Mihai Eminescu

Eminescu - DIMENSIUNEA RELIGIOASĂ: http://cartearomanea...religioasa.html

Eminescu a fost un APĂRĂTOR AL BISERICII Ortodoxe: scrisul lui stă mărturie peste veacuri, ca un adevărat testament scris parcă anume pentru cei care se încăpăţânează încă să-l considere ateu.
“Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români care trăiesc dincolo de hotarele noastre.
Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei, poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (M. Eminescu - “Liber-cugetător, liberă-cugetare” - “Timpul”, 2 febr. 1879, în “Opere”, 1989, vol. X, pg. 187).

"Dispreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; dispreţuind datinile drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.
Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele.(…)
Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului, ea, care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?
Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine." (M. Eminescu - “Timpul”, 14 aug. 1882, în “Opere”, Vol. 13. pg. 168-169)

Nu privirea „sceptic rece” a poetului şi ziaristului scrutează secolele, ci o inimă îndurerată că omenirea nu-L urmează pe Hristos:
„În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de veche ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-L urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea Lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare. Cum suntem vrednici a lua facerile tale de bine? Că Tu eşti dirept, noi nedrepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! (…) Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cât este despre gândul şi viaţa noastră, cu dreptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte Judecătorule!” (M. Eminescu – ”Opere”, vol. X, pg. 78)

Am citit undeva că Eminescu ar fi pe linie paternă ardelean, e adevărat?

Eminescu îi bântuie pe mulți. Tatăl lui era născut în Călineștii lui Cuparencu din Bucovina, la granița cu Moldova. S-a mutat în Moldova unde a fost angajat de un boier, s-a căsătorit cu o fată de boier, și-a cumpărat rang de boier (Mihail Sturdza a făcut porcăria de a vândut ranguri boierești la toți parveniții) apoi a cumpărat moșia de la Ipotești. Lui Eminescu îi erau foarte dragi ardelenii și sunt sigur că ar fi menționat dacă ar fi avut strămoși în Ardeal. De altfel a scris că el e „bucovinean pentru că și tatăl lui e bucovinean”. Ar fi scris și de Ardeal dacă era cazul. Creangă a scris de exemplu de bunicul lui din partea mamei care venise din Ardeal. Paharnicul Constantin Sion a scris o arhondologie unde îi porcăie pe toți parveniții din Moldova care și-au cumpărat ranguri boierești și „au măscărit noblesa Moldovei”. Îl pomenește și pe Eminovici (tatăl lui Eminescu) ca fiind sârb, fără alte comentarii. Eminovici a scăpat ușor pentru că toți parveniții sunt dezmierdați: „putoare grecească”, „corcitură grecească”, „belea grecească”, „poznă grecească”, „tâlhar greco-bulgar”, „grec calic”, „răutăți grecești”, „năpastă grecească țării”, „proști rădicați la boierie”, „pocitură grecească, „scârbă franțuzască” etc. Se vede că avea mare boală pe greci mai ales, el fiind dintr-o familie veche, de boier mici și cărturari.
Interesant e că pe Eminovici îl numește sârb, de Enescu (probabil bunic al compozitorului) zice că e „corcitură grecească”, iar de Iorga (probabil tatăl sau bunicul istoricului) zice că e bulgar.
Da, sunt indicii solide că străbunicul sau bunicul pe line paternă al lui Eminescu ar fi originar din Banat, probabil sârb sau corcitură. Ar fi făcut școala la Blaj unde Iminovicii apar în documente, iar apoi a emigrat în Bucovina care era intens colonizată la acea dată cu diferite naționalități, inclusiv cu foarte mulți români din Imperiu, mai exact din Ardeal și Maramureș.

Editat de cstrife, 26 ianuarie 2015 - 19:33.

 cristirg, on 25 ianuarie 2015 - 21:44, said:

Să subliniem sesențialul:

“Dacă a fost Eminescu un om religios, este o problemă complicată, pe care eu o studiez de ani de zile. Pentru că e plină de contradicţii viaţa şi gândirea lui în legătură cu dumnezeirea."

... și ce spunea Gheorghe Median:

"Nu era nici omul pus pe harţă în versuri şi înnebunit din dragoste, aşa cum îl prezintă eronat unii, dar nici sfânt cum îl vor alţii."

