Sign In
Create Account
Back to top |
Chirurgia spinală minim invazivă
Chirurgia spinală minim invazivă oferă pacienților oportunitatea unui tratament eficient, permițându-le o recuperare ultra rapidă și nu în ultimul rând minimizând leziunile induse chirurgical. Echipa noastră utilizează un spectru larg de tehnici minim invazive, din care enumerăm câteva: endoscopia cu variantele ei (transnazală, transtoracică, transmusculară, etc), microscopul operator, abordurile trans tubulare și nu în ultimul rând infiltrațiile la toate nivelurile coloanei vertebrale. www.neurohope.ro |
Marturiile unui [fost] detinut politic
Last Updated: Jan 25 2017 17:48, Started by
hunor66
, Mar 21 2012 20:33
·
0
0
#1
Posted 21 March 2012 - 20:33
|
Cineva foarte apropiat si drag mie s-a apucat sa-si adune amintirile pe cateva foi razlete de hartie. Si m-a rugat sa i le adun, sa i le pun laolalta, sa poata face un mic document pe care sa-l depuna la arhiva bisericii din sat, spre aducere aminte generatiilor mai tinere...
Pentru cei care ar aprecia astfel de marturii la prima mana, voi posta aceste povestiri in serii succesive. În toamna anului 1956, când a început revoluția din Ungaria, și în țara noastră au început o serie de mișcări, mai ales în rândul studențimii și intelectualilor. La Facultatea de Filozofie din București studenții s-au manifestat fățiș și foarte dur, au aruncat profesorul de limba rusă pe fereastră și totodată s-au organizat în grupuri de acțiune (numite "comitete"). Un asemenea comitet a fost condus de studentul Arvat Dumitru, împreună cu Bulai Alexandru, Resiga Romulus, Zanea [...], Lupu Aurel. Aceștia au făcut manifeste prin care îndemnau populația la revoltă împotriva colectivizării, împotriva cotelor agricole și împotriva trupelor sovietice care staționau la noi în țară ca armată de ocupație. La fiecare întreprindere era director rus și tot ce produceau întreprinderile noastre era trimis în URSS, ca plată a daunelor de război. După ce au răspândit manifeste în București, Arvat Dumitru a venit la Severin și apoi la Jidoștița și aici a stat de vorbă cu Stănciulescu Gheorghe, care era student la Facultatea de Fizică și Matematică din Timișoara, cu Tufiș Dumitru - factor poștal în comună, apoi a discutat și cu mine, iar eu am vorbit cu vărul meu, Gherghescu Vasile. După aceea ne-am despărțit. Arvat a plecat la București, Stănciulescu la Timișoara, iar eu la Jimbolia, unde lucram ca telegrafist la C.F.R. Din acel moment Securitatea a început să-și facă datoria: arestarea celor de la București și filarea celorlalți. Eu simțeam că sunt urmărit, la fiecare colț de stradă stăteam în loc și mă uitam în spate, vedeam un om care se ascundea după câte un stâlp, dar nu realizam exact motivul. Într-o bună zi am fost trimis de șeful meu, de la servici, să cumpăr două bilete la cinema pe numele de "Lazarov", și să i le aduc. Când am ajuns la casa de bilete și am pronunțat acel nume, am fost încadrat de două persoane care m-au condus la sediul Securității din Jimbolia, m-au introdus într-o cameră unde se aflau vreo 7-8 persoane și în momentul acela mi s-a comunicat că sunt arestat și am fost întrebat dacă îl cunosc pe Arvat Dumitru. După aceea am fost urcat intr-o mașină și dus la gară (unde lucram) și au efectuat o percheziție. Nu au găsit nimic. Am fost apoi dus la Securitate în Timișoara, iar ei au efectuat o altă percheziție la gazda unde locuiam în Jimbolia. Iarăși nu au gasit nimic. Cât ei au fost plecați, eu am stat pe un scaun, cu ochelari negri (opaci) la ochi, pe un coridor, și acolo era agitație mare: se făceau arestări masive în rândul studenților din Timișoara. După ce s-au întors cu mâinile goale de la percheziție am fost urcat în mașina cu direcția București. La Severin am oprit si m-au dus pentru scurt timp la Securitate. Acolo a fost adus în pijamale și Gherghescu Vasile. Ne-au îmbarcat pe amândoi și ne-au dus la București. Aici