Mihai Eminescu

Celălalt Mihai Eminescu: cronicarul conservator


Autor: Mihai Mincan



[ http://www.historia.ro/sites/default/files/imagecache/articol-picture-small/eminescu.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]
Dincolo de creaţiile în rime şi de proza fantastică, obligatorii în orice programă şcolară, poetul naţional al României s-a afirmat şi ca om politic, doctrinar pasionat şi gazetar acid.
În „cartea de vizită“ a lui Mihai Eminescu (de la naşterea căruia se vor împlini pe 15 ianuarie 163 de ani), cea care este distribuită fiecărui copil şi elev din România, stă scris „poet naţional“. Este adevărat, majoritatea elevilor i-au cunoscut şi latura de prozator, tot prin programa şcolară anuală.
Mult mai puţin cunoscută este însă activitatea sa de cronicar.
Şi nu întâmplător. Spre deosebire de poezia sa duioasă, muzicală şi extrem de prietenoasă sau de proza sa cu iz fantastic, activitatea de ziarist a lui Mihai Eminescu s-a dus printre concepte aride, critici, dezbateri de idei, programe politice, sociale şi economice, dar şi concepte filosofice occidentale şi idei despre patriotismul naţional.
George Călinescu afirma, referindu-se la vocaţia de gazetar a lui Eminescu, că „este poate cel dintâi gânditor politic român care să-şi sprijine doctrina pe economie“. Acelaşi critic literar afirma că ziaristul avea „noţiuni integrale de istoria problemelor şi doctrinelor filozofice“ şi că era „apt să priceapă şi să mânuiască abstracţii oricât de înalte“. Şi nu era puţin lucru, mai ales privind către perioada din istoria presei româneşti în care Eminescu s-a afirmat. Una în care ziariştii erau, în general, fie simpli doctrinari de partid, instruiţi să răspândească un mesaj politic, fie gazetari cu rol pur informativ, de transmitere a unor informaţii de interes general către populaţie.  
Mai aproape de zilele noastre, criticul literar şi academicianul Eugen Simion este şi mai tranşant. „Eminescu a marcat în mod indiscutabil istoria presei româneşti, este unul din marii gazetari pe care i-a avut România. Publicistica lui ar trebui predată în şcolile de jurnalism pentru că tinerii ar avea ce învăţa“, afirmă Simion, cimentând practic influenţa, de peste secole, a poetului şi prozatorului convertit pentru câţiva ani în gazetar.
Redactor-şef la „Timpul“
Activitatea jurnalistică a lui Eminescu nu este deloc de neglijat. Cu excepţia unor ziare de provincie, în care a scris mai degrabă sporadic, poetul a ţinut în viaţă publicaţia de casă a conservatorilor din România, ziarul „Timpul“. A scris aici între 1877 şi 1883, fiind şi redactor-şef, în perioada 1880-1881.
A făcut propagandă conservatorismului, dar a şi vânturat idei noi, nu neapărat în concordanţă cu idealurile conducerii de partid, fapt ce i-a atras şi critici. Ba chiar există biografi, şi deloc puţini, care afirmă că implicarea şi conştiinciozitatea sa în îndeplinirea obligaţiilor de redactor, oboseala, dezamăgirile şi situaţia materială precară au fost elemente-cheie ce au dus la declanşarea crizei maniaco-depresive din iunie 1883.
Urmează aşadar, la împlinirea a 163 de ani de la naşterea poetului, o încercare pentru un alt fel de portret al lui Eminescu. Cum era Eminescu conservatorul? Care erau idealurile sale politice? Cum vedea şi, mai ales, cum îşi dorea Ţara Românească?
„Partidul Conservator mi-a făcut onoarea de a-mi încredinţa direcţiunea politică a ziarului şi am primit cu atât mai voios această sarcină.”
„Eminescu lucrează cu zel şi cu mai multă credinţă decât mine. Nu-l strică decât lipsa lemnelor de foc.” (Ioan Slavici)
„N-am cu ce veni. 100 de franci am pe lună. Dă bani de drum şi vin!“ (Eminescu către Slavici)
[ http://www.historia.ro/sites/default/files/emine.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]
Desen din epocă, intitulat „Mihai Eminescu în public“
În octombrie 1877, Eminescu lucra la „Curierul de Iaşi“. Salariul era unul extrem de modest, negociat pe baza unui contract verbal, însă avea libertate editorială deplină. În ochii prietenilor junimişti din Iaşi şi din Bucureşti, poetul era vârful gazetarilor de orientare conservatoare, iar abilităţile sale polemice îi asiguraseră practic funcţia neoficială de teoretician al partidului.
Când Ioan Slavici îi face propunerea de a se muta la Bucureşti, fiindu-i încredinţate destinele ziarului „Timpul“, principalul organ de presă al Partidului Conservator, Eminescu se grăbeşte să-i răspundă afirmativ. În cântărirea deciziei a stat, în primul rând, partea materială, dar este drept, după cum afirma şi scriitorul într-o epistolă din perioada respectivă, şi faptul că Iaşii îi „deveniseră nesuferiţi“.
„N-am cu ce veni. Asta m-a făcut să-mi ţin gura până acuma. 100 de franci am pe lună. Din ce dracu’ să plec? Am şi bagaje. Cu ce să transport aceste roiuri de avere, mobilă în sensul larg al cuvântului? În acest sens îi scriu şi maestrului nostru: A nu munci şi a nu avea – just. A nu munci şi a avea – superb! A munci ca mine şi a nu avea – deplorabil! A munci şi a avea – just. Prin urmare, deja considerentul din urmă m-ar face să vin la Bucureşti pe aripile lui Aeolos (n.r. − zeul vânturilor în mitologia greacă). Aşadar, dă bani de drum şi vin!“, îi scria Eminescu lui Slavici.
