Jump to content

SUBIECTE NOI
« 1 / 5 »
RSS
PINNED Black Friday 2018

Upgrade placa video pentru config...

Florin Iordache a facut semne obs...

Sunet la pornire
 MuiePSD a ajuns la un nou nivel: ...

Var tid är nu

Toshiba Qosmio G35-AV600

taxe dupa infiintarea pfa sau srl
 Evolio x5 / Ulefone Paris - nu ma...

Sute de pasari au murit, se pare,...

Cum se mai promoveaza sovinismul ...

Bocitoarele PSD au inceput sa jel...
 Importanta unui internship

Plita incorporabila Studio Casa

Semnaturi false in acte oficiale

unde gasesc fizica plasmei pentru...
 

Verbul „a fi”

- - - - -
  • Please log in to reply
304 replies to this topic

Poll: Pronunția lui „sunt” (228 member(s) have cast votes)

Cum pronunță familia, prietenii, colegii dumneavoastră?

  1. În jurul meu toată lumea pronunță cu u. (44 votes [19.21%])

    Percentage of vote: 19.21%

  2. În jurul meu majoritatea pronunță cu u. (51 votes [22.27%])

    Percentage of vote: 22.27%

  3. În jurul meu proporția este cam de 50% / 50%. (52 votes [22.71%])

    Percentage of vote: 22.71%

  4. În jurul meu majoritatea pronunță cu î. (55 votes [24.02%])

    Percentage of vote: 24.02%

  5. În jurul meu toată lumea pronunță cu î. (27 votes [11.79%])

    Percentage of vote: 11.79%

Cum credeți că ar trebui să pronunțăm?

  1. Neapărat cu u. (110 votes [48.03%])

    Percentage of vote: 48.03%

  2. Neapărat cu î. (45 votes [19.65%])

    Percentage of vote: 19.65%

  3. Fiecare cum s-a obișnuit. (74 votes [32.31%])

    Percentage of vote: 32.31%

Vote Guests cannot vote

#289
Crugasic

Crugasic

    Junior

  • Grup: Members
  • Posts: 273
  • Înscris: 06.01.2011
<--------------------------Începutul citatului-------------------->
D. Macrea : ORTOGRAFIA  CU  LITERE  LATINE  A  LIMBII  ROMÎNE -- Partea 3

După 1880, în fruntea luptei pentru o ortografie fonetică se găsesc Al. Lambrior, H. Tiktin, Al. Philippide, M. Gaster și I. Bianu. Acceptînd proiectul de ortografie de la 1879-1881, în măsura în care el promova fonetismul, Al. Lambrior combate complicațiile lui etimologiste, susținînd teza justă că scrierea trebuie să se bazeze pe "un fonetism neturburat de considerații etimologice", pe "tradiția literară și pe formele dialectale vii cele mai apropiate de dînsa". El consideră inutilă scrierea cu s dublu în cassă, massă, rassă, deoarece omonimii există în toate limbile, fără ca sensul cuvintelor să fie alterat, el rezultînd din context. Lambrior combate de asemenea scrierea sce, sci pentru ște, ști și susține scrierea lui ă și î așa cum o avem și astăzi [în 1961]. Combătîndu-l pe Maiorescu, pentru care î era numai o variantă, fără valoare funcțională, a lui ă, el arată că î este un sunet al limbii romîne tot atît de caracteristic ca și ă și că nu este un sunet străin, cum credeau latiniștii, ci un sunet specific romînesc. "Alt fenomen, scrie Lambrior, ce s-a petrecut în sînul limbei romînești, fără nici o înrîurire a vreunei alte limbi, este ivirea sunetelor întunecate ă și î. Ele sînt o notă caracteristică ce deosebește limba noastră de celelalte limbi romanice și fixează marginea între limba romînă și latina populară".

Ideile progresiste ale lui Lambrior, care a avut curajul să-l combată pe Maiorescu chiar în publicația Junimii, au fost continuate după moartea prematură a acestuia (1883) de către H. Tikitin. "Principiul de la care avem a pleca la stabilirea ortografiei romîne,, scrie Tiktin, nu poate fi îndoielnic în ziua de astăzi. Este fonetismul pur, care cere ca scrierea să stea în cea mai perfectă armonie posibilă cu pronunțarea, baza dreptei scrieri fiind dreapta vorbire. Norma supremă a pronunțării, legitimul stăpînitor al limbii, este uzul celor culți, ca și al celor ce vorbesc dialectul literar". Tradiția literară, arată Tiktin, trebuie observată cu strictețe, abaterile de la ea fiind permise numai cînd uzul general al limbii se va îndepărta de uzul limbii scrise pînă acolo încît o reformă a scrierii se va arăta necesară în interesul înțelegerii. Cînd există pronunțări care nu se pot corecta fiindcă uzul literar este ezitant, se va ține seama de felul de a vorbi al acelor orașe și cercuri în care limba literară se vorbește mai corect. După el, sînt de preferat formele muntene, la care nu există contradicții cu tradiția literară. Tiktin ținea seama de influența continuă și reciprocă între scris și pronunțare, în evoluția lor neîncetată, arătînd că adaptarea scrierii la pronunțare și a pronunțării la scrierea literară servește scopul principal al vorbirii, care este comunicarea. Prin aceasta el subliniază eroarea capitală a etimologiștilor, care, neținînd seama de evoluția firească a limbii, voiau să readucă formele scrierii la starea lor primitivă. Deoarece, în limba romînă, arată Tiktin, limitele între dialectal și literar nu sînt fixate cu precizie, scrierea trebuie să urmărească a întări ceea ce este îndeobște primit și să fixeze ceea ce este fluctuant. Prin școală și prin cultură în general, limba se nivelează și uzul literar se impune. În acea epocă, fonetismul a mai fost susținut cu vigoare de M. Gaster și, mai tîrziu, de I. Bianu.

Mișcarea literară de după 1880 -- care cîștigase o mare autoritate și care folosea scrierea fonetică --, activitatea teoretică și practică a lingviștilor progresiști menționați mai sus, precum și acțiunea diferitelor grupuri de intelectuali , mai ales profesori, însuflețiți de dorința de a avea o ortografie fonetică corespunzătoare uzului și tradiției noastre literare, au dus la reforma ortografică elaborată de Academia Romînă în 1904.

Reforma din 1904, al cărei autor a fost Ioan Bianu, a plecat de la principiul just că fiecare sunet al vorbirii trebuie să se scrie prin una și aceeași literă. Ea a fost prima noastră ortografie academică elaborată pe baze fonetice propriu-zise. Această reformă introduce scrierea diftongilor ea și oa în locul lui é și ó, elimină pe sce și sci, introducînd scrierea fonetică ște, ști, elimină pe , generalizînd scrierea cu z (zece și nu ḑece), introduce scrierea cu z pentru s intervocalic în neologisme (poezie, filozofie, fizică, în loc de poesie, filosofie, fisică), suprimă semnul scurtimii de pe i semivocalic și de pe i șoptit final, iar u final mai e menținut, fără semnul scurtimii, numai în forme ca ochiu, unchiu pentru a se deosebi singularul de plural (ochi, unchi). Se mențin însă două semne paralele pentru î: î la începutul și la sfîrșitul cuvintelor sau în interiorul derivatelor, cînd primul element se termină cu î sau al doilea element începea cu acest sunet (începe, hotărî, hotărîre, reîntoarce) și â (român, cânta, fiindcă derivă din lat. romanus, cantare). S-au menținut, de asemenea, s dublu în cassă, massă, rassă și numeroase forme paralele ca limbei și limbii, mănușă și mănușe, țapăn și țeapăn, galben, galbăn și galbin ș.a. Impusă în publicațiile Academiei Romîne, în școală și în administrație, ortografia de la 1904 n-a fost nici ea respectată decît parțial, din cauza lipsei de autoritate a Academiei și a fluctuațiilor pe care le conținea; diferitele edituri, publicații și personalități culturale dădeau curs liber preferințelor personale în chestiuni de amănunt.

De aceea, întîiul Congres al filologilor romîni, ținut la București între 13 și 15 aprilie 1925, făcîndu-se ecoul cerințelor generale pentru reglementarea problemelor ortografice controversate, a fixat, în programul său de lucru, problema ortografiei;  ea este, în mod semnificativ, astfel formulată la punctul 3: "stabilirea pentru limba romînă a unor norme care să înlăture dezorientarea ce stăpînește în scrierea ei". Punctul a fost dezbătut pe larg de Congres și în sesiunile din 1926 și 1927, făcîndu-se numeroase propuneri, care au fost  înaintate Academiei Romîne. Discuțiile asupra vorbirii și scrierii corecte au fost foarte vii între cele două războaie mondiale, la ele luînd parte, în afară de lingviști, presa zilnică și aproape toate periodicele noastre de cultură. Aceste discuții, fluctuațiile numeroase din scriere și propunerile Congresului filologilor au obligat Academia Romînă să procedeze, în 1932, la o nouă reformă a ortografiei, cu intenția de a remedia lipsurile celei din 1904.

Comisia însărcinată cu reforma ortografică, din care au făcut parte Sextil Pușcariu, Ovid Densusianu și Ioan Bianu, a plecat de la principiul că fonetismul nu poate fi urmat cu consecvență, deoarece sîntem legați de un alfabet prea sărac pentru a reda toate nuanțele pronunțării. În consecință, trebuie să renunțăm la principiul fundamental al fonetismului care cere să avem pentru fiecare sunet un semn și fiecărui semn să-i corespundă un singur sunet. În al doilea rînd, principiul scrie cum vorbești este înlăturat de faptul că fiecare vorbim altfel și că orice sistem ortografic e numai temporar, căci limba este în necontenită evoluție. Ortografia fiind o haină convențională pentru redactarea vorbirii în scris, ea trebuie să fie fonetică, trebuie să renunțăm la distincții pe care nu le putem face cu mijloacele neperfecte ce ne stau la dispoziție. Ortografia trebuie să țină seama de tradiție și de simțul gramatical înnăscut al fiecărui om. Plecînd de la acest punct de vedere relativist, care lăsa poarta deschisă pentru numeroase fluctuații și interpretări subiective, bazate pe simțul gramatical înnăscut, ortografia din 1932, deși a corectat unele lipsuri ale celei din 1904, a menținut numeroase fluctuații și, de asemenea, resturi de etimologism. Regulile ei sînt cuprinse și explicate în Îndreptarul ortografic elaborat de Sextil Pușcariu și de T.A. Naum, apărut în 1932, care conține și un vocabular de cuvinte a căror scriere a fost considerată dificilă.

Rațiuni pur etimologice au menținut în ortografia din 1932 cele două semne deosebite de î (î și â) pentru unul și același sunet. Se scria Român, pâne și pâine, mâne și mâine, cânta pentru că aceste cuvinte să se asemene mai mult cu romanus, panis, manis, cantare. Se scria în, începe, înțelege ca să se vadă asemănarea cu formele latine in, incipere, intelligere. În unele neologisme se păstra s intervocalic: filosofie, vitesă, dar poezie. Ovid Densusianu s-a situat în această privință pe poziția retrogradă de a susține menținerea lui s intervocalic în toate neologismele romanice.

Cel mai mare defect al acestei reforme l-au constituit însă numeroasele inconsecvențe, fluctuații și confuzii. Pentru categorii asemănătoare de cuvinte se recomandau forme diferite de scriere: greșală, dar îndrăzneală; groaznic și obraznic, dar glesnă și cismă; gheată, dar ghiară; încheagă, dar chiamă; umor, dar humoristic. Se admitea să se scrie atît blândețe, cît și blândeță, bătrânețe și bătrâneță, dar se socotea corectă numai forma tristețe. O inconsecvență asemănătoare exista în scrierea formelor de genitiv-dativ singular substantivelor feminine, admițîndu-se ca egal îndreptățite formele: limbii și limbei, lumii și lumei. Se menținea u final la unele substantive: unchiu, ochiu, obiceiu, deși el dispăruse de mult din rostirea literară. Menținerea lui a fost motivată prin necesitatea de a deosebi singularul de plural, dar în realitate era o rămășiță nemărturisită de etimologism.

Ca și în 1904, Academia Romînă, neputînd impune ortografia ei decît în publicațiile proprii și în școli, lăsa și de dat aceasta scrierea supusă interpretărilor subiective. Numeroși scriitori, profesori, ziariști, cu oarecare notorietate, scriau în felul lor propriu formele de genitiv-dativ sau de plural, cuvintele compuse sau numele străine, ignorînd normele oficiale. În scrierea numelor de persoană își făcuse drum tendința cosmopolită de a întrebuința foarte des consoane duble și y: Elly, Nelly, Nicky, Lya etc.

După 23 August 1944 scrierea limbii romîne cerea o nouă reglementare, în lumina experienței aplicării regulilor din 1932 și a studiului științific al structurii gramaticale, al foneticii și lexicului ei. Elaborarea noilor norme ortografice s-a făcut în strînsă legătură cu elaborarea Gramaticii limbii romîne, Dicționarului limbii romîne contemporane și a Dicționarului limbii romîne moderne. Mersul impetuos al revoluției culturale în țara noastră, avîntul luat de știința și literatura noastră, dezvoltarea largă a învățămîntului de toate gradele, creșterea masivă a tipăriturilor și pătrunderea culturii în masele largi populare au reclamat mai mult decît oricînd o ortografie unitară, stabilită pe baze științifice ușor de învățat și de aplicat. Problema ortografiei are astăzi o mare importanță culturală. Ea face parte din acțiunea de cultivare a limbii naționale, ajutînd ca limba să servească în mod cît mai adecvat funcției ei primordiale, aceea de mijloc de comunicare și de dezvoltare a culturii naționale. Importanța problemei ortografiei în cultura socialistă este evidențiată de faptul că în Uniunea Sovietică s-a procedat la reforma ortografiei încă în plin război civil, în 1918 [reforma ortografică a limbii ruse făcută atunci nu a fost anulată după căderea comunismului].

Îmbunătățirile aduse, în 1953, ortografiei limbii romîne sînt rezultatul unor lungi dezbateri în revistele "Cum vorbim", "Contemporanul", "Gazeta învățămîntului" și "Limba romînă", care au avut loc în cursul anilor 1950-1953 și la care au participat lingviști, profesori din învățămîntul de toate gradele, scriitori, ziariști, și intelectuali din toate domeniile.

În urma acestor dezbateri, Institutul de lingvistică din București a elaborat noile norme îmbunătățite ale ortografiei limbii romîne, care, după aprobarea Secției a VIII-a a Academiei R.P.R. [R.P.R. = Republica Populară Romînă] și a Consiliului de mIniștri (din 16 septembrie 1953), au intrat în vigoare la 1 aprilie 1954 pentru toate editurile și instituțiile de stat, iar din anul școlar 1955 - 1956 pentru învățămîntul de toate gradele. Ele au fost primite cu bucurie de întreaga noastră opiniei publică.

