Unul din cele mai bune articole despre bănci și poziția lor dominantă

Cum și-au batut joc băncile de clienții buni - varianta românească a crizei
O lovitură de două miliarde de euro: cum au transferat băncile din   România aproape întreaga povară a crizei pe spatele clienților   bun-platnici.

Se întâmpla acum mai bine trei ani, într‑o dimineață de iulie, când  Violeta Vasilioglu (37 de ani) s‑a dus la bancă să semneze actele. Era  aproape convinsă că luase o decizie bună. Specialist în resurse umane la  o companie privată din București, Violeta considerase că își făcuse  bine calculele. Având venituri peste medie, rata lunară pe care urma să o  plătească la bancă pentru apartamentul cu trei camere pe care voia să‑l  cumpere, circa 540 de euro pe lună, era la acea vreme relativ similară  cu nivelul unei chirii. Soțul ei, care lucra la o companie IT, câștiga  și el bine, iar dobânda oferită de bancă părea avantajoasă. E drept,  veștile care veneau din New York, centrul financiar al lumii, ar fi  putut să‑i dea de gândit. Peste Ocean, prețurile caselor se prăbușeau,  oamenii erau arun­cați în stradă pentru că nu‑și mai puteau plăti  ipotecile, câteva bănci dădeau faliment. Dar distanța dintre Wall Street  și Drumul Taberei, cartierul în care își găsise locuința, este atât de  mare încât era greu să anticipezi ceea ce nici măcar guvernatorul Băncii  Naționale și preșe­din­tele României n‑au reușit s‑o facă.



Criza pe care Isărescu n‑a văzut‑o.

Dacă  ar fi fost să se bazeze doar pe declarațiile guvernatorului BNR, de  exemplu, Violeta n‑ar fi avut motive să‑și facă mari griji.

Mugur  Isărescu declara public în martie 2008, deci cu circa patru luni înainte  ca femeia să ia creditul de la bancă, că economia românească are forța  de a crește cu 5–6 procente în următorii șapte ani și că în următorii  doi‑trei ani creditele în lei vor scădea cam până la același nivel cu  cel din Uniunea Europeană. Nici măcar prăbușirea colosului financiar  Lehman Brothers, în septembrie 2008, nu a părut să‑i schimbe  guvernatorului perspectiva. În cadrul unui discurs rostit în fața  Parlamentului în octombrie 2008, Isărescu – care se află în fruntea  Băncii Naționale de peste 19 ani, fiind cel mai longeviv guvernator al  unei bănci centrale din lume – spunea că criza care se profila la  Orizont nu va afecta direct România și că impactul turbulențelor de pe  piețele financiare ale lumii va fi limitat. Dar la începutul lui 2009,  când a deschis acasă plicul primit de la BCR, banca de la care luase  creditul, Violeta și‑a dat seama că e ceva putred și în România. Banca o  anunța că noua rată pe care urma să o plătească era de 760 de euro.  Inițial, a crezut că e vorba de o greșeală. Mai târziu, însă, când banca  i‑a majorat din nou dobânda, iar rata lunară pe care o avea de plătit a  ajuns la 945 de euro, și‑a dat seama că așa nu se mai poate. De aici,  dintr‑un apartament din Drumul Taberei, dar și prin intermediul altor  clienți ai băncilor – cel mai cunoscut e cazul lui Marian Toma –, avea  să se aprindă scânteia „revoltei“ împotriva băncilor. După marile  scandaluri financiare ale anilor 1990–2000 (Caritas, SAFI, FNI), o nouă  mulțime își cerea drepturile. Și, mai ales, banii! Cum s‑a ajuns aici?



Întrecerea socialistă a băncilor.

Ne  aducem aminte cu toții, România anilor 2006–2008 era una în care  economia „duduia“. Creșteri economice susținute an după an și  perspective extrem de optimiste. Acesta a fost și motivul pentru care  unul dintre cele mai puternice grupuri bancare europene, austriecii de  la Erste, n‑a ratat ocazia de a investi în România prin preluarea celei  mai mari bănci de la noi, BCR. În schimbul a 3,75 miliarde de euro,  Erste a devenit acționar majoritar la BCR și s‑a pus pe treabă. „Erste  s‑a uitat la piața românească și a ajuns la concluzia că nivelul de trai  va crește, vor fi investiții, oamenii vor dori să‑și crească nivelul de  viață. A fost o proiecție economică logică pentru perioada respectivă“ –  își aduce aminte astăzi un „insider“, o persoană care are o poziție  importantă într‑o bancă austriacă din România și care a acceptat să  vorbească doar „neoficial“ pe această temă. Zi după zi, lună după lună,  oamenii vedeau cum locul alimentarei, librăriei sau magazinului de  încălțăminte de pe bulevard este luat de o bancă. În locul vânzătoarei  adesea plictisite de la magazin găseau acum funcționarul îmbrăcat la  patru ace și care te întâmpina cu un zâmbet larg: „Bună ziua, doriți un  credit? Vă rog, luați loc! Avem o ofertă foarte bună pentru  dumneavoastră!“ Și ofertele curgeau pe bandă rulantă. „Era o adevărată  întrecere socialistă între băncile de retail.  Sigur, campionul a fost și este BCR, iar un al doilea campion este  Volksbank“ – explică avocatul Gheorghe Piperea, cel care reprezintă  astăzi clienții în procesele deschise de aceștia împotriva băncilor. Cu  buletinul în buzunar, oamenii au dat buzna în sucursalele băncilor, de  unde intrau direct la Altex, Domo sau Flamingo, marii retaileri de  electronice și alte articole de uz casnic. De acolo, în noua mașină  luată în leasing, se îndreptau spre un depozit de materiale de  construcții, iar cu gresia și faianța plătite cu banii de la bancă își  refăceau băile, holurile, dormitoarele și sufrageriile din apartamentele  vechi. Era timpul să trăim și noi bine și chiar merităm asta, după  atâția ani în care am fost o generație de sacrificiu, își spuneau  probabil, la acea vreme, mulți dintre noi.



