Pseudo-capshunarikos

teoratiu, on 03 iunie 2014 - 13:37, said:

Bine ai revenit din nou
intrebare, nu mai bine mergi in alta parte decat la rusi?
intrebare (alta), ce se mai aude cu casa si autostrada?

p.s.: fain sa te vad iar pe aici

blacatusu, on 05 iunie 2014 - 00:02, said:

raspuns: normal ca mai bine in alta parte. Mai la sud de partea estica a Rusiei. Numai ca fabrica din China si-a facut deja implementarea si acum merge din proprie inertie. Tot speram sa prindem Africa de Sud. Dar in fiecare an ne promitem ca in trei ani o sa fim acolo.

Pana una-alta, sa ne terminam treaba la rusi.

raspuns: (altul) nu mai stim nimic. dupa ce ne-au f... sarbatorile de iarna, de nu a putut discuta om cu persoana in familia Ratiu, uite ca e jumatatea anului de cand toata lumea tace. Daca intreb, fiecare imi zice alta varianta. Intre timp casa celui de peste drum a fost cumparata de un tip care si-a facut atelier de dezmembrari. Tipul zice ca nu o sa fie nimic, ca altfel nu ar fi investit el in renovare. Nu stiu ce surse are. Prefer s-o las asa, ca ai mei sunt linistiti. Ce rost are sa-i tin sub presiune, la aproape 70 de ani.

teoratiu, on 05 iunie 2014 - 12:09, said:

asa e, ai dreptate, sper sa fi schimbat planurile si sa isi faca drumul prin alta zona ...

te mai asteptam cu istorioare

Am gasit si eu ieri thread-ul asta.
Am citit ce-am citit si, pe la patru jumate dimineata, am facut o pauza de trei ceasuri, ca sa mai si dorm un pic.
P-orma l-am luat de unde l-am lasat, iar acum l-am gatat.
No, fain!
Sa mai scrii, ca zici bine din dejte!

Si pentru ca e vorba de intamplari de la munca, am si eu una mai veche:
Acum cativa ani, dupa-amiaza, eram la munci, calare pe calculatoare, ca aveam de terminat nu-stiu-ce.
Colegul Marius, un tip care de obicei pune intrebari corecte, nu se dezminte:
- Bei, bai, o cafea?
- Beau, da' o faci tu, sa mai termin pe-aicea, vine replica.
OK, pleaca Mariusica al meu in bucatarioara/sala de sedinte/loc de fumat cu care e dotata institutia, trec 30 de secunde si aud un raget:
- Ba, mai e cafea in filtru, o arunc?
Ma prinde un sentiment de grija fata de cheltuielile firmei si urlu, la randu-mi:
- Nu, pune-o intr-o cana, ca i-om da-o la careva!
Si ma intorc la ale mele. Dupa inca 30 de scunde tresar, lovit in moalele capului de alt muget:
- P..la mea, nu incape intr-o cana, ce fac?
Dupa facepalm-ul de rigoare, zbier:
- Pune-o in doua cani!!!!!!

...Si azi ma injura Marius pe tema asta.

Teooooooo, uni esti? Mai hai cu patanii haioase ca de cand te astept ....

Helau?

Nu s-a rezolvat problema cu postatul aici?

Hehehei, fraţii mei! Teo's back in business!

Noa, am stat pe tuşă mai mult de un an. Băieţii cu macaroana au hotărât să o taie dacă nu ai 50 de posturi şi cică astea de pe fun nu se pun. Am întrebat pe la admini de ce nu pot să postez, dar mi-au zis că nu am nimic. M-am obişnuit cu ideea că asta e şi am continuat pe blog, din când în când şi nu prea des, că nu mai e vreme.

Dar am revenit ca şi criminalul la locul infracţiunii şi până la urmă am dat peste un senior care mi-a explicat care mi-e problema. Aşa că am postat la greu în ultimele zile, vrute şi nevrute, până am făcut norma.