De observat în poeziile , manuscrisele și articolele lui este că Eminescu nu era un fundamentalist religios. Se îndoia de religie pentru că, mai presus de toate, pentru el, era adevărul. Biserica era un element unificator (să nu uităm că Eminescu era un naționalist care căuta argumente) și sursă de morală.

"Religiunea creștină după esență, după primul trai al comunelor creștine era comunismul bazat pe egalitatea economică și pe iubirea reciprocă. Istoria creștinismului este istoria falsificării sale de către organele ce-l reprezentau. Influențele germanice l-au prefăcut într-o religie de castă asemenea celei a a egiptenilor și a inzilor, într-o osificare a unei stări sociale contradictorii esenței creștinismului. Mai liberală, cu toate astea cu mult modificată de către instituțiunile romane a fost ritul oriental. Greșala (și poate interesul material al preoțimii) creștinismului a fost silința de-a creștina pe cei bogați și mari. Fiind religia creștină, așa cum ea era, trebuia pentru a fi primită de clasele superioare, ca să facă concesiuni. Prin asta ea încetează de-a fi creștină. De aici se începe falsificarea ei și prefacerea într-o religie care ca toate cele orientale n-a fost decât înrădăcinarea subiectivă a unei stări sociale date și credința cum că D-zeu a lăsat teleologic ca toată împărțirea lucrurilor și a oamenilor să fie așa cum este.

Credința este desființată prin esperiențele sigure ale științei naturale."

Editat de jazzul, 26 ianuarie 2015 - 21:40.

.

Editat de jazzul, 26 ianuarie 2015 - 21:40.