Sosirea şi primele conflicte
Odată ajuns în mijlocul redacţiei, Eminescu intră în elementul său. O confirmă chiar prietenul Slavici, cel care îi scria lui Costache Negruzzi, în 14 decembrie 1877: „Să vă vorbesc de Eminescu, el lucrează cu zel şi cu mai multă credinţă decât mine. Nu-l strică decât lipsa lemnelor de foc“.
De altfel, lipsa banilor este o temă recurentă în istoria de la acel moment a ziarului „Timpul“. Acelaşi Slavici se plângea în epistole, înaintea sosirii lui Eminescu la Bucureşti, de lipsa banilor, de plecarea ziariştilor de la redacţie, în căutarea unor noi locuri de muncă, preferabil remunerate, dar şi de faptul că „«Timpul» a devenit un ziar pe care nimeni nu-l mai citeşte“. În rarele situaţii în care salariile soseau la data stabilită, acestea erau cu mult sub ceea ce le fusese promis redactorilor. Acelaşi Ioan Slavici: „Şi în zadar aştept, în zadar străduiesc. Din 1200 de lei noi, ce aş avea să primesc, abia am putut scoate cu ţârâita 370 de lei noi“.
Sosirea lui Eminescu la „Timpul“ avea să trezească redacţia la viaţă. Bucurându-se de respectul membrilor marcanţi ai partidului, dar şi de admiraţia ziariştilor şi a scriitorilor din jurul publicaţiei, Eminescu ajunge curând stăpânul ziarului.
Caracterul său direct şi fără concesii îl aduce chiar în conflict deschis cu restul conservatorilor. Iată, bunăoară, ce-i scria I.A. Cantacuzino lui Titu Maiorescu, la câteva luni de la sosirea lui Eminescu la ziar: „Iubite domnule Maiorescu. Încă o dată mă văd obligat să apelez la intervenţia dumneavoastră. Tânărul acesta (n.r. – Mihai Eminescu) e atât de pătruns de ură împotriva ruşilor, încât cu toate sfaturile mele, ba ce e mai mult, desconsiderându-le şi pe ale dumneavoastră, stăruie în a face din «Timpul»  organul personal al antipatiilor sale. (...) Din toate punctele de vedere îmi faceţi şi mie personal un serviciu, căci prea mult duc grija nepreacugetatelor sale ameninţări“.
Un Eminescu scindat
În ceea ce-l priveşte pe Eminescu, mărturiile sale, desprinse din articole de presă, dar şi din epistole către prieteni, converg în portretul cuiva profund scindat.
Pe de-o parte, poetul era extrem de mândru de misiunea ce-i fusese încredinţată, iar atacurile din peniţă, duse pe tărâmul polemicii, păreau să-l facă să se simtă ca peştele în apă. „Partidul Conservator mi-a făcut onoarea de a-mi încredinţa direcţiunea politică a ziarului şi am primit cu atât mai voios această sarcină, cu cât lupta dintre guvern şi opoziţie, în general, şi în special activitatea pe terenul ziaristicii promite a fi, de acum înainte, mai roditoare“.
Pe de altă parte însă, noua slujbă presupunea un program infernal, de la primele ore ale dimineţii, până seara târziu şi, implicit, o diminuare serioasă a timpului alocat creaţiilor literare. Acest fapt, combinat cu nota oarecum mecanică implicată de activitatea zilnică la gazetă, avea să-l facă pe Eminescu, nu de puţine ori, să-şi blesteme decizia de a se înhăma într-o astfel de muncă.
Un exemplu în acest sens vine dintr-o scrisoare în care, referindu-se la munca repetitivă pe care o făcea în redacţie, unde trebuia să transforme în ştiri fluxul sosit pe telegraful agenţiei de presă „Havas“, în prezent „Reuters“, poetul scria: „Bat telegramele Havas, arză-le-ar focul să le arză!“.
„În acest sens îi scriu şi maestrului nostru: A nu munci şi a nu avea – just. A nu munci şi a avea – superb! A munci ca mine şi a nu avea – deplorabil!” Mihai Eminescu
Baza teoretică: sistemele filosofice germane
[ http://www.historia.ro/sites/default/files/timpul.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]Din vremea în care ziarele nu aveau nicio poză pe prima pagină
„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ţine ca la el însuşi.“
Aşa îşi rezuma crezul jurnalistic Mihai Eminescu, şi, chiar şi din această frază, putem trage prima concluzie asupra viziunii pe care poetul o avea asupra gazetăriei: nu muncă informativă, ci activitate de formator de opinie.
Structural, Eminescu era lipsit de orice pregătire formală în calitate de jurnalist, însă modul în care el concepea şi redacta materialele era mai degrabă inspirat din curentele filosofice ale epocii, în special cel creat de Arthur Schopenhauer.
Deşi găsea sistemul acestuia „prea puţin elaborat“, Eminescu era atras de combinaţia de filosofia dreptului, a statutului şi a istoriei, prezentă în opera germanului. Majoritatea timpului alocat activităţii jurnalistice a fost folosit de Eminescu pentru completarea personală a sistemului schopenhauerian, pentru a găsi soluţia la problema considerată ca fiind cea mai adâncă, la respectivul moment istoric: celebra dilemă, teoretizată de Titu Maiorescu, a „formelor fără fond“.
Modernizarea românească
Potrivit lui Eminescu, perioada de naştere a formelor fără fond – „epoca de tranziţiune“ – este cea cuprinsă între 1848 şi 1866, când s-au copiat masiv forme instituţionale din Europa Occidentală.
