Anii '80 in Romania comunista!

În anii ’80, vânzarea condiționată – „ca să luați asta, trebuie să cumpărați și asta” –  devenise o practică frecventă în cadrul comerțului socialist. Rezultat al anilor de supunere și dictatură, românii se învățaseră să tolereze absurditățile lumii în care trăiau și acceptau să li se vâre pe gât mărfuri de care nu aveau nevoie.

România, anul 1986, interior de alimentară. „Dacă vreți să luați un baton de salam, trebuie să cumpărați și două picioare de porc.” Zi ceva dacă poți.

După ore bune petrecute la coadă, storcoșit între cel din față și cel din spate, între cel din stânga și cel din dreapta, și, în general, după multe zile care semănau una cu alta și-n care nu te mai mira nimic, simțul critic și puterea de reacție se diminuaseră până la dispariție.

Așa că acceptai să plătești și picioarele de porc și părăseai magazinul fără să comentezi. Și-a doua zi făceai la fel. Iar zilele se repetau întocmai, într-un șir ce părea nesfârșit.

„Oamenii erau învățați să tolereze absurditatea lumii care li se oferea. Nu reclamau nimic, deși ar fi putut s-o facă. Vânzarea condiționată nu era o practică legală și putea fi atacată”, spune etnologul Șerban Anghelescu, de la Muzeul Țăranului Român. Nimeni nu mișca însă în front, iar asta e „reacția de resemnare a celui care crede că nu se mai poate întâmpla nimic și care așteaptă să se întâmple ceva din cer și nu din inițiativa lui personală”.

Ți se forța mâna

În anii ’80, vânzarea condiționată – „ca să luați asta, trebuie să cumpărați și asta” – era o practică frecventă în cadrul comerțului socialist. Dădeai nas în nas cu ea în multe dintre unitățile comerciale ale României socialiste, cu precădere în alimentare și în librării.

„Dar eu mi-am luat odată și o pereche de cizme și m-au pus să cumpăr și o altă pereche de încălțări, din plastic. Erau mai ieftine, dar tot te făceau să pierzi bani”, spune Dana Popovici, 40 de ani. Ea adaugă: „Oricum, asta a început să se întâmple prin anii ’80, atunci când a început o criză cruntă din motive de returnare a datoriei externe. Până atunci a mai fost cum a mai fost”.

Vânzarea „la pachet” devenise, în ultimul deceniu al epocii comuniste, o obișnuință și pentru că i se creaseră condiții de desfășurare. Produsele esențiale traiului aproape că dispăruseră de pe piață, umblai de nebun prin toate piețele și magazinele să găsești ceva. Și atunci când, într-un final, reușeai să faci rost de o pungă de ficăței sau de un pachet de unt, era simplu să fii șantajat cu o conservă sau cu doi „adidași”, adică două picioare de porc.

Nu aveai cum să refuzi „afacerea”. George Rizoiu, 55 de ani, rezumă situația: „Metoda asta se practica intens la alimentara. Căutai un produs care nu prea se găsea și, atunci când se găsea, vânzătorii mai puneau alături și produse care n-aveau căutare. Și le luai. Ce să faci?”.

Unu plus unu

La rândul său, Adrian Micu își amintește: „Era în 1988 și stăteam la coadă să cumpăr salam de Sibiu de la alimentara Arieșul din Alba Iulia. Și țin minte că mi-am lăsat loc la coadă și am plecat la mama, la muncă, să mai iau niște bani. Aflasem că era obligatoriu să iau, pe lângă batonul de salam, și două conserve de pește oceanic. Salamul era 80 și ceva de lei, o conservă era 10 lei, iar eu n-aveam decât 100 de lei la mine”.

Dana Popovici povestește și ea cum stăteau lucrurile: „La un kilogram de carne, un kilogram de slănină. La un kilogram de piept de pui, o pungă de tacâmuri. Asta era. Și nu se întâmpla numai în alimentare, ci și atunci când făceai o comandă la Casa de comenzi. Se adunau trei-patru inși, comandau de o anumită sumă, dar li se băgau pe gât și conservele de pește. Bine, asta e altă discuție, că nu toată lumea reușea să afle numărul de la Casa de Comenzi”.

Tactici neortodoxe

Vânzarea „la pachet“ a fost precedată, înainte de anii ’80, de numeroase alte tactici de a scăpa de mărfurile de pe stoc. Valerica Cristea, vânzătoare la alimentara, își amintește: „Până prin 1982 s-au găsit pui în prostie. Și nu reușeam să-i vindem pe toți, se stricau și trebuia să îi plătim. Așa că îi spălam cu apă rece, îi treceam printr-un butoi în care puneam hipermanganat, un dezinfectant, și îi scoteam din nou în galantare. Cu salamul se întâmpla la fel: dacă trecea timpul și nu se cumpăra, îl ștergeam bine de mâzgă și-l dădeam cu ulei, să pară nou, să pară proaspăt, ca să se cumpere”.