"Alexandru Vlahuţă
Amintiri despre Eminescu
1889
Sunt zece ani de când am fost pentru întâia oară la Eminescu acasă. El sta pe atunci în podu Mogoşoaii, deasupra unei tapiţerii, într’o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă mare de brad, cărţi multe ticsite pe nouă poliţă lungi ca de vr’o patru metri, o maşină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într’un colţ, ş’un cufăr vechiu; pe pereţi nici o cadră. Poetul era singur, într’un surtuc lung peste cămaşa de noapte. Prietenul care m’a condus îl cunoştea din copilărie, işi ziceau tu. Am stat aproape o oră, în care eu n’am vorbit nimic. I-am ascultat pe ei discutând asupra unui nou mod de a se măsura iuţeala apelor. Sficios, mă uitam la Eminescu, şi mi se părea un zeu tânăr, frumos şi blând, cu părul lui negru, undulat, de sub care se dezvălia o frunte mare, palid la faţă, cu ochii adormiţi, osteniţi de gânduri, mustaţa tunsă puţin, gura mică şi’n toate ale lui o expresie de o nespusă bunătate şi melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într’o surdină dulce misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, un fluid de vieaţă şi de emoţiune, care uneori te înfioară ca nişte acorduri curioase, neaşteptate.
Din ziua aceia am căutat să mă împrietenesc cu el. Mâncam adesea la acelaşi birt, şi multe seri ni le petreceam împreună „vorbind rău de lume” şi fumându-ne dejunul şi prânzul de a doua zi. El era pe atunci redactor la ziarul Timpul. Conştiincios şi muncitor peste măsură, de multe ori Eminescu ducea singur greutăţile gazetei. Câte nopţi petrecute cu condeiul în mână! Ş’a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, c’un teanc mare de manuscris intra în tipografie, unde rânduia materia, redacta informaţii, făcea corecturi, şi numai sara, când gazeta începea să se vânture la roată, atunci îşi aducea şi el aminte că e trudit şi n’a mâncat nimic în ziua aceea.
Imi pun mâinile la ochi şi trec repede peste acest şir de ani, în care Eminescu şi-a dat cea mai scumpă şi mai nobilă parte din vieaţa şi inteligenţa lui pentru... o mizerabilă bucăţică de pâine. Când veneau căldurile nesuferite ale verii, patronii de la „Timpul” plecau toţi pe la băi. Eminescu stătea niclintit în Bucureşti, mistuindu-se şi luptând până la jertfă pentru onoarea şi triumful altora, soldat credincios şi nefericit.
Într’o zi m’am dus la tipografie să’l iau ca să mâncăm împreună. L’am găsit făcând corecturi. Era palid şi foarte obosit la faţă.
— Uf, nu mai pot, nu mai pot, aş vrea să mă duc undeva la ţară, să mă odihnesc vr’o două săptămâni...
— De ce nu te duci?
— Dar unde să mă duc? Cu ce să mă duc? Pe cine să las în locul meu?...
Asta era pe la sfârşitul lui Maiu. După o săptămână gazetele anunţau că Eminescu a înebunit. „Timpul” rămânea cu cele mai frumoase articole, ce s’au scris vr’odată în coloanele sale, şi cu părerea de rău că pierde un redactor, pe care nu’l mai putea găsi şi fără al cărui condei trebuia să moară.
De aici încolo viaţa lui Eminescu, adânc sdruncinată de un lung exces de muncă şi de suferinţi, se scurge ca o agonie grea, penibilă, neînchipuit de dureroasă. Prietenii l’au trimes la Viena. Acolo a fost bine îngrijit, aproape restabilit. După doi ani l’am văzut în Iaşi. Era de o tristeţă şi de o melancolie sfâşietoare, blând ca şi înainte, dar silnic la vorbă, vecinic dus pe gânduri şi lipsit de orice voinţă. Avea deplina aducere aminte a oamenilor, a lucrurilor şi a tuturor întâmplărilor din urmă. Mă’ntreba cu interes de cunoscuţii lui din Bucureşti, ş’arăta o nespusă milă pentru cei săraci. Apoi iar, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de o nenorocire mare, se cufunda în gânduri, şi nu mai spunea nimic câte o jumătate de ceas. Numai îşi ridica ochii din când în când, şi împreunându-şi mâinile ofta de te’neca plânsul: „Of, Doamne!...” Şi iar punea ochii în pământ şi tăcea. Avea convingerea puternică că e pierdut, pentru el nu mai e de trăit şi ca într’o zi are să moară de foame. Ideia că n’are cu ce trăi îl chinuia şi zi şi noapte. De multe ori mi-a spus, blând încet, c’un glas ce părea vine dintr’o altă lume: „Tare-aş vrea s’adorm odată, şi să nu mă mai deştept”.
A adormit în sfârşit această jertfă glorioasă a unei societăţi frivole şi nepăsătoare. Intr’o ţară cu atâtea nulităţi triumfătoare, un poet atât de mare şi de cinstit nu putea să moară de cât într’un spital de nebuni. Câte reflecţii nu ne cuprinde în faţa acestui dureros sfârşit!
Oameni ca Eminescu răsar la depărtări de veacuri în existenţa unui popor.
Este oare un păcat aşa de mare de a rupe hotarele de gândire ale contimporanilor tăi, ş’a te ridica cu mult de-asupra timpului ş’a societăţei în care te-ai născut?...Pedeapsa e din cale-afară grea.
Imi pare rău că n’am datele necesare ca să pot schiţa aici biografia lui Eminescu. După câte ştiu viaţa poetului a fost în totdeauna o amarnică luptă cu sărăcia. De câte decepţii nu s’o fi isbit el în societatea noastră aşa de rece şi despreţuitoare pentru oamenii „nepractici!” Amăgit de atâtea ori, sufletul lui perdu de timpuriu ori-ce credinţă în viitor şi, speriat de asprele realităţi ale vieţii, se refugia în liniştitul imperiu al trecutului. Acolo neadormitele lui gânduri trăiau ca într’o legendă frumoasă.
Cititor pasionat, el era unul din cei mai adânci cunoscători ai limbei şi literaturei noastre din cele mai întunecate vremuri. De multe ori a trebuit să-şi dea paraua gurii pentr’un manuscris vechiu, ori o carte rară descoperită în vrafurile mucezite ale vr’unui buchinist. Figurile marilor Voevozi şi întâmplările din vechime, de mult ce le gândise, se deşteptau în el ca nişte evocări din propria lui viaţă. Bătrânul Mircea şi bătălia de la Rovine cu acei sprinteni călăreţi ce „roesc după un semn şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn” sunt visiuni puternice, e o lume vie pe care poietul o vede desluşit în toate detaliele, şi de aceea ne-o descrie aşa de plastic şi de sugestiv.
Eminescu a fost pregătit sub toate raporturile pentru a croi un drum nou în literatura Românilor. Nici odată nu s’a văzut la noi un temperament de artist completat de-o cultură aşa de vastă şi de-o originalitate atât de marcantă. In poesia noastră dulceagă şi destul de ofticoasă, versul lui Eminescu se detaşează într’un relief isbitor. Simţi îndată că ai de aface c’un reformator. Primele lui poesii sunt un strigăt puternic de revoltă artistică. E o necunoscută vibrare de gândire şi de sentiment. Altă limbă, altă viaţă, cuvintele au suflet, coloare, formă, fie-care epitet e o explozie de lumină. Ce vigoare extraordinară şi ce frumuseţi ritmice, neatinse încă până la el!
Eminescu citea în original pe clasicii antici, ş’avea o evlavioasă admiraţie pentru operile lor mari, liniştite, perfecte. „Când mi’i capul mai ameţit, ne spunea el odată, o pagină din Sofocle mă înseninează”. Cunoştea în perfecţie limba germană. Işi făcuse studiile universitare în Berlin, ş’avea o deosebită predilecţie pentru filosofii Nemţi, în special pentru Schopenhauer, care nu puţin va fi contribuit la întunecarea prismei de vedere a decepţionatului poet, şi la vecinicul lui dor de Nirvana...„setea liniştei eterne” din Satira IV şi din economia morală a mai tuturor poesiilor lui. Ce păcat că în viaţa asta, aşa de scurtă şi plină de dureri, n’a găsit şi el un suflet care să’l iubească, să’l înţeleagă şi să’l îngrijească de-aproape, ca pe un copil străin şi nenorocit! Astă iarnă l’am întâlnit des, sgrebulit de frig, ducându-se la cafenea, ca să se ’ncălzească....
Ş’acum, când umbra marelui artist nu mai supără pe nimeni, adunaţi sfaturile şi chibzuiţi-vă ce podoabe să-i aşterneţi pe mormânt. Peste voi şi peste ironica voastră risipă cad numai bine cele patru versuri mândre şi despreţuitoare ale poetului, strălucitor şi vecinic ca şi Hiperion:
Trăind în cercul vostru strâmt,
Norocul vă petrece;
Ci eu, în lumea mea mă simt,
Nemuritor şi rece"