A doua eroare a guvernatorului.

„Aveam  bănci care trimiteau scrisori de dragoste clienților, invitându‑i să  vină cu buletinul să ia credite. De aceea a fost și ruptura bruscă. S‑a  sărit calul și într‑o parte, și în alta“ – avea să spună mai târziu  Isărescu, după ce criza începuse să‑și arate colții. O constatare  tardivă de vreme ce chiar Banca Națională a fost cea care a permis  băncilor, în 2007 – după câțiva ani în care a încercat, prin diverse  măsuri, să tempereze setea de credite a românilor –, relaxarea  condițiilor de creditare. Invocând apropierea de normele de creditare  din Uniunea Europeană, BNR a permis băncilor să împrumute clienții în  condiții mult mai relaxate (garanții mai mici, acceptarea unui grad de  îndatorare mai mare, avans aproape de zero). „Să mă scuze domnul  Isărescu, dar unul dintre vinovații situației urâte în care sunt astăzi  și băncile, și consumatorii, este chiar domnia sa pentru că a lăsat în  2007 posibilitatea băncilor de a împrumuta un consumator chiar dacă  respectivul se împrumuta până la pragul de 70% din veniturile proprii.  Ceea ce este absolut aberant“ – spune Piperea. Jurnalistul și analistul  economic Radu Soviani, de la postul tv The Money Channel, crede și el că  guvernatorul Mugur Isărescu este responsabil că nu a adaptat politica  monetară la vremurile de exuberanță irațio­nală. „Atunci când creditarea  era în toi, el a eliminat obligativitatea băncilor de a solicita avans  de 30–40%. A pus gaz pe foc.“ În schimb, colegul său de breaslă de la  TVR Moise Guran, realizatorul emisiunii „Ora de Business“, spune că  reglementările nu au fost niciodată lejere și că Isărescu le‑a mărit  bancherilor costurile de creditare ca să îi împedice să dea credite.  „Ajunseseră ca pentru 100 de euro împrumutați să dea 40 de euro la BNR,  ca un fel de amendă, iar, în perioada de boom a creditului, bancherii  erau cei care țipau că la noi creditul este mai prohibit decât în  Botswana“.



Greșelile consumatorilor. Vise spulberate.

Pe  lângă explozia creditului de consum, piața imobiliară o luase și ea  razna. Cum oamenii se putea împrumuta mai ușor, cererea a crescut foarte  mult, astfel încât prețurile au urcat amețitor. Pentru un metru pătrat  într‑un bloc nou din București prețul ajunsese și la 3.000 de euro, ceea  ce făcea ca o garsonieră de 40 metri pătrați, într‑o zonă bună a  Capitalei, să coste în jur de 120.000 de euro. Accesul facil la credite,  visul unei vieți mai bune într‑un apartament nou sau într‑unul mai  mare, promoțiile lansate de bănci, cu o dobândă preferențială în primul  an sau în primii ani de credit, i‑au făcut pe români să se înghesuie la  ghișeele băncilor, unde erau primiți cu brațele deschise. Peste 4  milioane de români începeau practic o nouă viață, una aparent mai bună.  Și, prinși în vraja acestui vis, ultimul lucru pe care mulți dintre ei  l‑au făcut a fost să citească contractele de credit. „Personal, când am  încheiat contractul“ – își aduce aminte Violeta Vasilioglu – „n‑am citit  cap‑coadă ce scrie acolo, însă acum citesc din scoarță în scoarță chiar  și un contract de cablu TV“.



Radu Soviani crede că  clienții care nu au deschis bine ochii sau au crezut că merge și așa  plătesc acum factura. O notă de plată care cuprinde „dorința de a avea  prea mult și prea repede la care se adaugă neștiința și lipsa de  educație plus un risc asumat, dar și o anumită cârdășie a autorităților  care nu au știut/nu au văzut/nu le‑a păsat de criză“.



Visele  multor români aveau așadar să se spulbere brusc. Spre sfârșitul lui  2008 și începutul lui 2009 piața imobiliară intrase într‑o fază de  blocaj (cumpărătorii nu mai voiau să plătească prețurile cerute de  vânzători, considerându‑le prea mari), sectorul construcțiilor a început  să dea semne de cădere, băncile – pe fondul turbulențelor financiare  internaționale – au pus frâna creditelor. Iar pentru mulți dintre cei  care aveau împrumuturi la bănci, senzația a fost că se aflau într‑o  mașină care circulă pe o autostradă cu 130 km la oră și în care –  dintr‑o dată – șoferul calcă pedala de frână până la podea. Puțini au  scăpat nevătămați după această experiență. Pentru cei mai mulți,  impactul ce a urmat a fost dramatic.



Prima lovitură a crizei.

Mai  întâi, oamenii s‑au confruntat cu creșterea amețitoare a cotației euro  în raport cu leul. Mulți clienți ai băncilor, în special cei care au  contractat credite ipotecare, s‑au împrumutat în euro, în ciuda  avertismentelor guvernatorului BNR, care pledase pentru creditarea în  lei. „Dar oamenii ce să facă dacă dobânda la euro era mai mică? Ar fi  plătit cineva de nebun 6–12% la euro, dacă la lei plăteai 15–20%?“ – se  întreba retoric, într‑un editorial, în vara acestui an, directorul  „Ziarului Financiar“, Cristian Hostiuc. De la un curs 3,6 lei pentru un  euro la jumătatea anului 2008, cand Violeta Vasilioglu a luat creditul,  cursul ajunsese la 4,2 lei pentru un euro un an mai târziu. A fost prima  lovitură pentru clienții băncilor, dar aceasta era, și era logic să fie  așa, un risc asumat. A urmat apoi majorarea dobânzilor de către bănci,  astfel încât, de exemplu, rata lunară a Violetei Vasilioglu avea să  ajungă, după un an și jumătate de la contractarea creditului, la 945 de  euro. Practic, suma pe care era nevoită să o returneze lunar băncii  ajunsese astfel la aproape 4.000 de lei, față de circa 2.000 de lei la  început. Și asta nu era totul.



