Mihai Eminescu

Exact cefele groase ce le-a pomenit Maria Sa Eminescu...

Povestea sanatoriului Mărcuţa: ultima oprire a pacientului Eminescu

[ http://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2013/01/17/50f7cb2edc344dc20246b27e/646x404.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]
Ultimul potret al luiMihai Eminescu, realizat în 1888, cu un an înainte de internarea finală FOTO: HISTORIA
Spitalul unde poetul a fost internat până în ultimele săptămâni ale vieţii se transformă în „Complex de Activităţi Recreative şi Educative“. Întreaga sa istorie a fost ignorată şi, în final, ştearsă cu buretele

În Pantelimon, zonă care ar putea oricând, fără prea mare efort, să-şi adjudece titlul neoficial de „cel mai urât cartier al Bucureştiului“, există urmele ultimei treceri prin viaţă a lui Mihai Eminescu. Sunt deghizate, înconjurate de blocuri înalte şi acoperite de lupta infernală din traficul rutier, ce se duce la numai câteva zeci de metri distanţă.
Aici s-a aflat, cândva, sanatoriul Mărcuţa, locul în care cel considerat a fi poetul naţional al românilor
şi-a petrecut cea mai bună parte din ultimul an de viaţă. Povestea Mărcuţei, istoria acestui loc, a suferit, de-a lungul timpului, două mari acoperiri. Odată sosiţi la putere, comuniştii l-au trasformat în şcoală de reeducare, iar ultimele semne ale „pacientului Eminescu“ (poezii scrise pe pereţii camerei) au fost şterse printr-un văruit ca la carte. Ceva mai spre modernitatea imediată, locul a fost transformat de „capitalişti“ într-un alt centru de reeducare, cu un nume însă ceva mai prietenos: „Complex de Activităţi Recreative şi Educative“.
Mărturiile trecerii lui Eminescu pe aici, în cea mai dureroasă perioadă a vieţii, mai sunt disponibile doar din cărţi, şi acestea foarte puţine însă. Din aceste mărturii, vagi şi incomplete, putem reconstrui, chiar şi parţial, calvarul prin care a trecut un om care-şi pierduse întregul univers.
Din mănăstire, la ospiciu
Mihai Eminescu a fost internat la sanatoriul Mărcuţa, din Capitală, pe 3 februarie 1889. La momentul luării acestei decizii de către doctorii care-l examinaseră, poetul se afla la finalul unui drum dureros, de şase ani, început „într-o zi toridă“ de vară, a anului 1883, când boala a izbucnit brusc, în timp ce Eminescu mergea pe stradă. A urmat un diagnostic de „psihoză maniaco-depresivă“ şi multe încercări de tratament: la Liman, lângă Odessa (trimis acasă din cauza lipsei banilor necesari plătirii taxei), la Botoşani, Viena şi Mănăstirea Neamţ.
În momentul internării la Mărcuţa, psihiatria din România se afla în plină deschidere practică, în fapt, o încercare de aliniere la metodele de tratament din restul Europei. Până la acel moment, cei care sufereau de diferite afecţiuni psihice erau, în general, găzduiţi de mânăstirile din zonă, iar tratamentul se făcea direct cu „rugăciuni şi apă sfinţită“. La momentul internării, Eminescu este examinat de o comisie medicală, alcătuită din doctorii Zaharia Petrescu şi Alexandru Şuţu. Verdictul acestora avea să vină pe 20 martie 1889: „Domnul Mihail Eminescu este atins de alienaţie mintală în formă de demenţă, stare care reclamă şederea sa într-un institut“.
Din viaţa „smintiţilor“
În acea perioadă, sanatoriul Mărcuţa devenise un centru medical extrem de respectat în ţară, ba chiar reuşise să ajungă, ce-i drept rar şi prezentat, mai degrabă, ca o curiozitate medicală, şi prin revistele de specialitate străine. Iată cum îl descria, într-o publicaţie vieneză, doctorul S.H. Scheiber, în 1868: „În satul Mărcuţa, lângă Bucureşti, există un spital pentru nebuni. Acesta are 170 de paturi, atât pentru bolnavi psihici, cât şi pentru bolnavi incurabili. Un zid înalt înconjoară spitalul. Îngrijirea este, în general, umană“.
