Abuz emotional

Intrucat nu exista (inca) o arie de psihologie m-am gandit sa postez aici, medicalul parandumi-se pe undeva apropiat psihologiei (si au ma existat intrebari legate de psihologie in aceasta are).

Asadar ... cum ar trebui sa ne comportam cu o persoana care este abuzator emotional "de meserie", in conditiile in care este vorba despre o ruda foarte apropiata si contactul foarte des este inevitabil?

Ce inteleg prin abuz emotional: insulte foarte dese si foarte grave, tentativa de a manipula mereu, bagatelizarea problemelor, "hiperbolizarea" defectelor celui abuzat, santaj sentimental si santaj de orice naura cu fiecare ocazie, iar in copilarie "aingerile prietenesti" mai ales de fata cu alte persoane straine erau ceva normal. Dintre toate, problema cea mai mare este cea cu insultele, care se intampla si in prezent aproape in fiecare zi. "Abuzatorul" este o femeie destul de in varsta cu o depresie cronica de multi ani incoace, care insa refuza categoric mersul la psiholog parandu-i-se un moft, si pentru ca nu crede ca are vreo problema. Este o persoana cu care aproape toata familia evita contactul, insa sunt si persoane care nu au cum sa evite ..... pentru ca sunt copiii ei.

Cum se face fata la asa ceva? Mi-e destul de clar ca ea nu are cum sa se schimbe, are o varsta respectabila si s-a cristalizat deja sub o forma, in plus este convinsa ca ea nu face nimic gresit. Cei doi copii, desi sunt semi-adulti deja si sunt ani de zile de cand locuiesc singuri, sunt in continuare afectati de comportamentul asta aberant, si pana acum mila i-a intors inapoi de cate ori au vrut sa intrerupa contactul cu ea definitiv. Se ajunge deseori la certuri care depasesc limita normalului pe teme absolut insignifiante.

Cine poate da un sfat?

sa-i repete cu fiecare ocazie ca nu tine figura, nu tine santajul, n-au chiar atatea defecte, insultele nu-i afecteaza pentru ca vin din partea ei si stie deja toata lumea ca exagereaza etc, sau s-o evite pur si simplu.

Ignore !

Daca prin semi-adulti te referi la faptul ca inca sunt dependenti financiar e greu. Pentru mine independenta financiara a concretizat "despartirea". Bineinteles, locuim acum in orase diferite si limitam intalnirile la strictul necesar.

Parintii sunt mari santajisti. Cand copilul e mic si o loveste pe mama aceasta incepe "buhuhu, mamica plange, o doare, vezi ce i-ai facut?". Cand copilul creste e la fel, numai ca plange pe bune, cu lacrimi mari, astfel incat sa ii provoace sentimente de vinovatie, si prin asta sa aiba castig de cauza.

Nu sunt dependenti financiar, lucreaza si castiga binisor. Cred ca mai grava este dependenta emotionala in cazul lor. Unii oameni pur si simplu stiu cum sa provoace mila.

 maltese, on Jul 1 2008, 21:24, said:

Exact

daca ti-e mila de ala care te insulta iti meriti soarta. next

comme on.... ti-e parinte... Cum sa nu-ti fie mila?

Desi probabil răspunsul pe care ti-l voi da nu este cel pe care il astepti, parerea mea este ca nu se mai poate face nimic, intrucat :
-persoana in cauza are o varsta la care deja, din cate inteleg, nu mai concepe ca greseste și chiar daca ar concepe nu are niciun motiv sa se schimbe, atata timp cat in acest mod obtine tot ceea ce își doreste;
-prin acest tot ce își doreste nu trebuie neaparat sa ințelegi ceea ce îți dorești și tu, deoarece ceea ce pentru unii oameni este normal, pentru alții este anormal și invers;
-copiii s-au învățat cu acest comportament, considerându-l drept normal și făcând parte din viața lor, chiar dacă poate în unele discuții cu alte persoane nu recunosc acest lucru și acest aspect poți să-l vezi inclusiv din faptul că deși din câte spui sunt aparent foarte deranjați de comportamentul mamei lor, totuși nu rup legturile cu ea
Dacă tu ești unul dintre copii, cred că mai degrabă ar trebui să mergi tu la un psiholog pentru a învăța ca mama ta să nu te mai influențeze, iar dacă ești o altă persoana care locuiește cu aceasta pe care o descrii, trebuie să accepți că nu ai ce face.
Mult succes

Edited by spider8, 01 July 2008 - 20:57.