Astfel, gazetarul dezbate esenţa procesului de modernizare românească, pornind de la premisa că românii nu au participat la edificarea noii civilizaţii moderne, ci doar au adoptat prin copiere o cantitate enormă de forme care cu greu puteau fi configurate în structuri instituţio­nale eficiente. „În loc ca un spirit nou de muncă şi de iubire de adevăr să intre în formele vechi ale organizaţiei noastre, s-au păstrat din contră incultura şi vechiul spirit bizantin, care au intrat în formele nouă ale civilizaţiei apusene. Nu ceva esenţial, nu îmbunătăţirea calităţii a fost ţinta civilizaţiei române, ci menţinerea tuturor neajunsurilor vechi, îmbrăcate în reforme foarte costisitoare şi cu totul în disproporţie şi cu puterea de producţiune a poporului şi cu cultura lui intelectuală“, nota Eminescu.
Acesta este punctul zero de la care poate porni analiza mesajul politic al gazetarului Mihai Eminescu. Şi tot de aici pot fi înţelese şi reacţiile poetului legate de principalele evenimente din epocă.
Ziaristul-căutător de soluţii
[ http://www.historia.ro/sites/default/files/semnatura.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]Semnătura lui Eminescu, în diferite forme, pe o hârtie din epocă
Probabil cel mai fierbinte punct din gazetăria eminesciană este cel denumit generic „chestiunea izraelită“, tematică ce naşte şi astăzi aprigi dezbateri. Contextul istoric este simplu. Până la Congresul de la Berlin, din 1878, articolul 7 din Constituţie prevedea că „numai străinii de rit creştin vor putea obţine naturalizarea“. Odată cu întâlnirea din actuala capitală a Germaniei, României i s-a cerut renunţarea la această prevedere, în schimbul recunoaşterii independenţei statale. În acest punct, ideile politice ale lui Eminescu au intrat în conflict cu cele ale reprezentanţilor ţării.
Primii vizaţi: evreii şi grecii
Potrivit gazetarului, realităţile sociale şi economice ale vremii nu impuneau acordarea cetăţeniei române evreilor. Această idee era susţinută printr-o ipoteză, în care cronicarul încerca să explice cum în ţările de unde au emigrat, evreii au fost împiedicaţi să practice meşteşugurile şi au fost astfel constrânşi să se ocupe cu negoţul şi specula. Tot Eminescu afirma că influenţa nefastă a evreilor asupra societăţii româneşti s-a datorat faptului că ei s-au manifestat ca o structură străină şi duşmănoasă „întrebuinţând în locul cuţitului şi pistolului băuturi falsificate cu otrăvuri“.
„Solidari între ei, înţelegându-se şi contractând într-o limbă neînţeleasă pentru poporul nostru, judecându-şi conflictele înaintea rabinilor, au format o naţie în naţie, un stat în stat şi un stat duşman existenţei noastre, având în vedere ruina şi pierderea populaţiunilor noastre“, nota cronicarul.
Cel mai important element ideologic desprins din această teorie este cel cunoscut sub denumirea de „teoria păturii superpuse“. Potrivit lui Eminescu, popoarele se diferenţiază unele de celelalte prin trăsături psihice bine precizate. Sub influenţa determinismului riguros care domina epoca şi din care poetul s-a inspirat masiv, caracterul oamenilor este strict determinat de înaintaşi, prin moştenire. Astfel, interacţiunea diferitelor popoare este o confruntare între mentalităţile lor diferite. Or, afirma gazetarul, psihologia românilor este dictată de faptul că erau o naţie de păstori, „un popor plin de originalitate şi de-o feciorească putere formată printr-o muncă plăcută, fără trudă“.
În această calitate, românii au intrat în contact cu popoarele „bătrâne“: grecii şi evreii. Dacă despre evrei am văzut cum scria Eminescu, grecii erau numiţi „un neam în care s-a încuibat privirea viclenă, chiorâşă şi mioapă şi fizionomia de capră, în înclinarea de-a avea cocoaşă.“
Ţăranii, clasa pozitivă
Unul dintre punctele principale ale atacului eminescian la adresa evreilor poate fi regăsit în critica acidă la adresa liberalului C.A. Rosetti, „duşman politic“, dar şi deţinătorul ziarului concurent, „Românul“.
Într-un articol extrem de acid, publicat în 1881, Eminescu reda lista numelor unora dintre cei invitaţi la un banchet organizat de Rosetti. Din cei aproximativ 300 de participanţi, Eminescu enumera 92 de nume străine, 16 nume curat româneşti, restul fiind „de provenienţă obscură“. Concluzia: acestea erau „elementele determinante ale României“.
Gazetarul Eminescu nu a fost însă doar un critic, dornic să dărâme totul. În majoritatea editorialelor sale desfiinţează proasta orânduire a naţiunii, dar şi caută soluţii pentru problemele sociale cele mai presante.
O mare parte a acestor dezbateri au loc pe subiectul învăţământului românesc, însuşit imediat de ziarist, fie şi doar prin trecutul său de revizor şcolar. Eminescu insistă asupra ideii potrivit căreia şcoala trebuie, în primul rând, să formeze caracterul, rămânând pentru treptele superioare să transmită cunoştinţe pozitive de specialitate. „Învăţătura consistă în mulţimea celor ştiute, cultura în multilateralitatea cunoştinţelor, creşterea nu consistă nici într-una, nici într-alta. Ea consistă în influenţa continuă pe care o au lucrurile învăţate asupra caracterului şi în disciplinarea inteligenţei“, nota Mihai Eminescu.
O altă problemă intens discutată era cea a ţărănimii. Gazetarul susţinea că ţărănimea era singura clasă pozitivă a societăţii româneşti, pe munca ei sprijinindu-se toate instituţiile înfiinţate de la Unirea din 1859. În acelaşi timp, punea starea proastă a ţăranilor pe seama abuzurilor administraţiei, propunând drept soluţie ca funcţionarii să nu mai fie aleşi conform „interesului electoral“, ci ţinând cont de capacitatea, experienţa şi integritatea lor.
