Pseudo-capshunarikos

03 martie 2013 - wow, Teo, haide fata, ce se intampla? ne-ai lasat aici asteptand ...

teoratiu, on 16 mai 2012 - 12:58, said:

N-am mai dat demult pe aici. Luna viitoare plec din nou la rusi. Sper ca acum sa fie cu mai mult succes ca prima data. In mai ne-am dus toata trupa, a veste si-a poveste, ca le prezentam programul si pana in iulie, cand se inchide productia si e vreme de educat utilizatorii, o sa avem vreme sa punem la punct eventualele neconcordante.

Pe principiul ca fie ce-i fi, dar noroc sa ai, acolo am descoperit ca toate tipele de la contabilitate, cu care ar fi trebuit sa lucram, erau gravide si urmau in cateva saptamani sa nasca. Asa ca s-a amanat proiectul. Altfel nu stiu pe unde am fi scos camasa, la cate am gasit ca trebuie modificate.

In alta ordine de idei, saptamana asta mi-a fost busita pentru a patra oara masina. Parca ar avea magnet, nu alta.

Bine ai revenit si sper ca revii mai des

cat despre masina nu te intreb cum reusesti, nu vreau sa stiu

Menajeria de birou.

Noa, hai să vă mai zic una în primă audiție. Adică o aveam în minte, dar nu am mai ajuns s-o pun pe blog sau pe facebook.

Tot iubitoru' de animale are în grijă un câine, o mâță, un iepure sau mai știu eu ce jivină de acvariu sau terariu. Bun. La noi e mai altfel. Avem o turmă de elefanți.

Prin martie a fost șefu-meu în deplasare la fabrica din India și, dacă tot a fost în zonă, a dat o fugă și până la filiala furnizorului nostru de soft, ca să-i cunoască personal și să vadă și el fețele pe care le înjurăm tot la câteva săptămâni. În bună tradiție indiană, a venit de acolo cu un dar. Colea, o sculptură din lemn ce reprezintă un elefant în spinare o cușcă din aia în care se plimbă iubita maharajahului. Plus încă o aplică cu alți elefanți, să nu fie primul stresat că e singur, străin în țară străină.

După vreo câteva săptămâni vine tipul într-o dimineață cu o atitudine foarte proactivă, îi adună de pe marginea de birou pe care rămăseseră după despachetare, zice un hotărât ”gata cu kitschăraiele astea”, îi ia și-i aruncă într-un dulap.

Nu trec nici câteva ore și pică aplicația. Da' nu așa, fiște-cum. Cu din alea că nu se pot scana produsele care ies de pe linie, nu se mai pot face livrări. Mort totul și toată lumea zbierând la telefoane. Și se termină schimbul, iar noi nu găsim nicio soluție. La fel ca noi, nici cei care au făcut softul nu găsesc vreo explicație. Urmează alte zile cu muncitori care stau degeaba, la noi cu verificat servere și luat la măsurat până și sârmele de pe pereți. Când găsim ceva, pică altceva. Nervi, urlete, lume agitată la head-office și clasica întrebare, ”când estimați că o să fie gata?”. Care, între noi rămână, de când sunt la jobul ăsta, mă agasează tot mai des.

Nu știu dacă vreodată ați fost în situația să nu știți sau să nu aveți control pe ceea ce se întâmplă  și să fiți nevoiți să dați un termen. O sugi din dește și-ți zici că Dumnezeu cu mila. Dacă zici prea mult, nu e bine și ești incompetent, dacă zici puțin, lumea pleacă mulțumită și ai o oarecâtă vreme să-ți tragi suflarea. Dacă se întâmplă o minune, îți iese și te-ai scos. Dacă nu, pui chiloții de tablă și, după ce ți-ai luat-o, mai dai o estimare. Ca într-o schemă logică de coșmar, reiterezi până se rezolvă.

Și totuși, că tot veni vorba, când o să rezolvăm? Habar n-avem. Și nici cum, dar cuiva îi vine o idee: ”băi, ăsta-i blestemul indienilor”. Așa că elefanții sunt scoși din dulap și repuși pe locul de unde fuseseră izgoniți. Și după câteva ore lucrurile încep să se calmeze, încetul cu încetul, dar până la urmă se rezolvă.

Se zice că cei din IT sunt oameni raționali. Om fi ajuns noi paranoici, nu zic nu. Cert e că de atunci nu ne mai pasă cum arată, kitschurile au rămas acolo.

Prin vară, la ceva vreme după pățanie, ne-a venit un coleg nou. Săptămâna asta nu i-a mers wireless-ul la laptop și a trebuit să se conecteze cu cablu. Cum routerul e lângă biroul șefului, ăla e singurul loc din birou unde așa ceva e posibil. Așa că s-a mutat acolo și s-a întins peste capătul mesei să ia firul. Eu am văzut cumva de pe lateral secvența și n-am realizat, dar colegul care era cu fața la el a sărit de pe scaun și l-a lăsat ca în desenele animate în care Tom îngheață. ”Nu te atinge de elefanți!”