Îmbunătățirile aduse constau în esență în simplificarea și precizarea pe baze științifice a normelor ortografice din 1932, pornindu-se de la principiul că limba scrisă trebuie să redea științific, simplu și clar limba vorbită. S-a luat ca bază pronunțarea literară, folosindu-se în acest scop cele mai bune tradiții ale scrisului nostru literar. Îmbunătățirile aduse elimină inconsecvențele din vechea ortografie prin reguli precise și raționale, rezultate din tradiția scrisului nostru literar și din îmbinarea principiului fonetic cu cel morfologic.

Iată cîteva din normele ortografice îmbunătățite în 1953:

1. Deoarece limba romînă nu cunoaște decît un singur sunet î, nu avea decît o justificare etimologică latinistă scrierea unuia și  aceluiași sunet prin două semne deosebite ( â și î). De aceea s-a adoptat numai scrierea cu î, scriere care corespunde tradiției scrisului nostru literar.

2. Întrebuințarea linioarei și a a apostrofului pentru a lega două cuvinte care se rostesc împreună constituiau o inutilă complicație ortografică. Se scria m'a văzut, dar l-am văzut, deși folosirea acestor două semne deosebite nu mai avea nici o rațiune actuală, vocala pe care căuta s-o reamintească apostroful fiind de mult dispărută din vorbire în astfel de expresii. Noile norme ortografice au suprimat apostroful, menținînd numai linioara ca semn de unire între cuvinte.

3. S-a suprimat u final din cuvinte ca ochiu, unchiu, voiu, făcuiu, deoarece în astfel de cuvinte el a dispărut de mult din rostirea literară. Se scrie deci: ochi și la singular și la plural, unchi, voi (face), făcui.

4. Pentru că în prefixul des- consoana s înaintea unei consoane sonore și a unei vocale se rostește totdeauna ca z, cuvinte ca dezbatere, dezvoltare, dezlega, dezmembra,dezavuare se scriu așa cum se pronunță.

5. O complicație inutilă a vechii ortografii era scrierea cassă, massă, rassă, care imita ortografii străine. Deoarece în limba romînă aceste cuvinte se rostesc cu un singur s, ele se scriu așa cum se rostesc: casă, masă, rasă.

6. O complicație inutilă o prezenta și scrierea cu majuscule a numelor de popoare cînd nu erau adjective, ca și a numelor de zile, luni și de puncte cardinale. Scrierea lor se face cu literă mică: romîn (și ca substantiv și ca adjectiv), marți, ianuarie, î, etc.

7. Formele flexionare sunt, suntem, sunteți ale verbului a fi, introduse în scriere de etimologiștii latinizanți, se scriu sînt, sîntem, sînteți, această scriere avînd tradiție în scrisul nostru literar și corespunzînd rostirii populare.

8. Cuvintele străine folosite de mai multă vreme în limba noastră se scriu potrivit realităților ei fonetice: miting, interviu, fotbal, hol. Numai cuvintele recent intrate în limbă și de circulație universală se scriu cu ortografia limbii de origine: cowboy, watt.

9. A fost precizată amănunțit scrierea numelor proprii rusești și a terminologiei științifice care ne vin din limba rusă.

Regulile ortografiei îmbunătățite din 1953 au fost publicate în Micul dicționar ortografic, lucrare care se bucură de mare răspîndire și autoritate. Ea cuprinde un capitol dezvoltat asupra punctuației, a cărei folosire corectă contribuie, în bună măsură, la perfecționarea limbii ca mijloc de comunicare, precum și un vocabular de circa 10.000 de cuvinte cu indicarea scrierii și rostirii lor corecte.

Au rămas desigur cazuri speciale pe care regulile din 1953 nu le explică sau nu le implică. În general, trebuie observat că noua ortografie nu se poate aplica în mod mecanic, ea cerînd din partea celui ce o folosește un efort susținut de cunoaștere a formelor gramaticale corecte, pentru folosirea rațională a regulilor de scriere.

Institutul de lingvistică din București a dezvoltat capitolul despre punctuație într-o lucrare specială, Îndreptar de punctuație, apărut în 1956. În 1956, a publicat un Dicționar ortoepic, prima lucrare de acest fel referitoare la limba romînă, iar Fulvia Ciobanu, cercetătoare la același Institut, a publicat în 1958: Scrierea cuvintelor compuse, care corectează și completează unele lipsuri ale Micului dicționar ortografic. Toate aceste lucrări au fost reunite, în 1960, în Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație.

Stabilirea noii ortografii pe baze științifice nu însemnează însă că regulile ei vor rămîne neschimbate. Într-o limbă vie, procesele fonetice sînt mereu active, iar ortografia trebuie să se adapteze încontinuu pronunțării. Pe de altă parte, adîncirea studiului structurii gramaticale, al foneticii și al vocabularului limbii noastre aduce mereu precizări noi și utile pentru scriere. Înregistrarea și soluționarea lor fac parte din sarcinile permanente ale institutelor de lingvistică ale Academiei R.P.R.

D. Macrea: Ortografia cu Litere Latine a Limbii Romîne
studiu din volumul "Probleme de Lingvistică Romînă" (Editura Științifică, București, 1961) - pag. 91-99
<-------------------------Sfîrșitul citatului----------------------->

Așa cum se vede din citatul de mai sus, reforma ortografică din 1953 a avut ca scopuri principale să facă scrierea limbii:
- mai rațională (folosirea unei singure litere pentru sunetul Î)
- mai practică (folosirea unui singur semn, linioara, pentru scrierea cuvintelor legate)
- mai națională (folosirea cuvîntului neaoș "sînt", aflat dintotdeauna în vorbirea populară, în locul cuvîntului străin "sunt", introdus în mod forțat în limbă de către latinomani).

Contrareforma ortografică din 1993 nu a anulat toate prevederile reformei din 1953, dar a atacat caracterul rațional al scrierii (prin introducerea literei inutile  în mijlocul cuvintelor) și caracterul ei național (prin scoaterea cuvîntului popular "sînt" și introducerea cuvîntului antinațional "sunt"). Aceste lucru nu este o surpriză, pentru că așa cum reiese din studiul de mai sus, latinomanii nu au luat niciodată în calcul aspectul rațional, practic și național al scrierii, ci doar aspectul propagandistic. Pentru latinomani, limba nu trebuia să fie un mjloc de comunicare cît mai eficient, ci un mijloc de propagandă cu ajutorul căruia să fie prostiți străinii care nu cunoșteau istoria limbii și a poporului Rumîn.

Edited by Crugasic, 07 April 2015 - 22:45.


#290
Crugasic

Crugasic

    Junior

  • Grup: Members
  • Posts: 273
  • Înscris: 06.01.2011
Am arătat în mesajele anterioare că lingvistul care și-a asumat responsabilitatea reformei ortografice din 1953 a fost Dumitru Macrea, transferat de la Universitatea din Cluj la Universitatea din București în postura de profesor și șef al catedrei de Limba Română, fiind numit apoi și director al Institutului de Lingvistică din București.

Această mutare venea pe fundalul marginalizării forțate de către conducătorii politici comuniști a doi lingviști foarte cunoscuți, anume Iorgu Iordan și Alexandru Graur. Unii ar putea crede că acești doi lingviști au fost înlăturați de la catedrele universitare pe care le dețineau tocmai pentru a se putea face reforma ortografică fără nici o opoziție din partea celor mai apreciați specialiști de la acea vreme.

Dar lucrurile nu stau deloc așa. Iorgu Iordan și Al. Graur fuseseră încă din perioada interbelică promotorii unei reforme ortografice care să simplifice scrisul (renunțarea la litera Â) și să repună în drepturi vorbirea populară (renunțarea la cuvîntul străin "sunt" și reintroducerea cuvîntului neaoș "sînt").

Am să dau mai jos trei articole scrise de Al. Graur în anii 1930-1931 și publicate în ziarul Adevìrul, unul din ziarele cu tirajul cel mai mare din acea vreme. Am respectat ortografia originală și am îngroșat unele pasaje care mi s-au părut mai importante.

<---------------------------Începutul citatului---------------------->
Î și Â

Sunetul nostru î, același peste tot, este scris în ortografia oficială cînd cu î, cînd cu â. Academia intervine din timp în timp și mărește aici domeniul unuia din cele două semne, aici pe al celuilalt: recomandă să se scrie hotărât, apoi hotărît și, de curînd, iarăși hotărât. Cele două semne reprezintă însă un singur sunet. Conform ortografiei fonetice trebuie deci să avem un singur semn, Pentru care din cele două semne ne vom pronunța? Să vedem întîi care e domeniul fiecăruia și de ce avem două semne.

Mare parte din filologii și istoricii noștri, cum și unele reviste literare ("Viața romînească" de exemplu) nu utilizează decît pe î. Academia folosește pe î la începutul cuvintelor și la sfîrșitul lor, precum și în unele cuvinte compuse, la începutul celei de-a doua părți a compusului (neîntrerupt etc.). Evident, din motive etimologice: de cele mai multe ori, î inițial vine din i latin (nu însă întotdeauna : în înger, de pildă, î reprezintă un a latin. În interiorul cuvintelor, orice vocală poate deveni î în anumite împrejurări. De aceea, pe vremea ortografiei etimologice se scria ânger, vênt, rîu, rôndunea, adûnc. Ca să fie logică, Academia ar trebui să scrie și astăzi tot așa, de vreme ce menține criteriul etimologic.

Să vedem însă care sînt argumentele ambelor tabere. În favoarea lui î se poate invoca faptul că semnul acesta seamănă bine cu cel întrebuințat în secolul trecut, în vremea alfabetului de tranziție, că e scris așa de toată lumea la începutul și la sfîrșitul cuvintelor și că [sunetul] î e mai aproape de i decît de a. În favoarea lui â se invocă argumentul că dacă s-ar scrie român cu î nu s-ar mai vedea că vine de la romanus. La acestea se poate răspunde cu argumentul general întrebuințat contra scrierii etimologice: cine cunoaște istoria știe în orice caz că român vine de la romanus, iar cine nu vrea să o știe nu o va afla nici din ortografie.

De fapt, e absolut indiferent dacă adoptăm pe î sau â, căci argumentele, fie ele de ordin etimologic sau caligrafic, nu dovedesc nimic aici. Ceea ce importă e ca pentru sunetul unitar să avem un singur semn, oricare ar fi el. La nevoie s-ar putea chiar inventa un semn nou, de la care n-ar trebuie să cerem decît să nu se preteze la echivoc.

Este însă mai simplu să adoptăm unul din cele două semne pe care le avem la îndemînă decît să inventăm unul nou. În cazul acesta îl preferăm pe î, pentru un motiv de ordin practic: din a facem, cu ajutorul unui semn pus deasupra, pe ă. Cum semnele se fac destul de neglijent în scrierea grăbită, dacă facem și pe î tot din a, de multe ori ă și â se pot confunda. Avînd prin urmare să descifrăm un scris neciteț, se poate întîmpla să ezităm între ă și â. Pe cînd făcîndu-l pe î din i, orice posibilitate de confuzie e înlăturată. Singurul criteriu de care trebuie să ținem seamă în alegerea literelor e să nu lăsăm loc pentru confuzii.


Al. Graur: Î și  (articol în ziarul Adevìrul din 2 iulie 1930)
<---------------------------Sfîrșitul citatului---------------------->

Al. Graur a punctat foarte bine în articolul de mai sus lipsa de logică a ortografiei care este impusă de către Academia Română ca ortografie oficială de învățat în școală. La baza acestei ortografii s-ar afla criteriul etimologic, dar este evident că etimologia care e pusă în evidență prin scriere e doar cea Latină, deci nu e o ortografie etimologică propriu-zisă, care ar trebui să ia în considerațiile și etimologiile Nelatine.

Ortografia academică a fost mereu una latinologică sau mai degrabă maimuțologică, pentru că scopul ei exclusiv este ca Rumîna să maimuțărească Latina în scriere.

În contrast cu acest punct de vedere propagandistic și învechit susținut de Academia Română, Al. Graur susținea un punct de vedere modern, punînd pe primul plan criteriul practic în stabilirea ortografiei limbii și de aceea recomandă folosirea unei singure litere pentru sunetul Î.

<---------------------------Începutul citatului---------------------->
Relatinizarea limbii

Cu toții am învățat la liceu despre activitatea școlii latiniste, care voia să elimine din limba română toate cuvintele de origine nelatină, să le înlocuiască cu altele latinești și să dea limbii române o ortografie etimologică, adică bazată pe forma primitivă a cuvintelor, nu pe pronunțarea lor actuală.

Ni se spune în manuale că această școală n-a reușit să-și impună felul de a e vedea, și tendințele ei au fost înfrînte. Această înfrîngere este considerată ca o victorie a bunului-simț și a rațiunii. E însă o greșeală să se creadă că tendința de relatinizare a limbii române e întrupată numai în școala latinistă. Și nu e în totul exact că această școală a fost înfrîntă. E adevărat că termenii creați pe de-an-tregul pe care voiau latiniștii să-i introducă în locul unor cuvinte slave n-au prins. Dar aceasta nu înseamnă că totuși cuvintele n-au fost eliminate, căci ele sînt tot mai mult înlocuite de cuvinte latinești, luate mai ales sub forma lor franceză.

N-a fost de tot înfrîntă școala latinistă nici în privința normelor ortografice. Dacă nu mai scriem angel ca să citim înger etc., nu se poate spune că preocupările etimologice sînt de tot absente în ortografia stabilită de Academie. Am dat suficiente exemple de acest lucru în articolele precedente. Voi încerca să arăt aici cîteva urme ale influenței preocupărilor latiniste asupra limbii române.

Una din cele mai vechi urme de latinizare a unui cuvînt românesc o prezintă chiar cuvîntul român. Se știe că forma populară și corectă din punct de vedere istoric e rumân. Român e refăcut după forma latină romanus. Totuși, atunci cînd a fost nevoie să se traducă în limbile europene cuvintele român și România, chiar românii au pornit de la forma cu u. Astfel, în franțuzește, cel dintîi care a scris Roumain e M. Kogălniceanu. Prepoziția supt, care vine de la cuvîntul latin subtus, a fost schimbată în sub, pentru că s-a crezut că reprezintă pe latinul sub.

Iată și exemple de încrucișare a cuvintelor de origine slavă cu forma corespunzătoare latinească. Răzbel, formă devenită repede populară și utilizată astăzi numai de țărani, e de fapt cuvîntul de origine slavă război, aranjat așa încît să semene cu latinescul bellum. Alt cuvînt încrucișat e întrebuințat și astăzi în limba literară și desigur că multă lume îl consideră de origine latină. E vorba de morav, care nu e altceva decît slavul nărav adaptat la latinul mos, moris.