ne-au cazat în beciurile de la subsolul Ministerului de Interne, în Rahova. Ancheta s-a desfășurat cu pistolul pe masă și a durat pentru mine 6 luni, iar pentru ceilalți a ajuns și până la 1 an. Nu m-au brutalizat în timpul anchetei. Oricum, eu le-am spus tot ce știam. Au fost și lucruri pe care au vrut să le declar referitor la alte persoane, lucruri ne-adevărate, pe care am refuzat să le declar. Când m-au amenințat cu bataia, le-am spus că dacă e vorba de bătaie, eu declar că a fost implicat tot satul, tot județul, dacă ei vor - dar nu este adevărat. Și că tot ce am știut le-am spus. Când au auzit așa, au renunțat să mă mai amenințe. A venit apoi și ziua judecății. Am fost judecat la Tribunalul Militar din București. În arestul tribunalului i-am cunoscut pe: - Bulai Alexandru. El terminase Facultatea de Filozofie și era student în anul II la Facultatea de Medicină din Iași când a fost arestat. A fost condamnat la 16 ani muncă silnica. - Resiga Romulus - student la Filozofie în București, condamnat la 15 ani muncă silnică. Bunicu-său era preot la Cerneți, și mult l-a mai pisat Securitatea ca să declare că și bunicu-său a fost implicat, dar el a avut puterea și a susținut sus și tare ca bunicul n-a știut nimic din ceea ce s-a ?complotat? împotriva ordinii de stat. Astfel, bunicul său nu a fost condamnat. - Zanea [...] - student la Filozofie în București, condamnat la 15 ani muncă silnică. - Lupu Aurel - terminase Facultatea de Filozofie din București și ocupa un post de director la Sibiu când a fost arestat. Condamnat la 5 ani inchisoare. Ceilalți condamnați am fost cei din Jidoștița, Stănciulescu Gheorghe - 12 ani temniță grea, vărul meu Gherghescu Vasile - 10 ani temniță grea, Tufiș Dumitru - 5 ani închisoare. Arvat Dumitru a fost condamnat la 18 ani muncă silnică, iar eu, Gherghescu Constantin, am fost condamnat la 10 ani temniță grea. Fusesem arestat pe 10.02.1958 și condamnarea s-a pronunțat în data de 27.05.1958 pentru "uneltire contra ordinii sociale". Aveam vârsta de 24 de ani. Când mi s-a comunicat condamnarea si am auzit "10 ani temniță grea", mi-am pierdut brusc memoria. Îmi dăduseră un pix în mână să semnez că am luat la cunoștință și nu stiu cum oi fi apărut la față că m-a întrebat "Hai, nu semnezi ?", "Stați așa că nu pot să semnez, că nu mai știu cum mă cheamă...". Am mai petrecut ceva timp apoi în celulă la tribunal, și acolo am cunoscut pe unul Trușculescu, din Craiova, avocat de meserie. El fusese anchetator militar în timpul războiului și anchetase un grup de partizani ruși, partizani care fuseseră condamnați la moarte. Dosarele fuseseră găsite într-un beci de armata sovietică și întreg completul militar de judecată fusese căutat în România după război și condamnat. Acest Trușculescu a fost condamnat la 15 de ani de muncă silnică. Am fost transferat apoi la Jilava. Închisoarea e construită sub formă de tuneluri săpate sub pământ, zidite cu cărămidă, de pe timpul lui Carol, dacă nu mă-nșel ... ca o fortăreață. În acel tunel era un culoar central și în dreapta și-n stânga erau celule. Acolo erau oamenii depozitați... Fiecare celulă avea o ușă groasă de fier, prevăzută cu o mică vizetă pe unde ni se dădea mâncarea și apa. Erau două sau trei rânduri de paturi suprapuse. Prin vizetă eram urmăriți să nu stăm culcați în timpul zilei, să nu stăm de vorbă în grup... Prima dată, dimineața ni se dădea pâinea. Bucățelele de pâine erau mici. O pâine se împărțea în 8 bucăți. Noi eram organizați pe grupe, acolo în celulă. Toate feliile de pâine primite se așezau pe o bancă. Și prin rotație, fiecare deținut din celulă avea dreptul să fie primul care își alege bucata de pâine. După aceea urma al doilea, al treilea și așa mai departe, până la ultimul. Iar primul care venea să-și aleagă bucata de pâine, se uita foarte atent, ca să-și aleagă cea mai mare bucată din toate. Acuma, cu cât te uitai mai mult și mai intens, cu