 Mosotti, on Jul 1 2008, 21:54, said:

Mai, e vorba totusi de mama, fiinta aia care i-a crescut, i-a educat, si pe ici pe colo le-a mai insuflat si cate un sentiment de vinovatie. Nu degeaba am pus titlul "abuz emotional", sunt oameni care ajung la maturitate deplina si tot nu au trecut in totalitate peste, tocmai din cauza dualitatii sentimentului. Cum spune o prietena de-a mea, "a love/hate relationship"

 spider8, on Jul 1 2008, 21:57, said:

Au perioade in care nu vorbesc cate o luna doua, apoi ea da un telefon "de impacare" si propune o intalnire in oras, o vreme totul e ok dupa care iar incepe taraboiul. Eu vad o asemanare intre situatia asta si genul de relatii in care o ea vrea sa se desparta de un el, dar el cum simte ca momentul se apropie face un gest disperat pentru o aduce inapoi si promite marea cu sarea, urmand apoi sa calce in aceleasi strachini dupa ce a reusit sa o convinga.

Nu, nu cred ca sunt multumiti de situatie.  De prea mare ajutor nu sunt nici alti membri ai familiei care, terorizati fiind de tanguielile ei, intr-un final suna pe unul din copii si ii acuza ca nu au inima pentru ca o lasa la greu pe mama lor (care datorita varstei are si ceva probleme de sanatate)


Nu e vorba de mine ci de cineva foarte apropiat mie. Cunosc situatia bine pentru ca am fost umarul pe care s-a plans de multe ori, si cunosc peroanele implicate pentru ca sunt inrudite si cu mine

Edited by aaalexandraaa, 01 July 2008 - 21:13.

dar ea e constienta ca prin comportamentul ei determina perioade de timp in care copiii ei nu vorbesc cu ea? e constienta de faptul ca exista o problema?

Cu siguranta isi da seama ca relatia cu copiii nu este ce ar trebui sa fie, dar da vina pe ei. Relatiile s-au deteriorat in mod special prin liceu cand cei doi copii nu aveau rezultatele scolare la care se astepta ea, si ca reactie la critici au inceput sa invete si mai putin Nu se poate spune ca vina este de o singura parte (cel putin in debutul situatiei conflictuale) dar in prezent cred ca vina cea mai mare este a ei, doar ca ea nu admite asta. Au existat multe discutii deschise pe tema asta si nu au dus nicaieri

Edited by aaalexandraaa, 01 July 2008 - 21:54.

Nu stiu de ce cred eu ca este vorba de mama ta, si ca TU esti copilul ei.
Oricum, am trecut si eu prin situatii asemanatoare, sa spunem. Am incercat orice, rugaminti, ignorari, indiferenta...nimic nu a dat rezultat! Cei ami in varsta sunt prea incapatanati ca sa incerce sa se schimbe, nu constientizeaza ca (poate) gresesc. Din pacate, cred si eu ca sunt o cauza pierduta din acest motiv!
  E greu, stiu, sunt lucruri pe care vrei sa le rezolvi, insa, vezi tu, nu resesti mereu. In nici un caz certurile si "distanta" nu rezolva nimic, eu cred ca agraveaza! Iar vizita la medic n-o va face! Ca sa fe utila (desi nu am experienta) cred ca trebuie facuta de pacient cu "bratele deschise".

Asa este, vizita la psiholog nu are cum sa ajute decat daca clientul merge acolo din initiativa sa si daca crede ca psihologul il poate ajuta, si nu este cazul. Mi s-a parut buna sugestia ca cei doi sa mearga la psiholog in schimb

exista la noi in tara psihologi competenti in astfel de probleme? chiar nu stiu...

Ar trebui sa fie competenti in astfel de probleme pentru ca nu sunt din cele mai grave care exista. Daca la noi in tara nu se gasesc psihologi care sa consilieze un abuzat emotional si atat, atunci ce ne facem cu fetele violate in grup, maltratate si poate mutilate, sau cu ce de care s-a abuzat fizic, in conditiile in care in ambele situatii exista in mod automat si abuz emotional?

Daca este vorba de parinti, copilul sa faca toate eforturile sa se desprinda emotional si material da mama si de tata. Te poti angaja part-time in timpul studiilor, studentii, chiar elevii, muncesc. Si, de la o varsta, sa se gandeasca la viata personala, ulterior familie!
Deci, desprindere treptata de cuib!
Acum, depinde de caz, ce face copilul, ce viata are, cat de stabil emotional este el personal, cat de matur si serios. Oricum, un tanar matur le impune parintilor respect (doamne fereste, nu ma refer la forta) si le transmite o siguranta, incredere in capacitatea copilului de a lua decizii.
Nu putem vorbi in abstract, cunosc cazuri in care nu parintii trebuia sa mearga la psiholog, copilul victimizandu-se mama-mama si viceversa. Ori si unii, si altii.

Pentru toate celelalte situatii, nu-i mai cunosti.

nu asta inseamna " a love/hate relationship" dar ma rog...
ca in toate cazurile de acest gen, " family is above all"

 Slickutz, on Jul 3 2008, 01:26, said:

Dar ce inseamna?

eu nu inteleg... aia sunt singuri cuc? daca au gagici, cand mai au timp sa se gandeasca la ma-sa???