Iată, în sfîrșit, un cuvînt greșit latinizat, care cîștigă teren pe zi ce trece. Textele noastre nu cunosc la persoana a treia plural a verbului a fi decît forma sînt. deoarece în latinește se spunea sunt, latiniștii au început să scrie și în românește sunt, crezînd că forma sînt e de origine slavă. În realitate sînt e și el tot latinesc și provine din subjonctivul latin (în textele noastre vechi citim sem, seți, sînt din subjonctivul latin simus, sitis, sint) Dar forma sunt, întrebuințată la început numai în scris(și cu accent circumflex: û), începe să fie acuma în mod curent pronunțată de populația orașelor. Academia ar trebui să recomande scrierea și pronunțarea cu î.

Al. Graur: Relatinizarea limbii (articol în ziarul Adevìrul din 20 august 1930)
<---------------------------Sfîrșitul citatului---------------------->

Al. Graur nu-și făcea iluzii în 1930 că rațiunea și bunul simț ar fi triumfat în privința scrierii limbii prin înfrîngerea curentului latinist care propovăduia o ortografie etimologică latinistă ce complica enorm de mult scrisul. El a făcut cunoscut și plagiatul ordinar la care s-au dedat latinomanii prin schimbarea numelui adevărat al poporului din Rumîn în Român pentru a-l face să semene cît mai mult cu numele poporului antic Roman.

Latiniștii extremiști fuseseră înfrînți, dar războiul nu fusese cîștigat, pentru că prin intermediul Academiei Române latinomanii continuau să dețină puterea de decizie în privința ortografiei, pe care nu ezitau s-o folosească ori de cîte ori li se părea că cineva intenționează să combată străinomania care a stat dintotdeauna la baza deciziilor Academiei.

Pledoaria lui Al. Graur pentru oficializarea folosirii cuvîntului neaoș "sînt" în locul cuvîntului străin "sunt" venea în ajutorul menținerii specificului național al limbii Rumîne, grav afectat de modificările aduse de latinomani limbii Rumîne.

<---------------------------Începutul citatului---------------------->
O atitudine

D. general Crăinicianu, membru al Academiei Române, publică o broșură de trei pagini, format ministerial, cu "note ortografice". Deși autorul e militar, nu gramatic, totuși are o puternică influență asupra Academiei, cînd e vorba de hotărîri cu caracter ortografic. De aceea cred că e util să analizez aici ideile expuse de d-sa.

<<ă și î au un sunet închis și gutural (din nefericire)>> citim chiar de la început. De ce "din nefericire"? <<Congresul filologilor noștri... a admis să se scrie peste tot cu î... ceea ce nu este de admis. E ridicol a se scrie eu sînt sau ei sînt (la plural) în loc de eu sunt și ei sunt>>. De ce "nu este admis"? De ce "e ridicol"? În materie de limbă nu e nimic "nefericit", nimic "de neadmis" și nimic "ridicol" a priori. Numai argumentele au valoare, nu și simplele afirmații.

<<O escepție trebuie să se facă... la ă și să scriem în cîteva cuvinte cu sens plural ca doue, noue... iar nu două, nouă... cum se scrie greșit și urît, contra bunului simț>>. Ideea pare să fie că este semnul singularului [la unele substantive feminine nearticulate], de aceea două ouă poate deștepta impresia de singular. Judecata aceasta nu e serioasă.

<<...vocala e se scrie curat e, fără a se muia cu i, totdeauna cînd se pronunță corect, precum el, ele, este, odae...; se scrie însă ie atunci cînd nu se poate rosti altfel și se impune ie: iele (din povești), oier..., războaie...>>. Nu există nici o deosebire de pronunțare între ele și iele; sfîrșitul cuvîntului odaie nu se deosebește prin nimic în pronunțare de cel al lui războaie; în sfîrșit, nu există cuvînt care să nu se poată pronunța cu e și ie; important e cum se pronunță, nu cum se poate pronunța.

<<Scrierea diftongilor ea și ia urmează aproape aceleași reguli ca e și ie, adică se scriu după pronunțare logică și corectă, prin învățătură la școală...>>> (?). Mai departe ni se recomandă scrierea cu u mut: cuiu, voiu etc. De ce, dacă ortografia urmează pronunțarea?

<<Nu se admite apostroful la pronumele personale... alăturate la formele verbale: unde'i omul, unde's caii...>> Care cuvînt e pronume personal în aceste exemple?

Concluzia care se impune din examenul broșurii este că, pentru a stabili reguli gramaticale, ca și pentru planurile strategice, trebuie să fii specialist, altfel riști să calci alăturea de drumul drept.

Al. Graur: O atitudine (articol în ziarul Adevìrul din 7 mai 1931)
<---------------------------Sfîrșitul citatului---------------------->

Al treilea articol critică faptul că membrii Academiei își permiteau să se joace cu ortografia limbii Rumîne după bunul lor plac, fără să țină seamă de opinia specialiștilor. Ridicolul situației din 1931, cînd un general membru al Academiei făcea propuneri de modificare a ortografiei, din fericire neluate în seamă, nu a fost depășit decît de ridicolul situației din 1991, cînd un inginer electronist (Mihai Drăgănescu) membru al Academiei a făcut și el propuneri de modificare a ortografiei, din nefericire luate în seamă și adoptate de Academie spre nenorocirea limbii Rumîne care a ajuns de atunci încoace în cea mai gravă situație de cînd există ea.

Ținînd cont de nenorocirile abătute asupra limbii Rumîne timp de aproape 150 de ani din cauza nespecialiștilor din Academie, care continuă și azi să-și bată joc de limbă prin tolerarea scrierii fără diacritice este clar că a venit timpul ca limba Rumînă să iasă de sub tutela acestei instituții de propagandă antinațională care este Academia. Scopul membrilor Academiei este distrugerea limbii Rumîne și apoi a poporului Rumîn, sarcină care le-a fost trasată din străinătate de stăpînii lor ideologici, ieri Francezi, azi Anglo-Saxoni.

Edited by Crugasic, 28 June 2015 - 12:31.


#291
eugenb

eugenb

    Junior

  • Grup: Members
  • Posts: 163
  • Înscris: 13.06.2003
La adresa www.academiaromana.ro se găsea precizarea referitoare la recomandarea utilizării noii ortografii, respectiv: sunt in loc de sînt, â în loc de î (în condiţiile ştiute).

Căutînd astăzi această recomandare, am constatat că au eliminat-o!

Îmi poate spune cineva unde anume se mai poate găsi pe www precizarea că noua ortografie este recomandată şi nu obligatorie?

Vă mulţumesc!

#292
AdiJapan

AdiJapan

    Active member

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 3,992
  • Înscris: 27.02.2006

View Posteugenb, on 31 august 2015 - 22:56, said:

La adresa www.academiaromana.ro se găsea precizarea referitoare la recomandarea utilizării noii ortografii, respectiv: sunt in loc de sînt, â în loc de î (în condiţiile ştiute).

Căutînd astăzi această recomandare, am constatat că au eliminat-o!

Îmi poate spune cineva unde anume se mai poate găsi pe www precizarea că noua ortografie este recomandată şi nu obligatorie?

Vă mulţumesc!
Și eu am crezut că au eliminat-o, dar de fapt au pus-o ceva mai adînc și nu mai e accesibilă direct din prima pagină. Am regăsit-o aici:

http://www.academiar...fieLR_norme.htm

Din pagina principală se poate ajunge la ea cu un clic pe „Viața academică” și apoi pe „Norme privind grafia limbii române”. E ilogic, dar asta e.

Și nu, nu cred că au spus vreodată că norma ortografică ar fi doar recomandată și nu obligatorie.

#293
petit_christian

petit_christian

    Active Member

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 3,946
  • Înscris: 15.08.2014
Eu am învățat aşa, mai întîi de toate:
-eu îs, eu-s
-tu ieşci
-el îi, el-i
-noi nis, unii zic şi noi nisîm
-voi vis, voi visăți
-ei îs, ei-s
Nu mi se pare deloc greşite formele astea şi le folosesc mai des decît forma standard, obligat forțat, că trebuie să comunic cu românii din toate zonele țării. Fiind şi puțini şi văzîndu-ne şi rar, fiecare încercă să se apropie de lb literară, dar se vede de unde vine fiecare.
Acum să vină toți lingviştii de forum, că ştiu ei mai bine. Pînă la urmă limba o fac vorbitorii.
Un ex de la alții je suis a dat "chui" şi  nu mai strîmbă nimeni din nas.

#294
AdiJapan

AdiJapan

    Active member

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 3,992
  • Înscris: 27.02.2006

View Postpetit_christian, on 01 septembrie 2015 - 01:40, said:

Nu mi se pare deloc greşite formele astea
Nu sînt greșite, sînt regionale (în afară de îs și îi, care aparțin și de limba standard). Cine le folosește nu se cheamă că vorbește greșit, ci folosește un dialect. Dacă în schimb intenția lui e de a vorbi româna standard și totuși îi mai scapă și cîte un regionalism, atunci în raport cu limba standard astfel de forme sînt greșite, în sensul că sînt diferite de formele standard. În raport cu graiul bănățean (bănuiesc că despre el vorbiți) formele acestea sînt firești.

View Postpetit_christian, on 01 septembrie 2015 - 01:40, said:

Acum să vină toți lingviştii de forum, că ştiu ei mai bine. Pînă la urmă limba o fac vorbitorii.
Simt un fel de încrîncenare în ce spuneți, un fel de luptă de a vă apăra felul de a vorbi. Problema nu o aveți cu lingviștii, ci cu trepădușii care au ochelarii de cal fixați strict pe dimensiunea corect-greșit a limbii. Ăia nu sînt lingviști, nici măcar de forum.

Da, limba o fac vorbitorii. Trebuie spus totuși că limba standard o fac vorbitorii culți cînd se străduiesc să vorbească îngrijit, iar norma limbii standard se definește în raport cu exprimarea lor, nu a tuturor vorbitorilor. Asta înseamnă că dacă vorbitorii culți nu spun ieșci în exprimarea îngrijită, atunci această formă nu aparține limbii standard.

Edited by AdiJapan, 01 September 2015 - 04:29.


#295
petit_christian

petit_christian

    Active Member

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 3,946
  • Înscris: 15.08.2014
Postul se vroia şi puțin sarcastic. Întradevăr, la acei trepăduşi m-am referit, care se raportează la aşa zisele norme (mă refer la formele sînt/sunt), care norme se ştie cum au fost şi mai ales de către cine au fost fixate. Dar în țara în  care inginerii electronişti fac agricultură, iar penali, legi în Parlament, nu trebuie să ne mire că fizicieni au normat limba română.
Formele respective le-am învățat acasă, în clasa I şi parțial a Ii-a am studiat după vechile reguli, iar apoi a venit schimbarea. Practic, la şcoală am învațat după norme din 1992. Şi anul acesta, cititundu-ți postările am revenit la î.
Latiniştii noştri s-au inspirat de la francezi, dar nu le-a reuşit prea bine. Din fericire.
Limba standard o folosesc cel mai des; deşi nu am uitat graiul mi-e un pic greu să-l folosesc.
Sunt zile cînd chiar şi limba română trece pe locul 2 ca pondere şi utilizare.
C'est la vie-c'aşa-i la vie.


#296
eugenb

eugenb

    Junior

  • Grup: Members
  • Posts: 163
  • Înscris: 13.06.2003

View PostAdiJapan, on 01 septembrie 2015 - 01:02, said:

Și eu am crezut că au eliminat-o, dar de fapt au pus-o ceva mai adînc și nu mai e accesibilă direct din prima pagină. Am regăsit-o aici:

http://www.academiar...fieLR_norme.htm

Din pagina principală se poate ajunge la ea cu un clic pe „Viața academică” și apoi pe „Norme privind grafia limbii române”. E ilogic, dar asta e.

Și nu, nu cred că au spus vreodată că norma ortografică ar fi doar recomandată și nu obligatorie.


Multumesc pentru răspuns!

Pînă acum 2-3 ani, nu mai rețin anul cu exactitate, după ce prezentau "norma", în partea inferioară menționau faptul că ".....Academia Română recomandă utilizarea formei sunt și a ...........".
Nu am avut inspirația să-i fac o poză anunțului.
Sînt însă convins că există cineva care a fost inspirat.

Mai mult, tot atunci am găsit informații conform cărora nici măcar în 1953 și 1964 nu s-a pus problema obligativității.
Am cunoscut persoane care scriau pînă în 1989, în cadru instituțional, sunt și cu â în loc de î.

#297
AdiJapan

AdiJapan

    Active member

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 3,992
  • Înscris: 27.02.2006

View Posteugenb, on 01 septembrie 2015 - 08:52, said:

Pînă acum 2-3 ani, nu mai reţin anul cu exactitate, după ce prezentau "norma", în partea inferioară menţionau faptul că ".....Academia Română recomandă utilizarea formei sunt şi a ...........".
De facto vorbind, norma ortografică este o recomandare, un standard care ni se propune să-l urmăm. Pedepsele pentru nerespectarea normei se reduc la note mici pentru elevi și alte chestii de-astea mărunte. În lumea adulților, dacă vrei să scrii cu î și sînt nu te poate împiedica nimeni. (Sigur, dacă scrii în numele sau prin intermediul unei instituții și instituția aceea e atît de constipată încît să-ți impună cum să scrii, atunci devine obligatoriu.)

În schimb de iure lucrurile stau altfel. Statutul Academiei Române, stabilit prin lege și publicat în Monitorul Oficial, spune că Academia are printre obiective „stabilirea normelor de ortografie obligatorii ale limbii române” (articolul 6, paragraful 2; asta e varianta din 2009, dar aceeași formulare era și în 2001). De ce au spus „obligatorii”? Mă depășește, dar probabil ca să-și dea mai multă importanță. Care sînt pedepsele pentru încălcarea normelor de ortografie obligatorii? Mister.

#298
Crugasic

Crugasic

    Junior

  • Grup: Members
  • Posts: 273
  • Înscris: 06.01.2011

View Posteugenb, on 31 august 2015 - 22:56, said:

La adresa www.academiaromana.ro se găsea precizarea referitoare la recomandarea utilizării noii ortografii, respectiv: sunt in loc de sînt, â în loc de î (în condițiile știute). Căutînd astăzi această recomandare, am constatat că au eliminat-o!

Academia Română a fost creată (inițial sub numele de "Societatea Literară Română") ca o instituție totalitară în domeniul lingvistic, care să impună limba pe care să o vorbească și să o scrie populația în conformitate cu ideologia identitară a statului național. În cazul Rumîniei această ideologie a fost și este Latinomania, conform căreia identitatea Rumînilor este una Latină și este dată de limba vorbită de ei. Aceasta este considerată o descendentă directă din Latina vorbită de coloniștii aduși de Romani după cucerirea Daciei și desființarea identitară a poporului Dac prin uciderea preoților și probabil a întregii intelectualități Dace, în așa fel încît să nu poată exista o rezistența spirituală care să mențină rezistența militară contra ocupantului Roman.