Unitatea medicală fusese printre primele din ţară care adoptase un regulament de ordine interioară, în 1864, denumit „Regulament al serviciului ospiciului Mărcuţa“. În acesta se preciza că bolnavii sunt trataţi cu bani proveniţi din partea Guvernului. Tot acesta analiza şi capacitatea de tratare, regimul alimentar, „primirea şi ieşirea smintiţilor din ospiciu“ şi descria „aşternutul, îmbrăcămintea şi măsurile de curăţenie“.
La capitolul VII al Regulamentului, intitulat „Despre diferite ocupaţiuni şi repause“, erau descrise mijloacele de ocupare a timpului de către pacienţi, constituite ca o formă de tratament a acestora. Enumerarea acestora oferă o bună imagine asupra modului în care Eminescu, în calitate de pacient al amplasamentului, avea să-şi petreacă timpul la Mărcuţa: „Printre ocupaţiunile la care sunt supuşi smintiţii se numără participarea la serviciul infirmierilor, lucru la gospodărie, la grădinărie, agricultură. Ocupaţiunile sunt destinate a da impresia alienatului că nu este total rupt de societate, ci, dimpotrivă, se integrează laolaltă cu ceilalţi (...). Smintiţii nu au voie să fumeze decât în cele trei intervale de repaos. Niciun smintit nu va avea la dispoziţia sa mijlocul de a-şi aprinde pipa sau ţigara“.
[ http://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2013/01/17/50f7cb81dc344dc20246b4f7/300x194.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]
Sanatoriul Mărcuţa, la începutul secolului XX
La 1876, stupiditatea ucidea
O altă sursă importantă pentru a descrie atmosfera din interiorul sanatoriului şi mai ales pacienţii internaţi acolo, dar şi afecţiunile acestora sau modul în care se manifestau, îl constituie o fişă de internare-externare din 1876. Departe de analizele psihiatrice de la finalul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, bolile erau numite, în acea vreme, folosind o serie de termeni care astăzi sunt pomeniţi, mai degrabă, în sens de glumă proastă. Bunăoară, una dintre bolile acelui moment, teoretizată ca maladie de sine-stătătoare, cu simptome şi tratament de rigoare, era „stupiditatea“. Mai mult, potrivit fişei citate, în anul respectiv, existase chiar o persoană decedată de pe urma afecţiunii. Alte boli incluse în listă erau: „Manie melancolică“, „Simplicitate“ sau „Stupiditate cum epylepsia“.
Însă cele mai importante documente rămase datează chiar din perioada internării lui Mihai Eminescu. Mai întâi, câteva cuvinte despre modul în care acesta a fost perceput. Adus în februarie 1889, poetul „mâzgălea zidurile şi ulucile cu bucăţi din poeziile sale şi cu contabilitatea comorilor presupuse ce avea, pentru a cumpăra moşii, cât mai multe moşii, Ipoteştii, lumea întreagă şi chiar institutul Caritatea, al cărui proprietar se credea. Se socotea Matei Basarab reîncărnat. Poetul spune că are în capul său o mulţime de diamante, din care cauză îi atârnă greu şi atunci când se va însănătoşi va face botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească, evreiască, italienească şi sanscrită. Ştie 64 de limbi“, este citat un document intern al sanatoriului, în lucrarea „Mărcuţa, de la ospiciul smintiţilor, la institutul de alienaţi“, scrisă de doctorul Pantelimon Miloşescu.

Mărcuţa are 170 de paturi, atât pentru bolnavi psihici, cât şi pentru bolnavi incurabili. Un zid înalt înconjoară spitalul. Îngrijirea este, în general, umană.

