Jump to content

SUBIECTE NOI
« 1 / 5 »
RSS
PINNED Black Friday 2018

UE va limita tarifele la apeluril...

Probleme racordare la retea - un ...

ANAF a inceput vanatoarea online&...
 Monociclism extrem / Extreme unic...

Unde pot gasi role goale pentru p...

Problema traceroute/mtr

Declaratia Unica 2.1.1.A.6
 În urmatorii 10 ani, numarul de sa...

Pat suspendat de tavan

Cataloage și oferte BF 2018

De ce se da Coca Cola gratis in B...
 Referinta

Calitate sunet boxe active alimen...

Posibila sarcina nedorita

Plugin pentru wordpress
 

Verbul „a fi”

- - - - -
  • Please log in to reply
304 replies to this topic

Poll: Pronunția lui „sunt” (228 member(s) have cast votes)

Cum pronunță familia, prietenii, colegii dumneavoastră?

  1. În jurul meu toată lumea pronunță cu u. (44 votes [19.21%])

    Percentage of vote: 19.21%

  2. În jurul meu majoritatea pronunță cu u. (51 votes [22.27%])

    Percentage of vote: 22.27%

  3. În jurul meu proporția este cam de 50% / 50%. (52 votes [22.71%])

    Percentage of vote: 22.71%

  4. În jurul meu majoritatea pronunță cu î. (55 votes [24.02%])

    Percentage of vote: 24.02%

  5. În jurul meu toată lumea pronunță cu î. (27 votes [11.79%])

    Percentage of vote: 11.79%

Cum credeți că ar trebui să pronunțăm?

  1. Neapărat cu u. (110 votes [48.03%])

    Percentage of vote: 48.03%

  2. Neapărat cu î. (45 votes [19.65%])

    Percentage of vote: 19.65%

  3. Fiecare cum s-a obișnuit. (74 votes [32.31%])

    Percentage of vote: 32.31%

Vote Guests cannot vote

#235
Crugasic

Crugasic

    Junior

  • Grup: Members
  • Posts: 273
  • Înscris: 06.01.2011
Există vreo legătură între Curtea Constituțională (CCR), instituția care se află acum în centrul scandalului politic legat de validarea referendumului pentru demiterea președintelui și limba romînă? Ei da, există, pentru că aceeași Curte Constituțională a fost implicată și în schimbarea abuzivă a ortografiei limbii în 1993, atunci cînd la cererea Academiei Române a decis că antireforma ortografică (întoarcerea ortografiei la regulile latinomane din 1904) este constituțională.

În lipsa argumentelor științifice pentru justificarea schimbării ortografiei și în lipsa sprijinului din partea lingviștilor, Academia a folosit CCR, una din instituțiile democrației, pentru a impune un abuz contra populației, învechind și complicînd limba folosită de aceasta, cu unicul scop de a-i salva pe academicieni de răspunderea pentru faptele lor grave de colaboraționism cu regimul comunist. Nu m-ar mira ca în decizia lor de a acorda calificativul de constituțional unei hotărîri îndreptate împotriva intereselor poporului și limbii romîne, judecătorii Curții Constituționale să fi răspuns de fapt la un ordin venit de la puterea politică post-comunistă (unii zic cripto-comunistă), care dorea să-și salveze vechii tovarăși, colegi de instituție ai semi-analfabeților Nicolae și Elena Ceaușescu, de la pierderea funcțiilor și privilegiilor în noul regim democratic, mult mai generos cu banii dați de la bugetul de stat Academiei decît regimul comunist.

Hotărîrea Academiei a fost una dictatorială, prin care un grup mic de nespecialiști (membrii Academiei nu erau lingviști cu excepția a doi dintre ei) a impus o modificare într-un domeniu științific (lingvistică) contra specialiștilor domeniului respectiv. Astfel de lucruri se întîmplă numai în dictaturi, unde vocea specialiștilor este redusă la tăcere pentru a nu deranja interesele personale ale clicii dictatoriale aflată la putere. Hotărîrea Academiei din 1993 a fost o prelungire a stilului ceaușist de luare a unor decizii cu impact nefast asupra tuturor cetățenilor. Nicolae și Elena Ceaușescu (membri plini ai Academiei Române) au fost notorii pentru faptul că nu țineau cont în deciziile lor de părerea specialiștilor, ci doar de interesul lor personal, și își impuneau cu orice preț dorințele aberante, chiar dacă acestea duceau ulterior la efecte extrem de negative asupra populației. Nepricepuții din Academie au procedat în 1993 exact la fel ca foștii lor colegi dictatori, impunînd în mod totalitar o hotărîre care nu servea decît interesul membrilor Academiei de a nu fi judecați și pedepsiți pentru colaboraționismul infect cu regimul comunist timp de 40 de ani.

Curtea Constituțională (CCR, la o literă distanță de PCR - Partidul Comunist Român) ar trebui deci să fie poreclită Curtea Prostituțională, pentru faptul de a fi acceptat ca proștii agresivi (nespecialiștii) din Academie să continue cu metoda comunistă de a impune hotărîri în mod dictatorial, contra științei și rațiunii.

Am să dau mai jos un articol scris de Romulus Vulpescu (scriitor și traducător, absolvent de filologie), în care autorul susține pe bună dreptate că hotărîrea Academiei după care a fost schimbată ortografia limbii romîne în 1993 a fost ilegală, iar decizia Curții Constituționale în favoarea Academiei a fost complet greșită, din moment ce astfel a fost girată o decizie care nu caracterizează un stat democratic.

Articolul a fost transcris fidel, eu doar am îngroșat unele porțiuni din el care mi s-au părut mai importante și am despărțit textul în mai multe paragrafe, pentru a fi mai ușor de citit.

<------------Începutul articolului------------------->
Romulus Vulpescu: articol în ziarul "Timpul", XII; 49 (514), 6-12.12.2000, p. 20

ALE  PIEȚII  CARNAVALURI

Mă-ntrebam într-un foileton anterior, în ce temei este legală Hotărîrea Adunării generale a Academiei Române (hotărîrea din 17 februarie 1993, publicată în "Monitorul Oficial" din 8 martie 1993). Că Academia este îndreptățită a emite hotărîri nu contestă nimeni; dar hotărîri privind structurile proprii, aplicabile institutelor subordonate. Capătă aceste hotărîri autoritate legală și pentru alte instituții -- autonome, ca Academia, sau subordonate, potrivit altor ierarhii? Nu ni se dezvăluie cine a conferit <<proiectului>> sau <<hotărîrii>> putere și statut de lege. A căpătat votul Parlamentului Țării -- organ legislativ? Din cîte știu eu -- nu. Care sînt sancțiunile prevăzute pentru nerespectarea sau pentru încălcarea hotărîrii? Ce organism legal constată abaterea? Cine stabilește gravitatea ei? Care este organul coercitiv? Aflasem din presa momentului (aprilie 1993), că zisa Hotărîre a fost validată de Curtea Constituțională (!), care a comunicat (cui?), luni, 26 aprilie 1993, următoarele: <<Academia Română are competența de a stabili normele de ortografie ale limbii române>> ("Adevărul", 378, joi, 29 aprilie, p.2). În numerele lor din aceeași zi, alte două ziare ("Evenimentul Zilei" și "Cotidianul") își informează cititorii că a avut loc și o conferință de presă a înaltului for, conferință condusă de însuși președintele Academiei, la acea dată domnul profesor Mihai Drăgănescu.

Aflam astfel că hotărîrea a fost luată <<cu aprobarea Parlamentului>> (aprobarea asta însemnînd votul forului legislativ? nota mea [R.V.]), <<printr-o hotărîre a Guvernului, care a anulat-o pe cea din 1955>> și printr-o <<decizie a Curții Constituționale, care închide problema din punct de vedere legal>>. Aferim! Despre sancțiunile ce ar putea fi aplicate <<refuznicilor>> (termenul și ghilemetele îmi aparțin; R.V.), domnul profesor afirmă că nu se pot da decît în interiorul Academiei (cum băgasem și eu de seamă): <<Vom avea dreptul să-i demitem pe directorii institutelor de lingvistică și să numim oameni care sînt pentru aceste schimbări>>. Ceea ce s-a și întîmplat, răposatul academician Ion Coteanu, fiind concediat de la conducerea Institutului de Lingvistică din București. Exact ca-n fericitele vremuri ale proletcultismului biruitor și ale kominternismului eliberator: trăiască cadrele! Că cadrele hotărăște! Da' de ce să-i dăm afară numai, și să nu-i și băgăm înăuntru, la bașcă? Și mai zice domnul președinte al Academiei că <<problema este închisă, așteptăm din partea lingviștilor alte propuneri, ținînd seamă de dezbaterile din presă, din Adunarea Generală, pentru că mai sînt chestiuni deschise. Dar, de data aceasta, sigur, nu vom hotărî fără ei>>. Frază de o logică fără cusur: păi, dacă problema-i închisă, la ce bun alte propuneri? Iar dacă de data asta Academia nu va mai hotărî fără lingviști, car' va s' zică, data trecută și-au dat cu presupusul și cu decizia zarzavagii și chivuțele, nu filologii? Președintelui Academiei i-a scăpat din gură nu un porumbel duhliu, ci un stol de hulubi democrați și repetenți la gramatică. De la aceeași conferință de presă am mai aflat că <<trecerea la noua ortografie este obligatorie. În cazul nerespectării acestor norme, se va recurge la sancțiuni. Deocamdată nu știm în ce vor consta acestea. Sperăm că nu va trebui să-i dăm în judecată pe cei care nu le vor respecta>>. Probabil că de spaimă și de bătaie de inimă, Televiziunea, Armata, Biserica și Învățămîntul s-au grăbit să aplice normele ignorînd tariful sancțiunilor. La fel și o parte a publicațiilor, precum și unele edituri. Sînt curios cum o să rezolve cei de la Radio problema: cum o să convingă ei Academia că <<vorbitorii-pe-unde>> pronunță cu â (din a) și nu cu î (din i)?

Prin urmare sîntem puși în fața unei hotărîri, care nu e lege, dar a cărei nerespectare atrage sancțiuni necunoscute încă! Și respectabila Curte Constituțională dă unei asemenea aberații juridice binecuvîntarea! Halal să ne fie! Dacă un astfel de ucaz năzbîtios poate fi transformat în lege printr-un artificiu pseudo-juridic -- de fapt, un matrapazlîc în toată puterea cuvîntului! -- atunci eu sînt călugăr budist din tată-n fiu. Cum adică vine asta? Academia -- onorabil for cultural, autonom, apolitic și independent -- nu reprezintă nici puterea legislativă, nici pe cea executivă, nici pe cea judecătorească, nefiind Parlament, Guvern sau Parchet. Deci, nu-i abilitată să dea și să emită legi, decizii, ordine, decrete, dispoziții, ordonanțe a căror respectare să fie obligatorie pentru toți cetățenii și a căror încălcare să fie pasibilă de sancțiuni potrivit codului civil sau celui penal. Așadar, ce fel de caracter de constituționalitate (sau de neconstituționalitate) a examinat Curtea Constituțională, de vreme ce nu era vorba decît de un act cu circuit închis și cu valabilitate limitată numai printre slariații instituției emitente? Este Curtea Constituțională competentă a stabili competența Academiei? A verificat Curtea Constituțională competența în materie filologică a cutărui academician competent în alge, a altuia competent în logaritmi sau a celuilalt, competent în biochimie moleculară, votanți cu toții ai Hotărîrii privind  ortografia? Atunci, mîine-poimîine, Asociația Criticilor Literari Competenți va elabora niște reguli de compoziție a lucrărolor beletristice, se va adresa Curții Constituționale pentru ca aceasta să-i ateste competența și să-i legitimeze normele și, odată validarea obținută, va aplica amenzi sau închisoare corecțională dramaturgilor care-au să refuze a compune piese în cinci acte în proză ritmată sau poeților care vor abuza de amfibrahi. Cît despre mine, eu neavînd obligația legală, deci sancționabilă, de a ține seama de niște recomandări ce nu mă privesc (nefiind sindicalist la Acaddemie), am să scriu cum cred eu că-i mai bine pentru mintea și pentru ochiul celor care mă citesc... Iar académicii, potrivit avertismentelor, deie-mă-n judecată, pedepsească-mă nemilos, întemnițeze-mă la bulău, condamne-mă la ce-i mai rău, adică, facă-mă <<membru>> al secției a V-a, de agramatică, din ograda domniilor lor: <<Dacă n-am avut parte de ce mi-a fost drag pe lume, încai să mă fac martir al independenții...>. Apud Nenea Iancu, academician  post-mortem, care se prăpădește de rîs în Cîmpiile Elizee, laolaltă cu adevărații nemuritori.

Romulus Vulpescu: articol în ziarul "Timpul", XII; 49 (514), 6-12.12.2000, p. 20
<------------Sfîrșitul articolului------------------->

Articolul are cîteva informații interesante. Printre ele este și aceea că președintele Academiei din 1993, inginerul Mihai Drăgănescu, l-a dat afară din funcția de director al Institului de Lingvistică bucureștean pe unul din membrii Academiei, lingvistul Ion Coteanu, pentru că acesta n-a fost de acord cu părerea inginerului într-o chestiune ce ținea de meseria lingvistului. Epurarea specialistului Ion Coteanu de către stalinistul Mihai Drăgănescu pe motiv de nesupunere la ordinele politice venite pe cale ierarhică este un exemplu clar de comportament totalitar, care nu-și avea locul într-un proaspăt stat democratic.

În concluzie, din 1993 lingviștii români au ajuns sub talpa inginerilor din Academie, care au luat de atunci încolo hotărîrile în ce privește limba. Și s-a văzut ce a ieșit, mărturie fiind starea foarte proastă a limbii romîne de azi, în care marea majoritate a populației scrie incorect, fără diacritice, pentru că inginerilor le place limba engleză și nu mai suferă diacriticele romînești, de aia nici nu vor să vadă tastaturi cu diacritice romînești de vînzare în magazine. Academia condusă de ingineri a lăsat ortografia romînă să se dezintegreze de-a dreptul, ajungîndu-se ca majoritatea populației, influențată de inginerii academicieni să nu mai dorească să folosească tot alfabetul limbii. Ce ortografie mai e și aia în care 4 litere care desemnează sunete esențiale ale limbii (Ă, Î, Ș, Ț) nu mai sînt folosite de populație, iar Academia nu zice nimic, pentru că membrii ei sprijină tacit această stare de lucruri? Devine din ce în ce mai clar că inginerii academicieni sînt cei care au pus mîna pe limba romînă sau mai bine zis au pus tunul pe ea și pentru început i-au spulberat diacriticele... Lingviștii nici măcar nu mai au curajul să ridice glasul contra degradării ortografiei prin nefolosirea diacriticelor, de teamă ca nu cumva inginerii academicieni să nu pună tunul de-a dreptul pe meseria lor, decretînd că limba romînă trebuie desființată și înlocuită cu engleza, limba internațională a ingineriei.

Dar, revenind la disputa legată de schimbarea ortografiei din 1993, mă întreb dacă nu cumva informațiile noi aduse de articolul de mai sus nu cumva ar putea să schimbe opinia unora dintre cei care au votat DA la referendum, în legătură cu ortografia pe care s-o să practice. Așa cum se știe, milioanele de oameni care au votat afirmativ la referendum au avut parte apoi de invalidarea acestuia printr-o hotărîre discutabilă a Curții Constituționale, venită împotriva votului majorității populației care și-a exercitat dreptul de vot. Să sperăm că mulți dintre cei care au fost făcuți să voteze degeaba, pentru că votul lor a fost aruncat la gunoi de CCR, vor decide să scrie cu Î și SÎNT, în conformitate cu nenumăratele argumente științifice aduse de-a lungul acestui fir de discuție, dar în plus și pentru a participa la acțiunea de Nesupunere Ortografică față de o hotărîre abuzivă și nedemocratică îndreptată împotriva interesului populației, hotărîre girată în 1993 tot de Curtea Constituțională.