Șmecheria cu EURIBOR‑ul.

Încă  un fenomen ciudat se petrecea pe piața bancară românească. Dobânzile la  creditele acordate populației creșteau, deși indicele de referință  EURIBOR, cel care reflectă dobânda la care se împrumută între ele cele  mai mari bănci europene, ajungea la mimime istorice. Povestea aceasta  seamănă întrucâtva cu percepția generală pe care o avem atunci când se  scumpește benzina: când crește prețul barilului de petrol pe piețele  internaționale, crește și prețul la pompă, dar când cotația barilului de  petrol scade, la pompele din România nu se întâmplă mai nimic. Deci,  care să fie explicația că, în timp ce EURIBOR înregistra o curbă  descendentă, dobânzile la credite intrau pe o pantă ascendentă? Încearcă  să ne lămurească Moise Guran: „Aici a fost o șmecherie, dar ea este  ceva mai sofisticată decât pare“. Riscul de țară al României, explică  Guran, a crescut și acest risc se adaugă la dobândă atunci când faci  costul creditului. Teoretic, băncile de la noi s‑au împrumutat așadar  mai scump, să zicem la un 4–5%. Asta în teorie. Practic, mai toate  băncile au și ele o «mamă». O «mamă» europeană ce a beneficiat de  finanțare ieftină, să zicem la 1%, pentru a împrumuta apoi banca din  România la costul real, cel care includea riscul de țară. Poți vedea  această manevră fie ca pe o lipsă de scrupule în familia băncii  respective, fie ca pe un export de profit. Depinde cât de dur vrei să  fii cu banca «mam㻓.



Cum nici unul dintre reprezentanții  băncilor cu care am încercat să discutăm oficial pe această temă nu a  vrut să răspundă solicitării noastre, singura explicație din partea  bancherilor este una neoficială. Aceeași întrebare, așadar, pentru  reprezentantul băncii austriece: dacă EURIBOR înregistra o curbă  descendentă, de ce dobânzile la credite intrau pe o pantă ascendentă?  „Pentru că toate celelalte riscuri cresc: nu mai avem un om din zece  care nu poate să‑și plătească împrumutul (cum își calculase banca riscul  atunci când făcuse proiecția inițială – n.r.), ci patru din zece“. În  plus – spune reprezentantul băncii – într‑o economie în recesiune,  oamenii își pierd locurile de muncă. Asta înseamnă că banca pierde,  costurile băncii fiind mult mai ridicate decât cele rezultate din acea  statistică/prospecțiune inițială de piață. „În acest context ai două  opțiuni: fie transferi toate costurile asupra clientului și mărești  dobânda până la Dumnezeu, fie nu transferi nimic și atunci înseamnă că  pierzi tot“. Dacă n‑ați auzit încă de vreo bancă să fi dat faliment în  România de la începutul crizei, înseamnă că puteți ghici ușor care a  fost opțiunea bancherilor.



Clubul Lombard.

Soarta  Violetei Vasilioglu au avut‑o sute de mii de români. Ei s‑au trezit  peste noapte cu dobânzi majorate, cu rate cărora, pe fondul recesiunii  economice, al pierderii sau scăderii salariilor, nu le mai puteau face  față. Primul lucru la care au recurs mulți dintre ei a fost să  (re)citească actele semnate cu banca, contractele de credit, pentru a  afla în baza căror motive le‑a crescut dobânda. Așa au aflat că dobânda  poate crește în funcție de dobânda de referință a băncii – cum e cazul  contractelor BCR – sau de faptul că banca poate modifica unilateral  dobânda în funcție de „condițiile pieței“ sau „evoluția pieței  monetare“, cum e cazul Volksbank. Iată, de exemplu, care a fost  concluzia unei instanțe din Iași (sentința 11.836/22.06.2011) în ceea ce  privește modul în care Volksbank a majorat dobânda unui client, pe  fondul scăderii EURIBOR. „Instanța reține că, pe lângă scăderea  semnificativă a EURIBOR, care nu s‑a reflectat în favorarea  consumatorului în nivelul ratei dobânzii, nu rezultă din nici un înscris  că banca și‑ar fi asumat un mimim risc decurgând din evoluția pieței  monetare“. În cele din urmă, Judecătoria Iași a constatat în acest  dosar, ca și în multe altele, caracterul abuziv al clauzei care prevedea  creșterea dobânzii în funcție de „evoluția pieței monetare“. Să facem  însă o scurtă întoarcere în timp și un scurt drum spre centrul Europei  înainte de a intra în detalii despre majorarea unilaterală de către  bănci a dobânzilor.



După un proces care a început în 2002  și s‑a încheiat defintiv în 2009, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a  sancționat cu amenzi de la 8 la 30 de milioane de euro un număr de opt  bănci care activează în diverse țări din Europa – caz cunoscut sub  numele de „Clubul Lombard“. Motivul? Fixarea unui nivel minim al  dobânzii în funcție de indicii de referință ai băncilor și fixarea unor  comisioane de risc sau de administrare care să acopere ceea ce nu se  putea acoperi, ca profit, din dobândă. Așadar, băncile străine, în  special cele austriece (Erste, Volksbank, Raiffeisen), au intrat pe  piața din România cu același model de business sancționat în Europa.