atât ți se parea ca bucata la care te uiți se mărește... În timpul zilei, după inspecția de dimineață, stăteam de vorbă în șoaptă. Între noi erau profesori, doctori, preoți... Fiecare povestea din propriul său domeniu de activitate, iar noi, cei mai tineri, îi ascultam pe fiecare. Într-o zi, trece pe la fereastra celulei un plutonier ... el era sus, iar noi eram jos, sub pământ. Și zice către noi "bă, să fiți cuminți, să nu faceți prostii !", la care Mitrică (Arvat Dumitru) n-are ce face și zice "noo, că atât le trebuie, să facă prostii, că ia uite-aici, am un ciot de mătură și-i zăpăcesc !", "Aaa, bine, da' cum te cheamă pe tine ?", "Arvat Dumitru mă cheamă...". N-a trecut mult timp și au venit să deschidă ușa. Zdrang-zdrang zăvoarele, "Arvat Dumitru !", "Eu sunt ...". Îl scoaseră afară ... apoi cam după un sfert de oră îl aduseră înăuntru. Era alb ca varu' la față, n-a zis nimic, unii din colegii de celulă care erau mai vechi în pușcărie l-au întrebat "te bătură ?". El doar a dat afirmativ din cap. L-au așezat într-un pat, cu burta-n jos, i-au dat pantalonii jos ... tot spatele lui era vânăt de sus până jos, după cum îl pisaseră cu ciomegele. Au cerut repede un prosop ud și s-au apucat să-l oblojească. Și tot udau prosopul cu apă rece și i-l așezau pe spate... Ăsta a fost primul nostru contact dur cu adevărata pușcărie. Până atunci, nouă ni se păruse că pușcăria e floare la ureche... Ne-au zis ăi mai bătrâni: "Aveți grijă că vă bat ăștia de vă omoară în bătaie, și nu le face nima' nimic, că voi sunteți condamnați, nu mai aveți nici un fel de drepturi...". Mâncarea era proastă. Ne dădeau o bucățică de pâine și arpacaș fiert. La început nu am putut să manânc. Văzându-mă un pușcăriaș mai bătrân ca nu mănânc, m-a intrebat: "Tu ai vazut ce scrie deasupra ușii când ai intrat aici ?", "N-am văzut, ce scrie ?" "Dacă nu mănânci, TE MĂNÂNC ! Adică aici îți rămân oasele... Să mănânci tot ce ți se dă, că trebuie să supraviețuiești." Într-o zi, când eram la Jilava, a venit la noi în celulă un bărbat înalt, cu haine noi de pușcăriaș pe el, noi toți ne-am strâns în jurul lui ... că așa era obiceiul, fiecare nou-venit se prezenta - cum îl chema și de ce era condamnat, ce noutăți are, ce mai e pe afară... Horia Nițulescu îl chema, lucrase la Ministerul Cultelor. Ne-a spus: "Asta e a doua oară când intru în pușcărie. Am mai făcut vreo 7-8 ani, și-acum mă băgară iară. Am fost invitat la o petrecere, și din una în alta am început să recit poezii de Radu Gyr și Nichifor Crainic." Acești doi poeți fuseseră în pușcărie și au avut o influență foarte mare asupra deținuților. Poeziile lor erau pentru noi ca niște rugăciuni, ne întăreau moralul, că dacă n-ai moralul ridicat, nu reziști, mori, dacă n-ai nici o speranță... "Și securitatea a înregistrat poeziile pe care le recitam eu, la petrecerea respectiva. M-au arestat, m-au anchetat, dar n-am recunoscut, până mi-au dat să ascult banda cu înregistrarea...". La câteva zile mai târziu, gardianul a strigat: "Nițulescu, fă-ți bagajul !". Urma să-l mute în altă pușcărie. El mi-a făcut semn mie "Ia vino mă-ncoa". M-am dus la el si mi-a zis: "Dă-ți jos hainele". Hainele mele erau cele mai rupte din toata celula. Așa de rupte ca numai urzeala mai rămăsese de ele. El s-a dezbracat de hainele lui cele noi de pușcăriaș și mi le-a dat mie. Eu i le-am dat pe-ale mele. Am stat așa câteva minute și la un moment dat am început și eu să simt caldura în corpul meu... Cu hainele mele cele rupte nu mai simțisem caldura de luni de zile. Tot frig îmi fusese. Acum simțeam și eu căldura și mi se umplea sufletul de bucurie. Dar pe de altă parte îmi venea să plâng când îl vedeam în hainele mele rupte și sentimentul de recunoștință față de gestul lui mi-aducea lacrimi în ochi... va urma Edited by horia66, 22 March 2012 - 01:48. |
#2
Posted 21 March 2012 - 20:40
|
[quote si nu il avem pe djuvara sa ne spuna treburile astea?