În fine, Eminescu a fost şi un critic al aleşilor ţării, descriind lucrările parlamentare ca fiind „o farsă constituţională“. Gazetarul, autorul primei cronici parlamentare autentice de la noi, scria cum, după ce parlamentarii îşi pierdeau timpul cu discursuri politice de faţadă, la sfârşitul sesiunii parlamentare ajungeau ca într-o singură şedinţă, de la ora 9 seara şi până la ora 2 după miezul nopţii, să voteze bugetul statului, bugetul armatei şi legea responsabilităţii ministeriale.
„Verzi şi uscate, vrute şi nevrute, poveşti scrise pe apă, proorociri despre lucruri trecute, c-un cuvânt negustorie grea ca fulgul pe apă, iată zilnica ocupaţie a Camerei luni întregi dupăolaltă“, scria ironic Eminescu.
Conservatorii vechi şi noi
Partidul Conservator a fost fondat pe 3 februarie 1880 în Bucureşti, pe baza unor doctrine ale diverselor grupuri conservatoare existente dinainte. Precursorii partidului au fost gruparea „Juna Dreaptă“ (fondată în noiembrie 1868) şi ziarul „Timpul“ (fondat în martie 1876). Partidul se baza pe susţinerea marilor proprietari de pământ, a burgheziei şi a unor intelectuali. La începutul secolului XX, după două mandate lungi ale principalilor lideri, Lascăr Catargiu şi Petre Carp, partidul a suferit mai multe rupturi, desfiinţându-se, de drept, în 1918. Doctrina a fost reluată în 1991, odată cu reînfiinţarea Partidului Umanist Român (actualul Partid Conservator). De altfel, actualul PC se consideră continuatorul Partidului Conservator istoric din România, deşi nu există nicio legătură directă între cele două partide. Fondatorul actualei grupări politice este Dan Voiculescu.
Câteva concluzii: ce rămâne în urma unui gazetar
Aşadar, după cum spune şi titlul de mai sus, ce rămâne în urma gazetarului Mihai Eminescu? Idei, soluţii, dezbateri? Sau poate un stil nou, un alt mod de a combate în scris, o altă stilistică destinată maselor largi?
Le-am dat cuvântul, la încheiere, unor admiratori declaraţi ai poetului naţional: criticul literar Dan C. Mihăilescu şi academicianul Eugen Simion. Ambii au fost rugaţi să răspundă la două întrebări. În primul rând, pot fi regăsite influenţe ale convingerilor politice ale lui Eminescu în opera sa literară? Şi, nu în ultimul rând, ce amprentă a lăsat Mihai Eminescu în istoria presei din România? Iată ce-au avut de zis.
Dan C. Mihăilescu (critic literar)
1. Ştiu bine că nu puţină lume în locul meu s-ar hazarda să vă spună că între gazetăria şi opera literară eminesciană este o legătură structurală, iar la rigoare, lucrul se poate şi demonstra cu destule argumente. Mie, însă, îmi place să cred că fiecare dintre cele două planuri îşi conservă autonomia. Cum să corelezi zborul „Luceafărului“, nopţile Egipetului şi cosmogonia din „Scrisoarea I“ cu atacurile la „budalale şi caradale“, fobia faţă de „partidul roşilor“ ş.a.m.d.? Adevărat, pe de altă parte, de bună seamă că impulsul pe care s-au clădit „Geniu pustiu“, „Mureşanu“, fulminanta „Doină“ şi încă atâtea altele este indisociabil de ideologia autorului.
2. O amprentă copleşitoare, cu efecte (fie subtile, fie grobiene) încă şi astăzi. Dar mă grăbesc să spun: din nefericire, una exacerbată întru rău de către presa de extremă dreaptă din interbelic. Atâta vreme cât arsenalul gazetăresc eminescian a slujit deopotrivă socialismului ieşean şi naţionalismului iorghist, lucrurile s-au menţinut cuminţi. Totul a deraiat când Eminescu a fost decretat „protolegionar“. Când unele dintre ideile – şi mai cu seamă verdictele – lui, strict circumstanţiabile, determinate socio-istoric şi intens colorate politic în Zeitgeist-ul sfârşitului de veac 19, au fost arborate ca drapel de luptă.
Eugen Simion (critic literar)
1. Există o influenţă a viziunilor sale politice în opera literară, se regăsesc anumite idei, dar fără a periclita cu nimic din punct de vedere estetic poemele sale. Ideologia nu poate avea o influenţă prea mare în poezie, poezia e altceva, e o expresie a existenţialismului.
2. Eminescu a marcat în mod indiscutabil istoria presei româneşti, este unul din marii gazetari pe care i-a avut România. Publicistica lui ar trebui predată în şcolile de jurnalism pentru că tinerii ar avea ce învăţa. În articolele sale este o adevărată fantezie a ideilor. El chiar şi atunci când nu are dreptate, din punct de vedere literar are dreptate, atât de pătrunzătoare sunt ideile lui. Trebuie să-l judecăm cu grijă, în contextul epocii lui, când România venea după 500 de ani de ocupaţie turcească şi era firesc ca el să susţină protejarea identităţii naţionale. Dacă judecăm acum, putem spune că din punct de vedere social dreptatea în epocă o aveau liberalii, care voiau să modernizeze România. Dar, în acelaşi timp, era nevoie ca această modernizare să se facă sub rezistenţa unui spirit critic. Şi Eminescu a reprezentat în mod strălucit acest spirit critic. Era un om al ideilor, dar şi foarte bine informat. Citea gazetele nemţeşti, multe idei din articolele sale sunt idei care circulau în Europa, el nu era în afara timpului său.