De ce nu a intervenit Isărescu?

Ținând  cont că România devenise stat membru al Uniunii Europene încă din 2007,  se naște următoarea întrebare: de ce au fost permise și la noi aceste  practici? E drept, sentința definitivă în „Clubul Lombard“ s‑a dat abia  în 2009, dar putea, de exemplu, guvernatorul Mugur Isărescu să intervină  astfel încât clauzele din contracte care raportau nivelul dobânzii în  funcție de evoluția ratei de referință interne a băncii să fie interzise  în România? „Bineînțeles că putea să intervină pentru că este  autoritatea de supraveghere și control“ – crede avocatul Piperea.  „Isărescu nu a fost corect, s‑a ascuns sub jobul său de protector al  monedei și a dat mână liberă băncilor să facă ce vor. Deși avea  pârghiile necesare, nu a exercitat control asupra băncilor“ – e și  părerea Violetei Vasilioglu. L‑am întrebat și pe Moise Guran dacă  guvernatorul putea să impună reglementări privind clauzele abuzive sau  comisioanele ascunse din contractele de creditare: „În privința  comisioanelor, da, aveți dreptate, ele sunt la limita dintre șmecherie  și înșelăciune penală. Aici cred că a greșit Isărescu, protejându‑i pe  bancheri în momentul în care Protecția Consumatorilor a făcut o lege  aspră în acest sens“.



Majorați dobânzile „până la Dumnezeu“.

Așadar,  pe baza acestor prevederi din contracte, clauze care aveau ulterior să  fie puternic contestate de către clienți, băncile au majorat dobânzile  „până la Dumnezeu“. Așa au procedat, cu câteva excepții, aproape toate  băncile străine care au investit pe piața românească, plutonul fiind  condus de BCR (Erste Bank), Volksbank și Raiffeisen, după care urmează  Bancpost, RBS șamd. „Din punctul meu de vedere, scumpirea creditelor a  reprezentat doar un abuz de poziție dominantă, uneori cu acoperire  contractuală“ – spune Radu Soviani.



Conștientizarea de  către clienți a riscurilor la care s‑au expus semnând contractele în  această formulă, contracte care permiteau practic băncilor să modifice  unilteral dobânda, să includă în costul creditelor tot felul de  comisioane, i‑a determinat pe aceștia să înceapă demersurile pentru  anularea acestor clauze, pe care le considerau abuzive. Ce a făcut  Violeta Vasilioglu? Mai întâi a trimis o sesizare la Protecția  Consumatorilor, reclamând faptul că i‑a fost majorată rata pe baza unor  clauze abuzive din contract. Răspunsul nu a fost însă unul care să o  mulțumească. Reprezentanții Autorității Naționale pentru Protecția  Consumatorilor o informaseră că urmează să intre în vigoare Ordonanța  50, care va reglementa toate problemele legate de contractele de  creditare. În paralel, a încercat să negocieze cu banca scăderea  dobânzii, însă oferta băncii i s‑a părut de neacceptat: o dobândă mai  mică în următorii cinci ani, de la 9,1% pe lună la 7%, dar după cinci  ani dobânda avea să fie de 9% plus EURIBOR. Asta ar fi însemnat că  dobânda minimă pe care ar fi putut să o plătească ulterior, până la  sfârșitul contractului, ar fi fost de 9%, în situația neverosimilă în  care EURIBOR ar fi fost zero. „Unii au acceptat și așa, pe principiul  astăzi să‑mi fie bine, mâine voi vedea ce fac“ – povestește Violeta.



Revolta începe pe Internet.

În  acea perioadă, e vorba de mijlocul anului 2010, a găsit pe Internet  „cazul Toma“, un client care pornise de unul singur lupta cu banca de la  care luase creditul și care câștigase deja, în primă instanță,  procesul. I‑a venit ideea să facă un grup al clienților nemulțumiți pe  yahoo.com, astfel încât să dea mai multă greutate demersurilor sale. În  scurt timp, grupul a crescut peste așteptările ei, depășind în câteva  săptămâni 500 de persoane. Viața ei luase o direcție pe care nici n‑o  bănuia. „Aveam acasă opt bibliorafturi cu documente pe care le‑am predat  ANPC“ – povestește Violeta, care devenise practic liderul clienților  revoltați. Vestea despre grupul BCR a început să circule cu repeziciune  pe Internet, clienții celorlalte bănci au aflat și ei și astfel oamenii  au început să se adune în grupuri de discuții și acțiune. „Era un  curierat permanent la mine acasă, unii veneau, alții plecau. Înainte de a  preda toată documentația către avocatul Piperea, aveam 480 de contracte  de creditare, fiecare în trei exemplare, plus copii după documentele de  identitate ale tuturor celor 480 de persoane“ – își aduce aminte  Violeta despre momentele care au precedat deschiderea primului proces  colectiv împotriva unei bănci din România.



În toată țara,  centrele pentru Protec­ția Consumatorilor erau asaltate cu petiții ale  clienților nemulțumiți de practicile băncilor. De altfel, potrivit  raportului pe 2010 al ANPC, numărul plângerilor legate de contractele de  credit a fost cel mai mare raportat la numărul total de petiții,  reprezentând 16,5% din întregul volum de reclamații. O altă parte a  clienților nemulțumiți a mers pe varianta deschiderii unor procese  individuale. „Consider că, aplicând această tactică, procesele se  derulează mult mai repede. De altfel, avem deja câteva sentințe  definitive prin care banca a fost obligată să restituie comisionul de  risc“ – spune avocatul ieșean Florin Calistru, care reprezintă peste 100  de clienți ai Volksbank.