#236
florrea2

florrea2

    Active Member

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 3,999
  • Înscris: 05.09.2011
Nu conteză ce spune academia. Nici nu se respecta aceasta hotarire.Noi nu scriem aici pe forum conform acelei hotărîri și nici presa nu scrie așa. Pînă la urmă se va renunța la acea hotărîre.

Edited by florrea2, 26 August 2012 - 17:12.


#237
Crugasic

Crugasic

    Junior

  • Grup: Members
  • Posts: 273
  • Înscris: 06.01.2011

View Postflorrea2, on 26th August 2012, 18:04, said:

Nu conteză ce spune academia. Nici nu se respecta aceasta hotarire.Noi nu scriem aici pe forum conform acelei hotărîri și nici presa nu scrie așa. Pînă la urmă se va renunța la acea hotărîre.

Ba, pentru foarte mulți contează ce spune Academia în domeniul limbii. Vorbim în primul rînd de elevi și studenți, care au fost obligați ani de zile să scrie cu ortografia latinomană, pentru că altfel li se scădeau notele, lucru care în mod sigur e valabil și azi, deși cei care sînt în școală sau facultate acum nu au mai prins ortografia normală (cea cu Î/sînt), deci nu mai trebuie să fie amenințați că li se scad notele, ei oricum scriu cu ortografia latinomană (Â/sunt). Pe forum și în presă se scrie cu această ortografie complicată și antinațională în procent de peste 80%, din observațiile mele. Așa că nu văd de ce Academia ar renunța de bunăvoie la propaganda latinomană făcută automat cu ajutorul ortografiei, cea care le întărește romînilor impresia falsă că sînt genetic latini, adică în principal de neam italic, contribuția genetică dacă și slavă fiind nesemnificativă, pe măsura procentului de cuvinte dace și slave din vocabularul de azi, comparativ cu procentul de cuvinte romanice, mărit enorm de latinomani în ultimele două secole.

Sigur, dacă populația ar participa masiv la Nesupunerea Ortografică și ar scrie cu Î/sînt, atunci Academia ar fi obligată să dea înapoi. Dar hai să fim realiști, nici măcar dacomanii, dușmanii de moarte ai latinomanilor, nu se leapădă prea ușor de ortografia latinomană. N-am auzit ca societatea "Dacia Revival" și președintele ei, Napoleon Săvescu, să recomande membrilor și simpatizanților dacomani/dacofili renunțarea la ortografia latinomană. Pînă una alta dacomanii spun că "Nu SUNT urmașii Romei", iar pe mai toate blogurile și siturile lor tronează la loc de cinste ortografia latinomană cu  central. Deci se poate spune că dacomanii, în marea lor majoritate, respectă cu strictețe ortografia Academiei, deși aceasta a fost creată special pentru a băga în ochii tuturor (romîni și străini) contribuția latină (italică) la formarea limbii romîne, în același timp minimalizînd orice alte contribuții, în principal dacă și slavă, pe care Academia a vrut dintotdeauna să le anihileze, prin transformarea cuvintelor de această origine în arhaisme, care să fie scoase progresiv din vocabular.

Edited by Crugasic, 26 August 2012 - 18:07.


#238
cleopatra00

cleopatra00

    Fleur-Noire

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 6,786
  • Înscris: 12.04.2009
Cum să menținem scrierea cu î, atît timp cît la șoală toți învață grafia cu â? Nu există nicio șansă.
În mod normal, și eu tot cu â scriu.

#239
Crugasic

Crugasic

    Junior

  • Grup: Members
  • Posts: 273
  • Înscris: 06.01.2011
Există o șansă, anume ca populația să conștientizeze faptul că grafia cu Â/sunt este neștiințifică și a fost impusă împotriva opiniei specialiștilor, ca să nu mai vorbim de faptul că ea îngreunează scrisul și vorbirea. Lumea trebuie să afle că grafia recomandată de Academie a fost folosită pentru a înlătura din conștiința populației imaginea de colaboraționiști cu comuniștii a academicienilor.

Academia s-a folosit de faptul că poporul a fost spălat la creier timp de 200 de ani cu propagandă latinomană (inițiată și ea tot de Academie), fiind astfel foarte sensibil la orice ținea de latinitate, percepută ca principală caracteristică a identității naționale. Ca urmare, le-a fost ușor academicienilor ca prin adoptarea unei ortografii latinomane să-și facă uitat trecutul recent de colaboratori ai comuniștilor. Însă acest lucru s-a făcut cu călcarea în picioare a opiniei specialiștilor, exact ca în timpul comunismului, cînd dictatorul Nicoale Ceaușescu și consoarta lui, Elena Ceaușescu, ambii membri plini ai Academiei Române, luau hotărîri care se băteau cap în cap cu opiniile specialiștilor.

Hotărîrile cuplului dictatorial erau adoptate fără crîcnire de instituțiile statului, deși singurul argument oferit de Nicolae și Elena Ceaușescu era că deciziile lor erau expresia ideologiei comuniste, cea care în opinia lor se situa deasupra oricărei științe. În cazul modificării ortografiei din 1993, Mihai Drăgănescu a procedat la fel de dictatorial ca și cei doi Ceaușești, înlocuind doar ideologia comunistă cu cea latinistă, lucru care după mintea lui îi permitea să nesocotească opinia specialiștilor în lingvistică, pe motivul că știința trebuie să se supună ideologiei, așa cum fusese învățat de comuniștii pe care i-a slujit cu sfințenie zeci de ani.

Și pentru că tot am vorbit de opinia specialiștilor, care au fost batjocoriți de dictatorul academic Mihai Drăgănescu, e timpul să le dăm cuvîntul, pentru ca ei înșiși să demonteze minciunile inginerului care se credea Primul Ortograf al Țării.

Am să dau mai jos un articol publicat de lingvistul Stelian Dumistrăcel în două numere succesive din 1993 ale ziarului Expres Magazin, articol care conține opinia unor lingviști romîni și străini, specialiști în limbi romanice.

<-----------------Începutul citatului---------------->
Expres Magazin, numărul 24 (150), 23-30.06.1993, p. 20

ROMANIȘTII  LA  TUTZING (Germania, 1993)

PREȘEDINTELE  ACADEMIEI  ROMÂNE  NU  ARE  NEVOIE  DE  SPECIALIȘTI

Între 29 martie și 2 aprilie a.c., la Tutzing, în Germania, s-au reunit în cadrul unui colocviu, organizat de Institutul de Filologie Romanică al Universității din München și de "Südosteuropa Gesellschaft", romaniști de marcă. Un subiect care a atras îndeosebi atenția a fost hotărîrea Academiei Române de a schimba unele reguli ale ortografiei. Vom încerca o trecere în revistă a părerilor expuse cu acel prilej de specialiști care au fost cu premeditare ignorați de nemuritorul nostru Mihai Drăgănescu. Începem cu cîteva extrase din expunerea dr. Mioara Avram care a stat la baza discuțiilor.

Selecție de texte
Stelian Dumistrăcel

=========================================
Mioara  Avram

PATRIOTICUL  Â

Imediat după Unirea Principatelor a devenit oficială scrierea cu litere latine. De atunci a început și discuția largă în legătură cu sistemul care trebuie preferat: etimologic sau fonetic, lupta între etimologism și fonetism. Diversele reglementări oficiale ale ortografiei au mers spre progresul treptat al principiului fonetic, reducîndu-se mereu cîte ceva din etimologismul inițial.

În 1953, în plin regim comunist, ortografia a fost parțial modificată. Ceea ce s-a modificat atunci în ortografie, însă, nu a avut nimic de-a face cu acest regim. Poate doar unele detalii, cu totul neînsemnate, neținînd de vreo regulă generală: să zicem, scrierea numeloor de sărbători religioase sau chiar a divinității cu literă mică e legat de comunism, prin marca ateismului.

Principalele modificări aduse atunci, și anume înlocuirea literei â din interiorul cuvintelor cu î, ca și suprimarea lui u final pur grafic nu reprezentau decît continuarea procesului de progres al principiului fonetic, satisfăceau deziderate mai vechi.

La început, latiniștii au notat vocala (î) cu cinci litere, deci cu litere corespunzătoare tuturor celor cinci vocale latinești din care provine în cuvintele moștenite sunetul (î). Deci, a existat inițial și un û (cu circumflex) și un ô. În 1904, au rămas cele două (î și â), pentru care, prima oară, nu s-a mai dat o regulă de folosire a lor legată de etimologie, ci de poziția în cuvînt. Din acel moment, de fapt n-am mai avut de-a face această scriere cu etimologismul. Numai oamenii care nu sînt de specialitate, care nu știu, de fapt, nici latină, nici istoria limbii, își închipuie pînă astăzi că menținerea literei â ar fi o dovadă a latinității noastre și că înlocuirea ei cu î este un atac la latinitate și, deci, mai departe o atitudine antinațională, antipatriotică.


LINGVIȘTII  SĂ  TACĂ

În ianuarie 1991, conducerea Academiei a luat inițiativa de a schimba ortografia, prezentînd de la început această măsură ca un act de reparație adusă limbii române față de <<lovitura totalitară>> pe care i-ar fi dat-o comunismul. Între ședința Prezidiului Academiei și Adunarea generală din 31 ianuarie 1991, ambele institute de specialitate din București, care au aflat de această intenție, au trimis proteste la Academie; deci ar fi fost timp să se oprească măsura respectivă. Nu s-a ținut seamă de ele. Atunci, la 31 ianuarie, dl Mihai Drăgănescu, care este inginer de formație, a prezentat un raport personal și Adunarea generală a votat începerea unor discuții, pentru care s-a fixat un termen de un an. Ulterior, termenul a fost prelungit cu încă un an, dar Academia și-a călcat propriile hotărîri, dînd între timp alte hotărîri împotriva celor votate.

Academia s-a fixat în cele din urmă la două modificări, la litera â și la formele verbului a fi. În locul etimologiciului sînt, care reprezintă singura formă populară, autentică deci, se cerea revenirea la sunt, despre care se știe că este o formă modificată artificial de latiniști. Inițial a fost scrisă cu û, deci era numai scrisă cu u, dar se pronunța (î). (A se vedea și gramatica lui Cipariu care a fost recent editată).

Practic, toți lingviștii din țară s-au opus modificării, arătînd că nu trebuie politizate lucrurile; trebuie judecat actul în sine. Nu momentul în care a avut loc, ci dacă era justificat din punct de vedere științific.


ARBITRARUL  CA  PRINCIPIU  TEORETIC

Raportul președintelui Academiei Române prezentat în ședința academică din 17 febrauarie a fost incorect alcătuit, părtinitor. S-a pretins că se face un istoric al problemei, dar s-au ales din istoria culturii noastre numai acele personalități care au fost pentru scrierea cu â (din a) sau măcar i s-a părut dlui președinte că puteau fi <<trași>> în acea parte. Nu figurează, pur și simplu, nu este amintit, O. Densusianu, nu este amintit A. Philippide, cînd se vorbește de marii lingviști din trecut în opoziție cu lingviștii de azi, care sînt pur și simplu desființați (spune președintele, întrebînd retoric;<<Care specialiști? Care lingviști sînt împotrivă? Cei de azi nu contează! Noi mergem cu corifeii lingvisticii românești. Mergem cu Pușcariu!>>). Dar, între corifeii lingvisticii românești nu se poate să nu socotim și pe Densusianu și pe Philippide! Ca să nu mai spunem că și în legătură cu Pușcariu dl președinte a ales numai compromisul ultim pe care l-a făcut Pușcariu în 1932, după ce o viață întreagă fusese și se pronunțase deschis pentru scrierea cu î (din i), pe care o folosește și în dicționarul său etimologic din 1905, pe care a susținut-o la primul și la al doilea congres al filologilor români din 1925 și din 1926. Pușcariu și Densusianu, în 1932, au prezentat un proiect la Academie, prin care generalizau scrierea cu î (din i) și mențineau, în mod excepțional, pe â (din a), exact cum a fost din 1965 încoace, numai în familia cuvîntului român, pentru a satisface aici sentimentele naționale.

În Academia Română există numai doi lingviști; la vot unul dintre ei s-a opus, iar celălalt s-a abținut. Amîndoi luaseră și cuvîntul. N-a existat nici un raport făcut de un lingvist, dar la discuții au luat cuvîntul și cei doi lingviști. De altfel, amîndoi au cerut măcar amînarea problemei.

N.R. [Nota Redacției] : În numărul viitor, vom prezenta păreri ale romaniștilor care își desfășoară activitatea în străinătate și au participat la acest colocviu.

Articol publicat în Expres Magazin, numărul 24 (150), 23-30.06.1993, p. 20
============================================

============================================
Expres Magazin, numărul 25 (151), 30.06-07.07.1993, p. 20

ÎNLOCUIREA  LUI  Î  ESTE  NEJUSTIFICATĂ  ȘTIINȚIFIC

În rapoartele președintelui Academiei, referitoare la modificarea ortografiei, în articole din presă ale persoanelor care au afișat o suspectă grabă în a adopta punctul de vedere oficial, s-a făcut mare caz de faptul că scrierea cu â ar fi preferată de străini și că dincolo de granițele României scrierea cu î ar fi percepută ca o îndepărate de limbile romanice occidentale. Așa să fie? Au cuvîntul lingviștii participanți la colocviul de romanistică de la Tutzing.

Selecție și comentariu
Stelian Dumistrăcel

==========================================


Prof. dr. Eugen Coseriu
(Universitatea din Tübingen)

<<EU AM SCRIS ÎNTOTDEAUNA CU Î>>

Această, să-i zicem așa, foarte nepotrivită <<reformă>> ortografică se propune din motive cu totul neștiințifice; întoarcerea la grafia cu â pentru sunetul (î) din interiorul cuvintelor este o măsură care stînjenește progresul învățămîntului. Este legată și de foarte mari cheltuieli, pentru ce se va tipări, și ar trebui făcute din nou îndreptare ortografice și retipărite multe opere... Ea produce și o confuzie în Republica Moldova, care de-abia a scăpat de alfabetul chirilic și a adoptat grafia de la București și care luptă cu dușmani și ai ortografiei și ai limbii române din Republica Moldova.

Din partea mea, fiindcă am fost adus în cauză și s-a spus că eu aș fi pentru grafia cu â și că alți lingviști români din străinătate ar fi fost de aceeași părere, vreau să precizez că eu am scris totdeauna și romîn și Romînia cu î (din i). "Viața Romînească" a apărut totdeauna cu î și nici nu se pune aproblema latinității sau nelatinității: cu asta nu înțelegeam noi că s-ar nega latinitatea limbii române. Eu voi continua să scriu cu î din i !

================================

Prof. dr. Hans Martin Gauger
(Universitatea din Freiburg)

REVENIREA  LA  GOTICE

Alfabetul cu caracter latin a fost introdus în Germania în timpul lui Hitler, iar în 1945, deși ar fi existat toate motivele să se ia distanțele necesare față de acțiunile acestuia, nimeni nu a cerut revenirea la scrierea cu caractere gotice, cu fracturi.

================================

Prof. dr. Klaus Heitman
(Universitatea din Heidelberg)

 <<AVOCAT>>  AL  LATINITĂȚII

Eu cred că revenirea la ortografia din 1932 ar constitui un act anacronic, depășit. Nu m-am mirat, fiindcă era de înțeles, din motive politice, că presa română din exil (nu toate publicațiile, dar cele mai multe) a păstrat întotdeuna vechea ortografie.