|
#3
Posted 21 March 2012 - 20:49
|
[quote name='iufiuf' post='11268072' date='21st March 2012, 21:40'][quote si nu il avem pe djuvara sa ne spuna treburile astea?[/quote]
Prietene, Djuvara nu merita nici sa ii lege la sireturi pe oamenii astia. |
#4
Posted 21 March 2012 - 20:52
#5
Posted 21 March 2012 - 22:46
|
horia66, on 21st March 2012, 20:33, said: Cineva foarte apropiat si drag mie s-a apucat sa-si adune amintirile pe cateva foi razlete de hartie. Si m-a rugat sa i le adun, sa i le pun laolalta, sa poata face un mic document pe care sa-l depuna la arhiva bisericii din sat, spre aducere aminte generatiilor mai tinere... Pentru cei care ar aprecia astfel de marturii la prima mana, voi posta aceste povestiri in serii succesive. În toamna anului 1956, când a început revoluția din Ungaria, și în țara noastră au început o serie de mișcări, mai ales în rândul studențimii și intelectualilor. La Facultatea de Filozofie din București studenții s-au manifestat fățiș și foarte dur, au aruncat profesorul de limba rusă pe fereastră și totodată s-au organizat în grupuri de acțiune (numite "comitete"). Un asemenea comitet a fost condus de studentul Arvat Dumitru, împreună cu Bulai Alexandru, Resiga Romulus, Zanea [...], Lupu Aurel. Aceștia au făcut manifeste prin care îndemnau populația la revoltă împotriva colectivizării, împotriva cotelor agricole și împotriva trupelor sovietice care staționau la noi în țară ca armată de ocupație. va urma orice putere fie ea democrata fie comunista fie militarista nu acepta astfel de "indeletniciri". deci toti care ies la universitate si sunt retinuti pentru defastarile magazinelor, distrugerea proprietatii private si a celei publice li se poate spune ca sunt detinuti politici, sunt prigoniti pentru viziunea politica diferita de stat... samd. ca sa stiti ca abia acu iese la iveala marturiile agentilor straini privind activitatea de a bulversa societatea din tarile europei de est. prostii o inghiteau si stateau dupa gratii. |
#6
Posted 21 March 2012 - 23:01
|
iufiuf, on 21st March 2012, 20:52, said: esti vreun detinut politic prietene? Nu, sunt, sau cel putin incerc sa fiu, un om cu bun simt. gondurasul, on 21st March 2012, 22:46, said: Aia care ''iese de la universitate si devasteaza magazine'' sunt una, iar cei care credeau pe vremea aia in libertate, democratie, etc, sunt cu totul altceva. Orice societate are niste reguli, orice regim are niste opozanti, diferenta e ca intr-un regim democratic ai dreptul la exprimare. Asa cum si tu, chiar daca nu stii sa scrii foarte bine romaneste, ai dreptul sa iti exprimi opiniile pe aici. Daca ai acest drept, si nu stai acum cu lumina stinsa ascultand ''Europa libera'', se datoreaza in parte si acestor oameni. |
#7
Posted 21 March 2012 - 23:09
Gherghescu_Constantin_fata.JPG 125.33K
333 downloads
Gherghescu_Constantin_verso.JPG 97.88K
310 downloads
|
#8
Posted 22 March 2012 - 01:26
|
Capitolul II