Se cunosc în general trei fotografii cu chipul poetului Mihai Eminescu. Dar au mai fost descoperite două poze  în care Eminescu apare la cenaclul literar, găzduit  de Regina Elisabeta.  O mare pasionată de literatură,  regina  scria versuri și proză sub pseudonimul Carmen Sylva. Se pare că cele două poze au fost făcute în timpul unei vizite a lui Mihai Eminescu la cenaclul regal. Rămâne ca specialiștii să studieze problema si să certifice sau să infirme prezența lui Eminescu în aceste fotografii. Pozele au fost publicate de  http://kolokyntos.blogspot.ro

[ http://deschide.md/wp-content/uploads/2013/12/Eminescu.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]
Eminescu citind dintr-o carte. In fata lui Regina Elisabeta – Carmen Sylva !


[ http://deschide.md/wp-content/uploads/2013/12/Eminescu-2.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]
Mihai Eminescu în spatele pianului , în picioare studiind o lucrare. În fata lui Regina Elisabeta – Carmen Sylva

La împlinirea a 164 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu pe 15 ianuarie, în antologia „Mărturii despre Eminescu“ poetul este portretizat, cu bune și cu rele, punându-se accentul pe omul Eminescu.

Îl știm drept „Luceafărul poeziei românești“, un artist de neegalat, o prezență nobilă în spirit și în purtare. Însă câți dintre noi îl cunoaștem pe Eminescu cel real, istovit de boală și de sărăcie, cu hainele roase de timp? Cel care, în ciuda greutăților, păstra aceeași mărinimie în suflet, caracterizându-se prin generozitate și dăruire de sine? Cine îi cunoștea vocea blândă de tenor și accentul puternic moldovenesc, cine îl știa drept un umorist desăvârșit, însă prins de patima tutunului și a alcoolului?