Mi-a făcut însă o impresie foarte ciudată. Din punct de vedere practic, cred că ceea ce înlesnește învățarea limbii române, învățarea scrierii nu este altceva decît ortografia care există acum. Argumentul (?!) de care am auzit abia acum, că în străinătate ne-am îndoi de caracterul latin, de esența latină a României, dacă se menține ortografia actuală, este pur și simplu absurd! Caracterul latin al limbii române este așa de evident, încît nu trebuie subliniat printr-o reformă ortografică.

==============================

Prof. dr. Maria Iliescu
(Universitatea din Trento și Innsbruck)

REFORMA  DIN  ANII '50  A  FOST O  REFORMĂ  ȘTIINȚIFICĂ

Cred că ar trebui să-i rog (pe lingviștii din România -- n.n. [S.D.]) alături de lingviștii care au fost aici, să ia o poziție mai hotărîtă față de <<Hotărîrea>> neadecvată care s-a luat în legătură cu <<reforma>> ortografiei. Este vorba de o proastă înțelegere a reformei ortografice ce a avut loc în anii '50 și care a fost o reformă științifică, chiar dacă s-a făcut în ani care au fost grei din punct de vedere politic. Reforma de atunci a avut baze științifice și nu politice!

================================

Prof. dr. Giuseppe Piccillo
(Universitatea din Catania)

INTRODUCEREA LUI Â ESTE MAI ALES POLITICĂ, IRAȚIONALĂ

După părerea mea, introducerea noului semn â este mai ales politică, irațională. În loc să simplifice sistemul, pune pe străin în poziția să nu știe cînd să folosească pe î și cînd pe â. Eu am studiat toate argumentele prezentate de diferitele părți și sper ca, foarte repede, Academia Română să revină asupra hotărîrii luate.

=================================

O MOȚIUNE - APEL

În încheierea discuțiilor, prof. Eugen Coseriu, care avea să constate cu satisfacție că <<fără nici o excepție, toți lingviștii străini au fost de acord cu respingerea "reformei" propuse de Academie>> a supus la vot pentru toți cei prezenți următoarea moțiune: <<Subsemnații, cercetători în domeniul românisticii și prieteni ai României, reuniți la colocviul de lingvistică românească de la Tutzing, considerăm nejustificată științific și neoportună practic, inclusiv pentru străinii care învață limba română, înlocuirea literei î (din i) cu â(din a) în interiorul cuvintelor.>>

Moțiunea-apel a fost adoptată în unanimitate.

=================================

Stelian Dumistrăcel

Răspunzînd întrebărilor puse de colegii româniști din străinătate, participanții din țară la această reuniune au evocat diferite aspecte ale punerii în practică a hotărîrii respective. Personal am subliniat faptul că, pentru specialiștii și pentru oamenii de cultură din țară și din Republica Moldova, este foarte importantă cunoașterea opțiunii profesoriului Coseriu, după ce un alt membru de onoare al Academiei Române, reputatul lingvist Alf Lombard, a susținut, de asemenea, netemeinicia schimbării în discuție. Fiind consultat în mod expres de către conducerea Academiei, savantul suedez a apreciat că în ce privește respectarea raportului optim dintre sunet și literă, reformatorii din 1953 au realizat un deziderat de consecvență prin generalizarea scrierii cu î, iar în 1965 au introdus, cu tact, o rezervă cu caracter tradiționalist referitoare la scrierea cuvîntului român și a numelui țării, drept care D-sa votează <<pentru statu-quo>> (răspunsul a fost publicat în nr. 10/1992 din "Limba Română").

În condițiile în care lingviștii din țară sînt desconsiderați, opinia savanților din străinătate constituie un puternic argument pentru a ne opune inducerii în eroare a publicului cultivat, spre a crea o stare de spirit în virtutea căreia se poate vota sau opta pentru o anumită poziție din sentimente sau resentimente. Altfel riscăm ca însăși schimbarea periodică a ortografiei să devină o <<caracteristică>> a limbii române.

Articol publicat în Expres Magazin, numărul 25 (151), 30.06-07.07.1993, p. 20
================================
<-----------------Sfîrșitul citatului---------------->

Edited by Crugasic, 02 September 2012 - 20:04.


#240
Crugasic

Crugasic

    Junior

  • Grup: Members
  • Posts: 273
  • Înscris: 06.01.2011
Lingviştii citaţi în articolul precedent nu sînt singurii care s-au opus campaniei drăgăniste de schimbare a ortografiei. În fapt, la vremea respectivă, marea majoritate a lingviştilor romîni şi străini respingeau ortografia pe care voia s-o impună preşedintele Academiei prin votul unei majorităţi de nespecialişti. Lingviştii au scris articole în ziare şi au încercat să-i aducă la raţiune pe cei care se lăsau intoxicaţi de propaganda academică, arătînd că nu există argumente ştiinţifice pentru o învechire şi complicare a ortografiei, aşa cum era preconizată de preşedintele Academiei, Mihai Drăgănescu. Unul dintre lingviştii care şi-au apărat reduta ştiinţifică în faţa atacului drăgăniştilor a fost Theodor Hristea, profesor la Universitatea din Bucureşti, a cărui argumentaţie este redată mai jos. Notele de subsol au fost marcate cu steluţe şi au fost intercalate în text. Am adăugat unele precizări scurte între paranteze drepte şi am îngroşat unele porţiuni mai importante din text.


<-----------------Începutul citatului---------------->
Theodor Hristea

PLEDOARIE  PENTRU  SCRIEREA  CU  Î  (DIN  I)

1. Încercarea de a reactualiza o normă ortografică, pe care specialiştii o considerau definitiv înmormîntată, merită să fie atent discutată cu atît mai mult cît, de data aceasta, tentativa de reformă porneşte chiar din sînul Academiei Române*.

* Notă: Vezi broşura intitulată: Raportul domnului academician Mihai Drăgănescu, preşedintele Academiei Române, asupra unor îndreptări ale ortografiei limbii române, prezentat în Adunarea generală a Academiei Române din data de 31 ianuarie 1991 (Acelaşi raport a fost publicat şi în revista "Academia", nr. 4 din ianuarie 1992).

Din raportul citat mai jos, precum şi din concluziile la care a ajuns Adunarea generală a Academiei rezultă cît se poate de clar că, la propunerea actualului său preşedinte, înaltul for cultural-ştiinţific ar dori să se revină, în esenţă, la scrierea cu â şi î aşa cum recomandau normele ortografice din 1904 şi 1932**.

** Notă: Aşa-zisele <<îndreptări ale ortografiei limbii române>>, cum sînt ele numite pleonastic (grec. orthos înseamnă chiar <<drept, corect>> !), vizează exclusiv această modificare, însă unii participanţi la discuţie au mai adăugat renunţarea la sînt (în favoarea lui sunt) şi generalizarea scrierii cu des- chiar atunci cînd acest prefix este pronunţat dez- (înaintea vocalelor sau a consoanelor sonore: b, d, g, l, m, n, r, v). Vezi mai ales articolul, în general neconvingător, semnat de Victor Iancu şi intitulat Ortografie ( "România literară", nr. 16 din 1991, p. 8).

Conform acestor norme [din 1904 şi 1932], care nu erau nici simple şi nici unitare, trebuia să se scrie â numai în interiorul cuvintelor, iar î la începutul şi la sfîrşitul acestora (ca în exemplele: câine, pâine, mână, mândru, gând, înclina, înconjura, coborî, doborî etc.). În anumite situaţii, aceeaşi literă î trebuia însă folosită şi în interiorul cuvîntului, ceea ce complica în mod absolut inutil vechea noastră ortografie atîta vreme cît se menţinea şi â cu aceeaşi valoare şi tot în poziţie medială. Situaţiile în care î apărea chiar în interiorul cuvîntului erau următoarele:

a) În formele flexionare ale verbelor terminate la infinitiv în -î (coborîm, coborîse, doborît, urînd, târîndu-se etc.);

b ) În derivatele cu sufixe ale aceloraşi verbe (de exemplu: chiorîş, coborîş, doborîtor, hotărîtor, urîţenie şi altele);

c) În derivatele cu prefixe adăugate la cuvintele care încep cu î (de pildă: neîntemeiat, neînţelegător, reîncadra, supraîncărca etc.);

d) În compusele al căror cel de-al doilea element constitutiv începe cu vocala î (spre exemplu: deînmulţit, deîmpărţit, capîntortură [un tip de ciocănitoare] sau bineînţeles). S-ar mai putea cita şi alte exemple sau situaţii pentru a se vedea cît de complicată sau chiar ilogică era regula ortografică în discuţie şi cît de necesară devenise schimbarea ei în direcţia simplificării. De altfel, încă din primele decenii ale secolului nostru [sec. 20], numeroşi cărturari au cerut modificarea acestei reguli [din 1904/1932], pe care cei mai mulţi lingvişti români n-au respectat-o niciodată ori s-au declarat deschis în dezacord cu ea. Neputînd reface aici întregul istoric al problemei, ne mulţumim cu citarea unei bibliografii (mai vechi sau mai recente), din care rezultă cît se poate de clar că preferinţele lingviştilor au fost aproape întotdeauna pentru semnul grafic î***.

*** Notă: Cu argumente plauzibile şi, adeseori, în mod foarte ferm s-au pronunţat pentru scrierea cu î: Sextil Puşcariu (vezi vol. Cercetări şi studii, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, pp. 6-7), Ovid Densusianu (vezi Opere, vol. I, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, pp. 574-575 şi 577), J. Byck, Noua ortografie şi istoria limbii române, în [revista] "Limba Română", III, 1954, nr. 6, pp. 27-30; Al. Graur, Mic tratat de ortografie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974, pp. 114-116; Flora Şuteu, Dificultăţile ortografie limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1968, pp. 105-109; Mioara Avram, Aspecte controversate ale normelor ortografice ale limbii române, în [revista] "Limba Română", XXII, 1983, nr. 1, pp. 9-10 (republicat în volumul autoarei: Probleme ale exprimării corecte, Bucureşti, Editura Academiei, 1987, pp. 60-69). Opţiunea pentru î a Mioarei Avram este clar exprimată şi pe larg justificată la paginile 63 şi 64 ale volumului său, unde se găseşte şi cea mai mare parte din bibliografia problemei de care ne ocupăm.

Cum specialiştii trebuie să aibă cuvîntul hotărîtor în orice domeniu de activitate, este clar că şi în cazul de faţă tot ei sînt cei mai indicaţi să decidă, chiar dacă problema în discuţie interesează un public din ce în ce mai larg.

2. După părerea noastră, cu oarecare eforturi chiar unii nespecialişti lipsiţi de prejudecăţi (îndeosebi latiniste) îşi pot da seama că vechea regulă ortografică [din 1904/1932] este criticabilă într-un grad foarte înalt, în primul rînd pentru că ea vine în contradicţie cu principala cerinţă a principiului fonologic, care stă la baza ortografiei noastre actuale [1953/1965] şi care ne recomandă să folosim o singură literă sau grup de litere pentru acelaşi fonem. Acesta şi este principalul motiv pentru care norma ortografică amintită [1904/1932] a fost modificată în 1953, trecîndu-se la folosirea unui singur semn grafic pentru aceeaşi realitate fonetică. În 1965 s-au făcut, totuşi, două concesii pe care le considerăm acceptabile sau chiar bine venite admiţîndu-se scrierea cu â în familia lexicală a substantivului şi adjectivului român, precum şi în unele nume proprii conform cu dorinţa purtătorilor lor****.

**** Notă: Mai ales grafia Romînia trebuia neapărat abandonată în favoarea celei actuale (România), care avea la bază atît o lungă tradiţie, cît şi o consacrare internaţională. În acest sens, vezi îndeosebi Emil Petrovici, Romînia sau România?, în "Tribuna" (Cluj), nr. 11 din 18 martie 1965, p.8.

S-ar mai putea face, eventual, şi alte concesii de amănunt (spre exemplu admiterea, în limba literară, a formei sunt alături de sînt), însă revenirea, după aproape 40 de ani, la o normă ortografică iraţională şi anacronică mi se pare cu totul inacceptabilă.

3. Este foarte adevărat că acad. Mihai Drăgănescu propune un fel de simplificare a regulii în discuţie, însă ea nu prezintă prea mare importanţă din moment ce e generatoare de noi inconsecvenţe [urmează un citat din raportul lui Drăgănescu]:

<<Spre deosebire de ortografia din 1904, adoptată şi de Dicţionarul Academiei [interbelice], nu vom scrie î, ci â în derivatele verbelor cu infinitivul în -rî, deci: amărât, chiorâş, coborâre, hotărâtor, mohorât, pârâş, posomorând, tăbărâse, târâtor, urâţenie...>>.*****

***** Notă: Vezi nota care însoţeşte anexa 1 a raportului citat, unde se mai fac şi alte precizări, dintre care atrage atenţia în special indicaţia: <<Vom scrie într'însul, dar dânsul>> (p.13), deci în primul caz cu apostrof! Să fie, oare, o simplă scăpare a autorului sau o tentativă (nemărturisită încă deschis) de <<reabilitare>> a apostrofului? Ceea ce putem garanta e numai faptul că unii intelectuali (din vechile generaţii) nu înţeleg nici utilitatea renunţării (aproape definitiv) la acest semn ortografic.

Precum vedem, rămîn în continuare două semne grafice pentru acelaşi fonem, se extinde folosirea literei â, iar, pe deasupra, ni se propune să scriem hotărî paralel cu hotărâtor sau mohorî alături de mohorât şi mohorâre. În chip cu totul legitim oricine se poate întreba de ce e necesar să folosim două litere complet diferite pentru notarea aceleiaşi vocale din flexiunea aceluiaşi verb ori din familia lui lexicală (cf. şi infinitivul coborî paralel cu derivatul coborâtor).

4. În sprijinul revenirii la scrierea cu â se aduce îndeosebi argumentul că această literă marchează mai bine latinitatea limbii noastre sau că ea simbolizează romanitatea limbii şi a poporului român. Din punctul de vedere al specialiştilor asemenea afirmaţii constituie tot ce poate fi mai naiv, iar, uneori, şi mai străin de adevărul ştiinţific. În realitate, specialiştii autentici sînt unanim de acord că nu în felul acesta se demonstrează originea latină a limbii noastre, pe care -- în treacăt fie spus -- nimeni n-o mai contestă la ora actuală. Pentru cei care continuă, totuşi, să-şi facă griji de această natură precizăm că, încă din prima jumătate a secolului trecut [sec. 19], Friedrich Diez, supranumit <<părintele filologiei romanice>>, a demonstrat în mod convingător latinitatea limbii române şi i-a acordat pentru totdeauna locul ce i se cuvine în cadrul familie de idiomuri neolatine******.

****** Notă: Vezi Friedrich Diez, Grammatik der romanischen Sprachen, (3 volume), Bonn, 1836-1844, şi Etymologisches Wörterbuch der romanischen Sprachen (apărut tot la Bonn în 1854).

Demn de subliniat este şi faptul că recunoaşterea latinităţii noastre lingvistice a avut loc într-o perioadă cînd noi foloseam încă alfabetul chirilic, la care am renunţat definitiv abia în anul 1860. Este de la sine înţeles că scrierea cu litere chirilice a mascat, în mare măsură, caracterul latin al limbii române, însă, pînă la urmă, acesta a fost recunoscut de către toţi cei care contează în domeniul romanisticii şi al lingvisticii generale. Iată de ce a încerca acum să redemonstrăm latinitatea limbii noastre prin complicarea ortografiei înseamnă a forţa uşi care sînt larg şi de multă vreme deschise.