http://www.stiri.com...ml#.VS4WAjelilM Aici scrie clar un academician că poetul a fost greșit tratat de sifilis, adica el nu a avut sifilis. Dl academician contrazice prin asta numeroși jurnaliști precum si pe unii specialiști ai forumului, care au susținut fără probe că poetul a fost bolnav de sifilis, printre ei cunoscutul Ego Zenovius.

Asadar, între anii 1883-1889 nu a prezentat o “mare întunecime”, boala psihica nu i-a alterat capacitatile creatoare, s-a bucurat de o luciditate caracteristica unui creier normal. Nu exista nici o baza stiintifica sa explice activitatea sa poetica din timpul bolii ca o simpla reproducere mecanica din memorie a versurilor scrise înainte de 1883.
....
Poetul era sensibilizat din perioada frictiunilor cu mercur de la Botosani, pentru declansarea gravelor simptome de intoxicatie inclusiv sincopa cardiaca, pe baza alergica, ar fi fost suficiente una sau doua injectii într-a doua faza, totusi avem dovada ca s-a facut o întreaga cura de tratament de unde agravarea simptomelor si sfârsitul poetului prin sincopa cardica descrisa de d-rul Vines, martorul apropiat al evenimentului.

BOALA SI MOARTEA LUI MIHAI EMINESCU

Omul a suferit de un Burnout incurabil, care a fost accentuat si de depresiuni psihice si panica.
Cum a murit exact mai trebuie lamurit.

Pe tine nu te poate cineva lămuri, că tu ştii mai bine toate alea. Tu nu eşti lămurit nici acum cum a fost lovit Eminescu in cap cu o piatra şi la citeva ore a murit, deşi sînt mărturii pt asta iar certigicatul medical eliberat de renumitul doctor Marinescu este foarte clar: nu a murit de sifilis. Pt tine e clar că românii nu erau în Ardeal cînd au ajuns ungurii acolo, dar nu e clar cum a murit cineva deşi există certificate medicale şi mărturii.
Cred că nici de grădinărit nu eşti bun.