Cu alte cuvinte, limba Latină este singura care le dă identitatea Rumînilor prin intermediul limbii Rumîne, nu tradițiile populare sau configurația genetică (strămoșii propriu-ziși). Asta a făcut ca Academia, ca principală instituție de propagandă a statului, să încerce mereu să amplifice latinitatea limbii Rumîne, chiar pînă la penibil și caricatură. Ca urmare, deciziile Academiei în domeniul limbii nu au fost niciodată recomandări, ci s-au vrut mereu a fi hotărîri obligatorii. Dar ele n-au avut niciodată caracter de lege, pentru că Academia nu poate adopta legi, nefiind o instituție a cărei componență să fie stabilită prin votul populației, așa cum e Parlamentul.

Rezultatul a fost că aceste decizii ale Academiei nu au fost respectate niciodată de toată populația, deci practic au ajuns să funcționeze ca niște recomandări, pe care fiecare e liber să le ia sau nu în considerație. Excepție au făcut mereu instituțiile de stat, în primul rînd instituțiile de învățămînt, unde s-a considerat că respectarea normelor ortografice ale Academiei este obligatorie, și unde nerespectarea lor se poate în mod teoretic pedepsi (note scăzute, avertismente, penalizări, etc.). Spun teoretic, pentru că de exemplu scrierea fără diacritice (o încălcare flagrantă a normelor ortografice oficiale) nu este în general pedepsită, și asta se poate vedea cu ochiul liber la marea majoritate a hîrtiilor scoase de instituțiile de stat.

Caracterul de obligativitate a normelor ortografice din 1993 este subliniat de termenele precise care se găsesc în textul unde se vorbește de modul practic de punere în aplicare a lor și de faptul că Academia este sprijinită în demersul ei de către Ministerul Culturii și cel al Învățămîntului.


<---------------------------Începutul citatului------------------------------>
Ca urmare a Hotărârii Academiei Române din 17 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 8 martie 1993, Prezidiul Academiei Române, cu acordul Ministerului Culturii și Ministerului Învățământului, hotărăște următoarele:

1. Lucrările aflate în prezent la edituri în proces tehnico-industrial, cu apariție în anul 1993, precum și cele în lucru redacțional prevăzute la predare la sectoarele tehnice ale editurilor, în cursul acestui an, se vor tipări cu grafia folosită de autori.
2. Manuscrisele aflate, în portofoliile editurilor, inclusiv cele depuse cu 4-5 ani în urmă, precum și cele ce se vor preda după data prezentei hotărâri vor fi revăzute de autori pentru a introduce peste tot grafia cu â și sunt.
3. Publicațiile periodice vor trece complet la grafia cu â și sunt până la data de 1 ianuarie 1994.
4. Ziarele vor trece complet la grafia cu â și sunt până la data de 1 mai 1993.
5. Pentru unele lucrări de mari dimensiuni și complexitate, în general dicționare și atlase lingvistice, cu manuscrise predate la edituri până la 17 februarie 1993, se va putea păstra ortografia din 1953, chiar dacă au fost predate cu mai mulți ani în urmă.
6. Nu se va retipări nici o carte și nici o lucrare din motive de schimbare de grafie, decât numai și numai din rațiuni editoriale, în care caz se va utiliza grafia cu â și sunt.
7. Pentru editări prin copiere fotografică, acestea vor fi publicate cu grafia în care au fost inițial tipărite.
8. Toate documentele oficiale ale instituțiilor din România vor fi scrise cu grafia â și sunt, începând, cel mai târziu, de la data de 15 aprilie 1993.
9. În învățământul preuniversitar se va trece treptat la grafia cu â și sunt, începând cu clasa I și continuând apoi cu celelalte clase școlare, conform dispozițiilor ce vor fi date de Ministerul Învățământului, care va încheia această trecere în decursul a 2 ani.
10. În învățământul universitar se va trece la grafia cu â și sunt începând cu anul universitar 1993/1994, aplicându-se, pentru cărți și lucrări, prevederile de la pct. 1, 2 și 3 de mai sus.
11. Secția de filologie și literatură a Academiei Române se va îngriji de editarea unui nou dicționar ortografic, de volum redus, pentru a fi tipărit până la 1 februarie 1994.

Președintele Academiei Române,
academician Mihai Drăgănescu
București, 10 martie 1993.
<-------------------------------Sfîrșitul citatului------------------------------>


Academia impunea în 1993 trecerea la ortografia nouă în mai puțin de 1 an de la publicarea hotărîrii de schimbare a ortografiei existente.

Însă această trecere completă la ortografia Drăgănescu nu s-a realizat nici pînă azi, pentru că continuă să apară cărți și ziare scrise cu ortografia din 1953/1964. Deci, cu tot caracterul urgent al deciziei Academiei, au existat și există oameni raționali care nu au fost de acord să schimbe o ortografie simplă (Î peste tot) și națională ("sînt"), cu una complicată (două litere, Î și Â, pentru același sunet) și antinațională ("sunt").


View Posteugenb, on 31 august 2015 - 22:56, said:

Pînă acum 2-3 ani, nu mai rețin anul cu exactitate, după ce prezentau "norma", în partea inferioară menționau faptul că ".....Academia Română recomandă utilizarea formei sunt și a ...........".
Nu am avut inspirația să-i fac o poză anunțului.
Sînt însă convins că există cineva care a fost inspirat.

Nu cred că a existat vreodată așa ceva, n-ar fi fost în firea totalitară a Academiei. Poți verifica asta pe situl Wayback Machine, care arhivează pagini ale siturilor de pe internet. Pagina despre normele ortografice a apărut pe situl Academiei în 2004 și nu apare în ea nici un text care să vorbească de faptul că ele ar constitui o recomandare.

Ce este interesant e faptul că anul ăsta a apărut pentru prima dată într-o publicație a Academiei (revista Academica) sub semnătura lingvistului Marius Sala o recunoaștere a faptului că există o rezistență din partea populației la ortografia Drăgănescu impusă de Academie în 1993.


<---------------------------Începutul citatului------------------------------>
Din păcate, trebuie să recunoaștem că la peste 20 de ani de la adoptarea lor oficială, aceste noi reglementări ortografice -- girate de Academie și sprijinite prin publicarea unei ediții noi a Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (în 2005, coordonator Ioana Vintilă Rădulescu) -- nu sunt primite cu prea mare entuziasm de public, care le percepe ca pe o complicație inutilă. Noile norme nu au reușit să-i convingă nici pe mulți oameni de cultură, care continuă să scrie cu [î] din i și în interiorul cuvintelor, aceeași atitudine de respingere manifestând-o și câteva publicații periodice sau edituri. Adevărul este că nici lingviștii nu pot oferi prea multe argumente științifice în favoarea acestor reglementări. Rămâne de gândit și de găsit o rezolvare convenabilă.

Acad. Marius Sala: Cultura națională și limba națională
fragment din alocuțiunea susținută la Sesiunea solemnă dedicată Zilei Culturii Naționale (15 ianuarie 2015, Aula Academiei Române), publicată integral în revista Academica, Nr.1/2015, pag. 17
<-------------------------------Sfîrșitul citatului------------------------------>


Nu e clar ce implică autorul prin afirmația că rămîne de găsit o rezolvare convenabilă. Chiar să nu-și fi dat seama nici acum academicienii că s-a făcut o greșeală enormă în 1993 prin adoptarea ortografiei inginerului Drăgănescu, președintele de atunci al Academiei? Academia se prezintă ca o instituție a celor mai buni oameni de știință și cultură ai țării. Dar ce motivație științifică sau culturală poate exista în complicarea scrierii și a vorbirii populației? Academicienii, nici cei din secolul 19, nici cei de azi, se pare că nu înțeleg că funcția principală a unei limbi naționale este comunicarea, nu propaganda identitară.

Ca urmare, ceea ce contează în stabilirea unei ortografii este eficiența comunicării, nu eficiența propagandei, cu atît mai mult cu cît în ziua de azi propaganda identitară latinomană este complet inutilă. Afirmațiile mincinoase cu privire la latinitatea Rumînilor, repetate insistent timp de peste 150 de ani, nu mai impresionează azi pe nimeni, nici în străinătate și cu atît mai puțin în țară, unde populația este complet îndrăgostită de o limbă germanică, Engleza, iar limbile romanice ca Franceza, Italiana, Spaniola sau Portugheza nici nu mai sînt socotite demne de a fi învățate.

Deci ce s-a obținut după 1993 prin modificarea ortografiei? Iubirea față de limba Engleză și scrierea limbii Rumîne la modul "Englezesc", adică fără diacritice. Ambele "rezultate" sînt extrem de nocive pentru limba Rumînă, care a ajuns să fie socotită inferioară limbii Engleze în propria ei țară și să fie scrisă incorect de către majoritatea populației. Academicienii se pot "felicita" pentru aceste rezultate, care n-au mai fost obținute de nimeni mai înainte. Și ei se pare că încă nu-și dau seama de contribuția lor majoră la declinul limbii Rumîne actuale, declin început în 1993 odată cu complicarea motivată ideologic a ortografiei și reintroducerea cuvîntului străin "sunt" în locul cuvîntului neaoș "sînt". Așa că nu mai trebuie să mire pe nimeni faptul că Rumînii înșiși au continuat ce au început academicienii, adică au complicat și ei scrierea și vorbirea prin importarea de cuvinte străine care să le ia locul unora Rumînești ("mouse" în loc de "șoarece", etc.).

Înstrăinarea și complicarea limbii, pusă la punct de academicienii din secolul 19 și reînviată de academicienii din 1993 continuă să-și facă efectul, iar limba Rumînă continuă să fie degradată cu sprijinul și sub privirile Academiei. Anularea modificărilor ortografice din 1993 ar fi doar primul pas, dar unul esențial, în lupta pentru retransformarea limbii Rumîne într-o limbă aflată în slujba poporului și nu a propagandiștilor străinomani, care deci să urmărească pe de o parte comunicarea cea mai eficientă în scris și vorbire și pe de altă parte să pună pe primul plan cuvintele neaoșe, cele care îi dau specificitate limbii și îi justifică existența.

Edited by Crugasic, 24 October 2015 - 12:12.


#299
AdiJapan

AdiJapan

    Active member

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 3,992
  • Înscris: 27.02.2006

View PostCrugasic, on 24 octombrie 2015 - 12:09, said:

Adevărul este că nici lingviştii nu pot oferi prea multe argumente ştiinţifice în favoarea acestor reglementări. Rămâne de gândit şi de găsit o rezolvare convenabilă.

Acad. Marius Sala: Cultura naţională şi limba naţională
fragment din alocuţiunea susţinută la Sesiunea solemnă dedicată Zilei Culturii Naţionale (15 ianuarie 2015, Aula Academiei Române), publicată integral în revista Academica, Nr.1/2015, pag. 17
Ha ha! Cică lingviștii nu pot oferi „prea multe” argumente științifice! Dar nu pot oferi absolut nici un argument! Dimpotrivă, lingviștii au oferit în repetate rînduri, atît înainte cît și după reformă, argumente clare și solide împotriva ei.

Iar rezolvarea convenabilă va fi simplă abia după ce va apune generația academicienilor care au impus reforma (prin metodele cele mai puțin științifice cu putință) și va consta în anularea reformei. Provizoriu se mai poate face ceva, și anume să se relaxeze obligativitatea și să se permită ambele ortografii, inclusiv în mediile unde obligațiile de formă sînt o adevărată tradiție: învățămînt, instituțiile de stat, cele din subordinea Academiei etc.

#300
Crugasic

Crugasic

    Junior

  • Grup: Members
  • Posts: 273
  • Înscris: 06.01.2011

View Posteugenb, on 01 septembrie 2015 - 08:52, said:

Mai mult, tot atunci am găsit informații conform cărora nici măcar în 1953 și 1964 nu s-a pus problema obligativității.
Am cunoscut persoane care scriau pînă în 1989, în cadru instituțional, sunt și cu â în loc de î.

Populația, în marea ei majoritate, a acceptat și respectat regulile ortografice din 1953 fără să fie obligată sau amenințată în vreun fel. Și asta pentru că modificările din 1953 au fost făcute de lingviști și ele urmăreau simplificarea scrierii (o singură literă pentru sunetul Î) și întărirea caracterului național al limbii (cuvîntul neaoș "sînt" în locul cuvîntului străin "sunt"). Numai răuvoitorii complet neștiutori în domeniul lingvistic sau cei vînduți intereselor străine ar fi putut să spună că modificările din 1953 nu erau necesare sau erau dăunătoare limbii. Populația a înțeles că reforma ortografică din 1953 nu era impusă de comuniștii autohtoni sau de cei sovietici, ci era impusă de necesitatea de a se realiza o alfabetizare rapidă, pentru că Rumînia era la acea vreme pe unul din ultimele locuri din Europa în ce privește alfabetizarea întregii populații. Iar fără o populație alfabetizată este greu ca o țară să se dezvolte rapid în domeniul industrial, așa cum se dorea la acea vreme.

Între a păstra niște relicve propagandistice handicapante și mincinoase ("Â" - "sunt") și a putea face alfabetizarea într-un timp cît mai scurt s-a ales opțiunea logică, iar marea majoritate a populației a fost de acord cu acest lucru. Sigur că o minoritate din populație a fost împotriva reformei ortografice, fie pentru că nu i-a înțeles scopul, fie pentru că era atît de îndoctrinată cu propaganda catolică latinomană încît avea impresia că prestigiul limbii și al poporului, mai ales pe plan internațional, ar fi bazat pe aceste două convenții grafice, una stupidă (scrierea cu două litere diferite -- Î și  -- a aceluiași sunet în funcție de poziția lui în cuvînt) și alta antinațională (neologismul arhaic "sunt").

Din cauza acestei minorități, compusă în principal din intelectuali formați în domenii umaniste în perioada interbelică, s-a revenit în 1964 la scrierea cu  în mijlocul cuvintelor ca "Român, România". S-a încercat ulterior, începînd cu anii 1970, și reîntoarcerea la scrierea generalizată cu  central și la folosirea lui "sunt", dar acest lucru n-a fost posibil în timpul regimului comunist, deși folosirea lui "sunt" în cărțile de literatură era tolerată fără probleme. Cine are răbdare să răsfoiască multe romane publicate între 1970-1990 va observa că în aproape 10% din ele se folosea forma "sunt", deci nu exista o cenzură care să interzică folosirea acestui cuvînt. Sigur că din cauza asta apăreau și situații comice, în care acest cuvînt era pus în gura unor personaje istorice din vechime, deși nici unul dintre aceste personaje nu ar fi putut să-l folosească în realitate, pentru că "sunt" e un neologism introdus în limbă de către latinomani în anul 1800.