S.H. Scheiber, doctor austriac

Ocupaţiunile sunt destinate a da impresia alienatului că nu este total rupt de societate.

extras din regulamentul sanatoriului Mărcuţa
[ http://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2013/01/17/50f7cbbfdc344dc20246b791/400x200.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]
Aşa arăta sanatoriul pe vremea când Eminescu era pacient aici
Externarea forţată şi moartea în singurătate
Nimeni nu mai ştie care a fost camera în care Eminescu a fost găzduit la Mărcuţa. O teorie din epocă, susţinută de-a lungul anilor, este cea potrivit căreia poetul ar fi stat în penultima cameră a sanatoriului. Teoria nu este însă susţinută de nicio sursă bibliografică riguroasă.
Momentul internării lui Eminescu aici a fost şters definitiv, la fel ca şi pereţii (despre care ultimii vizitatori ai poetului afirmau că ar fi fost plini cu ultimele poezii ale acestuia), care au fost văruiţi.
Este greu de intuit ce a văzut Eminescu aici, însă, pornind de la mărturiile din epocă, portretul general al pacienţilor internaţi la Mărcuţa este unul extrem de sumbru. După ce a vizitat locul, în 1916, Nicolae Iorga scria: „O învăţătoare ţupăie ca o vrabie, mlădiindu-se pe şolduri; un ofiţer palid comentează cu glas puternic şi rar ştirile… De peste zid răsună cântecul de patimă strajnică, sălbatic, ascuţit, ce pare desprins cu silinţi uriaşe dintr-un gâtlej sângerat al unei femei...“.
Un alt document, de data aceasta redactat chiar în perioada internării poetului, descrie modul de manifestare a trei pacienţi. Primul, „suferind de manie periodică“, scria: „Amorlu şi iubirea de Argint ale omenilor sunt aquelle singure isvore alle Nenorocirei lor. Omenii vor să le aibe pe tote şi se fac nenorociţi prin dorinza prisosului. De s-ar mulţumi pe puţin am vedea pretutindeni pace, uneori şi abundenzia. Onor, doctor“.
O altă pacientă, „cu delir de persecuţiuni“, scria în versuri: „Perfidia iezuită / Şi din dreptul meu plătită / Acum este desnădăjduită / Căci orice planuri ovreieşti / Traduse în nemţeşte şi traduse în bulgăreşte / După lupta din Mărcuţa / Cu orice preţ vor întâlni / Parchetul şi cabinuţa“.
În fine, un al treilea pacient, suferind de „schizofrenie paranoică“, lăsa în urmă aceste cuvinte: „Struna umple pasagii receptând / Mustăţi neatomizate şi umflate în rând / Şterse glume tremurau în frig / Balasând frazeologie şi Grig / Maşinal observator tare înciudat / Dresând cazanul murăturilor dat“.
Concluziile ultimei comisii
Pe 8 aprilie 1889, conducerea sanatoriului Mărcuţa anunţa că nu-l mai putea ţine internat pe Eminescu. Nimeni nu-i plătise întreţinerea. Poetul este plasat în grija doctorului Şuţu, cel care şi condusese comisia ce-l examinase pe pacient, cu o lună în urmă. Raportul medical redactat la acea vreme demonstra starea extrem de gravă în care se afla cel internat.
„Plimbându-se prin grădină culege fel de fel de obiecte de pe jos, pietricele, bucăţi de lemn, de hârtie, ce le pune în buzunar, crezând că aceste obiecte sunt o valoare, dar şi strică cu mâinile sau rupe tot ce găseşte, aşternutul său, într-un mod neconştient, ca o trebuinţă de a-şi exersa activitatea. Răspunsurile sale sunt automatice şi maşinale. Se observă pareză vezicală şi rectală“.
Ştirea morţii: „Eminescu nu mai este“
Ştirea externării lui Eminescu, din lipsa banilor, este preluată imediat de „Curierul român“ din Botoşani. „Nu se poate ţine-n căutare pe nenorocitul nostru de poet Eminescu, pe motivul că ospiciul nu poate hrăni decât bolnavii a căror întreţinere e plătită de primăria capitalei.“
Eminescu este preluat de doctorul Şuţu şi dus la casa sa de sănătate, situată pe Strada Plantelor, din Bucureşti. Pe 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, după o perioadă în care boala sa devenise tot mai violentă, Eminescu moare, singur în camera sa. A doua zi, ziarul „Românul“ anunţa scurt: „Eminescu nu mai este“.