Lasa mai ungurii, parca est obsedat de ei. Am sustinut eu ca a murit de sifilis?
Treaba cu piatra in cap este la fel de valabila ca si faptul ca Eminescu trebuia eliminat din cauza politicii acelor vremuri, devenind din ce in ce mai incomod.
Vezi capitolul Titu Maiorescu care il tine departe de tara.
Dupa lovitura in cap, medicii au spus ca treaba nu este grava adica nu este o lovitura mortala. Dupa doua zile insa a decedat. Acuma din cauza loviturii de piatra
sau s-a profitat de acest accident si a fost otravit, se speculeaza o groaza de versiuni.

Ai dreptate, nu sunt bun de gradinarit, dar nici tu nu stii sa vinzi castravetii.

După lovitura la cap Eminescu a murit. De unde dracu știi tu ce au spus medicii, dacă nu arămas nimic scris? Ai văziut undeva scris? care medic poate spune că nu e gravă o lovitură de piatră la cap? Nici măcar un doctor de cabinet sătesc nu spune așa o prostie.
Nu se speculează nimic, mă, incultule. Eminescu a murit din cauza unei lovituri la cap și e consemnat acest lucru. faci tu speculații și alții ca tine , care nu citiți nimic și vă închipuiți cîte ceva după care credeți că dacă pt voi e logic așa trebuie să fi fost.
Nu ești bun NICI de grădinărit.

Incult esti tu, nimeni nu te mai ia in seama. Ti-am respectat pina acuma virsta dar vad ca nu meriti nici macar atit.
Esti numai un dacoman ingust, du-te in pensie....ups...am uitac esti deja, however, nu ne mai plictisi.
Fiecare aici este prost si incult numai tu mare arhelog si limbist, este destept citi doi Einstein.

[ https://i.gyazo.com/5fd13effa5636d46595b672bcc2f6cf4.png - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Sursa

Nu tot ce zboara se maninca, cu mici exceptii ca tine.

Editat de bluebyte, 03 septembrie 2016 - 21:34.

Păi. uite care e treaba: unul cult printre inculți apare incult pt ei. Unul deștept printre proști apare prost pt proști. Inculții se bagă în seamă unul pe altul. dacă vine unul cult ei tot nu pricep. Lor li se pare prost și incult.
Eu nu am nevoie să îmi respecți tu vîrsta. Ca să îmi respecți meritul nu ai discernămîntul necesar și nici nu cer de la un om simplu ca tine devreme ce niște lingviști nu au fost în stare să priceapă că am desfăcut corect în cuvinte 3 texte antice dacice și în ele se poate vedea perfect structura gramaticală a limbii dacilor.
Acum pui un citat din nu știi ce ziar, care începe cu o tîmpenie, aceea că a fost îngropat și misterul morții sale.  Eminescu a fost lovit în cap din spate bcu o piatră  Lîngă el se afla frizerul care tocmai îl tunsese și care a depus mărturie. Ce mister mai e și ăsta? Iar puțin mai la vale autorul articolului se contrazice ca un prost cînd reproduce împrejurările în care poetul a fost ucis de un nebun care l-a lovit cu o scîndură. Iar tu , ca un „deștept” subliniezi ceea ce doctorul Șuțu le-a spus oamenilor ca să îi liniștească; că nu e prea gravă treaba, de parcă într-adevăr nu ar fi fost grav și poetul a murit din altceva.  Poetul însă, vezi și tu, a murit după 2 zile, deci din cauza loviturii.
Ți mă faci tu pe mine prost, mă? Păi dacă nu pricepi un text clar pe care mi/l pui mie spre dumirire, du-te , tată, fă altceva, nu mai da sfaturi pe aici. mai pui și texte care pe tine te contrazic, nu pe mine.Tu nu vezi că în textul tău e clar că poetul a fost ucis cu o lovitură la cap? Nici atît nu pricepi? Înseamnă că tu nici nu pricepi bine ceea ce citești.
Ce să fac eu cu respectul unui ca tine? Nu am nevoie de el.

 bluebyte, on 03 septembrie 2016 - 21:04, said:

Din ce scrii tu rezultă că eu pot fi mîncat. Așa de bine știi să te exprimi.

Tu nu pricepi ceea ce citești. Articolul pe care l-ai pus ca să mă contrazici pe mine de fapt te contrazice clar pe tine. Ești vai de capul tău, că nu pricepi bine un text scris bine în românește.Articolul din ziar te contrazice clar: poetul a fost ucis și nu a avut sifilis!!! Învață să citești și să priceepi ceea ce  ai citit.

Editat de neafloricadinobor, 03 septembrie 2016 - 23:51.