Cu Ion Creangă, la crâșmă

Ioan Slavici, prietenul de-o viață al lui Eminescu, pe care poetul îl alina, în particular, „Ioanci“, a realizat un portret amplu al poetului în antologia „Mărturii despre Eminescu“. De asemenea, scrisorile pe care le schimbau Ion Creangă și Eminescu sunt dovada unei prietenii strânse între cei doi. „Nimenea nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă și pe Creangă fără Eminescu; amândoi veneau la Junimea, amândoi ieșeau de la Junimea. Plecau amândoi și se afundau pe la vreun crâșmar de prin Tătărași, Păcurari sau Nicolina. Acolo nu se puneau pe băut; (...) ei se puneau să trăiască o viață care le plăcea lor, viață simplă și primitivă. Era o plăcere pentru ei să se așeze într-o odaie din fundul unei crâșme, pe lăviți de lemn, cu brațele rezemate pe o masă murdară, serviți de un băiețel naiv“, nota George Panu despre cei doi autori.
Ioan Slavici amintește despre relația pe care Eminescu o avea cu dramaturgul Ion Luca Caragiale. „El n-ar fi putut să fie ceea ce a fost dacă n-ar fi trăit o parte din viața sa împreună cu Eminescu, care pentru dânsul era o nesecată comoară de știință și de îndemnuri binecuvântate. Ca să-și facă parte din comoara aceasta, el îl zgândărea pe Eminescu, puindu-se în pizmă cu el“, nota Ioan Slavici.
Autorul Ion Păun-Pincio i-a făcut un portret lui Eminescu în 1886, pe când poetul se întorsese pentru o scurtă perioadă la Botoșani.

„Era voinic și vioi. Fără barbă, fără mustăți, părea foarte tânăr și parcă nu-mi venea a crede că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta. Răspunea zâmbind și fuma cu multă poftă un capăt de țigară. Purta îmbrăcăminte de om nevoiaș. Straie groase de șiac – deși era cald –, în cap o pălărie înaltă, neagră și veche. Câteodată se plimba pe stradă, întovărășit de biata lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare și mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el“, a rememorat scriitorul Păun-Pincio.

Amintindu-ne de Eminescu

În antologia „Mărturii despre Eminescu“, apărută la Editura Humanitas și lansată la Târgul Gaudeamus 2013, Cătălin Cioabă a adunat laolaltă numeroase memorii ale contemporanilor lui Mihai Eminescu și ale altor artiști ai vremii, memorii care creionează un portret umanizat al marelui poet român.
În această carte apar texte scrise, printre alții, de Ioan Slavici și Ion Creangă, bunii prieteni ai lui Eminescu, I.L . Caragiale, Titu Maiorescu, Alexandru Vlahuță, Nicolae Iorga, Carmen Sylva, precum și de fratele poetului, Matei Eminescu.
„Amintirile contemporanilor ne înfățișează, pe destule pagini, acest cumplit balans, din ultimii ani ai vieții (lui Mihai Eminescu, n.r.), între perioadele de dispariție a oricărui discernământ omenesc și revenirea temporară la el, când tot ceea ce conștiința mai putea face era să se umple cu nespuse păreri de rău și cu spaimă de sine. Iar acesta rămâne un lucru care scapă până la urmă înțelegerii: dincolo de dorința de a ști cât mai multe despre Eminescu, cititorul va trebui să se oprească aici și să nu încerce, prin ipoteze și teze de tot felul, să creadă că a ajuns la un înțeles definitiv“, a explicat Cătălin Cioabă, coordonatorul ediției.

Portret realizat de Ioan Slavici

Eminescu era om de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era munte de om, și ca fire, grădină de frumusețe, și ar fi putut să ajungă cu puteri întregi la adânci bătrânețe dac-ar fi avut oarecare purtare de grijă pentru sine însuși și-ar fi fost încă [de] copil îndrumat a-și stăpâni pornirile spre exces.
El era însă lipsit cu desăvârșire de ceea ce în viața de toate zilele se numește egoism, nu trăia prin sine și pentru sine, ci pentru lumea în care-și petrecea viața și pentru ea. Trebuințele, suferințele și durerile, întocmai ca și mulțumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate-n seamă. Ceea ce-l atingea pe el erau trebuințele, suferințele, durerile și totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, că sunt multe dureri și puține plăceri – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită-n sufletul lui.
Nu l-au înțeles și nu sunt în stare să-i pătrundă firea cei ce iau scrierile lui drept manifestare a ființei lui individuale.
El niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei sale vieți și niciodată nu a dat pe față bucuria izvorâtă din propriile sale mulțumiri. Flămând, zdrențuit, lipsit de adăpost și răbdând în ger, el era același om senin și veșnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Întreaga lui purtare de grijă era deci numai pentru alții, care, după părerea lui, nu puteau să găsească în sine înșiși mângâierea pe care o găsea el pierzându-se în privirea lumii ce-l înconjura. „Nenorocirea cea mare a vieții e – zicea el – să fii mărginit să nu vezi cu ochii tăi, să știi puține, să înțelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie și să fii nevoit a căuta afară din tine compensațiuni pentru munca grea a viețuirii.“

Lui nu-i trebuiau nici bogății, nici pozițiune, nici trecere-n societate, căci se simțea fericit și fără de ele, și din acest simțământ de fericire individuală pornea mila lui către cei mulți și nemărginitul lui dispreț față de cei ce-și petrec viața-n flecării ori sporesc durerile omenești. În întreaga lui scrisă nu este o singură notă de ură, și noi, care-l știm în toate amănuntele vieții lui, am rămas adeseori uimiți de firea lui îngăduitoare față cu cei ce se făceau vrednici de a fi urâți. Disprețul lui se dedea însă pe față fără de nici o teamă și adeseori și fără de milă și mai ales aceasta făcea pe mulți să se ferească de dânsul.