5. Cei care susţin revizuirea actualei noastre ortografii [1953/1964] pierd din vedere şi alte lucruri, care nu pot fi în nici un caz neglijate. Astfel, recomandarea de a scrie câmp, câine, pâine, lână etc. (pentru a fi cît mai evident că ele provin din lat. campus, canis, panis, lana ş.a.) ar fi o concesie inutilă făcută etimologismului în ortografie. Şi aceasta pentru că, în alte cazuri, aceluiaşi â din cuvintele româneşti îi corespund vocalele latineşti e, i, o, u. Cf.: vânt (< lat. ventus), râu (< lat. rivus), adânc (< lat. aduncus) etc. Scriind, spre exemplu râs (în loc de rîs) ne îndepărtăm de etimonul latin risus şi acelaşi lucru se întîmplă în cazul lui râpă (< lat. ripa) sau al verbului a râde (< lat. rideo, -ere). Dacă am vrea să demonstrăm latinitatea limbii române şi prin scriere, ar trebui să revenim la vechiul şi complicatul sistem ortografic din secolul trecut [sec. 19], care folosea cinci litere prevăzute cu accent circumflex (â, ê, ô, û) pentru redarea vocalei î. Folosirea uneia sau alteia dintre literele citate depindea, desigur, de sunetul care îi corespundea lui î în etimonul latin. Se scria, spre exemplu lână, deşi toată lumea pronunţa lînă, pentru că la baza acestui substantiv stă latinescul lana. Tot aşa, cuvînt trebuia scris cuvênt, pentru că provine din conventus, iar fîntînă (al cărui etimon este lat. fontana) trebuia ortografiat atît cu ô, cît şi cu â, deci fôntână! Fiind vorba de o scriere prea complicată, cele cinci litere au fost reduse la două dintre ele, care apăreau mai frecvent şi care sînt â şi î. În majoritatea cazurilor, recurgerea la una sau la alta dintre cele două litere numai era acum dictată de raţiuni pur etimologice, deci nu se mai putea dovedi cu ajutorul ortografiei că un cuvînt provine din latină (vezi exemplele citate mai sus). Pe de altă parte, trebuia să scriem cu â chiar cuvinte de origine slavă, turcă, maghiară etc., dacă sunetul pe care îl nota acest semn apărea în poziţie medială. Din aceste motive şi din altele, prin reforma din 1953 s-a operat o nouă simplificare a sistemului nostru ortografic, admiţîndu-se o singură literă pentru un singur sunet.

6. Dintre cele două semne grafice care notau aceeaşi realitate fonetică a fost preferat î, printre altele fiindcă litera a (însoţită de un semicerc) mai notează şi vocala ă. Or, nu este normal să supraîncărcăm aceeaşi literă cu prea multe semne diacritice, care, mai ales în scrisul de mînă insuficient de îngrijit, pot da naştere la neclarităţi sau chiar confuzii propriu-zise. Repartizarea a două valori fonetice pentru fiecare din literele i şi a este mai recomandabilă decît notarea a trei foneme diferite cu ajutorul lui a prevăzut o dată cu semicerc şi altă dată cu circumflex.

7. Preferinţa pentru î se mai poate explica şi prin aceea că vocala în discuţie alternează, adeseori, cu i în flexiune şi în derivare. Cf.: vînd/vinzi, vînă/vine, cuvînt/cuvinte sau tînăr/tineri/tineret. Conform normei ortografice revizuite [1993] ar urma să scriem: vând, vinzi, vândut, vindea, vândusem, vânzător ş.a.m.d. Astfel de inconsecvenţe sau opoziţii grafice s-ar adăuga anomaliilor mai grave ale normei pe care o respingem categoric şi nu în ultimul rînd grafiilor hibride care constau în folosirea ambelor litere (î şi â) pentru notarea aceluiaşi sunet în interiorul aceluiaşi cuvînt! Iată numai cîteva exemple din mulţimea celor inserate în vechile dicţionar e ortografice ori în unele publicaţii actuale care nu se mai conformează normei în vigoare [1953, 1964]: întâi, întâlni, împământeni, înmormânta, întrucât, întâmpla, întâmpina, întârzia(t), învârti, însămânţa, însângera, înspăimânta, întâietate etc.

8. Cît de mari şi de numeroase ar fi complicaţiile pe care le-ar produce o nouă reformă ortografică a arătat mai ales Mioara Avram într-un adevărat studiu intitulat Diversiunea â şi publicat în două numere consecutive ale ziarului "România Liberă" din 13 şi 14 martie 1991. Cu bine cunoscuta sa competenţă şi autoritate, autoarea a făcut un amănunţit istoric al problemei şi a adus argumente dintre cele mai variate şi mai solide în sprijinul ideii că încercarea de revizuire a actualei noastre ortografii <<este total nejustificată şi anacronică>>.

Nădăjduim că Academia Română nu va încuraja diletantismul sau latinomania întîrziată şi că, pînă la urmă, vor învinge bunul simţ românesc, tradiţia noastră sănătoasă şi logica cea mai elementară*******.

******* Notă: Relativ recent, ortografia noastră din 1953 a mai fost apărată de Valeria Guţu Romalo în două articole intitulate: Ortografie (publicat în "România Literară", nr. 13 din 28 martie 1991, p.3) şi Ortografia românească (apărut în nr. 22 din 30 mai 1991 al aceleiaşi reviste).

Octombrie 1991

Facultatea de Litere
Bucureşti


Theodor Hristea
<-----------------Sfîrşitul citatului---------------->

În ultimul paragraf, Theodor Hristea şi-a exprimat speranţa că raţiunea ştiinţifică va învinge barbaria academică, dar evoluţia evenimentelor a demonstrat că s-a înşelat. El a intuit într-un mod extrem de lucid faptul că lupta lingviştilor se dădea nu numai cu amatorismul lui Drăgănescu şi al susţinătorilor lui, ci şi cu propaganda latinomană iniţiată de Academie în secolul 19 şi exercitată de atunci neîntrerupt asupra întregului popor prin învăţămîntul obligatoriu de stat.

Lingviştii şi istoricii romîni au evitat mereu să folosească termenul de "latinomanie", pentru a nu da impresia că atacă ideologia oficială care a stat la baza formării statului romîn, ideologie care a rămas în vigoare în fundal, indiferent de schimbarea regimurilor politice. Theodor Hristea a încălcat legea tăcerii şi a acuzat "latinomania întîrziată" (în fapt "retardată") pentru amestecul neştiutorilor agresivi de teapa lui Drăgănescu în treburile profesioniştilor limbii. Este clar că Theodor Hristea ajunsese la disperare şi îşi închipuia că barbarii academici se vor potoli atunci cînd vor apărea ca adepţii unei ideologii întîrziate, depăşite de vreme.

La acest moment este necesară o mică paranteză despre latinomani, pentru ca aceia care nu sînt în temă şi ajung la această discuţie prin intermediul unui motor de căutare, să înţeleagă cum stau lucrurile.

Latinomanii au reuşit performanţa propagandistică de a crea un popor care se crede genetic latin (adică de origine italică), fără să poată oferi nici cea mai mică dovadă raţională pentru asta. În scopul de a susţine identitatea etnică falsă pe care au creat-o pentru romîni, latinomanii aveau nevoie măcar de un simulacru de argument şi atunci au decis să modifice profund limba, în aşa fel încît ea să devină cît mai asemănătoare cu latina şi cu limbile romanice vestice.

Această acţiune propagandistică s-a realizat prin preluarea controlului asupra Academiei Române şi decretarea faptului că Academia este singura instituţie care decide în privinţa modului în care trebuie să evolueze limba romînă. Ce a urmat se ştie, adoptarea ortografiei etimologice (în fapt "latinologice"), introducerea barbarismului "sunt" în locul cuvîntului neaoş romînesc "sînt" şi umplerea în exces a limbii cu cuvinte de origine latină, franceză şi italiană, multe înlocuind în uz cuvinte romîneşti neaoşe. Prin trucul de a pune semnul egal între procentul de latinitate lexicală a limbii, umflat artificial, cu procentul de latinitate genetică al poporului, Academia le-a băgat în cap oamenilor faptul că ei au acelaşi procent ridicat de gene italice ca procentul ridicat de cuvinte de origine latină din limbă. Evident, este o minciună, însă propaganda ideologică umblă cu minciuni, nu cu adevăruri.

Mihai Drăgănescu nu era un latinoman adevărat, ceea ce ar fi fost şi penibil de altfel, el avînd numele de familie de origine slavă. Nu că un latinoman cu rădăcini slave ar fi reprezentat o premieră pe scena academică. Încă în secolul 19, latinomanul extremist Augustin Trifan, membru fondator al Academiei Române, avea şi el numele de familie de origine slavă, dar şi l-a schimbat fără probleme, rebotezîndu-se August Treboniu Laurian, nume cu ajutorul căruia putea să prostească lumea că e de origine latină pură şi să-şi aroge dreptul de a face cu vocabularul limbii romîne ceea ce făcuse cu propriul nume. Legătura dintre Laurian şi Drăgănescu este mai profundă decît pare la prima vedere ţinînd cont de distanţa în timp între ei. Ambii au fost ingineri filozofi şi ambii au profitat de faptul că au ajuns preşedinţi ai Academiei Române pentru a-şi bate joc în mod barbar de limba romînă, pe care au modificat-o după priceperea lor inginerească. Asemănările frapante din existenţa celor doi îi pot face pe cei cu preocupări paranormale să susţină că Mihai Drăgănescu a fost reîncarnarea lui August Treboniu Laurian, cu efecte la fel de devastatoare pentru limba romînă ca şi în viaţa anterioară.

Misiunea principală a lui Mihai Drăgănescu la Academie era salvarea academicienilor colaboraţionişti cu comuniştii. El a început să lucreze în acest sens imediat cum a ajuns preşedinte al Academiei, intuind faptul că va veni vremea în care academicienii vor trebui să răspundă pentru faptele lor de slugărnicie din timpul perioadei comuniste, printre care şi alegerea semi-analfabeţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu ca membri titulari (plini) ai Academiei.

Era deci nevoie urgentă ca după 1990 academicienii să poată înşela populaţia, în aşa fel încît aceasta să creadă că ei nu au servit comunismul, ba din contră, au avut de suferit în timpul comunismului. În acest sens Academia post-comunistă urma să iniţieze o campanie de imagine prin care să se lege peste timp cu Academia pre-comunistă, din perioada interbelică. Lumea trebuia să fie făcută să creadă că a existat o legătură continuă între cele două Academii, neîntreruptă de perioada comunistă. Evident că era vorba de o păcăleală, pentru că Academia pre-comunistă a fost desfiinţată de comunişti în 1948, fiind apoi reînfiinţată în acelaşi an, dar cu o componenţă drastic schimbată, care includea mulţi membri noi impuşi de comunişti, iar dintre membrii vechi doar pe aceia care aveau convingeri politice de stînga, deci erau de partea comuniştilor.


Mihai Drăgănescu ajunsese în 1990 preşedinte al unei Academii compromise de colaborarea strînsă cu regimul comunist şi în special cu cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu, deci nu avea o misiune uşoară. Trebuia să creeze o iluzie de percepţie în mintea poporului, prin care academicienii comunişti urmau să fie văzuţi ca academicieni democraţi, continuatori direcţi ai celor din perioada interbelică. Lucrul era greu, dar nu imposibil, ţinînd cont de realizările în materie de propagandă ale Academiei, dovedite constant încă de la formarea instituţiei. Iar cum specialitatea de bază a propagandei academice a fost mereu latinomania, Drăgănescu a înţeles că tot aceasta era cea care îi putea salva pe academicienii mînjiţi de colaborarea cu regimul comunist. Propaganda latinomană s-a bazat în principal pe modificarea limbii, ca urmare aceasta a fost şi strategia adoptată de Mihai Drăgănescu, pentru că eficienţa ei în prostirea populaţiei era dovedită de procentul enorm de spălaţi la creier care ieşeau din şcolile de stat, şi care credeau în toate minciunile propagandei latinomane care li se băgaseră în cap (poporul romîn este un popor genetic latin, limba romînă este 80% latină, etc.). Ceea ce a mers la elevi trebuie să meargă şi la populaţia generală, asta a fost socoteala lui Drăgănescu, şi într-adevăr nu s-a înşelat.

Dar, pentru impunerea schimbărilor ortografice era nevoie nu numai de votul cîştigat în plenul Academiei, ci şi de acceptarea lor de către Institutul de Lingvistică din Bucureşti şi de Ministerul Învăţămîntului, două instituţii fără colaborarea cărora votul academicienilor nu putea avea efect practic. În ce priveşte ministerul, lucrurile erau simple, ministrul fiind numit politic de către Frontul Democrat al Salvării Naţionale (FDSN), partidul creat şi condus de Ion Iliescu, vechi prieten al lui Mihai Drăgănescu. Cu Institutul de Lingvistică lucrurile erau mai complicate. Lingviştii se opuneau complicării ortografiei şi în calitatea lor de autori ai dicţionarelor oficiale (DEX şi DOOM) puteau transforma hotărîrea academicienilor de modificare a ortografiei într-o simplă bucată de hîrtie, care să nu fie luată în seamă de populaţie, pentru că nu avea girul specialiştilor.

Prin votul din 1993 din Adunarea Generală a Academiei, care stipula trecerea la ortografia Drăgănescu, nespecialiştii repurtaseră o victorie importantă împotriva specialiştilor (lingviştilor), dar nu cîştigaseră încă războiul. Lingviştii nu voiau să dea limba romînă pe mîinile unora care în marea lor majoritate nu aveau nici măcar cunoştinţe de bază în domeniul lingvistic, şi care votaseră ca inginerii după cum fusese stabilit de pucistul limbii pe nume Mihai Drăgănescu.

Lingviştii se retrăseseră pentru apărarea profesiei lor în Institutele de Lingvistică din ţară, pe care urmau să le transforme în cetăţi de apărare a limbii romîne în faţa hoardelor de barbari academici, care voiau să spargă zidurile ştiinţei cu berbecii propagandei latinomane mînuiţi de colaboraţioniştii comunişti. Asediul se anunţa unul de durată şi cu un rezultat incert, pentru că în secolul 20 lingvistica ştiinţifică devenise o materie mult prea solidă pentru a fi distrusă cu berbecii fantasmagorici ai latinomaniei. Însă Drăgănescu nu avea mult timp la dispoziţie, el trebuind să-i salveze pe academicienii colaboraţionişti cît mai repede posibil, altfel justiţia populară urma să-i facă să plătească scump pentru sprijinul nemijlocit acordat comuniştilor timp de 40 de ani. Aşa că Drăgănescu a făcut ceea ce se făcea în antichitate împotriva cetăţilor care rezistau asediilor prelungite. L-a asasinat pe conducătorul cetăţii şi a făcut în aşa fel încît în locul lui să fie ales un trădător, care să supună cetatea fără luptă atacatorilor.