Povestea Ordonanței 50.

În  toiul constituirii acestor grupuri, al înaintării acțiunilor în  justiție și al valului de plângeri către ANPC a apărut de acum celebra  Ordonanță 50. Guvernul Boc, raliindu‑se prevederilor europene în materie  de creditare, stabilea noile condiții care reglementau contractele de  credit și care, aspect foarte important, se aplicau și contractelor  aflate în derulare. Cei peste 4 milioane de români primeau astfel o gură  de oxigen: potrivit Ordonanței, în forma ei inițială, dobânzile  trebuiau raportate la indicele EURIBOR la care se putea adăuga o marjă  fixă a băncii, comisionul de rambursare anticipată trebuia redus la  maxim 1% din valoarea creditului, iar băncile nu mai puteau percepe  acele comisioane „ascunse“ în nivelul dobânzii (comisionul de risc,  comisionul de administrare etc.). Dar bucuria clienților a fost de  scurtă durată. „Dacă vrem să penalizam băncile, există riscul să slăbim  sectorul financiar, cu alte cuvinte să ne dăm un pumn în piept. (...) Nu  trebuie să înlocuim un exces al băncilor cu un alt exces“ – era, la  acea vreme, poziția guvernatorului BNR față de prevederile Ordonanței  50.



Părerea guvernatorului, puternicul lobby al băncilor,  recomandările Comisiei Europene, condiționările Fondului Monetar  Internațional și, în cele din urmă, votul clasei politice au schimbat  aproape radical termenii acestei ordonanțe, astfel încât spre finalul  anului 2010 agenția de știri NewsIn publica următorul titlu: „Ordonanța  50 a fost adoptată: clienții rămân la cheremul băncilor“. Încercând să  discutăm cu reprezentanții băncilor și pe această temă, singurul răspuns  primit a venit de la Asociația Română a Băncilor (ARB) și sună așa:  „ARB a susținut aplicarea unei legislații în concordanță cu prevederile  directivei europene 48/2008 privind contractele de credit pentru  consumatori. Finalmente, cei care au câștigat au fost clienții, având în  vedere că a fost eliminat/plafonat comisionul de rambursare anticipată  la credite“. Dar, practic, cu excepția acestui comision, aproape toate  celelalte prevederi în favoarea consumatorilor fuseseră eliminate,  inclusiv sau mai ales cea referitoare la aplicarea prevederilor acestei  ordonanțe creditelor aflate în derulare. Băncile câștigau o nouă bătălie  cu clienții.



Aici sunt banii dumneavoastră!

Înfrânți  pe frontul Ordonanței 50, confruntați cu rate mai mari și spectrul  șomajului, mulți clienți ai băncilor au ajuns în situația de a nu‑și mai  putea rambursa creditele. Ce se întâmplă în acest timp la bănci? În  primul rând, bancherii și‑au consolidat chiar în acea perioadă poziția  de cel mai bine plătiți salariați din economie. Potrivit Institutului  Național de Statistică (INS), în decembrie 2009 salariul mediu net în  băncile din România era de 4.111 lei. Câteva exemple: la RBS, salariul  mediu era de 9.470 lei, la Volksbank era 6.900 de lei, la ING, 6.240  lei, la BCR acesta era de 5.420 de lei, iar la Raiffeisen era de 3.760  lei.

Imaginea de mai sus ar putea fi însă puțin deformată.  De fiecare dată când se vorbește despre salariile mari din bănci,  angajații acestora se plâng că aceste medii mari sunt, de fapt,  influențate de sumele mari care se plătesc oamenilor de top și că  salariul angajatului de la ghișeu se situează undeva la nivelul mediei  pe țară. Și, cel mai probabil, adevărul e undeva pe aproape. În 2010,  BCR, cea mai mare bancă din România, a acordat unui grup de șapte  persoane din conducere salarii brute totale de 1,7 milioane de euro,  ceea ce înseamnă că, în medie, fiecare manager de top din BCR a primit  un salariu lunar de 20.000 de euro pe lună. Potrivit informațiilor  publicate de bancă – mai nou, băncile sunt obligate să publice un raport  privind salariile și bonusurile acordate – la aceste salarii s‑au  adăugat și bonusuri de performanță. „Cei șapte magnifici“ de la BCR au  mai încasat astfel, împreună, încă 1,2 milioane de euro. De altfel, la  nivel național, potrivit Agenției Naționale de Administrare Fiscală,  persoanele aflate în poziții-cheie în bănci au început să domine topul  salariilor din România. Un clasament realizat de „Ziarul Financiar“, pe  baza acestor date, a arătat că, în 2009, de exemplu, șapte din cele zece  poziții ale celor mai mari salarii din România erau ocupate de  bancheri. În același an s‑a realizat și un record istoric pentru un  salariu declarat la Fisc: 1,6 milioane euro, ceea ce înseamnă ca  bancherul respectiv a câștigat, în medie, peste 130.000 de euro pe lună.

„Domnule bancher, vă este bine?“
De unde acești bani? Din profit, evident, profit realizat, în mare  parte, din majorarea abuzivă a dobânzilor, în opinia avocatului Piperea,  precum și din practicarea unor comisioane ascunse și din taxarea  aproape a oricărei activități legate de un cont. La un moment dat se  ajunsese în situația ilară în care erai taxat și dacă depuneai bani în  cont, iar dacă suma era prea mică, taxele și comisioanele percepute de  bancă făceau să rămâi fără suma depusă. Revenind la profiturile  realizate de bănci, BCR, de exemplu, a obținut anul trecut un profit net  (conform standardelor internaționale de contabilitate) de circa 174 de  milioane de euro.