Folosirea neadecvată a lui "sunt" în romanele publicate între 1970-1990 arată nivelul scăzut de cunoaștere a istoriei limbii Rumîne de către o parte din scriitori, mulți cu studii de filologie, care au militat prostește înainte și după 1990 pentru reintroducerea cuvîntului străin "sunt" în locul cuvîntului neaoș "sînt". Probabil că aceiași scriitori care s-au înhămat de bună voie la carul propagandistic latinoman și-au dat seama după 1993, cînd li s-a făcut pe plac, că această încălcare a interesului lingvistic național a lucrat împotriva propriilor lor interese, pentru că acum limba Rumînă nu mai e deloc respectată în propria ei țară. Din cauza asta au de suferit și scriitorii Rumîni, care nu mai sînt citiți, Rumînia fiind poate singura țară Europeană unde scriitorii străini sînt mult mai citiți decît cei autohtoni. Undeva se dădea o statistică ce indica o proporție de 30% scriitori Rumîni și 70% scriitori străini publicați de editurile din țară, care în condițiile economiei de piață se pliază pe gustul cumpărătorilor de literatură, iar aceștia, la fel ca populația luată în ansamblul ei, disprețuiesc limba națională și odată cu ea și pe scriitorii autohtoni. Iată că modificarea ortografiei din 1993 a avut efecte mult mai grave decît se putea anticipa, ea lovind nu numai în limba Rumînă, ci și în literatura Rumînă.

Despre reforma ortografică din 1953 continuă să persiste unele mituri inventate de latinomani pentru a o pune într-o lumină proastă și a justifica astfel crima contra limbii Rumîne comisă în 1993. Cel mai bun leac împotriva acestor mituri este prezentarea textului reformei în totalitatea lui. Se va putea astfel observa că reforma din 1953 nu s-a limitat numai la eliminarea literei inutile  și la reintroducerea lui "sînt" în limba scrisă (pentru că în cea orală era folosit de majoritatea covîrșitoare a populației, la fel ca azi), ci ea a conținut și alte măsuri privind simplificarea scrierii și aducerea ei mai aproape de limba vorbită, de care fusese depărtată de către latinomani, pentru care limba era un mijloc de propagandă, nu un mijloc de comunicare.

Mai jos am pus textul hotărîrii de guvern care instituia reforma ortografică din 1953 și apoi textul propriu-zis al reformei. Am păstrat ortografia originală.


<---------------------------------Începutul citatului-------------------------------------->

HOTĂRÎRE PENTRU APROBAREA NOILOR NORME ORTOGRAFICE ALE LIMBII ROMÎNE

Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Romîne:

1. Aprobă noile norme ortografice ale limbii romîne elaborate de Academia Republicii Populare Romîne, care fac parte integrantă din prezenta Hotărîre.

2. Academia Republicii Populare Romîne va publica pînă la 1 octombrie 1953 Micul dicționar ortografic (Index de cuvinte), îndreptar pentru aplicarea noilor norme ortografice.

3. Noile norme ortografice ale limbii romîne intră în vigoare de la data de 1 aprilie 1954. Pentru învățămîntul de toate categoriile, noile norme ortografice intră în vigoare începînd cu anul școlar 1955-1956, cu excepția învățămîntului superior, pentru care rămîne valabilă data de 1 aprilie 1954.

4. Începînd cu data de 1 aprilie 1954, manuscrisele pentru orice fel de lucrări ce se vor tipări, multiplica, litografia etc. vor fi prezentate în noua formă ortografică. Revistele pentru copii se vor tipări cu noua ortografie începînd cu anul școlar 1955-1956.

5. Manualele școlare pentru anul școlar 1954-1955 pentru învățămîntul de toate categoriile vor fi tipărite cu vechea ortografie. Începînd cu anul școlar 1955-1956, manualele pentru învățămîntul de toate categoriile tipărite cu vechea ortografie nu mai sînt valabile.

6. De la dispozițiile art. 5 se exceptează manualele și cursurile pentru învățămîntul superior.

7. Ministerele și celelalte organe centrale vor lua măsuri pentru a prevedea în planurile de cheltuieli și planurile de aprovizionare tehnico-materiale pe 1954-1955 fondurile și materialele necesare aducerii la îndeplinire a prezentei Hotărîri.

București, 16 septembrie 1953

Președintele Consiliului de Miniștri,
Gh. Gheorghiu-Dej

Director General al Treburilor Consiliului de Miniștri,
Petre Costache

<---------------------------------Sfîrșitul citatului-------------------------------------->


=====================================================


<---------------------------------Începutul citatului-------------------------------------->

NORME PRIVIND ORTOGRAFIA LIMBII ROMÎNE

Pentru a ușura maselor largi populare însușirea scrierii romînești și a grăbi ridicarea nivelului cultural al țării, pentru a înlătura lipsa de consecvență și fluctuațiile în scrierea limbii romîne, regulile ortografice de pînă acum vor fi schimbate în sensul prezentei Hotărîri:

1. Se suprimă litera â, înlocuindu-se peste tot cu î (mînă, mîine, cînd, gînd, romîn, Romînia)

2. Se înlocuiește apostroful cu linioara, pentru a marca rostirea împreună a două sau mai multe cuvinte (s-a dus, m-a văzut, v-a scris, dusu-s-a, într-o zi, nu-s etc.).

3. Se suprimă u final dispărut din rostire (ochi, unchi, unghi, cîrmaci, bici, mai, cui, voi, tai, roi, făcui, auzii).

4. După literele ș, j în rădăcina cuvîntului se scriu literele i, e, a, nu î, ă, ea (de ex. și, șir, șină, mașină, jilț, jir, jeratic, a jecmăni, jelanie, a jelui, șase, șapte, șade etc.), iar în afară de rădăcina cuvintelor, în terminații și în sufixe, se scriu literele î, ă, ea, pentru a păstra identitatea imaginii grafice a terminațiilor și sufixelor (de ex. terminațiile și sufixele -ă, -ări, -ămînt, -ător, -înd, -ează, -ească, -eală, -ean; ușă sg., tovarășă sg., fruntașă sg., grijă sg., coajă sg., îngrașă ind. prez., furișă perf. simplu, îngrășă perf. simplu, angajă perf. simplu, înfățișări, angajări, îngrășămînt, înfricoșător, furișează, angajează, să sfîrșească, să greșească, tovărășească, greșeală, oblojeală, clujean, mureșean, oșean.

5. După consoane (afară de ch, gh) nu se va scrie ia ci ea (deal, meargă, leac, lunea, marțea, seară, seamă, ceas, ceai, ceară, geam etc.).
După consoane labiale (b, p, m, f, v), acolo unde de obicei alternează cu ie, se va scrie ia nu ea: biată (biete), piatră (pietre), să piară (piere), amiază, miazăzi,, miazănoapte (miez), dezmiardă (dezmierd), o mia (miel), fiare (fier), să fiarbă (fierbe), abia, piază, fiară.
Diftongul ia se mai scrie după consoană și în pronumele aceștia, atîția (acești + a, atîți + a)

6. După ch, gh se scrie ea atunci cînd alternează cu e (cheamă - chem, cheag, se încheagă - a se închega, blochează - blochez, tinichea - tinichele, gheară - gheruță, gheată - ghete, gheață - ghețuri, veghează - veghez, priveghează - priveghez) și ia cînd nu există forme alternante (chiar).

7. La început de cuvînt și după vocală se scrie ia cînd alternează cu ie (femeia-femeie, baia-baie, voia-voie, trebuia-trebuie, să croiască - croiește, întemeiază-întemeiez, îndoială - îndoieli) și ea cînd alternează cu e (ea-el, aceea-aceleași, ideea-idee, epopeea-epopee, Coreea, coreean - Coree, creează - creez etc.).

8. După vocala i nu se va scrie ia sau ea, ci a (via, viață, familia, piață).

9. Diftongul ie, la început de cuvînt și după vocală, se va scrie ie (ied, iepure, ieftin, ieșire, femeie, cheie, baie, voie, trebuie, creier, treier, constituie, atribuie, proiect).
Fac excepție eu, el, ei, ele, ești, este, e, eram, erai.
În cuvintele în care nu se rostește ie, ci e, se va scrie e (creez, idee, alee, epopee, eră, epocă, exploatare, eminent, poet, poezie, poemă etc.).
După consoană, unde se pronunță diftongul ie, nu se va scrie e, ci se va scrie ie (fier, pier, pietre, miel, pierde, miercuri, obiect, subiect etc.).

10. Înainte de b, d, g, v nu se va scrie s, ci z, așa cum se pronunță (zbor, zbucium, brazdă, izvor, azbest, zdruncin, zgomot, zvon, zvînta).

11. Prefixul des-, înainte de b, d, g, v, r, m, l, n și înainte de vocale, se va scrie dez- (dezbatere, dezgroapă, dezvoltare, dezrădăcina, dezmiardă, deznoda, dezlega, dezamăgi, dezarma, dezumfla).

12. Sufixul -ețe se va scrie cu e la sfîrșit (tinerețe, frumusețe).

13. După litera ș a particulei de la sfîrșitul pronumelor și adverbelor se va scrie i (același, aceeași, aceiași, aceleași, însuși, însăși, totuși, iarăși).

14. Se suprimă consoanele duble (casă, masă, rasă, nu cassă, massă, rassă).
Consoanele duble sînt posibile numai la întîlnirea consoanei n a prefixului în cu n inițial al rădăcinii următoare (înnoda, înnopta, înnoi, înnora).

15. Se vor scrie cu litere mici: numele de popoare (romîn, rus, polonez etc.), lunile (ianuarie, februarie, etc.), zilele săptămînii (luni, marți, etc.), punctele cardinale (sud, est etc.).

16. Se va scrie b (nu v) în numele lunilor februarie, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie).

<---------------------------------Sfîrșitul citatului-------------------------------------->

#301
AdiJapan

AdiJapan

    Active member

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 3,992
  • Înscris: 27.02.2006
De la alt subiect, unde era offtopic:

View Postshymano, on 21 decembrie 2015 - 16:04, said:

Hai, ma, ca se scria cu "sunt" de sute de ani ... vii tu sa revolutionezi limba romana acum ?? Termina cu prostiile ... ce va mai place unora sa fabulati.
Eminescule, tu esti, ma ??
Și cam de cîte sute de ani credeți că se scria sunt? Așa, aproximativ.

#302
Crugasic

Crugasic

    Junior

  • Grup: Members
  • Posts: 273
  • Înscris: 06.01.2011
Latinomanii au fost dintotdeauna nişte creatori de mituri, pe care le-au folosit ca bază propagandistică pentru ideologia lor mincinoasă. Unul dintre miturile cele mai persistente create de latinomanii de dată mai recentă a fost acela că modificările ortografice din 1953 au fost făcute în scopul slavizării (rusificării) limbii Rumîne. La fel ca toate miturile latinomane, şi acesta este uşor de desfiinţat dacă apelăm la raţiune şi lucrăm cu documentele originale, în cazul de faţă cu cele trei dicţionare ortografice publicate între 1953 şi 1960. În fiecare din acestea există o secţiune numită "Introducere" unde sînt prezentate motivele care au dus la reforma ortografică din 1953. După 1960 această secţiune nu a mai fost publicată în ediţiile următoare ale dicţionarului ortografic, pentru că nu mai era nevoie de ea, marea majoritate a populaţiei acceptînd modificările din 1953 şi scriind conform cu ele.

Sîmburele de adevăr din mitul privitor la aşa-zisa intenţie de rusificare a limbii Rumîne este acela că în motivaţia privitoare la modificările ortografice din 1953 se făcea referire la limba Rusă şi la URSS. Era greu, dacă nu imposibil, să se fi făcut altfel în plină epocă stalinistă, cînd oricine putea fi arestat şi băgat la închisoare pentru un text publicat în tiraj mare ce nu era conform cu politica oficială, care în 1953 era de subordonare totală faţă de Uniunea Sovietică.

Dar lucrul esenţial, ascuns cu grijă de latinomani, este acela că lingviştii care s-au ocupat de reforma ortografică au respins orice modificare a ortografiei care ar fi dus la o asemănare cu ortografia limbii Ruse. În condiţiile din 1953 ar fi fost foarte uşor ca, păstrînd alfabetul Latin, să se facă cîteva ajustări importante inspirate din ortografia limbii Ruse, de exemplu folosirea unui semn special pentru desemnarea consoanelor muiate (palatalizate) sau a lui "i" semivocalic. Ele nu ar fi fost împotriva spiritului limbii Rumîne, adică nu ar fi introdus un element străin în limbă, deci nu ar fi dus în nici un fel la înstrăinarea limbii de specificul ei fonetic. Cu toate acestea, lingviştii de la noi nu au luat în calcul această posibilitate, deci se poate spune că au respins "rusificarea" ortografică a limbii.

Mai mult, lingviştii de la acea vreme au profitat de unele reguli ortografice Ruse, pe care spun că le-au adoptat, pentru a tranşa disputa ortografică şi fonetică între variantele considerate "orăşeneşti/cultivate/literare" şi cele considerate "ţărăneşti/necultivate/neliterare" ale unor cuvinte Rumîneşti. De exemplu s-a invocat faptul că în limba Rusă după litera Ş nu se scrie niciodată litera Î pentru a stabili o regulă asemănătoare în cazul unor cuvinte Rumîneşti a căror pronunţare era scindată (şi/şî, uşile/uşîle, jir/jîr, şed/şăd, etc.) în funcţie de locul din ţară unde se găseau vorbitorii. Astfel, în unele regiuni (Muntenia şi Oltenia) conjuncţia de legare binecunoscută se pronunţa ŞI, iar în altele (Moldova şi Ardeal) se pronunţa ŞÎ. Pe baza regulii din limba Rusă s-a decretat că şi în Rumînă conjuncţia trebuie să fie scrisă numai ŞI. Iar cum în Rumînă cuvintele se pronunţă aşa cum se scriu, rezulta că singura pronunţie corectă era ŞI. Evident, s-a trecut peste faptul că în Rusă chiar dacă se scrie ŞI, se pronunţă ŞÎ, de exemplu cuvîntul "maşină" se scrie în Rusă "машина" [maşina], dar se pronunţă "maşîna".

Deci în plină perioadă stalinistă, lingviştii Rumîni au folosit într-un mod absolut paradoxal o regulă prezentă în ortografia Rusă (dar nu şi în fonetica Rusă, care în cazul respectiv nu ia în seamă ortografia) pentru a justifica continuarea îndepărtării fonetice a limbii Rumîne literare (orăşenească), de limba Rumînă populară (ţărănească), astfel ca sunetele ce nu se întîlnesc în limba latină (Ă,Î,Ş,Ţ) să continue să-şi piardă din importanţă în favoarea sunetelor care se întîlnesc şi în limba Latină (A,I,S,T). Oricum nu a fost vorba de adoptarea unor reguli ortografice străine, ci doar de folosirea existenţei acestor reguli pentru a decide unele dispute ortografice mai vechi în favoarea unor variante lexicale deja existente în limba Rumînă, în speţă variantele limbii literare, mai apropiate de fonetica Latină decît de cea Autohtonă sau cea Slavă.