Dacă n-a fost egoist în înțelesul comun al cuvântului, încă mai puțin a fost vanitos ori stăpânit de ambițiune: pornirea lui covârșitoare era amorul propriu și nimic nu era în el mai presus de simțământul de dignitate.
„Ceea ce li se poate ierta altora – zicea el adeseori – nu pot să-mi permit eu.“
Eminescu nu era însă în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua credință a altora, să tacă și, atunci când era dator, să vorbească, să măgulească ori chiar să lingușească pe cineva, și-n gândul lui cea mai învederată dovadă de iubire și de stimă era să-i spui omului și-n bine, și-n rău adevărul verde-n față. El era în stare să se umilească, să stăruie, să cerșească pentru vreun nevoiaș: pentru sine însuși cu nici un preț. Vorba lui era vorbă și angajamentul luat de dânsul era sfânt. Niciodată el nu lua asupra sa sarcini pentru care nu se socotea îndeajuns pregătit ori pe care nu era gata să le poarte cu toată inima.
Orișicât de pornit ar fi fost și orișicât de des s-ar fi pierdut în gânduri, el nu uita niciodată să-și facă datoria, era totdeauna la locul lui și alerga după creditorii săi, dar contra propriei sale convingeri nu lucra cu nici un preț.
În mijlocul societății în care i-a fost dat să-și petreacă viața, un asemenea om nu putea să facă carieră, nici să-și creeze pozițiune.
„Când oamenii au trebuință de tine – zicea el adeseori –, aleargă să te caute, sunt însă foarte mulțumiți când pot iar să scape de privirea ta pătrunzătoare și de gura ta cea rea.“ [...]
„Nu merită să fie trăită viața pe care pot s-o am eu!“ – era cel mai covârșitor dintre gândurile lui și aceasta se dă pe față când într-un fel, când într-altul și-n scrierile lui.
Fragment din Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani, de Cătălin Cioabă (editor),Editura Humanitas, 2013

Cătălin Cioabă, despre Eminescu bolnav

Iar acesta este, într-adevăr, cel mai puternic contrast pe care ni-l pun sub ochi textele de față: contrastul dintre enormul său discernământ – cumpănita așezare a cugetului, care îl făcea să „simtă“ ca nimeni altul perfecțiunea – și, mai târziu, în anii bolii, pierderea acestui dat definitoriu al firii sale, care l-a părăsit atât de total, de parcă i-ar fi fost luat pur și simplu de către cineva înapoi. Amintirile contemporanilor ne înfățișează, pe destule pagini, acest cumplit balans, din ultimii ani ai vieții, între perioadele de dispariție a oricărui discernământ omenesc și revenirea temporară la el, când tot ceea ce conștiința mai putea face era să se umple cu nespuse păreri de rău și cu spaimă de sine. Iar acesta rămâne un lucru care scapă până la urmă înțelegerii: dincolo de dorința de a ști cât mai multe despre Eminescu, cititorul va trebui să se oprească aici și să nu încerce, prin ipoteze și teze de tot felul, să creadă că a ajuns la un înțeles definitiv. Cel care se încumetă să găsească explicații și motivații în acest teritoriu, intangibil în fond, a și greșit deja, din clipa în care a rostit primul cuvânt.

Însă paginile de față ne revelează totuși ceva important: boala lui Eminescu, prefigurată întru câtva de „nesațiul“ său – care a fost, în fond, un nesațiu al dăruirii de sine –, a avut de învins, înainte de a-l distruge, două mari obstacole. Mai întâi, trupul său robust. Era dăruit cu o asemenea rezistență fizică, încât Slavici nu contenește să se mire și să admire forța sa vitală în tinerețe: „Văzând cum își petrece el viața, îmi aduceam mereu aminte de Schopenhauer, care zice că pentru o lucrare intelectuală mai însemnată nu e de ajuns o bună desfășurare a sistemului nervos, ci e nevoie și de viguroase organe de nutrițiune, mai ales de un bun stomac și de plămâni buni. Eminescu le avea pe toate din belșug. Petrecându-și viața ca dânsul, cei mai mulți oameni s-ar fi prăpădit în timp scurt. Pe el nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată bolnav, nici posomorât.“ O altă forță, la fel de puternică, care a stat în calea asaltului final al bolii a fost iubirea discretă și sprijinul permanent din partea prietenilor și apropiaților. Și ea poate stârni în egală măsură admirația.

Invoc aceste două lucruri fiindcă ele sunt, în fond, o invitație de a citi paginile de față așa cum se cuvine. Fără a ne pripi și a crede că, odată ce ne e desfășurată sub ochi o viață de om, harta ei de întâmplări, putem vedea și firele care o leagă de cer. Dacă pentru cei de pe vremuri era întru câtva de înțeles ca, sub impactul morții, să se lanseze în fel de fel de speculații („de ce a înnebunit Eminescu?“), în ziua de azi am obținut, poate – tocmai fiindcă știm, mai bine ca ei, ce a însemnat Eminescu –, și reținerea necesară. Tocmai acesta e, în definitiv, rostul ultim al reeditării unor astfel de texte și al recompunerii ansamblului lor, și nicidecum simpla satisfacere a curiozității. Dacă volumul de față reușește într-adevăr să pună laolaltă mărturiile contemporanilor așa cum și-a dorit Petru Creția, marele câștig tocmai acesta poate fi: să privim cu decență comprehensivă desfășurarea unui destin.