Cum li se par bancherilor aceste cifre? Oficial, nimeni nu comentează.  Neoficial? „Nu veți obține nici un interviu pe această temă pentru că  întrebările ar putea fi următoarele: «Domnule bancher, v‑ați pierdut  cumva jobul? Nu. Aveți salariu mare? Da. Vă este bine? Binișor.» Și  atunci, ce concluzie s‑ar mai putea trage?“ – se întreabă retoric  reprezentantul băncii austriece.

Dar cât au câștigat băncile din Romănia din majorarea dobânzilor imediat  după declanșarea crizei financiare? Deși un răspuns exact e foarte greu  de dat, avocatul Piperea încearcă totuși o estimare. Numai în procesele  celor aproximativ 1.400 de persoane care au dat în judecată Volksbank,  de exemplu, vorbim de 70 de milioane de euro. „Faceți un calcul, sunt  4,3 milioane de români debitori la bănci, cred că în total putem vorbi  de două miliarde de euro, venituri realizate de bănci din aceste dobânzi  și comisioane abuzive“.

Faptul că băncile au rămas pe profit în special ca urmare a acestei  tactici, și mai puțin ca urmare a unor restructurări ale businessurilor,  reiese și dintr‑un document al BNR. Creșterea marjelor de dobândă și,  într‑o măsură mai mică, reducerea costurilor de operare le‑au permis  băncilor să digere costurile de operare fără să piardă prea mult din  venituri – se spune în Raportul Asupra Stabilității Financiare –, ediția  2010, realizat de Banca Națională a României. Același raport  concluzionează că strategia bancherilor pentru a se proteja de criză a  fost să majoreze costul împrumuturilor pentru clienții bun‑platnici și  să reducă dobânzile acordate deponenților pentru a putea să digere  pierderile pe care le au din creditele pe care nu le mai recuperează.

Spirala creditelor neperformante avea astfel să urce constant începând  din 2008. La jumătatea acestui an, conform datelor BNR, ratele restante  la creditele populației au ajuns la 18,5 miliarde lei (4,4 mld. euro).  Neputând suporta noile rate, cu dobânzi majorate, unii clienți ai  băncilor au optat pentru restructurarea/rescadențarea creditelor. Ce  înseamnă acest lucru? Au primit permisiunea băncilor de a plăti pe o  perioadă limitată, un an sau un an și jumătate, o rată mai mică, dar  costul total al creditului a crescut. Să facem un scurt exercițiu.  Cineva care a luat, de exemplu, un credit de 60.000 de euro în 2008  achitase din credit până în 2010 o sumă foarte mică, în jur de 1.500 de  euro, asta deși plătise rate lunare de 400–500 de euro. În primii ani ai  creditului, mare parte din suma rambursată de client reprezintă dobânzi  și comisioane, astfel încât soldul creditului scade foarte puțin.  Apelând la rescadențare, persoana respectivă va plăti timp de un an o  rată mai mică, dar soldul creditului îi crește chiar până la valoarea  creditului inițial. Astfel încât, în cele din urmă, după trei ani de la  luarea împrumutului, clientul – deși a plătit băncii, în total, 36 de  rate, reprezentând o sumă totală de circa 14–15.000 de euro – are un  sold aproape egal cu cel inițial. Cei 15.000 de euro reprezintă practic  profitul băncii, iar pentru client înseamnă marcarea pierderii. O astfel  de variantă a încercat să o aplice și clujeanca Anca Iconar, client al Raiffeisen Bank,  numai că în final a fost nevoită să renunțe, întrucât condițiile puse  de bancă i s‑au părut inacceptabile. „Sub acoperirea ajutorului pe care  mi‑l ofereau pe o perioadă de 12 luni, începând cu luna a treisprezecea,  dobânda se modifica de la 5,9%, cât plăteam eu atunci, la 8,36%,  dobândă care urma să se păstreze «până la o dată ulterioară, ce va fi  adusă la cunoștința împrumutatului», după care avea să crească din nou,  aplicându‑se indicatorul LIBOR la șase luni plus o marjă de 11,5%“.  Povestea Ancăi seamănă cu cea a personajelor din romanele lui Kafka.  Refuzând oferta băncii, nu a mai reușit să găsească nici o altă variantă  de negociere cu Raiffeisen, astfel încât numeroasele ei memorii și  cereri fie nu au primit răspuns, fie acesta a fost unul ambiguu. Banca  i‑a mărit dobânda, i‑a aplicat penalități pentru ratele pe care nu le  mai putea plăti, iar acum i‑a deschis dosar de executare silită.

Alți clienți care nu au mai putut suporta dobânzile mari au făcut  refinanțări, fie la aceeași bancă, mărindu‑și, de exemplu, perioada de  creditare, fie la alte bănci care ofereau o dobândă mai mică. Portița de  ieșire a reprezentat‑o aici Or­donanța 50, care elimina sau limita la  1% comisionul de rambursare anticipată, clienții având astfel o mai mare  libertate de mișcare. O altă parte a clienților a dat banca în  judecată, după care mulți dintre ei au reușit să negocieze cu bancherii  dobânzi mai mici, în schimbul renunțării la procesele intentate.