Edited by teoratiu, 28 September 2013 - 22:42.

A doua zi, după a doua descălecare în Rusia.

Uite, dom'le, la ce sunt bune lecturile copilăriei. Bunăoară, avându-l pe Ivan Turbincă la activ, ieri am remarcat prima înjurătură în rusește.

Șoferul nostru i-a tăiat fața altuia, ăla l-a claxonat și al nostru a zis ceva cu ”pașol na...”. Vă mai amintiți? ”Pașol na turbinca, vidma!”, adică treci in desagă, moarteo.

Faza cu regretul e că am stat concentrată pe cuvintele recunoscute, în loc să rețin cealaltă parte a propoziției. Experiența mea de mai bine de un deceniu într-ale șoferitului mă face să deduc că era vorba ori despre anatomia proprie, ori a mamei celuilalt.

teoratiu, on 09 octombrie 2013 - 04:36, said:

Asa Teo, nu te lasa si nu ne lasa baga mare

Se-ntorc iar vremurile bune???

Început apoteotic, final pe măsură.

Fix acum două duminici îmi aud telefonul. Ridic cu ură capul de pe pernă pentru că îmi dau seama că nu sună cum ar trebui s-o facă atunci când mă trezește, ci ca atunci când mă cheamă cineva. Care naiba se găsește să mă trezească în plină noapte? De fapt, nici nu sunt pe pernă, ci stau chircită, undeva pe la mijlocul patului nedesfăcut, iar telefonul e chiar lângă mine, de parcă aș aștepta să se întâmple ceva.

Văd numele șefului pe ecran și deja simt că acel ceva pe cale să se întâmple nu e tocmai în regulă. Deși nu realizez ce și nici de ce presimțiri ciudate mă bântuiesc.

- Dora, ai vreo problemă cu taxiul?

Într-o fracțiune de secundă îmi trece un fulger prin creier, se ramifică în toate direcțiile și realitatea mă izbește într-o lumină orbitoare. La 6:30 trebuie să urc în taxiul care să mă ducă la aeroport, iar între punctele A și B am de oprit, să-l iau și pe cel cu care vorbesc.

Mă uit la ceas, fiind convinsă că, la 5:00, după ce toată noaptea am simulat liste de materiale pentru frigiderele rușilor, l-am pus să mă trezească la 6:00. Acum e 6:42 și mai am vreo cincizeci de minute până să plece avionul. Iar eu sunt în celălalt capăt de oraș.

La cum mă știu, deși șefu-meu nu recunoaște, sigur scap una ciobănească prin strungăreață. Stabilim să comande el alt taxi, iar eu să încerc imposibilul, să prind avionul.

În următoarele zece minute sunt cu dușul făcut, mă arunc în niște haine, fac tot ce cred că rămăsese nefăcut de cu seară, arunc rucsacul la spinare, trântesc ușa în urma mea și târâi cu zgomot valiza de douăj’și de kile, dând deșteptarea în toate celelalte cin’șpe hrube cu care împart palierul de garsoniere.

Sunt în taxi și îmi iau muștruluiala de la șoferul care îmi zice că mă așteaptă deja de mai bine de douăzeci de minute. De parcă eu n-aș ști!

Îi prind pe băieți la check-in, urcăm în avion, decolăm și încep să refac, pe slow-motion, în minte, șirul ostilităților.
În primul rând, a sunat sau nu telefonul? Nu! Pentru că duminica alarma e anulată, să nu-i trezesc pe ai mei. Dar cine să mai știe în ce zi e, după o noapte de lucru?

Am scos frigiderul din priză, dar nu i-am deschis ușa. Bun, așa. Până mă întorc, mucegaiul din el o să dezvolte inteligența necesară să calculeze ecuații diferențiale. Nu m-am pieptănat. Nu contează. Sunt creață și nu se vede. Nu mi-am luat fularul. Las’ că nu mor eu din asta. Dacă o fi nevoie, lângă hotel e un mall. Am uitat să iau cu mine gunoiul reciclabil pentru care avem tomberoane la intrarea în bloc. Nu-i nimic să pută și nici nu o să vină nimeni în lipsa mea să bage de seamă.

N-am pus bicarbonatul. Fu…u-i! Urmează să vină și Raj în Rusia și i-am luat vreo zece condimente de mititei. Dacă nu folosesc bicarbonat în India, poa’ să le pună în vitrină și să se uite la ele.