Se socotea Matei Basarab reîncărnat. Poetul spune că are în capul său o mulţime de diamante, din care cauză îi atârnă greu.

comisia de examinare a pacientului Eminescu

O învăţătoare ţupăie ca o vrabie, mlădiindu-se pe şolduri; un ofiţer palid comentează cu glas puternic şi rar ştirile… De peste zid răsună cântecul (...), ce pare desprins cu silinţi uriaşe dintr-un gâtlej sângerat al unei femei…

Nicolae Iorga, istoric

Balasând frazeologie şi Grig / Maşinal observator tare înciudat / Dresând cazanul murăturilor dat.

un fost pacient interna la sanatoriul Mărcuţa

Mărcuţa astăzi. „Locul a fost demolat şi construit de la capăt! Am văzut eu!“
[ http://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2013/01/17/50f7cbe3dc344dc20246b8b5/646x404.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]
Intrarea de astăzi în fostul sanatoriu Mărcuţa
În faţa clădirii pe care stă lipită o plăcuţă nouă, unde scrie cu litere aurite „Recepţie“, cinci bărbaţi, trecuţi de 50 de ani, aşteaptă cu buletinul în mână. Din când în când, privesc dincolo de fereastra clădirii D, unde două doamne fac exerciţii la aparatele de fitness.
După blocurile gri care se înalţă pe Şoseaua Pantelimon, lângă Mănăstirea Mărcuţa, un complex de clădiri noi, moderne, vopsite în galben, ia ochii trecătorilor obişnuiţi cu un altfel de decor.
„Trebuiau să păstreze capela şi basorelieful“
„Complexul de activităţi Recreative şi Educative «Sfântul Pantelimon»“ a fost inau­gurat anul trecut, ca parte a programelor sociale derulate de Primăria Sectorului 2 din Capitală şi finanţat din programul Phare.
Întins pe o suprafaţă de 14.000 de mp, cu cinci corpuri şi o grădină interioară – de unde se vede, printre plopi, crucea Mănăstirii „Mărcuţa“ –, centrul le oferă locuitorilor cursuri gratui­te educative şi recreere, după cum sunt anunţaţi oficial. Seminariile de arte plastice, karate, dansuri moderne, informatică, iniţiate de primarul sectorului 2, Neculai Onţanu, umplu timpul liber al copiilor şi al bătrânilor din sector.
Însă despre locul „Mărcuţa“ sau despre activităţile din cadrul complexului, coordonatorii proiectului s-au arătat reticenţi în a face declaraţii, declarând că informaţiile „se găsesc pe internet“ ori că „este nevoie de autorizaţie de la Primăria Sectorului 2“. „Originile“ clădirilor parcă rămân misterioase.
Primăria Sectorului 2 susţine că locul a fost reconstruit şi modernizat şi că o parte din clădiri au aparţinut ospiciului, dar nu şi acelea în care a fost internat poetul Mihai Eminescu.
Ioana Dumitriu, care locuieşte în apropiere, dezminte: „Locul a fost demolat şi construit de la capăt! Am văzut eu! Au arătat şi la televizor, într-un reportaj, un om care ţinea scândura în mână, cum spunea că nu a mai rămas nimic. După ospiciul Mărcuţa, locul a funcţionat ca Spitalul «Ilie Pintilie» şi apoi ca spital de recuperare. Acum, puteţi uita! Este frumos, nu spun «Nu!», însă ar fi trebuit să păstreze capela şi basorelieful lui Mihai Eminescu, care erau foarte frumoase“.

Jos labele de pe Eminescu !

Eminescu a fost curvar(nu zic aici numai de mersul la prostituate, dar era şi cam infidel de felul lui), antisemit şi alienat mental. Asta e realitatea. Nu văd de ce se crede că jigneşti şi demolezi pe cineva dacă spui cum a fost.

Poftim cultură:

Pai si noi daca am spune ca Diana a cam luat-o razna, inseamna ca nu e nicio jignire.

Păi, cine să depășească „anatema de sifilitic”? Unul ca mojo-jojo, iaricamari, egozenovius? Ei știu că Eminescu a scris că în Romînia totul trebuie dacizat. Ei care urăsc pe daci urăsc și pe Eminescu.