După ce s-a terminat ancheta la Rahova și până să ajung la Jilava am petrecut o anumită perioadă de timp la Malmaison (noi îi spuneam neaoș Malmezon, dar bănuiesc că așa se scrie...). Aici am fost încarcerat într-o celulă micuță, cu două paturi făcute din ciment, fără saltea, fără perină, la mijloc era o masă turnată din ciment masiv. WC-ul era înăuntru. Nu exista nici o fereastră. Era doar un bec de vreo 60 de wați montat în tavan. La Jilava mâncarea ajunsese să fie din ce în ce mai proastă. A fost o perioadă când ne dădeau turtoi (din mălai). Și în loc să fie o bucată cât palma, ne dădeau o bucățică cât cutia de chibrituri... Iar gardienii se purtau extrem de urât cu noi. Ce se întâmplase ? noi nu știam atunci, dar am aflat pe urmă. La Gherla, deținuții făcuseră o rebeliune. Acolo era comandant unu' Boiciu. Era foarte dur și nemilos, fără suflet. Iar oamenii încarcerați n-au mai putut să rabde. Au spart geamurile, au rupt grătarele de la geamuri și le-au aruncat afară, au început să strige, iar populația din vecinătate s-a alarmat. Conducerea pușcăriei a dat telefon la pompieri. Odată sosiți, acestora li s-a cerut să bage furtunele cu apă pe ferestrele celulelor, spunându-li-se că e foc. Pompierii s-au urcat cu scările: "dom'ne, da' nu e foc, aici sunt oameni !". "N-are nimic, bagă apă !". Pompierii au discutat între ei, apoi s-au dat jos și au plecat. Asta ne-au povestit-o deținutii pe care i-am mai gasit în viață când am ajuns la Gherla. Văzând că nu rezolvă nimic așa, conducerea închisorii a schimbat tactica. Au băgat țevile pistoalelor mitralieră prin vizete și au tras la întâmplare. Când am ajuns la Gherla, ne-au încarcerat într-o cameră fără paturi. Eram vreo 70-80 de persoane acolo, dacă nu mai multe ... Nici aer nu aveam. Care erau mai bătrâni, sau pușcăriași mai vechi - că am întâlnit acolo oameni și cu 25 de ani de pușcărie făcuți (!) - se culcau pe burtă jos lângă ușă (că era un spațiu sub ușă cam de vreo două-trei degete), cu gura lipită de fanta aceea pe unde venea aerul. Stăteau cât stăteau și apoi se schimbau. Veneau alții. La fereastră, tot la fel. Dar aici n-aveam voie să ne apropiem de fereastră, fiindcă am fi blocat circulația aerului, și cei care erau în mijlocul camerei nu mai aveau aer deloc... Așa stăteam, unii lângă alții. Seara, după ce făceam apelul, se striga: "Culcarea !". Așa cum eram, ne aruncam jos pe burtă. Cum te aruncai, așa rămâneai. Dacă încercai să te întorci pe-o parte, îți ocupau spațiul rămas cei de pe dreapta și de pe stânga și nu mai puteai apoi să te întorci nicicum... Până dimineața, dacă te sculai de-acolo, nu mai găseai locul, n-aveai unde să mai dormi, stăteai în picioare. Erau alții care nu apucau un loc unde să se culce și stăteau în picioare toată noaptea. Mâncarea era foarte proastă. Turtoiul era amestecat cu nisip. Când îl mestecam în gură, simțeam că ne scârțâie creierii. Si-atunci îl plimbam cu limba-n gură până când se înmuia, fără ca să-l mestecăm în dinți... și-l înghițeam. Aveam robinet de apă în celulă. Apa era amestecată cu motorină. Ca s-o poți bea, trebuia să-ți ții respirația, căci altminteri n-o puteai bea. Dintre noi se recrutau grupuri de deținuți pentru muncă în Balta Brăilei. Am fost respins de două ori de un medic din închisoare, pe motiv că nu-s bun de muncă, ca sunt prea slab, distrofic zicea el... Dar a treia oară cand am fost trimis la controlul medical am fost toți recrutați pentru muncă, nu a mai contat care suntem bolnavi sau nu. Asupra noastră s-a dus o politică de exterminare. Ni se dădea mâncare din ce în ce mai puțină, practic ne infometau, iar dupa o perioadă de cateva săptămâni de înfometare ne dădeau brusc timp de două-trei zile mâncăruri foarte consistente și grase - iahnie de fasole îndoită cu jumări de