Să recapitulăm situaţia de pe teren. Drăgănescu reuşise să-şi impună ortografia proprie cu ajutorul maşinii de vot a Academiei, pe care o controla ca un adevărat dictator, crescut la şcoala comunistă. Însă nu reuşise să-i facă pe lingvişti să accepte această ortografie iraţională şi neştiinţifică, înjghebată pe genunchi de un nespecialist care avea cu totul alte scopuri decît binele limbii romîne. În faţa acestei redute care nu voia să cedeze, Drăgănescu trebuia să găsească o soluţie, cît mai repede. Soluţia găsită de el a fost una cu adevărat dictatorială, în speţă terorizarea lingviştilor prin decapitarea Institutului de Lingvistică din Bucureşti, cel mai prestigios din ţară. Ion Coteanu, directorul institutului, nu era de acord ca ortografia limbii romîne să fie stabilită de un nespecialist, iar această opinie era împărtăşită şi de subordonaţii lui. Mihai Drăgănescu a decis să le dea o lecţie tuturor lingviştilor care i se opuneau, şi profitînd de faptul că Institutul de Lingvistică era subordonat Academiei, l-a dat afară pe Ion Coteanu în 1994, înlocuindu-l cu directorul adjunct, Marius Sala. Evident că primul lucru făcut de Marius Sala a fost să declare că Institutul de Lingvistică nu se va mai opune ortografiei inginerului Drăgănescu, ci din contră, o va adopta şi promova prin dicţionarele (DEX şi DOOM) şi gramatica elaborate de angajaţii institutului. Trădarea limbii romîne era completă, iar lingvistica ştiinţifică romînească era la discreţia academicienilor barbari...

Ce l-a făcut pe Marius Sala să trădeze cauza limbii romîne şi a colegilor lui lingvişti care se opuneau barbariei academice? Să fie oare obţinerea postului de director al Institutului de Lingvistică, împreună cu toate avantajele materiale ce derivau din aceasta? Foarte posibil, ţinînd cont de faptul că de cînd este director, Marius Sala a strîns o avere frumuşică, care îl face să fie printre cei mai bogaţi academicieni şi în mod sigur cel mai bogat lingvist din toată istoria lingvisticii romîneşti. Propria lui declaraţie de avere, pe care a fost obligat s-o facă publică în calitatea de vicepreşedinte al Academiei, demonstrează fără tăgadă bunăstarea lui materială, datorată în primul rînd indemnizaţiei de academician şi salariului de director al Institutului de Lingvistică din Bucureşti. Trădarea se pare că este profitabilă material, mai ales atunci cînd ea este făcută în schimbul unui post de conducere pe care ocupantul îl poate deţine pînă la moarte.

Nu trebuie însă uitat că Marius Sala este înainte de toate un latinoman, deci alianţa lui cu Drăgănescu a fost făcută şi din cauza convingerilor latinomane profunde, nu numai din cauza interesului material. Opinia lui Sala este că fenomenele fonetice atribuite de cei mai mulţi lingvişti influenţei limbii autohtonilor daco-geţi (de exemplu sunetele Ă, Î, Ş, Ţ) pot fi de fapt explicate prin evoluţia latinei vulgare. În CV-ul lui Sala de pe situl Academiei se spune: "În cartea Contribuţii la fonetica istorică a limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1970,  o serie de fenomene fonetice româneşti, interpretate până atunci ca rezultate ele factorilor externi (substrat [geto-dac], superstrat [slav]) au fost explicate prin factori interni, prin asemănare cu situaţia existentă în alte limbi romanice". Este evidentă încercarea lui Marius Sala de a diminua pe cît posibil influenţa limbii autohtonilor daco-geţi asupra limbii latine. Sigur că nu mă aştept ca această dezvăluire să-i facă pe dacomani să respingă ortografia Drăgănescu, sprijinită din toate puterile de Marius Sala, dacomanii fiind, împotriva oricărei logici, unii din cei mai respectuoşi adepţi ai ortografiei inginereşti-latinomane cu Â/sunt...

Indiferent de motivaţia latinomană sau/şi arghirofilică (iubitoare de bani) a lui Marius Sala şi a altor lingvişti care i s-au alăturat, de a susţine o ortografie a limbii romîne înjghebată de un inginer, realitatea este că istoria lingvisticii mondiale va consemna faptul că în anul 1993, în Romînia, forţele barbariei neştiinţifice au repurtat o victorie asupra forţelor civilizaţiei ştiinţifice şi au instaurat într-o ţară europeană o dictatură a neştiinţei şi propagandei în domeniul lingvistic.

Edited by Crugasic, 09 September 2012 - 00:44.


#241
Crugasic

Crugasic

    Junior

  • Grup: Members
  • Posts: 273
  • Înscris: 06.01.2011
Trucul drăgănist de a camufla salvarea academicienilor pătaţi de colaborarea cu comuniştii sub vălul unei acţiuni de restaurare a ortografiei interbelice era atît de transparent pentru cunoscătorii situaţiei adevărate, încît a apărut imediat o reacţie de opunere la mîrşăvia pusă la cale de Academie pentru a prosti poporul. Dar chiar dacă în presă au apărut articole care desfiinţau argumentele mincinoase invocate de preşedintele Academiei, Mihai Drăgănescu, şi chiar dacă în aceste articole se dezvăluia adevăratul motiv al schimbării ortografiei (salvarea scaunelor academicienilor colaboraţionişti cu comuniştii), opoziţia faţă de hotărîrea Academiei nu a avut succes. Explicaţia acestui insucces este foarte simplă. Cei care s-au opus samavolniciei academice au făcut greşeala gravă de a fi de acord ca în şcoală să fie predată ortografia Drăgănescu, care să fie singura considerată corectă pentru elevi şi studenţi. Evident că aceştia din urmă au ajuns să socotească ortografia drăgănistă ca fiind singura acceptabilă pentru limba romînă, din moment ce au fost învăţaţi aşa în şcoală şi au fost pedepsiţi dacă au făcut altfel.

Mihai Drăgănescu a folosit sistemul de învăţămînt ca pe o unealtă de propagandă în scopul de a perverti gîndirea copiilor în ce priveşte ortografia, făcîndu-i pe aceştia să folosească o ortografie înjghebată de un inginer. Elevii şi toţi ceilalţi care s-au lăsat prostiţi de Drăgănescu au ajuns astfel să fie mînjiţi nu numai cu păcatele neştiinţei, ci şi cu acelea ale academicienilor colaboraţionişti cu comuniştii.

Am să dau mai jos un articol scris de George Pruteanu, care cuprinde argumentele logice şi ştiinţifice contra folosirii lui  central. Transcrierea este fidelă, dar am adăugat unele mici clarificări între paranteze drepte şi am îngroşat unele pasaje care mi se par mai importante.

Articolul este bine scris şi cred că demonstrează încă o dată absurditatea ortografiei drăgănisto-latinomane. Din păcate, în ultimul paragraf al articolului, George Pruteanu îşi auto-sabotează demersul de reinstaurare a ortografiei normale, nepropagandistice. El nu a înţeles că revenirea la ortografia normală nu se poate face prin apelul la raţiune făcut pe "căile cuvenite", pentru simplul motiv că Academia a fost încă de la început o instituţie iraţională, dedicată promovării propriilor interese, sub acoperirea propagandei latinomane pe care o aruncă de fiecare dată în ochii credulilor. În plus de asta Academia s-a considerat mereu ca fiind deasupra tuturor instituţiilor statului, ca un fel de instanţă religioasă supremă a naţiunii în domeniul intelectual. Acest delir de putere al Academiei s-a manifestat printr-un extremism cvasi-religios, Academia încercînd să-şi impună cu forţa deciziile cele mai aberante cu putinţă, începînd cu ortografia latinologică greoaie din secolul 19 (fals numită "etimologică") şi terminînd cu ortografia inginerologică a lui Drăgănescu din 1993.

<--------Începutul articolului-------->
George Pruteanu

Â-UL  FĂRĂ  NOIMĂ

O DECIZIE NESERIOASĂ

Printr-o recentă dispoziţie a Ministerului Învăţămîntului, grafia cu <<â>> din a şi cu <<sunt>>devine obligatorie la examenul de admitere şi bacalaureat.

Decizia de mai sus -- care va face multă lume necăjită în rîndul elevilor şi părinţilor -- are ca bază hotărîrea postdecembristă a Academiei de a-l impune pe â, precum şi pe sunt (în locul lui sînt). Motivaţiile acestei hotărîri se situează la graniţa dintre naivitate, incompetenţă şi demagogie.

Trebuie spus, din capul locului, că ea a fost luată în ciuda opiniei contrare pe care o aveau specialiştii -- adică lingviştii. Au decis, într-o problemă de limbă, economişti, broşurişti [oameni a căror "operă" constă doar în broşuri nesemnificative, băgaţi în Academie pentru servicii făcute Partidului Comunist Român], fizicieni, orto-fizicieni [aluzie la Mihai Drăgănescu, autorul cărţii pseudo-filozofice "Ortofizica"], para-fizicieni şi alţi academicieni.



<<Î>> NU E COMUNIST

Cele două argumente referitoare la necesitatea lui â sînt absolut neştiinţifice, chiar ridicole. Mai întîi, s-a spus, reintroducerea lui â ar constitui repararea unei <<ticăloşii>> săvîrşite de comunişti. Da' de unde! Printr-o atare motivaţie politizantă, Academia încerca să-şi spele cu un gest, chipurile, spectaculos, păcatele grele, de linguşeală şi obedienţă partinică, din anii dictaturii, diluarea componenţei ei cu tot soiul de intruşi fără operă, prezenţi de altminteri, şi azi în corpul <<nemuritorilor>>. De fapt î-ul din i nu este cîtuşi de puţin o invenţie comunistă. În perioada interbelică, cercuri culturale dintre cele mai selecte foloseau exclusiv î-ul din i, fără să aibă nici o legătură cu bolşevicii. Amintesc doar grupul din jurul excelentei reviste "Viaţa Românească", unde scriau cu î marele lingvist Al. Philippide sau literaţi de talia unor G. Ibrăileanu, M. Sadoveanu, G. Topîrceanu. Aşadar, să mă ierte quasi-distinsul for, dar acest argument este o minciună.


<<Â>> NU ARATĂ LATINITATEA

Al doilea argument la fel de patetic trîmbiţat, a fost că prin scrierea cu â se evidenţiază originea latină a limbii noastre, dîndu-se peste bot duşmanilor care la ora actuală mai susţin contrariul. Las deoparte faptul că e o luptă cu vrăjmaşi închipuiţi: la acest sfîrşit de mileniu, trebuie să caţi cu lumînarea ca să mai găseşti vreun nebun (jiribombist) care să conteste latinitatea unei limbi unde 4 din 5 cuvinte (şi anume din cele mai uzuale) vin din graiul romanilor. Şi merg la fond.


NIŢICĂ  STATISTICĂ

Există un număr de cuvinte în care î-ul are la origine un a latinesc (cîmp, pîine etc.). Dar cîte sînt acestea? Al. Graur [lingvist, 1900-1988] a avut curiozitatea să verifice chestiunea prin <<testare>> pe litera M a celui mai mare dicţionar românesc: Dicţionarul limbii române, cel început de Sextil Puşcariu acum 90 de ani şi încă neterminat. A găsit 150 de cuvinte cu î. DIn acestea, doar 10 (zece) îl aveau dintr-un cuvînt latinesc cu a.

O altă cercetare, mai largă, a găsit că proporţia cuvintelor cu î care vin din latină e de cca 31 la sută, dar între acestea, numai jumătate (cca 15%) erau cu a la origine, în cealaltă jumătate î-ul provenind dintr-un: e, i, o sau u latinesc. Iar restul de 69 la sută din cuvintele cu î vin (sic) din slavă, greacă, turcă, maghiară, germană şi albaneză; chiar şi aici, cele la care î-ul provine dintr-un a nu-s mai multe de o treime. În concluzie, numai 1 din 7 cuvinte cu î ar avea îndrepăţirea de a se scrie cu â. Pentru 6 din 7 cuvinte, â-ul e înşelătorie. Pe lîngă â şi î, ca să fim consecvenţi ideii de marcare a etimologiei latine (cum s-a făcut o vreme în secolul trecut [sec. 19]), ar trebui introduse şi î din e (ê), î din o (ô) şi î din u (û). Iată cîteva exemple doveditoare.


Î-URILE DIN E, I, O ŞI U

Academia vrea să scriem câmp ca să dovedim inamiciilor că vine din campus. Foarte drăguţ. Dar dacă scriem a pârli (care vine din slavul parlia), în loc de a pîrli, ce dovedim? Sau cântar (care vine din turcescul kanta)? Sau a bântui (din maghiarul bantani)? Nu dovedim nimic, e prosteală.

Cuvînt vine din latinescul conventum, deci ar trebui scris cuvênt, nicidecum cuvânt. La fel pămênt (din pavimentum), tênăr (din tenerus), vênt (din ventus); rînd vine din sl. rendu, a mîntui din maghiarul menteni. Ce să caute <<â>> aici?

Luminare vine din lat. luminaria, a rîde din lat. ridere, rîu din lat. rivus; dîră din sl. dira; sîrmă din gr, dira; tacîm din turcescul takim -- de unde pînă unde <<â>>?

Fîntînă vine din lat. fontana; crîng din slavul crongu; lămîie din gr. limoni; gînd din magh. gond. La ce bun <<â>>?

Adînc vine din lat. aduncum; rîndunică din lat. hirundinella; dîrz din sl. druzu -- vedeţi vreun a?


ALTE  ARGUMENTE  CARE  ARATĂ  LIPSA  DE  ROST  A  LUI  Â

1. Ortografia românească e 99,5% fonetică: un anume sunet se reprezintă printr-o singură literă sau grup de litere. Şi viceversa. La ce bun să încălcăm flagrant şi masiv acest principiu de o simplitate şi claritate cu adevărat latine? Şi încă, să-l încălcăm cu nişte prevederi total arbitrare, fără nici un temei ştiinţific (râu, din rivus, dar înger din angelus). E un moft, ieşit din minţi lipsite de rigoarea latină.

2. Fonetic, î este net mai apropiat de i decît de a. Dovadă stau alternanţele de tipul vînd-vinzi, tînăr-tineri (î-ul se preface în i, niciodată în a). Tot aici se încadrează şi marele număr de cuvinte terminate în <<înt>>, care fac pluralul cu i: cuvînt-cuvinte, mormînt-morminte etc.



ÎNCHEIERE  PAŞNICĂ

Acest articol nu e o instigare la nesupunere. Îi rog pe elevi să-şi facă datoria şi să înveţe chisnovata [hazlia] regulă a lui â din a, ca să-şi ia examenele. După aceea, însă, îi rog şi pe ei, şi pe părinţii lor, şi pe specialişti şi pe toţi cei care ţin la frumuseţea şi limpezimea limbii române, să militeze pe căile cuvenite pentru eliminarea neserioasei dispoziţii a Academiei Române.

George Pruteanu: Articol în ziarul "Expres Magazin", numărul 10 (238), din 14-21.03.1995, p.14
<--------Sfîrşitul articolului-------->

Edited by Crugasic, 16 September 2012 - 05:41.


#242
florrea2

florrea2

    Active Member

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 3,999
  • Înscris: 05.09.2011
Bun...Drăgănescu. Dar acum nu mai e Drăgănescu șef la academie. O fi vreun alter ego al său? De ce oare persistă cu prostia asta?

#243
Crugasic

Crugasic

    Junior

  • Grup: Members
  • Posts: 273
  • Înscris: 06.01.2011
Motivația pentru care Academia nu vrea să îndrepte greșeala este că s-ar face de rîs pe plan internațional revenind relativ repede la o ortografie pe care a vrut s-o doboare cu orice preț. În fapt academicienilor le este frică să recunoască față de populație că schimbarea ortografiei din 1993 s-a făcut cu forța mașinii de vot a nespecialiștilor contra opiniei specialiștilor și a avut un scop ascuns care nu avea nimic de-a face cu cel afirmat oficial.

Culmea este că marea majoritate a lingviștilor romîni aflați azi în activitate par să se fi aliat cu academicienii în susținerea ortografiei Drăgănescu. Zilele astea lingvistul academician Marius Sala a fost sărbătorit cu prilejul împlinirii vîrstei de 80 de ani, prilej cu care a fost lansat și un volum omagial, intitulat "De ce am devenit lingvist", în care lingviști romîni și străini explică modul în care au ajuns să devină specialiști în domeniul limbii. Mult mai interesant ar fi fost însă un alt volum, intitulat "De ce am devenit drăgănist", în care Marius Sala și ceilalți lingviști ar trebui să explice modul în care au ajuns să promoveze o ortografie încropită de un nespecialist, care îi și disprețuia pe față.