În fine, o altă categorie o reprezintă cea a clienților care au strâns  din dinți. Pe principiul „dreptatea este o investiție“, ei au rămas în  procesele intentate băncilor în speranța că la finalul lor justiția le  va da dreptate și își vor recupera toți banii plătiți băncilor în urma  majorării abuzive a dobânzilor sau a includerii în costul total al  creditelor a unor comisioane ascunse. Ce a făcut Violeta Vasilioglu?  După ce a intrat în grupul celor care au hotărât să dea în judecată  banca, în procesul colectiv coordonat de avocatul Gheorghe Piperea, a  decis să meargă pe cont propriu. A înființat Asociația Clienților  Bancari și, împreună cu un alt avocat, a decis să constituie grupuri mai  mici de persoane care intentează proces băncilor, pe considerentul că  dosarul se va judeca mai repede, iar clienții își vor recupera mai rapid  banii. Apoi, în mai 2011, a renunțat la procesul în care era implicată  întrucât, în urma negocierilor cu banca, a reușit să obțină o dobândă  mai mică (o marjă de 5,5% plus EURIBOR).

Jurnalistul Moise Guran crede că în spatele motivului din cauza căruia  dobânzile la credite nu au scăzut se află clienții băncilor care nu au  mai putut sau nu au mai vrut să‑și plătească ratele. Astfel, explică el,  bancherii au transferat aceste costuri pe cei care își plătesc  creditele. „Cei serioși, cei care plătesc trebuie compătimiți, nu  «săracii» care s‑au lăcomit și apoi au început să țipe că e tristă  viața“, opinie împărtășită și de Radu Soviani: „Neperformanța băncilor  în a acorda credite care să fie plătite la timp a fost plătită de  clienții bun‑platnici“.

Lecțiile crizei.
Doar 25% dintre români mai aveau încredere în bancheri la mijlocul  acestui an, conform „Index Trust“, un studiu realizat anual de compania  GfK. Încrederea în sistemul bancar s‑a erodat puternic, după ce în 2008  aceasta era de 49%, potrivit aceleiași cercetări. Statistica ilustrează  problemele de credibilitate pe care au început să le acumuleze băncile  din România după declanșarea crizei financiare. Faptul că doar unu din  patru români mai are încredere în bancheri ar putea reprezenta o primă  lecție pe care această criză a dat‑o sistemului bancar românesc. O a  doua e legată de riscurile pe care aceștia nu le‑au luat în calcul  atunci când au acordat credite pe bandă rulantă. „Cu siguranță a fost un  risc sistemic pe care băncile nu l‑au văzut, nu l‑au calculat“ –  recunoaște „insiderul“ băncii austriece, referindu‑se la faptul că  economia românească a intrat pe un trend descendent, după ce ani la rând  a urmat unul ascendent. Un al treilea lucru pe care băncile l‑ar fi  putut face ar fi fost să explice clienților riscurile unui contract de  credit, cum ar fi riscul ca economia să intre în declin, riscul ca omul  să‑și piardă slujba, riscul să câștige mai puțini bani. „Această  experiență a scos la iveală mai multe lucruri, dar un lucru e clar.  Comportamentul a fost iresponsabil din partea ambelor părți, și a  băncilor, și a clienților“, conchide bancherul.

Care au fost lecțiile învățate de clienți? În primul rând s‑au obișnuit,  probabil, să citească mult mai atenți contractele atunci când le  semnează. „Un consumator nu va mai semna orice fel de contract în orice  fel de condiții“ – crede avocatul Gheorghe Piperea. În al doilea rând,  au învățat să‑și apere drepturile. „Există o mulțime de drepturi  stabilite de Protecția Consumatorilor despre care nimeni nu știa și acum  se știe datorită acestor procese colective“.

Însă dincolo de aceste lecții, mai mult sau mai puțin importante, e  evident că o prăpastie adâncă s‑a căscat între clienți și bancheri.  Procesele care se derulează acum au o miză uriașă, și anume sumele mari  de bani pe care clienții vor să le recupereze de la bănci. În al doilea  rând, un verdict definitiv în favoarea clienților – care, de altfel, au  câștigat deja numeroase procese la instanțele din țară – ar reprezenta  un precedent juridic în ceea ce privește practica bancherilor de a  majora unilateral dobânzile, pe baza unor clauze contractuale abuzive.  Reprezentantul băncii care a dorit să vorbească neoficial pentru acest  material spune că „practica băncilor nu a fost ilegală, nu a fost  abuzivă, a fost doar imprudentă și iresponsabilă“. O opinie cu care  avocatul Piperea nu este de acord. Multe dintre clauzele contractuale au  fost, evident, abuzive, e concluzia sa. „Adică, atunci când am eu chef,  pentru că sunt bancă și‑mi permit acest lucru, pot să modific costurile  de creditare, dar numai atunci când vreau să le majorez“ – explică  Piperea comportamentul băncilor.

Lecțiile crizei sunt atât de evidente – crede jurnalistul Moise Guran –  încât nu mai trebuie enunțate de nimeni. „Crucea bancherilor este exact  faptul că românul a învățat din criză că cel mai bun credit este cel pe  care nu l‑ai făcut niciodată“. Principalele acuze aduse băncilor: clauze abuzive

În procesul intentat BCR de către un grup de clienți, avocatul  Gheorghe Piperea a cerut instanței de judecată să constate caracterul  abuziv al următoarelor clauze din contractele de creditare:  

1) Clauza care prevede că dobânda este formată dintr‑o marjă fixă plus  dobânda de referință a băncii și orice altă clauză care permite băncii  modificarea unilaterală a dobânzii.
2) Clauza din contract care pre­vede perceperea unui comision  de administrare calculat la valoarea ințială a creditului și nu la  soldul acestuia.
3) Clauza din contract care reglementează plata unui comision  de urmărire riscuri, care poate fi un procent fix sau variabil, în  funcție de bancă.
4) Clauza care permite băncii decla­rarea scadenței anticipate a  creditului dacă valoarea garanțiilor constituite de consumator scade sub  valoarea creditului rămas de plată.