Ce am mai păţit de când nu m-aţi mai citit? Am plecat din Timişoara. S-a întâmplat când nu mai ştiam încotro s-o apuc. Încă nu ştiu când o să se întâmple cu casa. Taică-meu e bolnav, maică-mea ar fi vrut să se mute cu mine în Timişoara, taică-meu nu ar fi vrut să-şi părăsească prietenii din vecini. Mie îmi venea să-mi iau lumea-n cap.

Şi pe principiul că dacă-ţi doreşti, s-ar putea să o păţeşti, mi s-a întâmplat şi mie. De vreo câţiva ani dădeam curba de pe centura Aradului să intru pe drumul spre satul meu şi îmi tot picau ochii pe o fabrică. Ba mi-a rămas în minte de pe vremea când am citit în ziarul local că americanii vin la Arad să facă scule de reţele.

Mno. Şi de fiecare dată mă gândeam că dacă-s americani, ar trebui să aibă Oracle Applications. Şi dacă-l au, ar trebui să aibă nevoie şi de oameni. Între timp plecasem de pe Oracle, dar inima îmi rămăsese tot la el.

Bun: jobul nu mă satisfăcea. Strict profesional, că nişte chefuri ca şi cu trupa respectivă n-am mai tras din liceu şi nici nu o să mai am parte. Acasă eram în două luntre, de mai să-mi pierd minţile. Şi atunci i-am zis lu' Ăl de Sus să se hotărască ce e mai bine pentru toată gaşca. Aşa că, într-o bună dimineaţă m-am trezit cu un email de la fabrica pe lângă care treceam că vor să-mi propună un job pe Oracle.

Şi asta a fost. Am terminat-o cu pendulările. Pup doar 2 săptămâni pe an in Chicago, să menţin legăturile prietenoase cu echipa şi în rest prestez de una singură. Am un şef în State cu care mă aud jumătate de oră pe săptămână şi nişte colegi de echipă cu care în restul anului vorbesc dacă ne doare ceva. M-au angajat pentru că se săturaseră să-i scoale restul lumii în miez de noapte când crăpa ceva. La faza asta România e privilegiată. Prindem jumate de zi din Asia, Europa - toată ziua şi ceva din Americi.

Acuma, pe bune, lup singuratic cum sunt, jobul mă prinde de minune. Mai am de reparat şi diverse chestii care-mi scârţâie prin organism după anii de trăit prin hoteluri şi mâncat din pungă. Firma din România e super-ok, oamenii sunt tineri şi faini, fără infatuări de multinaţională cu ştaif. Am venit cu tot felul de propuneri şi i-am găsit deschişi la ideile mele. După ce la jobul cu care am fost în China mi-am auzit că ce ziceam nu e compatibil cu politicile firmei, de m-am enervat şi am tras concluzia că nu-s eu compatibilă cu ei, ăştialalţi chiar m-au surprins.

O să revin în zilele următoare. O să reiau chestii pe care le-am scris şi pe blog, până s-or epuiza. Pe urmă, mai vedem noi ce ne mai găsim de râs.

Până ajung să dau cu paste-ul pe aici, puteţi lua direct de la sursă. http://pseudocapsunarikos.ro/

Bine ai revenit. Teo!

Vremea accidentelor

Cu Corsa pe care am luat-o în 2008 am avut o singură buşeală, în 2009. Am povestit cred, pe undeva despre ea.

Până pe la inceput de martie, 2013, la ultima zăpadă pe care a văzut-o Timişoara în acel an. Am oprit liniştită la o zebră să acord prioritate pietonului. Nici nu a reuşit omul să treacă bine de mine, că am auzit o buşitură în spate, zăpada de pe maşina mea i-a zburat în cap şi după fracţiunea de secundă necesară lui să se tragă din faţa mea, m-am trezit de partea cealaltă a trecerii de pietoni.