porc. Care mâncau această mâncare se umflau în burtă și mureau. Deținuții în vârstă ne învățau să nu mâncăm mult și să aruncăm grăsimea. După care iar urmau câteva săptămâni de înfometare ... Dar mi-a ajutat Dumnezeu și-am plecat de la Gherla. M-au trimis la muncă în Balta Brăilei. Avuseseră înainte acolo deținuți de drept comun, dar nu făcuseră nici o treabă și s-au hotărât să aducă deținuți politici... Odată ajunși acolo, ne-au lăsat să ne odihnim câteva zile, să ne întremăm. Stăteam întinși la soare. Noi, dacă ani de zile nu vazusem soarele, eram galbeni la față și din cauza soarelui începuseră să ni se umfle capetele și să ne buhăim la față ... eu nu mă vedeam pe mine, dar îi vedeam pe ceilalți, și mă gândeam că și eu arăt la fel. În sfârșit, ne-au lăsat ceva timp să ne obișnuim cu soarele, să ne întremăm, să ne aclimatizăm. Ne-au cazat în niște saivane de oi, părăsite, cu acoperișul spart, cu paturi suprapuse pe trei rânduri, fără saltele, fără perini, fără pături... dormeam pe plasa de sârmă a patului și noaptea prin tavan vedeam stelele. va urma Edited by horia66, 22 March 2012 - 21:10. |
#9
Posted 24 March 2012 - 23:10
|
Capitolul III
La câteva zile a sosit un șlep cu cărămidă. Am început să-l descărcăm, căram câte 2 cărămizi în mâini și le duceam încolonați la o distanță de 2-3 km, acolo unde urma să construim clădirile pentru administrație, gardieni și, în final, barăcile noastre. Pe margine ne vegheau gardienii înarmați și cu câini. N-aveai unde să fugi. Într-o parte apă, în cealaltă mlaștină… După aceea a început munca. Construiam diguri de pământ de jur-împrejurul Bălții Brăilei. Cu o lățime de 12 m la bază și 6 m la partea de sus. Săpam cu cazmaua, încărcam cu lopata și căram cu roaba… Norma de muncă era de 3 metri cubi pe zi. De pământ cărat acolo sus, cu roaba. Cine nu-și făcea norma, seara era oprit în poartă. Când ne apropiam de terminarea lucrului, veneau împreună caraliul cu brigadierul, și măsurau groapa. Făceau calculul și aflau care și-a făcut norma și care nu. Brigadierul ne mai trecea cu vederea, căci caraliul nu era în stare să calculeze. De-abia reușeau să ne numere pe noi, așezați câte 5 pe rând… d-apăi să mai cubeze o groapă. Dacă făceai sub 2 metri jum’ate, te oprea în poartă. Și-acolo la poartă era o cameră. Cu oameni pregătiți care băteau. Era un pat de scânduri, fără saltea, cu o plasă de sârmă, și acolo te culcai pe burtă. Unu’ te ținea de picioare ca să nu misti și doi te băteau, așezați de-a stânga și de-a dreapta. Urma să primești 10 lovituri, sau 15, sau 7, câte ți se hotărau. Iar ție îți spuneau să numeri, că tu ții socoteala, nu ei… Buf, buf, … buf, buf. Gata ! Altul la rând ! Și dacă se repeta să nu-ți faci norma, te băgau la izolare. Sau dacă vorbeai obraznic, că se mai întâmpla câteodată, că-ți mai pierdeai cumpătul… și-atunci te băgau la izolare. Izolarea asta era o cameră mică, fără ferestre, cu o ușă metalică și o mică gaură deasupra ei, unde era un bec. Și cât erai la izolare, mâncai o feliuță de pâine foarte subțire dimineața, cu niște… apă caldă, că nu se putea numi ceai. Patul era făcut din două scânduri, prins cu balamale în perete. Dimineața, patul era ridicat și încuiat cu lacătul, și pe jos se arunca o găleată cu apă – asta ca să nu poți nici să te culci, nici să te așezi jos… La izolare stăteai 7 zile. Cât am fost băgat