#244
florrea2

florrea2

    Active Member

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 3,999
  • Înscris: 05.09.2011
Mie mi se pare că mai rău se face de rîs cineva care persistă într-o greșeală și nu pricepe nici cu multe explicații că a greșit.Domnilor academicieni specialiști în fizică, chimie, cibernetică, istoie etc li s-a explicat de către specialiști romîni și străini că e greșit ceea ce ei cred și fac.
Marius Sala e u latinoman notoriu care repetă toate clișeele pe care și le-a însușit cu aerul că face știință.

#245
Crugasic

Crugasic

    Junior

  • Grup: Members
  • Posts: 273
  • Înscris: 06.01.2011
Într-unul din mesajele precedente am dat un articol despre "Â"-ul fără noimă. Acum voi da o succesiune de două articole despre "SUNT"-ul fără noimă, fratele întru inutilitate lingvistică și mistificare latinomană al lui "Â". Aceste două articole au fost scrise de Romulus Vulpescu (poet și traducător), fiind publicate în anul 2000 în ziarul Timpul. În transcriere am respectat grafia originală.

<-----------------------Începutul articolelor------------------>
Romulus Vulpescu

SÎNT/SUNT  ȘI  LINGVIȘTII

În Hotărîrea din 19 decembrie 1991 (privind scrierea cu â), Academia Română propunea și un al doilea amendament (la normele ortografice din 1953) : <<fie utilizarea formei sînt, fie utilizarea formei sunt, procedîndu-se în mod similar în cuvintele derivate>>. Amendarea, de bun simț, este justificată, întrucît această coexistență e practicată curent și tacit în literatură de mai bine de 40 de ani (dacă luăm ca punct de calcul 1953). În realitate, cele două forme trăiesc în bună pace de peste un secol! Și nu văd nici un motiv pentru care n-ar continua s-o facă. În ceea ce mă privește n-am șovăit niciodată să profit de această bogăție de posibilități oferite de limba română: dubletele. Ele pot căpăta valori stilistice deosebite și utilizarea lor poate, spre exemplu, particulariza prin rostire două personaje (literare) diferite din punctul de vedere al instrucțiunii, al culturii, al obîrșiei. Pledeoaria mea pentru conviețuirea ambelor forme pare că face de prisos trecerea în revistă a istoricului chestiunii. Or, cunoașterea evoluției paralele a formelor sînt/sunt (și derivatele), deși confirmă îndreptățirea istorică și pe cea științifică a lui sînt, nu infirmă utilizarea stilistică a lui sunt.

Ce spun lingviștii? Sextil Pușcariu [lingvist, 1877-1948], în Dicționarul limbii române (tomul II, partea I, F-I), Imprimeria Națională, București, 1934, p. 109, la cuvîntul-matcă fi (a), verb de conjugarea a IV-a, înscrie expresia De când sânt; și-i citează pe Creangă, Povești (<<N-am sărit peste garduri, de când sânt), pe B.P: Hasdeu, Cuvente den bătruni, II, 1879, Cărțile poporane ale Românilor în secolul XVI (<<Că eu dintru tine sintu...>>) și, în fine, pe Neculce, Letopisețul (<<...scriind că sânt din tâlhari>>). La p.113, încheind articolul consacrat verbului a fi, Pușcariu arată că prezentul indicativ persoana întîi singular este sânt; că se pot întîlni forme arhaice și dialectale ca sâmt, sămt și, la Varlaam, în Carte românească de învățătură, 1643, sân, sâm. La fel, persoana I plural: sântem și sântém (arhaic și dialectal și, la Varlaam, <<sântem, sintem, simtem>>). La persoana a II-a plural: sânteți și sântéți (în Biblia de la București, 1688) și de asemeni, arhaic și dialectal și, la Varlaam, sănteți, sămteți, sinteți, simteți/simtéți/sentéți. În fine, la persoana a III-a plural: sânt (și săntu, sintu, în Cuvente den bătruni; și simtu, sâmtu, sân, în Varlaam). Apoi, distinsul lexicograf precizează: <<Formele sum, sunt, suntem, sunteți s-au introdus în limba literară prin școala latinistă>>.

August Scriban [lingvist, 1872-1950], în Dicționaru său din 1939, la cuvîntul-matcă sînt (p. 1209) afirmă că provine din latinescul sim, simus, sitis, sint (clasic sum, sumus, estis, sunt), <<de unde s-a făcut sîm (azi sînt), sem (apoi sîntem, azi sîntém), set (apoi sînteți, azi sîntéți), sînt>>. Și încheie: <<Sunt, suntem, sunteți îs latinizme inexistente în limba românească!>>.

Nu altceva susține și ilustrul Al. Rosetti [lingvist, 1895-1990], în lucrarea lui fundamentală, Istoria limbii române, I, Limba latină (Fundația pentru literatură și artă "Regele Carol II", 1940, pp. 139-140), arătînd că <<la persoana a III-a plural, sint a devenit sînt (formă normală în sec. al XVI-lea); sunt e o formă savantă, introdusă de școala latinistă în secolul al XIX-lea>>. Textul e reluat întocmai și în ediția a IV-a a lucrării (1964, pp. 136-137). Într-o lucrare de popularizare, Istoria limbii române. Noțiuni generale (ed. I, 1942, ed. a II-a, 1945), profesorul Rosetti scrie: <<Formele sântem, sânteți sunt analogice și refăcute după forma de pers. a 3-a sânt (forma normală din sint) + sem, seți. Forma cu u (sunt) este un latinism introdus în limbă de Școala ardeleană în secolul al XIX-lea>> (p.41)

La rîndul ei, Gramatica limbii române, editată de Academie, la București, sintetizează problema, descriind (în ambele ediții, 1954 și 1963) cît se poate de lămurit cum stau lucrurile: <<În secolul trecut a apărut scrierea sûnt, sûntem, sûnteți, sub influența latiniștilor, care scriau û în loc de î, pentru a face să se creadă că sînt provine din lat. sunt. Mai tîrziu s-a scris de mulți sunt, fără circumflex, și formele sunt, suntem, sunteți au pătruns chiar în pronunțarea unora, în locul formelor populare sînt, sîntem, sînteți>> (I, 1963, p. 280).
[...]

Romulus Vulpescu: Articol în ziarul "Timpul", XII, 44 (509), 1-7.11.2000, p. 20
[nu am transcris partea finală din articol, care conținea o scurtă prezentare a Școlii Ardelene, cea care a inițiat latinizarea artificială a limbii]

-------------------------------------------------------------

SÎNT/SUNT  ȘI  POEȚII

S-ar putea presupune că, măcar pînă la reforma ortografică din 1953, toleranța specifică democrației românești tradiționale (ante- și inter-belice) a funcționat și în domeniul privilegiat al ortografiei... Da și nu. Mai degrabă, datorită <<patriotismului romanic>> rău-înțeles, în domeniul imprimeriei (presă, cărți, acte administrative și de stat) s-a generalizat folosirea lui sunt. Indiferent dacă un autor sau un altul scria cu sînt (sânt) sau dacă, obligat de rimă, deși el, în mod curent, folosea pe sunt, punea de astă dată sânt, corectorii <<îl unificau>>. Această blajină <<teroare>> a ortografiei oficiale a sfîrșit prin a deveni a doua natură la mulți scriitori (care, cunoscînd istoria limbii, știau că sunt este o eroare) : un fel de auto-cenzură ortografică. Astfel, poeți reputați pentru grija lor de a folosi rime perfecte și nu asonanțe scriau (dovadă stau manuscrisele) sunt, chiar și cînd verbul nu rima cu adjectivele mărunt sau crunt, ci, de exemplu, cu un substantiv ca pămînt.

Am ales, pentru ilustrare, doi <<monștri sacri>> ai poeziei românești, doi poeți reputați pentru căutările și pentru desăvîrșirile lor prozodice: Eminescu și Macedonski; primul, de altfel, fiind și autor al unui Dicționar de rime. Ca pe-o curiozitate vrednică de luat în seamă semnalez faptul că nici unul dintre cei doi poeți citați n-a rimat vreodată sunt cu vreunul din cuvintele de rimă ce urmează: unt, funt, Sagunt, ciunt, amănunt, punt, cărunt, mărunt, crunt, înfrunt, confrunt (incluse de Eminescu în Dicționarul său de rime) ; de asemenea, nici cu bunt, grăunt, încrunt, descrunt, grunt. Afirmația mea categorică se întemeiază pe excepționala lucrare de specialitate a Olimpiei Berca, Dicționar istoric de rime (Dosoftei-Arghezi), Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, 367 pp. Menționez că sunt nu este inclus de Eminescu în dicționarul său [de rime], în schimb la grupul -ânt figurează sânt. Nu stărui, în ceea ce-i privește pe cei doi, asupra <<acrobațiilor>> lexicale pentru obținerea unei rime rare sau bogate, cu consoană de sprijin: mutații de accent tonic, variante dialectale, rime prin contragere... Din exemplele ce urmează se va vedea că sunt este o <<rimă>> falsă, un automatism grafic, și că poeții despre care vorbim lăsau cititorului grija de a restabili (mental sau oral) sunetul adevărat, real: înt, corespunzător cuvintelor cu această terminație. Toate cuvintele citate (argint, avînt, cînt, cuvînt, mormînt, pămînt, preasfînt, vînt) sînt <<rime>> -- de fapt, asonanțe -- la verbul sunt și fac parte din poezii scrise de Eminescu între 1867 și 1890 și de Macdeonski între 1883 și 1919.

EMINESCU
Ecò (1872) : <<Și văile sunt/ În aburi de-argint>>; Memento mori (1872) : <<... rîurile limpezi sunt/ .../ Cu boschetele de roze și cu crinii de argint>>. Oricum, deși asonantic, sînt ar fi fost mai aproape de argint. Prin nopți tăcute (1869) : <<Icoană-i sunt/ .../ Eu plîng și cînt>>. Scrisori din Cordun (cca 1874) : <<Un copil netrebnic sunt/ .../ Mi-ai legat acest cuvînt>>. Din lyra spartă... (1867) : <<... de cînd eu sunt/ .../ E în mormînt?>>. Scrisoarea I (1881) : <<... toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mînă de de pămînt>>. Scrisoarea a V-a (1886-1890) : <<Măgulite toate sunt/ De-a fi umbra frumuseții cei eterne pe pămînt>>.

MACEDONSKI
Perihelie (1886) : <<... luptătorul de-altădată nu mai sunt;/.../ Eu mă duc cu ochii-n ceruri, voi cu ochii în pămînt>>. Cu morții (1883) : <<Căci sunt/.../ În vînt>>. Plecare (1892) : <<De unde sunt și cine sunt/.../ În valuri s-aflu un mormînt>>. În răstriște (1893) : <<... așa cum sunt/.../ de-aș ști că merg către mormînt>>. Psalmi moderni, V, Zburam... (1892) : <<Sunt eu de vină sau nu sunt,/ Oh, Dumnezeule preasfînt>>. Dialogul morților (1901) : <<... discursurile sunt/ Ocale și ocală în fiece cuvînt!>>. Rondelul rozelor de august (1919) : <<Mai sunt încă roze mai sunt,/.../ Cînd ceru-l credeam pe pămînt// Pe-atunci eram falnic avînt.../ Mereu cînd zîmbesc uit și cînt>>.

Vă las pe dumneavoastră, cititorii, să judecați în cunoștință de cauză și, potrivit opțiunii fiecăruia, să folosiți fie numai una dintre cele două forme sînt sau sunt, fie, din rațiuni stilistice, după context, să faceți apel cînd la una, cînd la alta: deci să puneți la contribuție ambele posibilități. Dubletul sînt -- sunt (primul -- istoric și popular, cel de-al doilea -- savant) arată că limba română este bogată și îngăduie conviețuirea lexicală pașnică.
[...]

Romulus Vulpescu: Articol în ziarul "Timpul", XII, 45 (510), 8-14.11.2000, p. 20
[nu am transcris partea finală din articol, care conținea o mică anecdotă]
<-----------------------Sfîrșitul articolelor------------------>

#246
cleopatra00

cleopatra00

    Fleur-Noire

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 6,786
  • Înscris: 12.04.2009
Poate că, mai devreme sau mai târziu, se va găsi cineva suficient de înțelept încât să repare această eroare intenționată, astfel încât limba noastră să redevină ce a fost, adică o limbă naturală, ce vine dinspre popor, așa cum o vorbea și scria și Eminescu, dar și multi alții, și nu una creată artificial de către nespecialiști, în laboratoarele intereselor de grup, prin propagandă, minciună și dezinformare.

#247
AdiJapan

AdiJapan

    Active member

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 3,992
  • Înscris: 27.02.2006

View Postcleopatra00, on 29 septembrie 2012 - 19:22, said:

Poate că, mai devreme sau mai târziu, se va găsi cineva suficient de înţelept încât să repare această eroare intenţionată, astfel încât limba noastră să redevină ce a fost, adică o limbă naturală, ce vine dinspre popor, aşa cum o vorbea şi scria şi Eminescu, dar şi multi alţii, şi nu una creată artificial de către nespecialişti, în laboratoarele intereselor de grup, prin propagandă, minciună şi dezinformare.
Exagerați. În economia limbii scrierea este un detaliu minor, iar în economia scrierii regulile cu â și sunt sînt și ele un detaliu minor. Limba nu devine artificială numai din atît. Limba vine în continuare de la vorbitori, nu de la academicieni cu interese politice. Deci efectul gafei din 1993 asupra limbii e neglijabil, chiar dacă noi vorbim mult pe tema asta.

În schimb efectul gafei asupra seriozității Academiei e enorm. O Academie care pune nespecialiștii să ia decizii într-un domeniu de specialitate  suferă de o evidentă imaturitate, de neînțelegerea a ceea ce înseamnă să fii pe de o parte onest, iar pe de alta competent. Or la o instituție care se dorește un simbol al competenței supreme așa ceva e de neiertat. Reforma din 1993, prin motivele și mijloacele ei, va rămîne multă vreme o pată pe fruntea Academiei. Mihai Drăgănescu a vrut probabil prin inițierea și conducerea reformei să rămînă în istorie ca erou salvator al limbii, dar a rămas ca un mincinos, un propagandist, un om care își bagă coada unde nu-i fierbe oala. E marea greșeală a vieții lui, nu marea realizare cum probabil a crezut el.

#248
Crugasic

Crugasic

    Junior

  • Grup: Members
  • Posts: 273
  • Înscris: 06.01.2011

View Postcleopatra00, on 29 septembrie 2012 - 19:22, said:

Poate că, mai devreme sau mai târziu, se va găsi cineva suficient de înțelept încât să repare această eroare intenționată, astfel încât limba noastră să redevină ce a fost, adică o limbă naturală, ce vine dinspre popor, așa cum o vorbea și scria și Eminescu, dar și multi alții, și nu una creată artificial de către nespecialiști, în laboratoarele intereselor de grup, prin propagandă, minciună și dezinformare.

Tu aștepți să apară cineva, care fiind ales președintele Academiei i-ar determina pe academicieni să anuleze modificările făcute în 1993. E greu de crezut că s-ar putea întîmpla asta, dar nu imposibil. Trebuie totuși ținut cont de faptul că Academia nu și-a recunoscut niciodată greșelile, în nici un domeniu, cu atît mai puțin în cel ortografic, unde a tăiat și a spînzurat limba romînă după bunul plac.