M-am dat jos, în spatele meu erau două maşini buşite, masca mea din spate era puţin zgârâiată. Ne-am dus toţi la poliţie şi acolo am înţeles că am toate şansele să nu mi se aprobe reparaţia pe RCA-ul vinovatului, că-i era la Astra. Aşa ca am renunţat la daune şi mi-am zis că o s-o repare următorul, care o reuşi s-o rupă de tot. Şi parcă mi-aş fi cerut-o.

Mai, 2013, revin din Rusia și în aceeași seară plec spre casă cu mașina. Buuuum. Mă lovește perpendicular un tip care nu-mi acordă prioritate și mă trimite să mă lupt vreo două luni cu dobitocii de la Carpatica.

Vine vara, mă mai freacă unu-altul ba prin parcare, ba prin sensuri giratorii, dar se lasă doar cu zgârâieturi neesențiale, pe care niciun asigurator roman nu-și face probleme să ți le plătească. Dar dacă le ai când îți face casco, cică nu-ți mai plătește vopseaua pe piesa respectivă. Oricum, masca din spate, nici d'a naibii nu se dă ruptă.

Toamna, mergem iar la ruși. Mă întorc, îmi iau concediu să-mi rezolv tot felul de dandanale. Într-una din zile mi se pune pata să dau o fugă până în Timișoara. Stau - iar liniștită, prima la semafor. În stânga mea e un microbuz de Bihor. Plecăm amândoi la verde. Nu facem zece metri și pe tip îl taie la nădragi să parcheze. Parchez și eu, că n-am ce face. Spoilerul meu din față e deja sub roțile lui.

Aprilie, 2014. Normal, iar Rusia. Colegul de la tehnic cu care împart delegaţia e la primul zbor. Mi se rupe inima de el și-mi aduc aminte că la prima decolare am fost și eu lăsată să stau la geam. Așa că e momentul să-mi plătesc datoria față de societate.

La vreo două săptămâni după întoarcere ajung în fabrică. Mă întâlnesc cu el și primul lucru pe care îl aud:
– Ai făcut accident după ruși?
– Nu, îi răspund.
– Las că am făcut eu, chiar în dimineața asta.

Septembrie 2014, ultima delegaţie la ruşi, înainte să plec din firmă. Îmi las maşina în service, în grija şefului, s-o aducă în parcarea de la firmă. Într-o bună dimineaţă mă trezesc cu el că întră pe chat

- Dora, hai că ai scăpat ieftin cu tura asta de Rusia, ţi-ai luat accidentul în avans. Cineva ţi-a rupt oglinda, dar Paul zice că poate s-o comande de la schrot şi ţi-o repară până te întorci.

Revin din Rusia, e penultima săptămână în firmă şi Raj vine în România să-i las moştenire diverse chestii. În weekend îl duc la Hunedoara, la revenire uit telefonul în maşină. Nu mă întorc după el, că mă doare genunchiul de nu pot pune piciorul în pământ. Dimineaţa îmi bate instalatorul la uşă să-mi spună că mi-e spart geamul la maşină. Trei ani, cât am stat în zona aia mi-am uitat tot felul de lucruri în maşină, chiar şi portmonelul, de câteva ori. Niciodată nu se găsise nimeni să le poarte de grijă.

Ştiţi ceva? De când am revenit în Arad nimeni nu se mai împiedică în mine. Nici la ruşi nu am mai fost.

Culmea, pe şoselele din Arad am văzut într-un an de zile mult mai mulţi dobitoci decât în tot timpul ăsta, în Timişoara.

pufonel, on 22 ianuarie 2016 - 22:02, said:

Bine te-am regasit, Pufo!

Ca-n estul sălbatic, sau când te laşi pe mâna ruşilor.

De data asta m-am purtat ca orice străin despre care, în România, obișnuiesc să spun că-i dobitoc. Adică să fii în mijlocul unor oameni mult mai năstrușnici decât ai tăi și să-ți lași instinctul de conservare să tragă somnic de frumusețe, nu meriți alt calificativ.