În concluzie, şi acest mit, al rusificării limbii în 1953, se dovedeşte a fi o mare minciună umflată de latinomani pentru a-şi urmări propriul interes de revenire la folosirea limbii în scop propagandistic pe plan intern şi extern. Chiar şi modificările făcute în 1953 în mod declarativ conform cu ortografia Rusească au continuat în fapt relatinizarea limbii Rumîne, începută de către latinomani în secolul 19. Slavomani sau Rusomani n-au existat niciodată printre lingviştii Rumîni, nici măcar în timpul stalinismului şi al învăţării obligatorii a limbii Ruse în şcoală.

Deci singurii care au modificat ortografia limbii Rumîne pentru a-i ascunde cît mai mult specificul naţional autohton şi a o face să semene cu nişte limbi străine, moarte sau vii, rămîn latinomanii şi ceilalţi străinomani care i-au urmat, adică francomanii şi anglomanii. Scrierea fără diacritice de azi este cel mai bun exemplu în acest sens, ea fiind promovată cu asiduitate încă de la începutul secolului 19 de către latinomani, dar ajungînd să fie pusă în aplicare pe scară largă doar la sfîrşitul secolului 20 de către anglomani.

Să revenim însă la perioada anilor 1950-1960. Citind partea introductivă din cele trei dicţionare ortografice amintite se constată că a existat o influenţă a politicului asupra limbii, însă nu în ce priveşte modificările ortografice propriu-zise, ci în formularea motivaţiei care a stat la baza lor. În mod treptat, între 1953 şi 1960, referinţele la limba Rusă şi la URSS se restrîng, aşa că apar diferenţe semnificative între secţiunile introductive din cele trei ediţii. Este foarte semnificativ faptul că a doua ediţie a dicţionarului (1954) apare la numai un an după prima ediţie (1953), şi conţine deja modificări importante în partea introductivă. În mod sigur moartea la Stalin petrecută în 1953 şi slăbirea chingilor ideologice ce i-a urmat a avut rolul ei în scoaterea unei noi ediţii a dicţionarului ortografic, în care nu s-au mai socotit necesare referinţele detaliate la limbile Rusă şi Slavonă. În 1960 au dispărut complet referinţele politice la Stalin şi la ideologia marxistă (lupta de clasă), dar şi cele lingvistice referitoare la limba Rusă.

În următoarele două mesaje se află textul integral al părţii introductive din cele trei ediţii ale dicţionarului ortografic.

Porţiunile care sînt diferite de la ediţie la ediţie sînt marcate cu paranteze ascuţite, care precizează ediţia sau ediţiile în care apare textul respectiv. Marcajele sînt asemănătoare cu cele folosite la tagurile HTML din sursa paginilor de internet, în sensul că semnul / dintr-un marcaj arată terminarea lui.

De exemplu, marcarea

<1953, 1954>
Text
</1953, 1954>

arată faptul că textul dintre paranteze a apărut în ediţiile din 1953 şi 1954 ale dicţionarului, dar nu şi în ediţia din 1960.

În mod similar, marcarea

<1960>
Text
</1960>

arată faptul că textul dintre paranteze a apărut în ediţia din 1960 a dicţionarului, dar nu şi în ediţiile din 1953 şi 1954.

Există bineînţeles şi porţiuni identice în cele trei ediţii. Acestea nu au fost marcate în nici un fel, deci porţiunile nemarcate se regăsesc în toate cele trei dicţionare.

Am împărţit textul introducerii în două părţi şi l-am postat în mesaje separate. Am respectat ortografia originală şi am îngroşat pasajele care mi s-au părut mai semnificative.

==================================================

Pentru toate cele trei ediţii apare pe copertă ca autor:
Academia Republicii Populare Romîne
Institutul de Lingvistică din Bucureşti


Pentru toate cele trei ediţii editura este:
Editura Academiei Republicii Populare Romîne

Dicţionarele din 1953 şi 1954 au ca titlu:
Mic Dicţionar Ortografic

Dicţionarul din 1960 are ca titlu:
Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie

Lingviştii care au lucrat la dicţionare, deci inclusiv la partea introductivă, cea cu motivarea reformei din 1953, sînt menţionaţi doar pentru ediţia din 1960, deşi în mod sigur tot ei sînt autorii textelor din ediţiile 1953 şi 1954, ţinînd cont de faptul că textele din cele trei ediţii consecutive se suprapun în bună măsură. Pe pagina de gardă a ediţiei 1960 este scris:

Prezenta lucrare a fost întocmită de următorul colectiv:
Acad. Al. ROSETTI - redactor responsabil;
BORIS CAZACU, FULVIA CIOBANU, GALINA GHIŢU
MIRCEA MITRAN, LIVIU ONU,
VALERIU ŞUTEU, LAURA VASILIU


Au colaborat parţial:
GH. BOLOCAN, TRAIAN COSTA, P. CREŢIA
ION IONICĂ, MAGDALENA POPESCU,
VALERIU RUSU, EM. VASILIU

============================================================

Edited by Crugasic, 25 August 2016 - 15:48.


#303
Crugasic

Crugasic

    Junior

  • Grup: Members
  • Posts: 273
  • Înscris: 06.01.2011
ARGUMENTAȚIA  LINGVIȘTILOR  PRIVITOARE  LA  REFORMA  ORTOGRAFICĂ  DIN  1953 -- PARTEA 1

Textul citat mai jos reprezintă partea întîi din "Introducerea" explicativă prezentă în dicționarele ortografice oficiale publicate în 1953, 1954 și 1960. Partea a doua este în mesajul următor.

Porțiunile ce diferă de la ediție la ediție sînt marcate <an>Text</an> sau <an1, an2>Text</an1, an2>. Astfel se precizează anul ediției sau anii edițiilor în care apare textul respectiv. Porțiunile nemarcate cu ani se regăsesc în toate cele trei dicționare. Împărțirea în secțiuni delimitate prin steluță ( * ) aparține autorilor lui.

Am respectat ortografia originală și am îngroșat pasajele care mi s-au părut mai semnificative. Am adăugat între paranteze drepte [ ] cîteva explicații scurte. Tot între paranteze drepte se găsesc și unele din notele de subsol prezente în textul original, fiind semnalizate cu steluță. Alte note de subsol au fost semnalizate de mine cu una sau mai multe steluțe și adăugate după terminarea paragrafului la care se referă.

<----------------------------Începutul citatului----------------------------->

INTRODUCERE

<1953,1954>
Cu toate că au avut la dispoziție exemplul reformei ortografiei ruse, realizată de tînăra putere sovietică curînd după Marea Revoluție Socialistă din Octombrie (în octombrie 1918), lingviștii romîni și fosta Academie Romînă nu au elaborat imediat după eliberarea Romîniei un proiect de reformă a ortografiei, pe care să-l fi supus discuției maselor populare și care să se fi transformat într-o hotărîre de stat și de partid spre a fi tradusă în viață, așa cum s-a făcut, de pildă, în R.P.Bulgaria. Din pricina acestei deficiența a lingviștilor romîni și a fostei Academii Romîne, s-a pierdut un prilej foarte potrivit de a se realiza reforma ortografiei înainte de a fi început prodigioasa activitate de tipărire, caracteristică revoluției culturale din țările de democrație populară. Dacă s-ar fi făcut reforma ortografiei în primii doi-trei ani ai eliberării noastre, atunci operele clasicilor marxismului, ale literaturii noastre naționale clasice, traducerile minunatei literaturi ruse și sovietice n-ar fi prezentat lipsurile existente în ce privește unitatea ortografiei.

Înviorarea produsă în activitatea lingviștilor romîni după apariția lucrării lui I.V.Stalin <<Marxismul și problemele lingvisticii>> a adus din nou la ordinea zilei -- sub o formă mult mai arzătoare -- problema reformei ortografiei. Abia acuma s-a recunoscut cu adevărat marea importanță a limbii naționale unice, a limbii întregului popor, comună pentru toți membrii națiunii. Pentru ca limba unică a întregii națiuni să-și poată îndeplini cu succes funcția ei de cel mai important mijloc de comunicare între oameni, de instrument de luptă și de dezvoltare a societății, ea trebuie să aibă norme bine fixate, unice pentru toți cei care o vorbesc. Aceasta este valabil atît pentru limba vorbită, cît și pentru forma scrisă a limbii, care trebuie să redea cît mai fidel, mai simplu și mai clar limba vorbită. Normele scrierii limbii naționale trebuie să fie și ele bine fixate, lipsite de fluctuații și de contradicții; ele trebuie să fie unice pentru toată națiunea, valabile pentru toți membrii comunității, ușor de învățat și de aplicat de către popor.
</1953,1954>

<1960>
Orice limbă națională, pentru a-și putea îndeplini cît mai bine funcția de cel mai important mijloc de comunicare între membrii unei națiuni, trebuie să se conformeze unor norme precise și obligatorii pentru toți. Aceste norme privesc atît pronunțarea cît și scrierea, atît structura gramaticală cît și vocabularul, și alcătuiesc complexul de norme ale limbii literare.

Din punctul de vedere al limbii literare, pronunțările sau scrierile care se abat de la normele consacrate se consideră greșeli. Lipsa unei ortografii, ca și a unei pronunțări unitare, împiedică procesul de dezvoltare a limbii literare. De aceea, în condițiile construirii socialismului -- cînd limba este tot mai larg folosită în cărți și publicații de tot felul, în întruniri publice, în conferințe și lecții, în emisiunile radiofonice, pe scenă, în filmele sonore etc. -- scrierea și pronunțarea corectă a limbii naționale au o însemnătate deosebită. Cultivarea limbii naționale, nu numai în ceea ce privește gramatica și lexicul, ci și în ceea ce privește scrierea și pronunțarea, constituie una din condițiile revoluției noastre culturale. E de înțeles, așadar, de ce ortografia și ortoepia, adică totalitatea regulilor de scriere și de pronunțare corectă a unei limbi, au în zilele noastre o atît de mare însemnătate.
</1960>

Academia Republicii Populare Romîne, înființată în 1948, și-a propus ca una din sarcinile sale cele mai urgente reforma ortografiei. Secția de știința limbii, literatură și arte a Academiei R.P.R. a întocmit un proiect de reformă care, deși conținea unele propuneri binevenite de modificare a regulilor ortografice stabilite de fosta Academie Romînă în 1932, totuși păstra încă prea multe din inconsecvențele vechii ortografii.

În anul 1951, Secția de știința limbii, literatură și arte a Academiei R.P.R. a procedat la redactarea unui proiect de reformă a ortografiei, care a fost supus unei largi discuții în coloanele revistei <<Contemporanul>>.

<1960>
În urma dezbaterilor din presă proiectul a fost îmbunătățit și definitivat.
În septembrie 1953, Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Romîne a aprobat noile norme ortografice ale limbii romîne, care au intrat în vigoare începînd cu data de 1 aprilie 1954.
</1960>

   *

Cele mai vechi texte romînești care ni s-au transmis ne arată că, încă din secolul al XVI-lea și chiar mai dinainte, cărturarii noștri s-au străduit să redea exact, cu ajutorul literelor chirilice, rostirea romînească folosind și unele grafii tradiționale slavone bisericești, împrumutate odată cu alfabetul chirilic.

În secolele următoare, scrierea chirilică romînească s-a modificat, adaptîndu-se tot mai bine rostirii romînești. Grafiile tradiționale slavone bisericești, care nu corespundeau unei realități fonetice romînești, au fost părăsite. De la 43 de litere și alte semne grafice, alfabetul e redus întîi la 33 de litere în gramatica poetului Ienăchiță Văcărescu (1787), apoi la 28 în gramatica lui Ion Eliade Rădulescu (1828) și, în sfîrșit, la 27, în 1835. Scrierea chirilică romînească ajunsese să fie aproape fonetică.

Trecerea de la scrierea cu chirilice la alfabetul latin s-a făcut treptat. Întîi s-au dat unor litere chirilice forme asemănătoare cu cele latine [<1953,1954>după exemplul alfabetului civil rusesc (гражданскаиа азбука)</1953,1954>]. Mai tîrziu s-au introdus printre literele chirilice litere latinești. În acest alfabet mixt au intrat o serie de litere latine, printre care: a, d, i, m, n, o și altele.

Încă din perioada Școlii ardelene, scrierea latinizantă, folosită în lucrările publicate cu caractere latine de către reprezentanții acestui curent cultural, a început să influențeze, în sens etimologizant, asupra scrierii chirilice și, mai apoi, asupra scrierii cu alfabetul de tranziție.

</1953,1954>
În anul 1860 s-a adoptat în mod oficial în Principatele Unite alfabetul latin. Din primele momente ale introducerii alfabetului latin a început lupta dintre curentul progresist, fonetic și cel retrograd, etimologist. Legătura strînsă dintre scrierea etimologistă și reacțiunea care se întărea în țările romînești o dovedește faptul că curentul etimologist, latinist, a ajuns la apogeu în sînul fostei academii tocmai în epoca în care s-a încheiat monstruoasa coaliție dintre burghezie și moșierime. Poporul și cărturarii legați de popor n-au întrebuințat niciodată această ortografie, pentru a cărei aplicare trebuia mai întîi să știi latinește. Cuvinte ca fîntînă, mînă, rîu, adînc, vînt, zece, țară trebuiau scrise fontana, mana, riu, aduncu, ventu, diece, tierra.
</1953,1954>

<1960>
În anul 1860 s-a adoptat în mod oficial în Principatele Unite alfabetul latin* [notă de subsol: *În Ardeal, folosirea alfabetului latin datează din timpul Școlii ardelene; el a pătruns treptat în toate scrierile, fără o legiferare de stat.]. Din primele momente ale introducerii alfabetului latin a început lupta dintre curentul fonetic și cel etimologist. Pentru aplicarea scrierii etimologiste era necesară cunoașterea limbii latine. Cuvinte ca adînc, fîntînă, mînă, rîu, țară, vînt, zece trebuia scrise aduncu, fontana, mana, riu, tierra, ventu, diece.
</1960>

O ortografie mai simplă și mai ușoară, bazată pe principiile fonetice, <1953,1954>a fost aceea a revistei "Contemporanul" a vechii mișcări socialiste</1953,1954>, ortografie întocmită și folosită de lingviști de seamă legați de popor, ca Tiktin și Lambrior, care au fost adepți combativi ai curentului fonetic.

Vechea academie a fost nevoită să-și reformeze în mai multe rînduri ortografia, apropiind scrierea tot mai mult de rostire, dar a păstrat totuși, chiar și în ultimele ei reguli ortografice (1932), resturi etimologiste. <1953,1954>Neavînd însă autoritate științifică și morală suficientă</1953,1954>, ea n-a putut însă să-și impună ortografia; fiecare scriitor, fiecare publicație avea reguli ortografice proprii.