Dai ouă, primești gaz

Vânzarea condiționată cuprindea sub pălăria ei cel puțin două fenomene. Pe de-o parte, trebuia să cumperi lucruri de care nu aveai nevoie: conserve de pește, cutii cu creveți, cărți cu autori obscuri. Pe de alta, erai forțat să dai statului lucruri pe care doreai să le păstrezi.

Vezi, de pildă, obligația țăranilor de a plăti în bani, dar și în ouă, gazul lampant. Lucrurile stăteau în felul următor: cooperațiile sătești aveau sarcina de a achiziționa un anumit număr de ouă de la populație. Oamenii nu erau însă dispuși să le dea pentru că prețul oferit era departe de a fi convenabil.

Dar cum țăranii aveau, la rândul lor, nevoie de gaz lampant, statul recurgea la o formă de șantaj: le vindea sătenilor gazul, dar cerea în schimb și o anumită cantitate de ouă.  

Dana Popovici povestește: „Mi-amintesc cum se ducea bunică-mea cu poala plină cu ouă ca să ia 20 de litri de gaz pentru lampă...”. Etnologul Șerban Anghelescu e de părere că fenomenul acesta exista în sate încă din anii ’50, iar „modelul era sovietic. Marele vecin de la Răsărit inventase asta înaintea noastră”.

„Lumea, ce să zică? Nu mai zicea nimic“

Conservele de pește nu se cumpărau, în ciuda unei aprige campanii de stimulare a consumului  www.igu.ro/latrecut

Bun, bun, dar de ce se întâmpla asta? De ce se ajunsese la vânzarea condiționată? Explicațiile curg una după alta, într-o înșiruire logică. Unitățile comerțului socialist trebuiau să scape de mărfurile care nu se vindeau. Ca să-și ia salariul și să meargă înainte, comercianții trebuiau să elimine din stoc și acele lucruri care nu prezentau interes pentru clienți. Nu puteau rămâne cu ele, asta nu era o opțiune.

Vânzarea condiționată era, așadar, o modalitate de a debloca piața. Vânzătoare la alimentara înainte de 1989, Valerica Cristea povestește: „Șefii ne puneau să vindem la pachet. Dacă voiai să iei mai mult decât era rația, trebuia să iei și doi «adidași», o conservă de pește sau o cutie de creveți. Trebuia să le vindem, să nu rămânem cu ele. Câte am mai și aruncat... Lumea, ce să zică? Nu mai zicea nimic. Le cumpăra, că nu avea ce face. Bine, unii le luau cu ei, alții le plăteau și le lăsau în alimentară”.

Planul te mânca de viu

Conservele de pește erau, de pildă, printre cele mai ocolite produse. Iar asta era, într-adevăr, o problemă, ținând cont că România avea, în anii aceia, numeroase vapoare de pescuit oceanic și multe fabrici care produceau conserve. Pentru că oamenii nu se înghesuiau să cumpere pește și produse din pește, o campanie fără precedent de stimulare a consumului fusese inițiată, iar alimentarele încercau și ele, cum puteau, să țină pasul, forțând cumpărarea.

Pe de altă parte însă, vânzarea condiționată putea fi considerată atunci și o modalitate de a ține pe linia de plutire întreprinderi nerentabile: mărfurile nedorite erau introduse și ele cu forța în plasa de cumpărături pentru ca o fabrică sau alta să nu ajungă în situația de a dispărea, pentru ca muncitorii să nu rămână pe drumuri. Falimentul și șomajul erau fenomene de neconceput în Epoca de Aur.

Așa că vânzarea condiționată era, până la urmă, o formă de corectare a absurdităților comerțului socialist, centralizat și planificat până în pânzele albe. A se vedea, de pildă, cazul librăriilor, care trebuiau să scape de cărțile „de stoc”, ca angajații să-și poată primi salariile. Și cum planul era umflat de la an la an, sarcina asta devenea din ce în ce mai dificilă.

Lucia Bălan, librar cu 35 de ani de experiență, e categorică: „Dacă nu făceam planul, nu luam salariul”. Și explică: „Planul se stabilea în funcție de vânzările anului precedent. La acesta se mai adăugau, să zicem, încă 20%, și ăsta era planul pe anul viitor. Și ca să faci planul, ajungeai să păcălești cumpărătorul făcând pachete de cărți. O carte bună și una de umplutură”.

Jules Verne, „premiat“  cu câte trei garoafe pe volum

Dacă în cele mai multe dintre cazuri erai obligat să cumperi produse de același tip, în alte cazuri se întâmpla să ți se pretindă achiziționarea unor lucruri total diferite. Adrian Micu spune: „Îmi amintesc că atunci când am cumpărat «Insula misterioasă» a lui Jules Verne m-au pus să cumpăr câte trei garoafe pentru fiecare dintre cele două volume”.