Sâmbătă seara, în ultimul weekend pe care l-am prins în 2014 în Moscova, m-am trezit, ruptă de oboseală, la ieșirea din Arbat – o zonă pietonală foarte faină, locul unde s-a desfășurat boema pre-sovietică și ștabii roșii au făcut pe urmă tot posibilul să locuiască. Am început să trag picioarele după mine spre metrou când, la capătul străzii, am văzut două taxiuri. M-am dus la unul dintre ele și tipul mi-a făcut semn că la rând era colegul. Frumos din partea lui, mi-am zis.

Mi-am făcut și niște socoteli. În aprilie, am luat un taxi de la hotel până la aeroport și ne-a taxat cu 2000 de ruble, plătibile cu cardul (wow!). Dacă atunci a fost vorba de vreo 40 de kilometri și acum sunt vreo 10, nu poate depăși 1000 de ruble. Hai, că merit și eu atâta și să fiu depusă la ușa hotelului. Oricum nu făcusem mari ravagii prin portofel. Mă înfipsesem doar într-un tur al Moscovei cu autobuzul etajat și mâncasem pe toată ziua un corn și un pahar de afine care mi-a trezit inspirația în Arbat.

Așa că mă urc în mașină, pornește tipul, face vreo 200 de metri, se oprește, vorbește cu un alt șofer, pleacă mai departe în trombă și pornește taxatorul. Prima senzație de mai negru în fața ochilor decât noaptea de afară: startul – direct de la 1500 de ruble. Dar amețeala cea adevărată mă ia când văd cum se învârtesc cifrele. În scurt timp ajunge la 2500, moment în care încep să dau semne de nervozitate și îl întreb cât o să coste până la hotel. Răspunsul ”taxi tarif” și-mi întoarce o foaie în engleză, pe care văd că e 286 de ruble pe kilometru.

N-am timp să mă dezmeticesc până văd că e 3000. Îi spun să oprească la prima stație de metrou și mă rog la toți sfinții să nu depășească suta de dolari pe care o schimbasem de dimineață. Atunci o făcusem în ideea că o să-mi fac de cap, după ce toată săptămâna am ros seara din ce mi-am adus de acasă și ce am mai găsit la falimentara de lângă hotel. Că oricum, de vreo distracție nu a putut fi vorba peste săptămână, la cât am de lucru.

Oare să mă consider norocoasă? De ce? Pentru că scap doar cu 3400 de ruble, la vreo 330 de lei. Iau metroul pentru care plătesc de vreo 100 de ori mai puțin și merg unde trebuia să ajung.

La cât de nervoasă sunt, nu sunt atentă din care parte ajunge metroul în stație și că mă duc spre cealaltă ieșire. Așa că, în loc să ies spre strada care duce la hotel, ies în gara din apropiere. O mai pățisem și în aprilie. Știu că trebuie să ocolesc pe sub un pod, dar văd lume venind dinspre zona unde începe strada, perpendiculară pe piața din fața gării. O iau și eu încolo, bucuroasă că sunt zebre. În Moscova, mai rar așa ceva.

În Rusia supraviețuiește cine poate și pe stradă șoferii fac legea. Vorba aia, este gaz, avem mașină și ne doare la patină. Nu cred că rușii cunosc termenul de traversare prin loc nepermis. Pe străzi de 3-4-5 benzi pe sens se circula cu 80-100 km/oră. Nimeni nu-i chiar așa de inconștient să-și pună pielea-n băț decât dacă ține neapărat s-o comită.

Ăsta nu e oraș pentru oameni cu probleme de deplasare. Onor pietonul n-are decât să treacă pe sub șosea, fără rampe pentru oameni în cărucioare. Nici la metrou nu prea ai șanse sa ajungi dacă te afli într-o asemenea situație. Stațiile nu au lifturi, scările rulante au și suta de metri lungime, abrupte și la orele de trafic maxim prind viteză de parcă te-ar fi furat și fug cu tine. Unde sunt scări simple, doar în puține locuri găsești dispozitiv pentru roți. Nici urmă de așa ceva în locurile pe unde se face trecerea de la o magistrală la alta.