Sarcina adepților principiului fonetic în ortografia romînească cu litere latine nu a fost ușoară. Alfabetul latin nu dispunea de litere pentru o seamă de sunete caracteristice limbii romîne, de exemplu pentru <1953,1954>africatele</1953,1954> <1960>semiocluzivele</1960> è, ǧ, ț, pentru șuierătoarea ș, pentru vocalele ă, î. În ce privește <1953,1954>africatele</1953,1954> <1960>semiocluzivele</1960> s-a recurs la exemplul scrierii italiene, în care, conform principiului silabic, c și g urmați în aceeași silabă de i și e, se rostesc ca è și ǧ.

Pentru a reda literelor c, g dinaintea lui e, i <1953,1954>valoarea fonetică de explozive</1953,1954> <1960>valoare de ocluzive</1960>, a fost nevoie de introducerea, ca în grafia italiană, a unui h între c, g și vocalele e, i următoare: che, chi, (ghem, ghindă). Pentru redarea lui ț și ș s-a recurs <1953,1954>la un semn diacritic</1953,1954> la o sedilă pusă sub t și s. În felul acest principiul fonetic s-a combinat cu cel morfologic, dîndu-se adeseori un aspect foarte asemănător diverselor forme ale cuvintelor în cursul flexiunii (deosebirea constă numai în prezența sau lipsa sedilei de sub t și s); de exemplu urs sg. -- urși pl., bat pers. I -- bați pers. a II-a*. [notă de subsol :<1953,1954>*De altfel și grafia ci, gi permite păstrarea aceluiași aspect grafic al cuvintelor; de ex. fac -- faci, fag sg. -- fagi pl.</1953,1954>].

Grafiile ci, gi, chi, ghi, sedila și accentul circumflex, despre care vom vorbi mai departe, au fost împrumutate din scrierea italiană și din cea franceză. Dar scrierea cu litere latine a limbii romînești n-a rămas neinfluențată de scrierea chirilică. Dimpotrivă, multe deprinderi grafice, precum și semne diacritice au fost moștenite din grafia chirilică. Astfel unul dintre semnele grafice moștenite din scrierea chirilică este i scurt (ĭ). După modelul lui i scurt chirilic (й), s-a pus și deasupra lui i latinesc cu valoare de i semivocalic același semn. S-a scris deci maĭ, după modelul lui май.

Pe cînd se mai scria cu litere chirilice, semnul scurtării a început să se întrebuințeze și deasupra lui u chirilic, pentru a nota pe u "scurt" <1953,1954>semivocalic</1953,1954> (de exemplu ноў [nou]). După modelul acestui ў, s-a pus și deasupra lui u latin semnul "scurtării" în diftongi ca , , , etc. Avînd nevoie de un semn diacritic pentru a da literei a valoarea de ă, s-a recurs la același semn. [notă de subsol :Vocala romînească ă a luat naștere, în foarte multe cazuri, în urma reducerii unui a neaccentuat, de exemplu lat. barbatus > rom. bărbat, slav. klad- > rom. clădi, rom. oraș > orășel etc. E posibil ca semnul "scurtării" să fi avut funcțiunea de a indica "reducerea", "scurtimea" lui a neaccentuat]. Etimologiștii l-au adoptat și ei, dar l-au aplicat și literelor e, o și u, pentru a le da valoarea de ă (de exemplu rĕu, fŏră, corespunzătoare lat. reus, foras) și pentru a arăta că a treia nu se rostește după consoană la sfîrșit de cuvînt (de ex. rom. cornŭ corespunzător lat. cornu).

O continuare a tradiției chirilice este și deprinderea de a scrie e la început de cuvînt și după vocală, pentru a reda diftongul ie: epure, ed, femee, voe [în alfabetul chirilic litera e se citește ie] etc. De această deprindere s-au folosit etimologiștii, păstrînd scrierea cu e atunci cînd, în felul acesta, aspectul cuvîntului era mai apropiat de cuvîntul latinesc respectiv (de exemplu este, eram, eșire). Chiar în uzul ortografic de pînă acum e are două valori fonetice: pe aceea de e neprecedat de i, de exemplu în epocă, eră, examen, poet, și pe aceea de ie în eu, ei, ești etc. Întrebuințarea lui e cu aceste două valori a dus la o inconsecvență în scrierea lui ie: voie și voe, baie și bae, ieftin și eftin etc. Pe de altă parte, scrieri ca el, este fac pe unii să-l pronunțe pe e inițial greșit, fără i precedent.

<1953,1954>
Un neajuns al scrierii chirilice romînești care a fost moștenit de scrierea romînească cu litere latine este notarea defectuoasă a consoanelor moi.
</1953,1954>

<1953>
Continuînd tradiția grafică mediobulgară, grafia chirilică romînească confunda cele două ieruri (literele ъ și ь). De aceea, ca în grafia mediobulgară, ierul mic nu indica muierea consoanei precedente. Pentru a nota consoanele finale moi romînești, inexistente în majoritatea graiurilor bulgare (precum și în limba literară bulgară actuală), cărturarii romîni au scris i după consoană, redînd astfel timbrul i al consoanei muiate. În felul acesta litera i a primit, pe lîngă funcțiunea de a nota vocala i și semivocala i [i scurt], și pe aceea de a indica muierea unei consoane finale. Mai tîrziu s-a căutat să se remedieze acest inconvenient, punîndu-se deasupra literei i semnul scurtării. Litera й chirilică romînească nota astfel pe i semivocalic și servea și de semn al muierii. Aceste două valori le-a avut și i latin [notat prin ĭ] pînă la reforma ortografiei din 1904, cînd a fost înlocuit cu i. Se scria deci cu litere chirilice și apoi latine май maĭ, норй - norĭ. Dacă în secolele XIV-XVI cărturari noștri ar fi luat ca model slavona rusă*, care poseda consoane finale muiate și le nota cu un ier mic (ь = ier moale) scris după consoană, ei ar fi indicat muierea consoanelor printr-un semn deosebit**.

* [notă de subsol] Slavona rusă s-a răspîndit în țările romînești în secolul al XVII-lea, înlocuind slavona bulgară și slavona sîrbă după fixarea grafiei chirilice romînești.

** [notă de subsol] Cum s-a procedat în grafia Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești.

Muierea consoanelor [aflate] înainte de vocalele a, o, u nu a fost notată în grafia chirilică romînească printr-un procedeu unic. Cînd erau urmate de u, consoanele moi se notau ca în grafia slavă, scriindu-se ю [pronunțat iu] după ele, dar consoana moale urmată de a era notată în patru feluri.
</1953>

<1953,1954>
Limbile romanice apusene nu au în fonetica lor două serii de consoane, nemuiate și muiate, ca limba romînă. Prezența acestui paralelism de consoane în limba noastră se datorește unei puternice influențe slave. În general fonetica romînească are multe trăsături comune cu fonetica limbilor slave. De aceea, pentru notarea acestor particularități, ortografiile slave, de ex. cea rusă, ne pot sugera soluții mult mai bune decît ortografia limbilor romanice. Aceasta nu înseamnă o imitare mecanică a ortografiei slave; procedeele propuse decurg din însăși realitatea fonetică romînească, atît de puternic pătrunsă de elemente slave. Vom vedea aceasta, de exemplu, în legătură cu scrierea vocalelor ă, î și a diftongului ea după ș, j.

Influența grafiei chirilice romînești asupra celei latine, exercitată odată cu adoptarea alfabetului latin, deoarece lumea cunoștea atunci și scrierea chirilică, a contribuit la îmbunătățirea grafiei latine romînești. Multe dintre aceste deprinderi grafice moștenite din scrierea chirilică au fost încetul cu încetul părăsite, deoarece tot mai puțini cunoșteau alfabetul chirilic. Aceasta n-a fost însă în avantajul ortografiei romînești.

Cunoașterea mai temeinică a foneticii romînești ne permite astăzi să ne dăm seama că deprinderile grafice de origine chirilică (slavă) își au justificarea în realitatea fonetică romînească, influențată de fonetica slavă.


*
I.V. Stalin, în lucrarea sa "Marxismul și problemele lingvisticii", a arătat că un dialect local poate constitui baza unei limbi naționale. La întocmirea unei ortografii trebuie să se țină seama de aceasta și să se ia ca punct de plecare graiul teritorial care constituie baza limbii naționale. Din numeroasele scrisori primite din toate regiunile țării în legătură cu discuția proiectului de ortografie, din articolele publicate în "Contemporanul", reiese că cei mai mulți înțeleg să orienteze ortografia noastră după rostirea obișnuită în Muntenia și sudul Ardealului, unde se vorbește graiul care constituie baza limbii noastre comune, naționale. Astfel majoritatea preferă formele muntenești, obișnuite și în capitala țării, tinerețe, pîine, seară etc. formelor tinereță, pîne, sară etc. Într-adevăr se poate constata o rapidă răspîndire pe întreg teritoriul patriei noastre a pronunțării bucureștene, care va fi luată din ce în ce mai mult ca normă a limbii naționale. De aceasta s-a ținut seama la întocmirea ortografiei noi.

   *
Din discuțiile duse în coloanele "Contemporanului" reiese că toată lumea e de acord în ce privește suprimarea lui â. De asemenea nici înlocuirea apostrofului cu liniuța de unire nu e combătută de mulți.

În ce privește scrierea cu ă sau e, a sau ea după ș, j, s, z, ț părerile diferă foarte mult. În general însă se constată o preferință pentru e și ea, ceea ce dovedește că lumea se orientează după rostirea capitalei. De asemenea e evidentă dorința majorității de a nu schimba aspectul grafic și fonetic al cuvintelor cu care s-a obișnuit lumea.
</1953,1954>

<---------------------------------------Sfîrșitul citatului------------------------------------>

Edited by Crugasic, 25 August 2016 - 16:37.


#304
Crugasic

Crugasic

    Junior

  • Grup: Members
  • Posts: 273
  • Înscris: 06.01.2011
ARGUMENTAȚIA  LINGVIȘTILOR  PRIVITOARE  LA  REFORMA  ORTOGRAFICĂ  DIN  1953 -- PARTEA 2

Textul citat mai jos reprezintă partea a doua din "Introducerea" explicativă prezentă în dicționarele ortografice oficiale publicate în 1953, 1954 și 1960. Partea întîi este în mesajul precedent.

Porțiunile ce diferă de la ediție la ediție sînt marcate <an>Text</an> sau <an1, an2>Text</an1, an2>. Astfel se precizează anul ediției sau anii edițiilor în care apare textul respectiv. Porțiunile nemarcate cu ani se regăsesc în toate cele trei dicționare. Împărțirea în secțiuni delimitate prin steluță ( * ) aparține autorilor lui.

Am respectat ortografia originală și am îngroșat pasajele care mi s-au părut mai semnificative. Am adăugat între paranteze drepte [ ] cîteva explicații scurte. Tot între paranteze drepte se găsesc și unele din notele de subsol prezente în textul original, fiind semnalizate cu steluță. Alte note de subsol au fost semnalizate de mine cu una sau mai multe steluțe și adăugate după terminarea paragrafului la care se referă.

<---------------------------------------Începutul citatului------------------------------------>

                                                                                     *
În ceea ce privește ortografia, principiile care stau la baza prezentului îndreptar ortografic sînt cele care se desprind din Hotărîrea Consiliului de Miniștri al R.P.R, nr. 3135 din 16 septembrie 1953, "pentru aprobarea noilor norme ortografice al limbii romîne".

1. O reformă radicală a ortografiei, care s-o schimbe din temelii, nu era de dorit. O astfel de reformă ar fi provocat mari tulburări și ar fi îngreuiat, în loc de a ușura, comunicarea în scris între oameni.
Noua ortografie a avut în vedere deprinderile grafice bine înrădăcinate în scrierea noastră și care nu dau loc la șovăieli. Schimbările introduse fac ortografia noastră mai simplă, mai rațională, mai lipsită de inconsecvențe și fluctuații, mai unitară.

2. Ortografia romînească e bazată pe principiul fonetic. Ea redă, pe cît posibil, pronunțarea. Dar pentru a nu mări prea mult numărul semnelor grafice, care ar încărca inutil scrisul, principiul fonetic este asociat cu cel silabic și cu cel morfologic. De pildă, potrivit principiului silabic, literele c, g reprezintă alte sunete în silabele ce, ge, cea, gea etc. decît în silabele co, go etc. sau che, ghe, chea, ghea etc. În numeroase cazuri a fost aplicat principiul morfologic. Astfel, pentru a păstra, pe cît posibil, aceeași formă sufixelor și desinențelor verbale ează, ească, eam, eai, ea sau sufixelor -are, -ător, -ămînt, -eală, -ean, s-a hotărît scrierea: aranjează, afișează, deslușească, îngrijească, greșeam, greșeai, pășea, înfățișare - înfățișări, angajare - angajări, înfricoșător, îngrășămînt, greșeală, oblojeală, mureșean, clujean etc. <1953,1954> cu diftongul ea după ș, j, cu toate că mulți rostesc a (nu ea în aceste forme</1953,1954>

3. Ortografia redă, în principiu, pronunțarea literară romînească. Se înlătură fluctuațiile, recomandîndu-se numai una din pronunțările existente.

                                                                               *

Unele din prezentele reguli ortografice au nevoie de o prezentare mai amănunțită. Astfel, în ce privește scrierea lui i, e, a, î, ă, ea după ș, j e necesar să facem următoarele observații.

<1953>
Regula dată la acest punct amintește o regulă asemănătoare a ortografiei ruse: după literele ж [pronunțată "j"], ш [pron. "ș"], ч [pron. "ci"], щ [pron. "șci"], în cuvintele rusești nu se scriu literele ы [pron. "î"], я [pron. "ia"], ю [pron. "iu"], ci se scriu literele и [pron. "i"], а [pron. "a"], у [pron. "u"]. De unde vine asemănarea aceasta între regula rusească și cea propusă de noi?

Sunetele ș, j în graiurile romînești și cele ruse, sînt dure în unele graiuri, iar în altele moi, adică au un timbru de nuanța lui i sau e. La noi, în Moldova, Banat și prin Ardeal, ș, j sînt consoane dure; prin aceste ținuturi se pronunță șî, jî, șă, jă, șa, ja. Prin Muntenia, la București și în Dobrogea, în Oltenia, sudul Ardealului și Crișana, ș, j sînt moi; aici se pronunță și, șe, je, șea, jea. Pe de o parte ușă, ușa, ușîle, grijă, grija, grijîle; pe de altă parte ușe, ușea, ușile, grije, grijea, grijile. Aceasta explică de ce în ținuturile cu ș, j moi se fac greșeli ortografice de felul lui așea (în loc de așa), afișearea (în loc de afișarea), birjear (în loc de birjar).