Modificările din 1993 adoptate de Academie sînt o nenorocire pentru limba romînă a secolului 21, pentru că o învechesc, o complică și o handicapează, în condițiile în care trebuie să se lupte pe propriul ei teritoriu cu limba engleză, socotită de mulți romîni ca întruchiparea modernității, simplității și vioiciunii lingvistice. Însă din perspectivă istorică, ele par o nimica toată față de modificările adoptate în secolul 19, care desfigurau complet limba prin impunerea ortografiei latinologice și evident a unei ortoepii (pronunții) la fel de străine față de cea naturală. Și totuși Academia nu și-a cerut niciodată scuze pentru culpa îngrozitoare de a fi sabotat scrierea în limba romînă timp de 40 de ani, adică de la fondarea Academiei și pînă în 1904, cînd a fost adoptată o grafie cu alfabet latin cît de cît acceptabilă. Nu mai vorbesc de faptul că Academia nu și-a cerut scuze nici pentru cei 40 de ani de colaboraționism strîns cu regimul comunist, ani în care membri marcanți ai Academiei interbelice (ca de exemplu C. Rădulescu-Motru), dați afară din noua Academie, trăiau și mureau în mizerie, în timp ce noii academicienii făceau parte din nomenclatura comunistă și ca urmare dispuneau de privilegii mari față de populația obișnuită.

Cu alte cuvinte, a aștepta ca Academia să-și îndrepte singură greșelile, înseamnă a aștepta degeaba. N-a făcut-o niciodată și e greu de crezut că o va face acum, ținînd cont de faptul că academicienii se socotesc din toate punctele de vedere deasupra populației obișnuite, care e bună doar să le plătească indemnizațiile enorme și restul de avantaje de care dispun fără să dea socoteală nimănui. Din cauza acestui delir de superioritate elitisto-latinist, academicienii au disprețuit întotdeauna limba naturală vorbită de popor, lucru care s-a perpetuat de la înființarea Academiei și pînă azi. Scopul Academiei la înființarea ei a fost să distrugă limba romînă populară și s-o înlocuiască cu limba elitei latinomane. Numai eșecul dezastruos la nivel practic al acestei limbi artificiale create de latinomani a putut salva limba romînă de la dispariție. Nu a salvat-o însă din mîinile latinomanilor, lucru care se va petrece doar atunci cînd Academia nu va mai avea nici un cuvînt de spus în domeniul lingvistic, așa cum este normal într-o țară modernă, unde normarea limbii e lăsată în grija specialiștilor (lingviștilor), care trebuie să fie adepții științei pure, nu ai vreunei ideologii. Exemplul limbii engleze, pe care nu o handicapează nici o Academie este relevant, această limbă fiind vorbită inițial doar pe o insulă de mărimea Romîniei, pentru ca azi să fie răspîndită pe tot globul.

Academicienilor nu le pasă că fac greșeli, uneori enorme, care afectează populația ce-i întreține prin impozitele plătite la bugetul de stat, de unde primește anual bani Academia. Atîta timp cît își păstrează scaunele și își primesc banii, lor nu le pasă că se fac de rușine sau de rîs, așa cum nu le pasă nici politicienilor. În fapt, academicienii sînt politicienii științei și culturii, cu diferența că ei nu sînt aleși de către populație, ci formează un club închis, în care alegerea de noi membri se face prin negocieri cvasi-politice între membrii deja existenți, grupați în diverse fracțiuni, din care cele mai cunoscute sînt cea a oamenilor de litere și cea a oamenilor de știință. Acestea s-au aflat încă din anii 1990 pe poziții antagoniste, determinate de lupta pentru cucerirea funcțiilor de conducere, cele care permit gestionarea veniturilor, în principal a banilor primiți de la bugetul de stat.

Lipsa de rușine a academicienilor post-decembriști este proverbială, în ultimii ani ei dorind să li se construiască un Panteon multifuncțional, pentru a-și odihni oasele în decor monumental, ca răsplată pentru marile servicii pe care în delirul lor de superioritate își închipuie că le-au adus țării din 1990 încoace. Nu contează că aceste servicii sînt în fapt deservicii, ca de exemplu modificarea nesăbuită a ortografiei, cea care a dat o lovitură grea limbii romîne în cel mai prost moment posibil și a făcut-o să alunece pe o pantă descendentă, din care nu s-a oprit nici azi.

Ținînd cont de istoria Academiei și de faptul că alegerea de noi membri se face doar cu votul celor existenți, e greu de crezut că va putea apărea prea curînd un conducător luminat al Academiei, care să-și ceară scuze în numele instituției pentru greșelile făcute și să repare ce mai poate fi reparat. Repet, nu e imposibil, dar ar putea fi prea tîrziu și este oricum irelevant, pentru că pretenția Academiei de a continua exercitarea unui control politic în Romînia asupra unor domenii științifice (lingvistica și istoria) este de neacceptat în epoca modernă.

Limba nu le aparține academicienilor, ci poporului romîn, cel care a creat-o și nu a abandonat-o în momentele ei grele, așa cum au abandonat-o academicienii de azi, cei care au lăsat să se impună la calculatoare scrierea semi-analfabetă, fără diacritice. Iar pentru că limba aparține poporului, acesta trebuie să combată deciziile aberante ale Academiei care handicapează limba, ca urmare trebuie să scrie doar conform limbii populare și naturale, cu Î peste tot și cu SÎNT. Și mai ales trebuie să le deschidă ochii și altora, spunîndu-le adevărul despre modul în care a fost modificată ortografia limbii romîne în 1993 de către niște nepricepuți care și-au văzut doar propriul interes, acela de a-și păstra scaunele de academicieni și după căderea comunismului.

Edited by Crugasic, 30 September 2012 - 21:37.


#249
obilici

obilici

    Junior

  • Grup: Members
  • Posts: 166
  • Înscris: 08.05.2009
Oare dacă s‑ar accepta ambele variante — sînt și sunt — ar fi așa o nenorocire?

Personal, prefer și folosesc întotdeauna „sînt”. Dar, dacă nu se poate renunța la „sunt”, ar trebui măcar să se admită și „sînt”, mi se pare o concesie mult mai mică decît „cireși” sau „byți" (pentru care avem „octeți”, deși în istoria informaticii au existat baiți care nu erau octeți, dar în prezent nu mai există).

#250
Crugasic

Crugasic

    Junior

  • Grup: Members
  • Posts: 273
  • Înscris: 06.01.2011

View Postobilici, on 20 octombrie 2012 - 07:01, said:

Oare dacă s-ar accepta ambele variante — sînt și sunt — ar fi așa o nenorocire?

Da, ar fi o nenorocire pentru latinomani, pentru că astfel nu s-ar mai putea realiza spălarea continuă la creier a romînilor chiar şi după ce aceştia părăsesc şcoala. Propaganda latinomană s-a bazat dintotdeauna în mod covîrşitor pe limbă, aceasta fiind modificată în aşa fel încît să poată susţine aproape de una singură teoria identitară latinomană, după care romînii sînt în principal urmaşii genetici ai latinilor antici, adică ai romanilor italici. Atunci cînd un romîn scrie cu ortografia "Â/sunt", el sau ea se auto-infectează permanent cu propaganda latinomană, pentru că această ortografie este una latinologică, ce pune pe primul plan descendenţa romînei din latină şi pe cale de consecinţă, descendenţa romînilor din latini. Punerea semnului de egalitate între planul lingvistic şi cel genetic este găselniţa simplă a propagandei latinomane, care a reuşit să prostească un popor din Europa de Est că este de sînge Occidental (italic-latin), pentru că limba pe care o vorbeşte este provenită din Vestul Europei.

Latinomanii urăsc cuvîntul neaoş "sînt" şi sunetul neaoş "Î", pentru că ambele s-au născut aici şi nu au fost aduse de coloniştii romani. Tot ce este neaoş este respins de latinomani, care se consideră născuţi din textele latine clasice. Ca urmare, scopul lor este desfiinţarea părţilor neaoşe ale limbii romîne, distrugerea caracteristicilor ei specifice, cele care-i dau identitatea. Din această cauză, autohtonul "sînt" a fost înlocuit cu barbarismul "sunt", iar în ce-l priveşte pe autohtonul "Î", s-a dorit de-a dreptul excluderea lui din limbă, şi pentru că nu s-a putut realiza asta, s-a decis slăbirea lui prin scindarea scrierii acestui sunet în aşa fel încît să i se înjumătăţească importanţa în cadrul limbii scrise. Răutatea latinomană faţă de acest sunet este dusă la extrem şi această îndîrjire nu poate fi explicată decît prin faptul că el e de origine dacă sau slavă, iar cînd aud de daci sau slavi, latinomanii scot foarfeca şi taie cît pot de mult din limbă, pentru ca numai părţile de origine latină să iasă în evidenţă.

View Postobilici, on 20 octombrie 2012 - 07:01, said:

Personal, prefer și folosesc întotdeauna „sînt”. Dar, dacă nu se poate renunța la „sunt”, ar trebui măcar să se admită și „sînt”, mi se pare o concesie mult mai mică decît „cireși” sau „byți" (pentru care avem „octeți”, deși în istoria informaticii au existat baiți care nu erau octeți, dar în prezent nu mai există).

Aici nu-i vorba de preferinţa subiectivă pentru un cuvînt sau altul. E vorba de a alege obiectiv, în cunoştinţă de cauză cu privire la istoria limbii, între un cuvînt neaoş, autohton, vioi, care s-a format înăuntrul limbii vorbite pe teritoriul unde locuiesc romînii şi un cuvînt străin, greoi, care nu s-a păstrat în nici o limbă romanică tocmai pentru că este greu de pronunţat în vorbirea liberă. Faptul că au existat trădători care au impus cu forţa barbarismul "sunt" în limbă, trebuie să-i facă pe cei care ţin la adevărata limbă romînă să respingă această ingerinţă propagandistică în limbă care handicapează comunicarea prin voce, încetinind-o şi făcînd-o să sune artificial. E vorba deci de a respinge trădarea lingvistică iniţiată şi perpetuată de latinomani, a cărei consecinţă ultimă este situaţia extrem de grea a limbii de azi.

Latinomanii secolului 19 au propovăduit trădarea limbii romîne în folosul limbii latine, francomanii secolului 20 în folosul limbii franceze, iar ultimii de pe listă, anglomanii, propovăduiesc azi trădarea în folosul limbii engleze. E vorba de o succesiune de trădări care nu ar fi fost posibilă dacă nu ar fi existat latinomanii, cei care au deschis Cutia Propagandorei şi s-au apucat să modifice limba în sensul înstrăinării ei cît mai puternice faţă de rădăcinile neaoşe.

Scrisul fără diacritice de azi, cel care desfiinţează fonetica limbii scrise, este o invenţie latinomană din secolul 19, pe care anglomanii de azi şi-au însuşit-o cu bucurie, dîndu-şi mîna cu latinomanii din Academie, cei care au încurajat tacit această degradare atît de vizibilă a limbii scrise. În acest fel literelor nelatine Ă,Î,Ş,Ţ le scade prestigiul şi ajung să fie percepute de populaţie ca nişte litere de categoria a doua care nu merită să stea alături de literele alfabetului latin originar, deci care în ultimă instanţă trebuie scoase din limbă. Este vechea tactică a Academiei aplicată şi în secolul 19, cînd s-a propus scoaterea din limbă a cuvintelor de origine nelatină, iar primul pas a fost tipărirea dicţionarului lui Laurian şi Massim, unde cuvintele socotite de origine nelatină erau puse într-un glosar separat de dicţionarul propriu-zis, urmînd să li se aplice "soluţia finală". Aceeaşi "soluţie finală" le paşte şi pe diacritice dacă romînii nu conştientizează faptul că scrierea fără ele le face jocul latinomanilor şi anglomanilor, adică unor trădători de limbă, care ar fi bucuroşi dacă limba romînă ar fi înlocuită cu limba pe care o iubesc ei.

În concluzie, cine ţine la limba romînă neaoşă, adevărată, naturală, trebuie să folosească "Î" peste tot, pentru a-i reda acestui sunet importanţa pe care o are în cadrul limbii şi pentru a înlătura anatema aruncată asupra lui de către latinomani. La fel şi în ce-l priveşte pe "sînt", un cuvînt dat afară din limba lui de către nişte trădători, pentru care nu există pedeapsă mai mare decît aruncarea ideologiei pe care o susţin ei, latinomania, la coşul de gunoi al istoriei. Numai în acest fel va fi eliberată limba romînă de sub dictatura latinomană, care a făcut un rău imens limbii şi comunicării între romîni.

P.S. În legătură cu "baiţi", "byţi" şi "octeţi" trebuie citite discuţiile de mai jos:

https://groups.googl...1d33a2fd0?hl=ro

http://groups.google...3bfb3693572bc0c

Edited by Crugasic, 20 October 2012 - 19:28.


#251
Crugasic

Crugasic

    Junior

  • Grup: Members
  • Posts: 273
  • Înscris: 06.01.2011
Am arătat în mesajele precedente reacţia negativă a lingviştilor la hotărîrea abuzivă a Academiei din 1993 de modificare a ortografiei. Dar sarcina punerii în practică a abuzului ortografic a revenit nu lingviştilor, ci profesorilor de romînă. Din păcate, aceştia au trădat cauza limbii romîne, acceptînd să predea elevilor o ortografie făcută de un inginer electronist, pentru care limba romînă a fost mijlocul de a salva scaunele şi privilegiile comuniştilor din Academie. Rezultatul acestei trădări se vede azi, anume starea deplorabilă a limbii romîne, cea mai gravă din toată existenţa ei de pînă acum.

În marea lor majoritate, profesorii de romînă au acceptat ca după 1993 să-i mintă pe elevi că ortografia Drăgănescu este cea mai bună, iar ortografia anterioară era proastă, cînd de fapt ei ştiau prea bine că lucrurile stăteau complet invers. Profesorii de limbă romînă de după 1993 s-au transformat în propagandişti în slujba inginerului de la conducerea Academiei, care se visa un nou Ceauşescu, priceput în absolut orice domeniu şi pe care specialiştii trebuiau să-l asculte cu supunere, indiferent ce decizii aberante lua. Trebuie spus însă că Drăgănescu l-a întrecut pe Ceauşescu în ce priveşte încrederea în capacitatea de a se pricepe la orice, pentru simplul fapt că Ceauşescu, deşi s-a amestecat într-o mulţime de domenii, de la agricultură la istorie, nu s-a amestecat niciodată în lingvistică, lăsînd grija limbii romîne în seama specialiştilor. Ei bine, Mihai Drăgănescu şi-a întrecut maestrul şi s-a amestecat în lingvistică, vrînd să demonstreze întregii lumi că îl poate completa pe Ceauşescu în aşa fel încît nici un domeniu de activitate să nu scape de interferenţa comportamentului dictatorial.

Profesorii de limbă romînă ar fi trebuit, în calitatea lor de specialişti ai limbii, să protesteze vehement la modificarea ortografiei făcută de nespecialistul Mihai Drăgănescu. Ei trebuiau să refuze s-o pună în practică, dezvăluindu-le elevilor adevăratul motiv pentru care inginerul voia să schimbe ortografia, anume salvarea colegilor lui academicieni care colaboraseră cu regimul comunist. Dar în loc de asta, profesorii au trădat limba, cea de pe urmă căreia ei îşi cîştigau pîinea, şi s-au aliat cu nepricepuţii din Academie, care au folosit limba în interesul lor personal, reuşind prin lovitura de propagandă a schimbării ortografiei să-şi păstreze privilegiile materiale şi în noul regim.