Etnologul Șerban Anghelescu evidențiază o caracteristică anume a comerțului socialist:  „Comunismul este și perioada asocierilor foarte stranii între mărfurile din magazine. Puteai să găsești, de pildă, fără probleme, cremă de ghete la florărie. Aveai tot timpul surprize de felul ăsta: să găsești într-un magazin specializat mărfuri care n-ar fi trebuit să fie acolo”.

Că vânzarea condiționată a fost o realitate a ultimului deceniu al Epocii de Aur o demonstrează și exploatarea ei, în cadrul unei lansări de carte, după căderea comunismului, în vara lui 1990. Șerban Anghelescu povestește: „Mi-amintesc o lansare memorabilă în care a fost comemorată vânzarea condiționată. Se întâmpla într-o măcelărie din Piața Amzei, aflată la parterul unei clădiri. Cartea lansată se vindea cu un kilogram de carne. Dacă voiai cartea, trebuia să iei și carnea. Imaginea era foarte limpede, deși asocierea asta nu fusese făcută niciodată în comunism”.

Adeverințe și scobitori

Raționalizarea mărfurilor și condițiile pe care trebuia să le îndeplinești, ca să le achiziționezi, intraseră și în bancuri. A se vedea, de pildă, următorul: „O tânără intră într-o galanterie: «Aș vrea să cumpăr o pereche de chiloți!», «Avem numai modelul ăsta, 25 de lei bucata». Tânăra achită la casă și merge cu bonul la raion. «Ce-i asta?», «Bonul pentru chiloți», «Dar... adeverință că lucrați pe schelă aveți?»”.

Un altul scoate în evidență atât condiționarea, cât și minciuna generalizată din acei ani: „Într-o alimentară intră un tip cam timid: «Nu vă supărați, știu că nu se găsește, dar poate, totuși, dumneavoastră aveți pus deoparte un pic de mușchi țigănesc...», «Da, sigur, cât doriți?», «Aveți? Păi... o jumătate de kilogram dacă s-ar putea», «Sigur că se poate, dar dacă vreți să luați asta trebuie să luați și șuncă de Praga», «Cum? Aveți și șuncă de Praga? Păi... dați-mi un kilogram», «Bine, dar dacă vreți astea, trebuie să luați și cașcaval», «Cum? Aveți și cașcaval? Păi, dați-mi un kilogram, că tot am luat azi chenzina», «Bine, dar dacă vreți să luați astea, trebuie să luați și scobitori», «Bine, domnule, iau și scobitori!», «Păi, scobitori nu avem!»” (Dana Maria Niculescu Grasso, „Bancurile politice în țările socialismului real. Studiu demologic”).

Pe diferite topicuri pe forumul asta ne-am tot confruntat cu nostalgici care ne explicau cat de bine era pe vremea comunismului comparativ cu anii '90 ai tranzitiei. Am si eu o rugaminte pentru nostalgici: sa comenteze pe marginea acestui articol!
http://www.adevarul....e-de-peste.html

ai dreptate man
articolul e trecut de slab
nu prea esti convingator desi e al doilea topic pe acelasi subiect

Articolul prezinta fapte reale. Ce nu este convingator? Negi veridicitatea lucrurilor prezentate in articol sau ce?

ai dreptate man
articolul e trecut de slab
nu prea esti convingator desi e al doilea topic pe acelasi subiect

de ce nu ma mira ca esti aparator al acelei perioade?

oricum tare de tot povestea cu salamul stricat vandut ca nou

oricum tare de tot povestea cu salamul stricat vandut ca nou

gresit !
Nu apar acele vremuri dar cred ca am capacitatea de a recunoaste ca se intamplau si lucruri bune

,ca adevarul e la mijloc

Era o practică banală.
Se mai obișnuia ca salamurile să fie spălate cu apă și oțet.

Am cunoștințe care afirmă că și acum se practică această formă de comerțt, uneori chiar și în magazine relativ mari.
Să mai pomenesc de carnea tocată sau de mici, făcută din ceea ce se strica ?  Amestecată cu cimbru și ceai de boia, ca să nu pută prea tare și să pară roșie și proaspătă ?

Cum sa fie la mijloc domne ? Asa era atunci.

problema e ca pun pariu ca atunci daca te plangeai nu se intampla nimic

E nu... te vizita cineva cu siguranta. Sa fim seriosi, cine se plangea pe atunci sa riste luarea in vizor.

Mai puneti si voi articole despre anii '80 !

Era o practică banală.
Se mai obișnuia ca salamurile să fie spălate cu apă și oțet.

Am cunoștințe care afirmă că și acum se practică această formă de comerțt, uneori chiar și în magazine relativ mari.
Să mai pomenesc de carnea tocată sau de mici, făcută din ceea ce se strica ?  Amestecată cu cimbru și ceai de boia, ca să nu pută prea tare și să pară roșie și proaspătă ?

Ia spune tu ce era bun in Bucuresti in anii '80!