la izolare, în fiecare dimineață Mitrică venea și-mi aducea bucata lui de pâine. El nu-și mânca bucata lui de pâine dimineața, când pleca la muncă. Venea și-o punea în gaura aceea unde era becul. După ce am ieșit de la izolare, așa slăbit cum eram, m-am îmbolnăvit. Nu mă mai puteam da jos din pat. Și m-am rugat de ceilalți, “care e mai tânăr și-n putere, să vină să-mi facă și mie o frecție, că nu mai pot…”. A venit unul. Mi-a făcut o frecție cu apă și cu săpun. Nu mai știu cât timp am stat la pat. Cât timp eu am fost bolnav, nu m-a mai rugat nimeni cu mâncare. După un timp mi-am venit în fire și m-am ridicat în picioare, am ieșit afară. Vorba se dusese că am murit. M-au trimis apoi să muncesc la grădină. Acolo am prins sezonul roșiilor și m-am întremat mâncând roșii. Mâncam la roșii și ziua și noaptea … De foame am mâncat atâtea vinete crude și dovlecei cruzi, că am făcut colită și nu-mi mai trebuiesc nici vinete, nici dovlecei, toată viața… Când ne îmbolnăveam, făceam ceai: ardeam în foc coaja de mămăligă și cărbunii aceia îi înmuiam în apă fiartă. Apa se colora și prindea un gust… Preoții și călugării culegeau ziua plante de pe câmp. Ei le cunoșteau. Seara le duceau la bucătărie - acolo tot deținuții lucrau – și fierbeau buruienile. Cu astea ne tratau. Iar după masa de seară răzuiau pe fund cazanele de mămăligă și-i chemau pe cei bolnavi de diaree și le dădeau să manânce arsura aceea de pe fundul cazanului. Făceam diaree mai tot timpul, pentru ca beam apă din Dunăre. Nu aveam de unde altundeva. După ce am construit diguri împrejurul insulei, am trecut la desecări. Apoi am săpat canale de irigații, după care am început să facem agricultură. Cultivam porumb…, mult porumb am pus acolo. La sfârșitul lunii Ianuarie 1963 ni s-a comunicat grațierea. Ne-au îmbrăcat în hainele noastre, ne-au citit ordinul de eliberare, ne-au dat niște bani și ceva de mâncare… și-am plecat. Pe jos. Am mers ce-am mers și la un moment dat ne-am întors înapoi. Se pusese o furtună cu zăpadă și un ger foarte puternic. “Suntem slăbiți și dacă mergem mai departe, murim”, ne-am sfătuit noi… “O să plecăm când o sta viscolul”. Și-am mai stat în pușcărie încă două săptămâni. Îmbrăcați în hainele noastre, dar nu ne-au mai lăsat să luăm legatura cu ceilalți deținuți, am fost cazați separat. Trecuseră 5 ani de când fusesem arestat. va urma |
#10
Posted 25 March 2012 - 00:18
|
Am plecat apoi cu toții pe jos, mergând pe Dunărea înghețată. Așa de ger fusese, că înghețase Dunărea. Am mers așa până la Vadu Oii. Am dormit pe jos într-o primărie. Nu aveam voie să luăm legătura cu oamenii sau să intrăm în casele lor. Dimineața am mers pe jos până la prima stație de cale ferată: Lunca. Am luat trenul și am ajuns în București. De-acolo mi-am luat bilet către Severin și am ajuns spre seară. În Severin m-am dus acasă la un fost coleg de închisoare, am găsit poarta descuiată, am intrat înăuntru. El fusese proaspăt însurat când a fost arestat. Am bătut la ușă. Înăuntru era o femeie cu un copil mic în brațe. I-am spus că am fost pe un loc cu soțul dumneaei și că acesta mă rugase să trec pe la el pe-acasă: “Am venit să vă spun că soțul dumneavoastră trăiește, și o să vină și el în curând acasă. Nu spuneți nimănui ce v-am spus, nici că aș fi fost pe-aici. Nu m-ați văzut, nu m-ați cunoscut…”. Am închis ușa după mine și-am plecat.