Ar fi fost logic ca odată cu trecerea timpului, profesorii de romînă să se trezească şi să-şi dea seama că au participat la un act samavolnic, care a iniţiat reacţia în lanţ a degradării limbii romîne. Dar asta ar fi însemnat ca ei să-şi recunoască greşeala de a fi sprijinit ortografia inginerească a lui Drăgănescu, ceea ce ei n-au vrut şi continuă să nu vrea s-o facă. Ca urmare, profesorii din ziua de azi sînt în situaţia de a apăra ortografia Drăgănescu cu şi mai mare ardoare, tocmai pentru a nu ieşi la iveală contribuţia lor nocivă la propagarea unei ortografii concepute de cineva care nu avea o pregătire de specialitate.

Profesorii de limba romînă îşi închipuie poate că limba va supravieţui fără probleme chiar şi cu ortografia drăgănesciană, pentru că ea nu face rău limbii. Este evident că se înşeală amarnic. Evoluţia constant descendentă a limbii de după 1993 demonstrează că schimbarea ortografiei a fost ca un fel de virus SIDA pentru limbă, scăzîndu-i enorm capacitatea de apărare, în aşa fel încît azi ea nu se poate apăra în faţa unei limbi străine care îi invadează teritoriul, anume engleza. Generaţiile de elevi care au fost învăţate să scrie cu Â/sunt dispreţuiesc cel mai mult limba romînă, dar în acelaşi timp iubesc engleza (o limbă germanică), cu o pasiune pe care n-au avut-o niciodată pentru romînă sau limbile romanice vestice (italiana, franceza, spaniola, portugheza). Ortografia drăgănesciană a băgat în structura limbii virusul neştiinţei, care o paralizează de-a dreptul, împiedicînd-o să lupte pentru supravieţuirea ei. Asocierea dintre inginerie şi latinomanie se dovedeşte letală pentru limba romînă, care a ajuns să fie devorată de engleză încetul cu încetul.

Şi pentru că a venit vorba despre profesorii de romînă, e timpul să aflăm şi părerea lor despre tema discuţiei de faţă. Ceea ce se observă foarte uşor e faptul că profesorii de romînă nu prea îşi fac simţită prezenţa pe internet, adică nu prea există situri sau bloguri personale unde să-şi exprime opiniile despre viaţa lor profesională şi despre obiectul profesiei lor, limba şi literatura romînă. Asta nu înseamnă că astfel de situri nu există, ci doar că sînt extrem de puţine, comparativ cu numărul mare de profesori de romînă. Iar dacă siturile profesorilor de romînă sînt puţine, articolele unde să fie dezbătute de ei modificările ortografice din 1993 sînt încă şi mai puţine. Am găsit totuşi două, scrise relativ recent, adică în ultimul an.

Primul articol este scris de Răzvan Codrescu pe blogul lui. Autorul a fost profesor de romînă timp de 16 ani, după care a ieşit din învăţămînt pentru a deveni scriitor şi editor. El este un adept al ortografiei normale (Î/sînt) şi susţine că unul din motivele care l-au făcut să renunţe la profesorat este schimbarea din 1993 a ortografiei. Articolul de pe blog începe cu o introducere scrisă în 2011, după care continuă cu argumentaţia ştiinţifică contra ortografiei Â/sunt, preluată dintr-un articol de ziar publicat de autor în 1994, şi se sfîrşeşte cu notele explicative. Am să dau mai jos cîteva fragmente din el, transcrise fidel, la care am adăugat îngroşarea unor paragrafe care mi se par mai importante. Recomand citirea integrală a articolului, pentru că în fragmentele alese de mine nu se află argumentaţia ştiinţifică (foarte bine prezentată), ci doar luările de atitudine ale autorului contra ortografiei din 1993.

<------------------------------Începutul citatului-------------------------------->
http://razvan-codres...utocamilei.html

ZODIA  STRUŢOCĂMILEI
O caracteristică generală a vieţii publice româneşti din 1990 încoace este aceea că nu s-a făcut (sau s-a făcut greu şi cu întîrziere) ceea ce trebuia să se facă, dar în schimb s-au luat, în pripă şi cu o uşurinţă adeseori iresponsabilă, fel de fel de măsuri de care nu era nici o nevoie şi ale căror consecinţe s-au dovedit în cel mai bun caz nule, iar în cel mai rău caz dezastruoase. Printre cele cu consecinţe literalmente dezastruoase se numără şi reforma ortografică impusă de Academia Română în 1992, care a dus la o derută şi confuzie fără precedent în utilizarea scrisă a limbii, nu numai în rîndul publicului larg, dar chiar şi în rîndul celor care trăiesc din scris (literaţi, jurnalişti, traducători etc.).
[...]
În ce mă priveşte, nu pot accepta, ca filolog, ortografia oficială în vigoare şi nici n-o pot pretinde sau recomanda altora (este şi acesta unul dintre numeroasele motive pentru care am renunţat la profesorat, după 16 ani de “activitate didactică”). Nu  mă aflu într-o frondă solitară, ci mă alătur altora – unii mult mai avizaţi şi mai prestanţi decît mine – care au adoptat aceeaşi poziţie şi din aceleaşi raţiuni (şi în lumea editorială, şi în lumea presei, şi în lumea universitară).
[...]
Reforma ortografică de la 1953 (pusă în aplicare în anul următor şi uşor revizuită în 1965) a reprezentat definitivarea firească – chiar dacă într-un context mai puţin firesc – a unui proces de o sută de ani de consolidare a ortografiei fonetice româneşti. Timp de aproape patru decenii această ortografie, ce a împins consecvenţa fonetică pînă la ultimele ei limite rezonabile, şi-a dovedit funcţionalitatea cu prisosinţă, atît în sfera scrisului, cît şi în cea gramaticală, răspunzînd tendinţei fireşti a oricărei limbi vii spre simplificare şi regularizare. Contextul politic ingrat a făcut ca unii să o recepteze doar ca pe “o agresiune împotriva limbii române”. Totuşi, judecînd fără patimă, această reformă ortografică a fost, cu sau fără intenţia tuturor factorilor implicaţi, unul dintre puţinele lucruri pozitive realizate în comunism.

Nefirească şi neştiinţifică, pînă la absurd şi pînă la ridicol, apare, în schimb, contra-reforma ortografică postdecembristă, săvîrşită în pripă şi fără competenţă, din raţiuni precumpănitor extra-lingvistice (şi în mare măsură demagogice). Ea vine în răspărul a o sută de ani de evoluţie fonetică a ortografiei româneşti, aducînd complicaţii desuete şi inutile, al căror efect derutant întunecă şi mai mult atmosfera incultă şi semianalfabetă în care trăim. Înainte de toate, se cuvine arătat că este pentru prima oară cînd o pretinsă „reformă ortografică” nu aduce nimic nou (dovadă că Academia actuală nu are nimic de spus sub raport strict ştiinţific)!

Sîntem chemaţi, de fapt, la un compromis chinuit între sistemul ortografic 1904/1932 şi sistemul ortografic 1953/1965. Aşa, de pildă, ni se indică scrierea cu â în situaţiile tradiţional prevăzute, dar nu şi scrierea cu apostrof (în locul căruia rămîne generalizată cratima, cu unele excepţii lăturalnice). Sau ni se indică înlocuirea lui sînt cu sunt, conform ortografiei tradiţionale, dar rămîne în vigoare abolirea lui -u final fără valoare fonetică (pe care, din considerente etimologiste, ortografia tradiţională îl conserva, ca-n războiu, traiu, voiu etc.). Deşi se insinuează o întoarcere reparatorie la ortografia interbelică/antecomunistă, se păstrează în cea mai mare parte “cuceririle” reformei de la 1953/1965, derivate toate din aplicarea consecventă a principului fonetic (care are şi destule implicaţii gramaticale), adică tocmai a acelui criteriu pe care recenta reformă îl relativizează. Astfel, vom scrie a dezarma, iar nu a desarma; trebuie, iar nu trebue; sufăr, iar nu sufer; gheaţă, iar nu ghiaţă; tinereţe, iar nu tinereţă ş.a.m.d. Reiese, cu bunele şi cu relele lui, un hibrid aproape arbitrar, după chipul şi asemănarea “Academiei ruşinii naţionale” (cum s-a dovedit că nu fără dreptate a fost calificată spre finele secolului trecut, prin raportare la statura cultural-ştiinţifică şi moral-spirituală a prea multora dintre membrii ei, formaţi şi propulsaţi în vremea comunismului sau a neocomunismului clientelar din primii ani de după 1989).
[...]
E destul de sigur că şi fără comunism ortografia ar fi fost reformată în acelaşi sens. Fonetismul scrierii româneşti nu este o problemă politică. Cînd este transformată însă într-o problemă politică, ea ne aruncă în ridicol şi în arbitrar. Este ceea ce a reuşit să facă Academia postcomunistă, fără să ţină seama de părerea adevăraţilor specialişti (români sau neromâni) şi lăsînd problemele limbii române la discreţia unor demagogi incompetenţi, foşti rîndaşi ai regimului comunist, preocupaţi acum să-şi cosmetizeze imaginea şi să ne arunce cu praf în ochi. Căci, cu excepţiile cîtorva personalităţi culturale autentice care s-au pretat la asemenea complicitate (şi cel mai rău îmi pare că printre ele s-a numărat şi ZOE Dumitrescu-Buşulenga – viitoarea Maică Benedicta), partizanii perfizi ai întoarcerii la vechea ortografie au fost tocmai comuniştii mai mult sau mai puţin recondiţionaţi, care şi-au făcut socoteala că, votînd o măsură care nu-i costa nimic, vor face o bună impresie de răspundere patriotică în noul context “democratic”. E regretabil că reprezentanţi onorabili ai generaţiei mai vîrstnice, inclusiv cei trecuţi prin închisorile comuniste, s-au grăbit cu naivitate să aprobe această cacealma, din motive sentimentale sau resentimentare. Mi se va spune că au precumpănit duioasele “nostalgii”: să scriem noi iarăşi, peste cadavrul comunismului, la 1992, cum am învăţat în copilăria noastră de la 1929! E ca şi cînd am decreta, în baza aceloraşi “nostalgii” (o, cît de omeneşti!), că ţăranii ar trebui să umble din nou în opinci, iar şcolarii din clasele primare să folosească din nou tăbliţe şi condeie de cretă…

Nici nu-i de mirare că din acest entuziasm decerebrat n-a ieşit vreo înviere a conştiinţei naţionale, ci doar un haos total în materie de ortografie şi limbă în general, lăsat moştenire unor generaţii care habar nu mai au de înfruntările ideologice şi de dramele sentimentale ale secolului XX.

E tot mai greu de anticipat ce ne va aduce viitorul. Faptul că mai există totuşi catedre universitare, publicaţii şi edituri care continuă să opună rezistenţă aberaţiilor academice, precum şi haosul ortografic pe care reforma din 1992 l-a generat în şcoli şi în mass-media, cu efecte parcă tot mai grave pe an ce trece şi a căror scadenţă nu se poate să nu vină, toate acestea mai îngăduie speranţa că pînă la urmă vom ieşi din “zodia struţocămilei”, că probitatea ştiinţifică şi realismul civic vor triumfa asupra inerţiilor paseiste şi intereselor ideologice, că, în fine, energiile noastre reformatoare vor ajunge cîndva să se exercite şi acolo unde ar fi cu adevărat nevoie de ele. Căci sînt în ţara aceasta atît de multe de reformat încît faptul de a fi început de la ortografie seamănă mai degrabă cu o… diversiune.

http://razvan-codres...utocamilei.html
<-----------------------------------Sfîrşitul citatului------------------------------->

Există unii care au impresia că Mihai Drăgănescu a făcut un gest reparator, reinstaurînd în 1993 ortografia existentă înaintea venirii comuniştilor la putere. Acest lucru nu e adevărat, iar Răzvan Codrescu o dovedeşte foarte clar, arătînd că ortografia din 1993 este în fapt un amestec între ortografia din perioada interbelică şi ortografia din perioada comunistă. Tocmai din această cauză, ortografia din 1993 trebuie numită "ortografia Drăgănescu", după numele neinspiratului ei compilator şi împilator.

Dacă toţi profesorii de romînă ar fi gîndit ca autorul articolului de mai sus, atunci modificarea ortografiei din 1993 n-ar fi avut nici o şansă de a se impune. Din păcate, se pare că Răzvan Codrescu este excepţia, şi nu regula. Majoritatea profesorilor de romînă acceptă fără crîcnire toate indicaţiile aberante transmise pe cale ierarhică, chiar şi în cazul în care sînt venite din partea unor nespecialişti, care nu au habar de faptul că o limbă trebuie să fie cît mai eficientă, adică să permită cît mai uşor comunicarea verbală şi scrisă între oameni.

Edited by Crugasic, 18 November 2012 - 08:31.


#252
AdiJapan

AdiJapan

    Active member

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 3,992
  • Înscris: 27.02.2006
Supunerea oarbă a profesorilor de limba română a avut probabil în mare măsură motive practice, personale. Dacă nu respectau noua normă ortografică s-ar fi văzut în situația de a alege între a-și pratica profesiunea (cu condiția renunțării la încăpățînare) și găsirea altei surse de pîine.

Dar un al doilea motiv este faptul că și profesorii de română, ca de altfel majoritatea covîrșitoare a românilor, au în general impresia că tot ce ține de limbă să stabilește undeva sus și orice s-a stabilit acolo sus devine literă de lege. Ei au convingerea că Academia e Dumnezeul limbii. Nu contează cum și de ce a stabilit Academia ceva, contează doar că a făcut-o. Tot ce-i rămîne românului de făcut e să se supună. Mai strînge din dinți, mai înjură, mai comentează, dar se supune.

De-asta vedem adesea în România situații care în alte părți ar fi ridicole. Întreabă cineva: „Cuvîntul ăsta se scrie corect cu un i sau cu doi?” Răspunde altcineva: „În dicționar e cu un i, deci așa e corect.” Și amîndoi au impresia că discuția s-a terminat, că problema e total lămurită. Nu, nu e lămurită! Întrebarea cheie este „de ce?”. Nu trăim în dictatură, nu sîntem cățeluși în lesa scurtă a cuiva, lucrurile se stabilesc într-un fel sau altul pentru o rațiune, nu pentru că așa a grăit cineva, acolo sus. Sînt legitime (și din punct de vedere intelectual sînt chiar obligatorii) întrebările: „De ce s-a stabilit așa?”, „Care este regula sau principiul general din care rezultă că așa trebuie?”, „Care e raționamentul care a dus la decizia asta?”.

Dar românul nu se complică să ceară argumente. El se mulțumește că a primit un ordin. Și îl execută.

Iar celălalt român, cel aflat acolo sus, știe asta. Și atunci nu se mai sinchisește să dea explicații. Ori le dă în dorul lelii, de formă.

Anunturi

Chirurgia cranio-cerebrală minim invazivă Chirurgia cranio-cerebrală minim invazivă

Tehnicile minim invazive impun utilizarea unei tehnologii ultramoderne. Endoscoapele operatorii de diverse tipuri, microscopul operator dedicat, neuronavigația, neuroelectrofiziologia, tehnicile avansate de anestezie, chirurgia cu pacientul treaz reprezintă armamentarium fără de care neurochirurgia prin "gaura cheii" nu ar fi posibilă. Folosind tehnicile de mai sus, tratăm un spectru larg de patologii cranio-cerebrale.

www.neurohope.ro

0 user(s) are reading this topic

0 members, 0 guests, 0 anonymous users

Forumul Softpedia foloseste "cookies" pentru a imbunatati experienta utilizatorilor Accept
Pentru detalii si optiuni legate de cookies si datele personale, consultati Politica de utilizare cookies si Politica de confidentialitate