Cine va avea această pietate a minții în fața înțelesurilor trăite va ajunge să vadă și acele lucruri pe care boala nu a reușit să le distrugă în Eminescu: exuberanța sa voioasă (în timpul primului acces de boală a cântat, în sanatoriul din Viena, timp de aproape două luni). Iar apoi, zâmbetul său cel blând, din ce în ce mai plin de durere.

(Din prefața volumului Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani, Cătălin Cioabă (editor),Editura Humanitas, 2013

Mihai Eminescu are pentru mulți o imagine asemeni luceafărului din poezia cu același nume - rece, distant față de ceea ce se petrecea în veacul său, căutând iubirea eternă etc. Totuși contemporanii îl cunosc puțin altfel. Mare parte din talentul său scriitoricesc s-a mistuit în opera sa publicistică. Fără să fim lipsiți de respect față de marele poet, acesta are o altfel de atitudine în textele pe care le-a semnat cu mândrie în Timpul. Nuanțe vagi sau mai accentuate de xenofobie, rasism, ultranaționalism și antisemitism se întâlnesc peste tot în articolele lui.

Totuși azi ne vom opri asupra unui text publicat în iunie 1878, la puțină vreme după ce România rupsese legăturile cu Rusia din cauza anexarii acestora a celor 3 județe din sudul Basarabiei. Articolul se numește: România în luptă cu panslavismul și este un fel de semnal de alarmă pentru ceea ce avea să se întâmple în secolul următor

"Rusia nu se mulțumește de a fi luat o parte mare și frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulțumește de a fi călcat peste granița firească a pamântului românesc, ci voiește să-și ia și sufletele ce se află pe acest pământ și să mistuiască o parte din poporul român.

Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-și asigure granițele, ci pentru ca să inainteze cu ele, și nu voiește să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.

Tocmai puși față în față cu viața rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunși de farmecul vieții lor proprii, de bogăția și superioritatea individualității lor naționale; tocmai fiind puși în contact cu rușii, românii erau mândri de românitatea lor.

E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, și, deși planta nu e mare, rodul e frumos și îmbelșugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe și mai frumoase comori decît nouăzeci de milioane de ruși vor putea să adune cândva.

Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, și, cel puțin deocamdată, nu suntem copți pentru o asemenea degenerare.

De câte ori rușii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualității noastre, să fie supărați de acest simțământ și să ne urască mai mult și tot mai mult.

Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul când între Moldova și așa-numita Basarabia comunicația era liberă. Rușii s-au încredințat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânșii și pentru aceasta au închis granițele ermeticește și au curmat atingerea între românii de peste Prut și restul poporului român.

De atunci și până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administrația, biserica și școala sunt cu desăvârșire rusești, încât este oprit a canta în ziua de Paști "Hristos a inviat" în românește.

Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească, nu poate să treacă granița fără de a da loc la presupusuri și persecuțiuni; ba oamenii de condiție se feresc de a vorbi în casă românește, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunțe; într-un cuvânt, orice manifestație de viață românească e oprită, rău privită și chiar pedepsită.

Sute de ani, românii au fost cel puțin indirect stăpâniți de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuție limba și naționalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.

Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmașii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevestește un nou șir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conștiința trăiniciei poporului român și nădejdea de izbândă."

El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci pentru lumea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate-n seamă. Ceea ce-l atingea pe el erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, că sunt multe dureri şi puţine plăceri – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită-n sufletul lui.

10 adevăruri rostite chiar de către Mihai Eminescu

1. “Fără muncă nu există bunăstare, fără adevăr nu există cultură.”
2. “Nivelul culturii generale a naţiei nu-l poate ridica nimeni cu umărul, timpul şi munca umplu neajunsurile.”
3. “Școala va fi școală când omul va fi om şi statul va fi stat.”
4. “Arta de a guverna e în România sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.”
5. “S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut din politică o profesie lucrativă.”
6. “De când datează exportul nostru de grâne, de atunci importul de fraze. S’ar putea zice că România a preschimbat păturile adânci şi binecuvântate de Dumnezeu ale ţărânei sale pe vorbe deşerte, pe teorii de gazetă, pe subţiri apucături advocăţeşti ş. a. m. d., căci spiritele cele bune, ce mai sunt în viaţă, le datorim unei epoce cu mult anterioare celei actuale.”
7. “Când vedem dar pe “patrioţi” cumulând câte 5-6 însărcinări publice asupra lor, putem fi de mai înainte siguri că nu-şi îndeplinesc nici una cum se cade.”
8. “Legile unui popor, drepturile sale, nu purced decât din el însuşi.”
9. “În ţara noastră este de ajuns dacă se asigură înaintarea meritului şi a muncii; e destul atâta, şi numai pentru asta se cere reorganizare socială.”
10. “Mulţi lucrează, dar puţini gândesc.”