Deci, o apuc și eu, spre locul de unde văd oameni venind. Ajung la capătul pieței, acolo unde începe strada ”mea”, dar pe partea cealaltă de șosea. Sufletu’ zebră sau pasaj. Mă uit în lungul străzii și următoare intersecție nu se vede în noapte. Poate fi la mai bine de un kilometru, pentru că lumină e destulă ca să-mi dau seama de ce e în jurul meu. N-am decât să fac drumul mânzului, înapoi și s-o iau pe sub pod, ocolind o altă piață și o biserică.

A doua seară, în Oryol. La plecare m-a dus Oleg la gară și m-a tras de atenție să iau un taxi care are pe ușă număr de telefon. A vorbit cu unul dintre șoferii care erau în gară și au socotit că m-ar costa în jur de 300 de ruble să ajung la hotel.

Trenul se hotărăște să oprească pe la zece-jumătate. Trec prin deja obișnuitul filtru al poliției și prin detectorul de metale și-mi vine să sar într-un picior de bucurie. Toată parcarea din fața gării e plină de taxiuri cu telefoane scrise pe uși. Numai că nu mă primește niciunul. Toate sunt venite la comandă și șoferii mă întreabă dacă sunt ba Svetlana, ba Olga sau Ksenia. Noa, cum nu-s nici una, nici alealalte, n-am decât să apelez la rechinul pe care mi-l recomandă unul dintre taximetriștii de firmă.

Noroc că și în rusă, chitanța e tot chitanță, așa că reușesc să-l fac să priceapă unde vreau să ajung și ce îmi trebuie. Îmi face semn să aștept, merge la una dintre mașinile din parcare și vine cu una în alb. Naiba știe dacă nu e și falsă. Îmi face semn să urc, pornește și se bagă printre niște blocuri și alei înguste, de face să-mi crească tensiunea la gândul că până aici mi-a fost, că dacă nu-mi dă în cap, în ideea că-s străină și aș avea purcoiul de bani la mine, fără un viol mic tot nu scap. Ușile și ferestrele sunt blocate la taxiurile rusești. Așa că nici vorbă să sar din mers. Cea mai bună apărare îmi rămâne atacul. Stau în spatele lui, cu sufletu-n gât și cu ochii pe mâinile care deocamdată sunt pe volan. La cel mai mic gest care m-ar face să cred că ar scoate vreun cuțit sunt pregătită să-i trăznesc o muchie de palmă la baza gâtului, de să-l scot din circulație.

Până la urmă ieșim la liman, la drumul mare și-mi dau seama că totul fusese în imaginația mea prea încercată. Omul nu vrusese decât să iasă mai repede din aglomerația din gară și s-o taie în fața celorlalte taxiuri.

La hotel mă taxează cu dublul față de cât calculase Oleg, dar asta nu mai contează. Până acum nu mi-am decontat în firma asta decât transportul de la aeroport la hotel și retur. Fac și eu o excepție, la spartul târgului.

Edited by teoratiu, 29 January 2016 - 14:12.

Doar in 21 ianuarie v-am spus ca-s lup singuratic. Iaca, si facebook o confirma.
[ https://teoratiu.files.wordpress.com/2011/11/capture.png - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Edited by teoratiu, 04 February 2016 - 22:22.

Teo, lucrezi la Continental ?
Sau pentru ei?

"BandiT", on 10 februarie 2016 - 08:10, said:

Nu, sunt in Arad, la Panduit.

La ~ 15 km de casa, daca locuiesti la parinti, nu-i asa?

