngrijitor la îngrăşătoria de tăuraşi. Conştiincios cum era el de felul lui, obţinea sporuri în greutate foarte bune şi era apreciat de conducerea I.A.S.-ului. Salariile noastre erau bunicele şi taică-meu avea parte şi de prime pentru rezultate deosebite. Ne-am cumpărat găini, creşteam 3 porci, tăiam 2 pe an, unul la Craciun şi altul la Paşti, iar al treilea îl vindeam. Pământul era foarte bun pentru agricultură, aveam un lot de jum’ate de pogon şi produceam 40 de băniţi de porumb !

Acasă în Mehedinţi, la Jidoştiţa, taică-meu fusese unul din cei mai bogaţi oameni din sat, înainte de venirea comuniştilor. Lucrase o perioadă ca perceptor în zona de munte şi o altă perioadă ca învăţător în sat. Bunicu-meu deschisese prăvălie şi birt într-una din camerele casei, care dădea direct în drum.  Lângă casa noastră era o poiană, iar al bătrân aducea lăutari de sărbători care cântau la noi în poiană. Se aduna tot satul la horă la Nodiţ… După ce-am fost deportaţi, casa noastră de la Jidoştiţa fusese ocupată de cooperativa sătească. În grajduri băgaseră taurii comunali de reproducţie. În curte mai era o casă bătrânească, construită de bunicii mei, iar în această casă îngrijitorul taurilor îşi făcea actele, aşezat la biroul de nuc al lui taică-meu…

Tatăl meu avea mulţi fini acasă în sat, şi le scria scrisori din Bărăgan: “...care-a fost om, om rămâne… domn am fost acasă, domn sunt şi-n Bărăgan ! Or fi crezut ei că murim, dar n-am murit, din contră – mai mult m-am îmbogăţit. Care-a fost nenorocit, nenorocit rămâne, omu’ vrednic îşi face casă şi-n piatră seacă şi tot trăieşte !”. Şi-auzeau comuniştii şi n-aveau ochi să-l vadă…"


Va urma.

Bata-i Dumnezeu sa-i bata , nemernicii nemernicilor .......
Va recomand cartea - Pe muntele Ebal  de Teohar Mihadas .     Ramai mut , stana de piatra , cita durere au  putut indura oamenii astia ........ar trebui sanctificati .....

Nu vreau să par cinic, dar deportaţii în Bărăgan au fost mai norocoşi decât cei din lagărele de exterminare.

Si ce vrei sa spui cu asta?

Bărăganul, Aiudul, Gerla ...  dar parcă nimic nu se poate compara cu atrocitățile de la Pitești și experimentul despre care Soljenitîn spunea "Cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane"
Vă recomand să vizionați Genocidul sufletelor – Experimentul Pitești

 djl, on 24 martie 2013 - 01:02, said:

da, poti spune ca unii au fost mai norocosi ca altii.
Caci in mintea ta chinul, tortura, supliciul ar avea termene de comparatii.

Daca intre 1945-1964 opozitia politica a comunistilor a fost pedepsita
cu ani de penitenciare mizerabile, canal, exterminare, etc.
in perioada Ceausescu persecutia a luat forme mult mai perverse,
caci insemna printre altele SUCCESUL comunismului,
ceea ce nu tolera altfel de indivizi.

In vremea lui Ceausescu sau erai OMUL NOU
sau nu erai nimic. Cu alte cuvinte, un individ cu opinii anticomuniste
fiiind un NIMICA ajungea la
1. casa de nebuni
2. prin decretul 153 bagat la reeducarea socialista

Caci neexistand in mod oficial arestati politici, ei erau conform lui Ceausescu
indivizi ce trebuiau reeducati.

Partea asta a istoriei noastre recente este trecuta cu vederea.
NU se vorbeste despre ea.
Nu se vorbeste despre numerosii indivizi ajunsi in clinici psihiatrice
ori pe santierele de constructie socialista.

 tauru242, on 24 martie 2013 - 20:38, said:

E foarte clar ce spune: domiciliu obligatoriu e ceva cu mult mai bun decît penitenciar.