Procese colective

După ce băncile au majorat dobânzile clienților, aceștia s‑au organizat  și au dat în judecată instituțiile de credit, solicitând anularea  clauzelor abuzive și rambursarea sumelor încasate abuziv. Iată câteva  exemple de procese colective și stadiul în care se află acestea:

1. CONSUMATORI vs BCR.   La început au fost peste 1.000  de persoane care au dat banca în judecată, însă numărul lor a scăzut  după ce banca le‑a propus dobânzi mai mici dacă renunță la proces. Cei  ră­mași în proces sunt apărați de avocatul Gheorghe Piperea.
2. CONSUMATORI vs RBS. Primul termen ar trebui să aibă  loc până la sfârșitul anului. S‑a încercat concilierea, însă banca nu a  fost de acord cu cererile clienților.
3. CONSUMATORI vs RAIFFEI­SEN. Primul termen al  pro­cesului va avea loc în ianuarie 2012. Consumatorii încear­că să fie  recunoscuți de către bancă drept un grup având interese comune, banca  refuzând o astfel de abordare.
4. CONSUMATORI vs BANCPOST. O parte a clien­ților a  încheiat acte adiționale cu banca după ce aceasta le‑a propus dobânzi  mai mici, dacă renunță la proces. Cei rămași în proces au primul termen  în februarie 2012.



sursa

Edited by paradigmatic, 22 November 2011 - 15:34.

Un articol foarte bun

Extrem de interesant. Sunc curios ce efect o sa aiba procesele astea. Parerea mea ca nu au nici o sansa.

Clar nu au nici o sansa.
Totul se rezuma pana la urma la banii platiti avocatilor si judecatorilor (ca in romania)
Iar mai multi bani ca o banca nu or sa aiba nici 100 de mii de oameni obisnuiti, nu 1000.
1-0 pentru banca: le-a luat banii, platesc cei mai buni avocati si juristi din banii lor, castiga procesul, cer cheltuieli de judecata (ii ingroapa in datorii si mai mari de clienti)

Ca bancile si-au crescut profitul cat au putut de mult profitand de persimitivitatea legilor este de inteles, asta este telul oricarei entitati.

Ca oamenii au semnat contractele fara a le citi, s-au ca, in ciuda faptului ca citisera contractele si, chiar daca inteleserera riscurile, mizau pe cresterea continua a economiei, implicit a salariilor, este iarasi poate de-nteles. Fie ca au fost prosti, fie ca nu au apreciat bine riscruile, sau din diverse alte motive, acum e poate tardiv pentru a indrepta lucruile facute prost.

Dar BNR-ul de ce a permis asa ceva cand avea puterea, si mai ales obligatia, de a nu permite abuzurile bancilor? Au contribuit prin asta la mentinerea stabilitatii financiare? Care este marele beneficiu (sau beneficiile) al economiei care balanseaza aproape-intrarea in faliment a atator romani?

Știm din articolul de mai sus că:

Quote

Un articol oarecum neinteresant mi-a servit o informație la fel de neinteresantă.

Quote

Deci:
1. Din acel milion, numărul pers. fiz cu credite inițiale de peste 20.000 lei este cu siguranță mai mic decât 1 milion.
2. În articolul care a justificat acest topic, tanti Vasiliogu, creditărița noastră campioană necititoare de contracte spune că ar fi peste 4 mil de debitori.
3. Din 1 și 2 trag concluzie că numărul de pest fizice cu credite de sub 20.000 lei este cam de 3 milioane.

În opinia mea, un credit de 20.000 lei este o prostioară pt. că poți cumpăra cu acești bani cam 1/2 dintr-un logan.
De la exagerările media cum că românii sunt vânduți băncilor știm acum că dintr-un portofoliu de peste 4 milioane de creditaci, cam 3 milioane au datorii destul de neimportante.

Restul de 1 milion însumează datorii mai mari de 20.000 lei dar care sunt împărțite între companii și pers fizice.

Întâmplător, am dat peste acest fișier care face o analiză la nivelul lui 2009. Putem spune că 2009 a fost anul în care se trecuse de peak, de vârful creditării.
În acest pdf, la pag 6, există un tabel care arată că 50% din credite s-au dus către companii, cam 35% sunt credite de consum și restul de 15% sunt credite ipotecare.
Ce știm din tabelul ăla este că 50% s-au dus în companii, 50% în pers fizice.

Nu pot fi sigur dar pot bănui că din acel milion de credite de peste 20.000 lei, 50% sunt la companii și 50% sunt la pers fizice.
Deci, cu oare și care eroare, cam 500.000 de români au credite mai mari de 20.000 lei.
Restul de 3.5 milioane au credite mai mici de 20.000 lei, adică niște datorii relativ neimportante.

Bănuiala mea este că din acești 500.000 de creditaci de peste 20.000 lei, marea lor majoritate sunt cu ipotecare.
Adică au luat aceste credite cu scopul de a cumpăra case.
Realizați și voi că nu prea te creditezi cu sume mai mici de 20.000 lei ca să-ți iei casă.

Mai știm că în perioada de boom, numărul de tranzacții imobiliare anuale era de aprox 500.000.
Adică în 2007 a fost aprox 500.000.
În 2008 a fost 500.000.
În 2009 scăzuse deja la 350.000.
Bănuiala mea este că în 2006 tot cam 350.000 au fost.
Aici avem combinate. Case, apartamente, terenuri, hale, case de vacanță, hoteluri...blah blah.

Deci putem specula că la un număr de tranzacții imobiliare de maxim 2 milioane din perioada de boom, în prezent avem cam 500.000 de pers fizice cu credite mai mari de 20.000 lei.
Mă rog.
Concluzia este una orientativă pt că la numărul de tranzacții imobiliare au participat și companiile, nu doar populația.
Nu știm cât este procentul.

Ideea este că se mânăncă mult rahat.
Sau poate greșesc eu.