Scurtă şi în premieră

Mijloc de octombrie, anul trecut. Ajunge avionul in Chicago şi-mi dau seama că nu mi-am completat declaraţia vamală pe care o primisem de la stewardesse. O bag în buzunar şi dau năvala în primul WC care-mi iese în cale. Trecuseră deja mai bine de nouă ceasuri de la ultima vizită, pentru că am oroare să prestez în locurile frecventate de câte o sută de oameni pe oră. Prin aeroport mai trece cineva cu o cârpă. In ţările civilizate mai ai un recipient cu dezinfectant. Dar în avion... grrrr. Am fost o singură dată şi nu-mi mai vine să repet.

Îmi scot pixul, paşaportul, tichetul de îmbarcare, declaraţia vamală, îmi agăţ rucsacul de clanţă, mă întronez şi, multitasking, pe lângă altă treabă, mă apuc să-mi socotesc chestiile de declarat cadou, să nu depăşească valoarea peste care ar urma să plătesc taxe vamale.

Termin, pun toate sculele pe suportul de hârtie igienică şi dau să mă ridic. Nu ajung la verticală, că împietresc. Văd cu coada ochiului stâng cum marginea gecii flutură peste locul cu documentele şi ceva îşi ia zborul. Nu mai am putere să văd dacă altceva a mai rămas la locul lui. O secundă, până mă întorc, nu am în minte decât o chestie bordo, cu viză americană, plutind în altă chestie galbenă.

Răsuflu uşurată că văd doar declaraţia vamală pe luciul apei. După care mi se taie genunchii şi simt nevoia să mă aşez. Îi mulţumesc lui Ăl de Sus că şi de data asta a avut grijă de dobitoaca de mine şi las vreo cinci minute să treacă transpiraţiile care mi-au muiat hainele pe spinare. Numai gândul că ar fi trebuit să mă prezint la paşapoarte cu al meu murat, m-a făcut să văd negru în faţa ochilor. Sunt sigură că asta ar fi însemnat un loc rezervat în următorul avion spre Munchen.

L-am mai pomenit pe Raj pe aici, dar azi vreau să vi-l prezint in toată măreţia personajului. Aşa că...

Fratele meu indian

Pe Raj ori îl iubeşti, ori îl iubeşti. Chiar şi când îţi vine să-l strângi de gât, starea respectivă nu te poate ţine mai mult de jumătate de minut.

Prima dată când l-am văzut, m-a făcut să-mi dea lacrimile. Am fost nou angajată în firma în care am lucrat până la sfârşitul lui 2014. Am fost toţi strânşi la întrunirea echipei, care în anul acela s-a ţinut în Indonezia. Am ajuns ceva mai târziu la masă, în food-court-ul din mallul de lângă hotel. Multe personaje necunoscute în jurul meu, multe nume străine pe care nu reuşeam să le reţin şi să le ataşez unei persoane.

La un moment dat mi s-a adus blidul de tăiţei. Văzând că mai toţi deja înfulecau cam aceeaşi treabă, am întrebat gaşca dacă sunt picanţi. Unul mic şi mai negru, din capătul celălalt de masă, a spus liniştit că nu. Aşa că am băgat în gură un floştomoc destul de sănătos şi l-am strâns între limbă şi cerul gurii, lăsând parte din sos să mi se scurgă înspre stomac. După care timpul s-a dilatat în jurul meu. Mi s-a tăiat respiraţia şi din ochi au început să-mi curgă şuvoaie pe care nu le-am mai putut controla. Şi eram la doar câteva luni după ce un an mâncasem tot felul de usturături prin China.

Mi s-a explicat că niciodată să nu întreb un indian dacă mâncarea e iute. La ceva vreme după asta am aflat că Raj chiar nu mănâncă picant. Dar atunci, din lumea lui, tot timpul paralelă cu a noastră, s-o fi gândit că dacă ai lui nu sunt, la fel ar trebui să fie şi ai mei.

…
– Raj, tu ce mănânci? Că ştiu că voi sunteţi din ăia cu “holy cow”, l-am întrebat odată, când a trebuit să am grijă de el şi de încă unul.