Inconsecventă, ortografia de pînă acum a ales formele cu ș dur în greșală, ușă, înfățișînd, deșartă, așa etc. dar în oblojeală și șed, șea, roșeață etc. a ales formele cu ș moale. În cursul discuțiilor din "Contemporanul" s-a văzut că participanții nu sînt de acord cum să se scrie; totuși formele cu ș, j moi au fost preferate. După exemplul ortografiei ruse, adoptăm o formulă unitară: scrierea cu șe, și, je, ji în rădăcini. Mulți vor continua să rostească, firește, șă, șî, jă, jî. Și în rusa literară i precedat de ș, j (ш, ж) e rostit î, pe cînd în unele dialecte se rostește i. La noi situația e inversă: în limba literară se rostește și, ji, șe, je, iar în multe ținuturi șî, jî, șă, jă. Dar, cum am spus mai sus, rostirea capitalei se răspîndește tot mai mult; scriind și, ji, șe, je (și niciodată șî, jî, șă, jă redăm pronunțarea literară de mîine a țării întregi.
</1953>

<1954>
Sunetele ș, j în unele graiuri regionale, pot fi urmate numai de i, e, ea, iar în altele de î, ă, a. În Moldova, Banat și prin Ardeal, ș, j pot fi urmați numai de î, ă, a; prin aceste ținuturi se pronunță șî, jîr, șăd, jăratic, șa, îngrija. Prin Muntenia și în Dobrogea, în Oltenia, sudul Ardealului și Crișana, se pronunță însă numai șir, jir, șed, jeratic, șea, îngrijea. Aceasta explică greșelile ortografice de felul lui așea (în loc de așa), afișearea (în loc de afișarea), birjear (în loc de birjar).

Inconsecventă, ortografia de pînă acum a ales formele cu a, ă, î după ș în greșală, ușă, înfățișînd, deșartă, așa etc. dar în șed, șea, roșeață etc. a ales formele cu ea, e după ș. În cursul discuțiilor din "Contemporanul" s-a văzut că participanții nu sînt de acord cum să se scrie; totuși formele cu ș, j urmați de i, e, ea au fost preferate. Pentru a se evita lipsa de consecvență a vechii ortografii s-a adoptat o formulă unitară: scrierea cu șe, și, je, ji în rădăcini. Mulți vor continua să rostească, firește, șă, șî, jă, jî. Dar, cum am spus mai sus, rostirea capitalei se răspîndește tot mai mult; scriind și, ji, șe, je (și niciodată șî, jî, șă, jă redăm pronunțarea literară de mîine a țării întregi.
</1954>

<1960>
Sunetele ș, j în unele graiuri regionale, pot fi urmate numai de i, e, ea, iar în altele de î, ă, a. În Moldova, Banat și prin Ardeal, ș, j pot fi urmați numai de î, ă, a; prin aceste ținuturi se pronunță șî, jîr, șăd, jăratic, șa, îngrija. Prin Muntenia și în Dobrogea, în Oltenia, sudul Ardealului și Crișana, se pronunță însă numai și, jir, șed, jeratic, șea, îngrijea. Aceasta explică greșelile ortografice de felul lui așea (în loc de așa), afișearea (în loc de afișarea), birjear (în loc de birjar).
</1960>

<1953>
S-a adoptat scrierea șa, ja (nu șea, jea) în rădăcina cuvîntului din următorul motiv. În ținuturile cu ș, j întotdeauna moi, se pronunță în orice cuvînt șea, jea în loc de șa, ja (așea, deșeartă, șea, coșear, birjear) etc. Pentru cei din ținuturile cu ș, j moi nu este nevoie de a arăta printr-un e scris între ș, j și aș, j sînt moi. În rest vorbitorii din celelalte ținuturi rostesc totdeauna șa, ja. Scrierea șa, ja în rădăcini e deci cea mai potrivită; ea poate mulțumi atît pe aceia care rostesc pe ș, j duri, cît și pe cei care rostesc muiate aceste consoane.
</1953>

<1954,1960>
S-a adoptat scrierea șa, ja (nu șea, jea) în rădăcina cuvîntului din următorul motiv. În ținuturile cu ș, j urmați întotdeauna de i, e (nu î, ă), se pronunță șea, jea în loc de șa, ja (așea, deșeartă, șea, coșear, birjear) etc. Pentru cei din ținuturile cu asemenea rostire este indiferent dacă se scrie șea, jea în loc de șa, ja. În rest vorbitorii din celelalte ținuturi rostesc totdeauna șa, ja. Scrierea șa, ja în rădăcini e deci cea mai potrivită; ea poate mulțumi atît pe aceia care rostesc totdeauna a după ș, j, cît și pe cei care rostesc totdeauna ea după aceste consoane. De altfel în pronunțarea literară apar de cele mai multe ori forme cu șa, ja: șase, șapte, șade, jar etc.
</1954,1960>

În ce privește scrierea lui i, e, a sau î, ă, ea în afară de rădăcina cuvintelor, pentru a înlătura numeroase fluctuații, cea mai bună soluție este aplicarea principiului morfologic. În felul acesta o seamă de terminații și sufixe se scriu și după ș, j ca după celelalte consoane: tovarășă sg. - tovarășe pl. (ca activistă sg. - activiste pl.), fruntașă sg. - fruntașe pl. (ca hotărîtă sg. - hotărîte pl.), tijă sg. - tije pl. (ca mură sg. - mure pl.), îngrașă pers. III sg. și pl. prez. ind. - să îngrașe pers. III prez. conj. (ca ară - să are), înfățișare sg. - înfățișări pl. (ca exploatare sg. - exploatări pl.), îngrășămînt (ca învățămînt), înfricoșător (ca așezător), înfățișează, angajează (ca lucrează), să greșească (ca să citească), tovărășească (ca prietenească), greșeală, oblojeală (ca oboseală), mureșean (ca ialomițean), clujean (ca tecucean, craiovean) etc.
În legătură cu scrierea lui ia după labiale, sînt de făcut următoarele observații: în cuvinte ca abia, piatră, amiază etc., după consoanele labiale b, p, m, f, v se rostește în multe ținuturi ale țării și în limba literară, foarte distinct, un i semivocalic.

<1953>
Aici nu avem consoane moi (avînd timbrul e) urmate de a, ci după consoane se rostește diftongul diftongul ia, care alternează cu ie (piatră - pietre, biată - biete, fiare - fier, să fiarbă - fierb, etc.). În pronumele aceștia, atîția avem formele de plural acești, atîți, urmate de un a obișnuit la pronume, ca în acesta, acela, atîtaetc.
</1953>

<1954,1960>
Aici nu avem consoane urmate de ea (care alternează cu e), ci avem diftongul ia, care de obicei alternează cu ie (piatră - pietre, biată - biete, fiare - fier, să fiarbă - fierb, etc.). Pronumele aceștia, atîția au formele de plural acești, atîți, urmate de un a obișnuit la pronume, ca în acesta, acela, atîtaetc.
</1954,1960>

În ce privește scrierea lui ea sau ia după ch, gh trebuie făcută următoarea observație: deoarece chia, ghia și chea, ghea au exact aceeași valoare fonetică, s-a ales grafia chea, ghea, din motivul că, în aceleași cuvinte, în cursul flexiunii și al derivației, ea alternează cu e, de exemplu: gheată - ghete, gheață - ghețuri, cheamă - chemi etc. Numai cuvinte ca : chiar, maghiar nu au forme cu ie, paralel cu ia. Acestea fac excepție de la regula generală.

<1953>
În legătură cu scrierea particulei -și (de ex. totuși) facem următoarea observație: am arătat mai sus că ș în rostirea multor ținuturi și a capitalei e o consoană moale, adică are timbrul de nuanța unui i, pe cînd în Moldova, de pildă, timbrul lui ș e de nuanța unui î. Dată fiind tradiția literară de secole, se alege forma cu i final a pronumelor și adverbelor care se termină în particula -și (același, aceiași, aceeași, aceleași, însuși, însăși, totuși, iarăși).
</1953>

<1954>
În legătură cu scrierea particulei -și (de ex. totuși) facem următoarea observație: ș final în rostirea multor ținuturi e o consoană moale, adică are timbrul de nuanța unui i, pe cînd în Moldova, de pildă, timbrul lui ș final e de nuanța unui î. Dată fiind tradiția literară de secole și pronunțarea foarte răspîndită a lui ș final cu nuanța unui i , se alege forma cu i final a pronumelor și adverbelor care se termină în particula -și (același, aceiași, aceeași, aceleași, însuși, însăși, totuși, iarăși).
</1954>

<1960>
În legătură cu scrierea particulei -și (de ex. totuși) facem următoarea observație: în multe ținuturi sunetul ș din această particulă e pronunțat moale (urmat de un i nesilabic); în schimb, în Moldova și Banat, ș este pronunțat dur (fără i). Dată fiind tradiția literară de secole și pronunțarea foarte răspîndită a lui ș final urmat de i, se alege forma cu i final a pronumelor și adverbelor care se termină în particula -și (același, aceiași, aceeași, aceleași, însuși, însăși, totuși, iarăși).
</1960>

În alegerea sufixelor -(ț)ie și -(ț)iune ne-am condus după următoarele considerații: sufixul -(ț)ie a pătruns în limbă o dată cu neologismele de tipul: administrație, muniție, revoluție, secție, comisie, pensie, provizie, revizie care au intrat în limba romînă prin intermediul limbii ruse, începînd din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Sufixul -(ț)ie s-a fixat temeinic în limba romînă.

Sufixul -(ț)iune s-a răspîndit prin școala latinistă. El și-a făcut loc și în cuvintele mai vechi, care se fixaseră cu sufixul -(ț)ie: administrațiune, expedițiune, formațiune, comisiune, și în cuvintele care abia intrau în limbă, ca: acțiune, ficțiune, moțiune, uniune.

Pentru scrierea cu -(ț)ie sau cu -(ț)iune se va avea în vedere criteriul istoric și tradiția literară. Se va scrie achiziție, casație, discuție, expoziție, iluzie, inflație, dar: ficțiune, moțiune, națiune, pasiune.

Numai cînd cele două tipuri de cuvinte au primit sensuri diferite, se folosește atît scrierea cu -(ț)ie, cît și cu -(ț)iune: divizie (unitate militară) și diviziune (împărțire), reacție (chimică) și reacțiune (politică), porție (de mîncare) și porțiune (de teren), rație (alimentară) și rațiune (judecată).

Am ales forma sînt (nu sunt), din următoarele motive: verbul a fi apare, o dată cu punerea bazelor limbii literare, sub formele: eu sînt, noi sîntem, voi sînteți, ei sînt. Școala latinistă, dorind să dea o înfățișare latinească acestor forme, a introdus scrierea cu sûnt și sunt la persoana a III-a plural, extinzînd pe û sau u și la scrierea celorlalte persoane, dar fără să intervină în ceea ce privește pronunțarea.

Formele cu u au pătruns în scriere și apoi în rostirea celor influențați de aspectul scris; marea majoritate folosește însă formele cu î, pe care le găsim și în scrisul multor scriitori contemporani. Rostirea populară și cea mai răspîndită fiind aceea cu î, se vor folosi numai formele: (eu) sînt, (noi) sîntem, (voi) sînteți, (ei) sînt.


                                                                                       *
<1960>
În expunerea regulilor ortoepice ale limbii romîne literare prezentul îndreptar a avut în vedere, în primul rînd, acele abateri de la normele ortoepice care se datoresc influenței graiurilor regionale asupra pronunțării limbii naționale.

Pronunțarea luată ca bază în prezenta expunere este rezultatul unui proces istoric îndelungat. La stabilirea normelor ortoepice de astăzi au colaborat factori variați: dezvoltarea generală a limbii romîne în diferitele etape istorice (în funcție de dezvoltarea cultural-economică, de deplasările de populație, de relațiile sociale interregionale etc.), răspîndirea cuvîntului scris, școala, dezvoltarea generală a culturii, influența graiurilor regionale, influența formei scrise asupra pronunțării, intervenția lingviștilor etc. De o acțiune conștientă, care să ducă la unificarea normelor de pronunțare și la stabilirea unor norme ortoepice unitare pentru limba romînă literară, nu se poate vorbi decît din jumătatea a doua a secolului al XIX-lea. În linii mari, pronunțarea luată ca bază în tratatul de față coincide cu pronunțarea muntenească de astăzi, de care totuși se deosebește prin unele particularități.

Pronunțarea muntenească prezintă mai multe varietăți. După cum debitul vorbirii este mai încet sau mai repede, după cum cineva vorbește de la tribună, de la catedră, pe scenă, înaintea microfonului sau într-un cerc familiar de prieteni, pronunțarea e mai îngrijită sau prezintă unele trăsături regionale. În vorbirea mai îngrijită se întrebuințează forme ca babei, casei, comisiei, se duce, grijă, omul, lemnul, ușă, pe cînd în vorbirea curentă aceste cuvinte au forma următoare: babii, casii, comisiii, să duce, grije, omu, lemnu, ușe.

Vorbirea curentă se caracterizează și prin tendința de a scurta cuvintele, prin omiterea unor sunete sau chiar a unor silabe, de exemplu cîn vine (cînd vine), am fos și eu (am fost și eu), folostor (folositor), lucrărlor (lucrărilor), poa să fie (poate să fie), pin casă (prin casă), sîn necesare (sînt necesare), trebe (trebuie), unle (unele) etc.
În vorbirea îngrijită trebuie evitate astfel de rostiri.

Normele ortoepice au în vedere vorbirea îngrijită, și nu pe cea curentă, familiară.
</1960>
<---------------------------------------Sfîrșitul citatului------------------------------------>

Edited by Crugasic, 25 August 2016 - 17:17.


#305
adycoke2

adycoke2

    Member

  • Grup: Members
  • Posts: 723
  • Înscris: 03.08.2011
mi se pare oribila pronuntarea verbului a fi in forma sunt in loc de sint.Ti se incordeaza toata gura pt acel u dupa s,uneori ma duce cu gandul la bordel.Partea misto e ca dupa revolutie ,niste bosorogi, alta treaba n-au avut decat sa se ocupe cu inlocuirea sint cu sunt ,in rest ce era altceva de facut atunci imediat dupa caderea comunismului?totul era ok.
Personal am incercat sa ma obisnuiesc cu aceasta modificarea ,insa de cate ori o aud, ma zgarie pe creier.

Edited by adycoke2, 03 September 2016 - 08:10.


Anunturi


0 user(s) are reading this topic

0 members, 0 guests, 0 anonymous users

Forumul Softpedia foloseste "cookies" pentru a imbunatati experienta utilizatorilor Accept
Pentru detalii si optiuni legate de cookies si datele personale, consultati Politica de utilizare cookies si Politica de confidentialitate