Seara m-am dus la frate-meu Nelu și-apoi dimineața, după ce m-am prezentat la Securitate ca să fiu luat în evidență, am plecat pe jos către Jidoștița. Dar trimisesem vorbă înainte pe o vecină de-a noastră, să le spună că eu am ajuns în Severin. Nu vroiam să fie șocul atât de mare pentru ei când m-ar fi văzut la poartă… În grădină, pe-o jumătate de claie de fân dormea un câine care nu era născut când eu fusesem arestat. Nu m-a lătrat. M-a primit dând din coadă, parc-ar fi știut că stăpânul s-a întors acasă. Abia m-au văzut. Ne-am luat în brațe, ne-am pupat, eu le strigam cât mă ținea gura să nu plângă… A început să vină lumea să mă vadă, s-a pus țuică la fiert într-un tuci pe plită și oamenii s-au tot perindat pe la noi prin curte, timp de vreo trei zile: “A venit Costel Gherghescu acasă !” Sfarsit |
|
#11
Posted 25 March 2012 - 00:54
|
Nu mai poti spune nimic, decat sa te rogi ca astfel de timpuri sa nu se mai repete. Cand citesti astfel de lucruri iti piere orice chef, d-apoi sa le mai si traiesti.
Mi-am adus aminte de pasajele din "Cel mai iubit dintre pamanteni", similare cu drama acestui om. Si dumnealui a scapat, alti zeci de mii au murit in inchisori, in conditii inimaginabile. Ati avut o idee foarte buna cu acest document. |
#13
Posted 25 March 2012 - 07:41
|
si tot zguduitor este si faptul ca cei care atunci au participat la aceste atrocitati sunt bine mersi fara nici o pba, nici macar morala, primesc pensii, onoruri, decoratii, etc.
|
#14
Posted 25 March 2012 - 11:40
|
Tarzy, on 25th March 2012, 07:41, said: si tot zguduitor este si faptul ca cei care atunci au participat la aceste atrocitati sunt bine mersi fara nici o pba, nici macar morala, primesc pensii, onoruri, decoratii, etc. Desigur! A fost condamnat- doar- comunismul (o simpla notiune) iar cei care s-au facut vinovati de acte criminale nu au patit nimic. L-a deranjat cineva pe Nikolski?! Edited by Turnatoriu_de_orza, 25 March 2012 - 11:41. |
#16
Posted 25 March 2012 - 11:55
|
is curios ce spun cei ce regreta comunismul de marturiile acestui om
|
#17
Posted 25 March 2012 - 17:20
|
vanitty, on 25th March 2012, 12:55, said: is curios ce spun cei ce regreta comunismul de marturiile acestui om Il confirma perfect pe Ogoranu cand caracterizeaza aceasta uriasa parte a concetatenilor nostri:" Ramane apoi marea masa a trudnicilor, a caror viata se reduce la munca si la hrana, intr-un ciclu etern ale caror constinte nu se ridica mai sus de blidul de mancare dinaintea nasului. Cu ei face stapanirea ce vrea, In primul rand, sa gandeasca in locul lor!” |
#18
Posted 26 March 2012 - 00:34
|
Sunt mii de romani care au trecut prin experiente similare dar nu au putut sa le scrie.
Generatiile care vin vor crede ca asemenea atrocitati nu au avut loc sau ca sunt rodul unor minti tulburate. Il felicit pe cel care a avut taria sa treaca peste socul rememorarii trecutului si sa astearna pe hartie experientele din timpul terorii comuniste. Edited by terratec, 20 January 2017 - 15:53. |
Anunturi
▶ 0 user(s) are reading this topic
0 members, 0 guests, 0 anonymous users
-
- Change Theme
- English
- Mark Community Read
- Termene & conditii
- Confidentialitate
- Consimtamant
- Cookies
- Help
© 2001-2024 Softpedia. All rights reserved. Softpedia® and the Softpedia logo are registered trademarks of SoftNews Net SRL.
Ora implicita a Forumului Softpedia este ora standard a Romaniei (GMT+2). Mai multe informatii →
⚠ Postarile afisate pe Forumul Softpedia reprezinta o opinie subiectiva a membrilor care le-au publicat si nu a SoftNews Net SRL.