Mi-a zis că în general indienii mănâncă cel mult pui. Vaca, într-adevăr e animal sacru, porcul e considerat ca neigienic dar… Dar el vrea să încerce de toate. Pentru că dacă nu încearcă, nu ştie dacă îi place sau nu. Ăsta e unul dintre pilonii pe care îşi construieşte el filosofia lui de a trăi. Celălalt e că în viaţa asta trebuie să ajungă bogat. Încă nu ştie cum, dar analiza şi varianta să se mute în România şi să se apuce de agricultură.

Şi încercând ba una, ba alta, a descoperit mititeii. I-am dus condimente când ne-am întâlnit cu proiectele prin Rusia, şi-a refăcut stocul în septembrie, când a fost în România. Ba a descoperit că ăia pe care-i frig cei de la Kaufland sunt cei mai buni. Şi a făcut-o aşa de lată, că seară de seară am oprit acolo, în drum spre hotelul lui. Cu excepţia serii când am fost la Curtea Berarilor şi am mâncat tot mititei. Nici măcar în duminica în care l-am dus în excursie la Hunedoara, nu am scăpat nekauflandizată. Seara, a trebuit să opresc în Deva, când a văzut pe traseu magazinul respectiv.

Raj e un dandy. Când are de-a face cu restul lumii, iese la înaintare în costumul lui maro ciocolatiu, din stofă englezească. Şi îşi mai asortează cu cravata şi batista din buzunarul de la piept.
Din fericire pentru el, nu totdeauna umblă în costum. Pentru că nu se poate abţine de la tot felul de încercări.

Într-o seară, în altă tură în România, a ieşit lumea la o bere. Unul dintre colegi a venit cu bicicleta. Văzându-l, Raj s-a repezit extaziat:

– Oaaa, bicicletă!!! Pot să încerc şi eu? Şi n-a mai stat să aştepte răspunsul. A încălecat-o şi a luat-o printre maşinile de pe stradă, bălăngănindu-se în toate direcţiile. După vreo cinci minute s-a întors victorios.
– Nici nu e aşa de greu, prima dată!

Sau, şi mai tare, în weekend-ul din Indonezia, când am fost la un aquapark. Ai noştri s-au despuiat la costum de baie. Mai puţin Raj, care a rămas cu blugii şi tricoul pe el şi cu ochelarii pe nas. Dar s-a dus ca şi căţelul, după ei, urcând scările de la waterslide.

– Raj, tu vii să te uiţi la noi?
– Da.

Şi sare Paul, sare Dia, sare Mike. Nu-i mai ţine nimeni lui Raj socoteala. Ups! … sare Raj.   Bun aşa. Am rămas la faza că sare Raj: cu hainele pe el şi ochelarii agăţaţi de urechi. Sare Vlad, sare Kosmas, sare Royce şi pe la jumătatea traseului îl aud toţi pe Raj, zbierând.

– Oare e adâncă apa?
– De ce, Raj?
– Pentru că nu ştiu să înot.

După ce au ajuns jos, l-a luat pe Royce cu el şi până seara, când am plecat, al nostru deja ştia să înoate.

Noa, şi de parcă nu e destul că omul e cum e. Mai trebuie şi soarta să-i joace feste. Adică au şi indonezienii unul pe care-l caută pentru terorism şi pe ăla trebuie să-l cheme cu nume şi prenume fix ca pe Raj al nostru. Prima dată n-a ştiut de ce l-a săltat poliţia cu pază înarmată, imediat cum a ajuns la imigrări, în aeroportul din Jakarta. Acum deja e de-al casei. Vin băieţii, dau cu ochii de el şi-l întâmpină cu “iar eşti tu?”. Îl duc să-i facă poză, ca să fie la dosar că au avut de-a face cu ăla bun, pe urmă îşi iau la revedere, până data viitoare.

Edited by teoratiu, 26 February 2016 - 00:33.