…

Joia trecută, cina de rămas bun cu rușii se întinde cu „moonlight and vodka” până spre miezul nopții. Mă întorc la hotel și, până dimineața, ajung să încropesc un material pentru cea mai grea zi pe care ar fi trebuit s-o am în tura asta de Rusia. Ajung ca zombie în fabrică și aflu că tipa cu care am avut coșmaruri o bună bucată de vreme după ce am cunoscut-o, în mai, tocmai n-a venit la lucru pentru că i s-a îmbolnavit copilul. Îmi prezint show-ul cui se nimerește să fie prin zonă, îmi iau jucăriile, spun dosvidania și plec.

Dimineața plecăm în grabă spre Moscova, nu avem nicio surpriză pe drum, așa că ajungem să așteptăm ore bune. Și de parcă n-ar fi destul, avionul vine cu întârziere de la Munchen.

Și ajunge înapoi, la nemți, cam cu aceeași întârziere. Ne lasă în lumea a III-a, de unde te pescuiesc autobuzele. Trecem printr-un nou screening de care nu am avut parte data trecută, când ne-a lăsat la terminal.

Băieții trec fără probleme, în rucsacul meu se împiedică tipa de la scanner. Cică am baterii. Cum naiba să nu am? Mouse wireless, camera foto, căștile wireless, toate au acumulatori. Le scot din paporniță, dar nu e satisfăcută. Ce dracu’ i-o mai fi trebuind, că nu mai am nimic dubios. Mai trece încă o dată prin scanner, în timp ce se anunță îmbarcarea pentru Timișoara. Și totuși, mai am baterii.

Răstorn tot conținutul în fața ei, nici urmă de baterie. Se apucă tipa și scormonește prin toate buzunarele și…

Minune! De după un fermoar, de care uitasem că-l am, scoate, victorioasă, perechea de acumulatori pe care o am dublură la camera foto și pe care ii caut de mai bine de un an.

Edited by teoratiu, 21 October 2013 - 21:30.

Macar te-ai ales cu ceva din toata tevatura: ai gasit acumulatorii

blacatusu, on 17 octombrie 2013 - 22:18, said:

Nu vă las. Totul e să am ce zice on-topic. Că de lamentări, am blogul.

pufonel, on 21 octombrie 2013 - 21:25, said:

O... da. Şi are şi Raj bicarbonat în India

teoratiu, on 21 octombrie 2013 - 21:33, said:

pai haide ca se face luna acusica

teoratiu, on 21 octombrie 2013 - 21:20, said:

Ai pățit ca Ivan care după jumătate de an și-a găsit pufoaica pe care o credea pierdută. A găsit-o sub maieu.

Teoooooooo, unde esti fataaaaa?????/

Sarbatori fericite!!!

Sarbatori fericite tuturor carora mai trec pe aici!

Nici nu mi-am dat seama cum a trecut atata vreme de cand nu am mai dat prin coltul asta de internet. Nu ca mi-a disparut rasul, ba chiar imi vine sa plang. Toata vremea asta in care mi-am scris tampeniile pe aici a fost ca o adolescenta intarziata, prin care am trecut fara griji ca gasca prin apa. Dar a sosit si momentul maturitatii, cand a trebuit sa iau viata in coarne. Si nici ca se putea mai idiot decat sa fiu pusa in situatia sa pierdem casa in care stam de o viata.

S-au hotarat in Curtici sa faca un pasaj peste calea ferata ca sa desfiinteze bariera la care se asteapta cu zecile de minute. Nu l-au facut pe locul viitoarei foste bariere, unde trebuiau traversate doar doua fire de cale ferata. L-au facut langa gara, ca de acolo sa fie raspandit traficul in tot orasul. In concluzie cei care stau in partea dinspre Arad merg pana la jumatatea localitatii, traverseaza calea ferata, de data asta peste opt fire, ca probabil e mai ieftin asa si se intorc inapoi. Mi-am facut socoteala. Daca fac zilnic naveta cu masina, intr-un an aduna kilometri de pot sa mearga pana la Brasov si sa mai vina si inapoi.

In sfarsit. S-au apucat de lucru si cand sa fie cu sandramaua gata si-au dat seama ca in felul asta dau drumul traficului greu fix prin centrul Curticiului. Si e al naibii de greu. Un depozit imens in care sunt tinute toate autoturismele care intra in tara inainte de a fi redirijate de dealeri, tirurile care s-au prins de figura ca pot sa scurteze cu vreo douazeci de kilometri drumul spre Oradea si nu mai trebuie sa stea cu orele la cozile de la barierele din Arad, traficul local. Una peste alta, celor care stau pe strazile pe care azi circula tirurile, incep sa le crape casele.

Va dati seama ca a fost cat pe ce sa se lase cu Pungesti II. De fapt Pungesti 0, pentru ca momentul de mare angajament, cand curticenii s-au prins de figura cu camioanele a fost inaintea incaierarilor de la Vaslui.

Si s-a gasit Solutia. Se face sosea de centura, ca oricum era in plan. La capatul dinspre Arad. Deci, tirurile trebuie sa mearga pana la jumatatea localitatii, sa traverseze calea ferata si sa se intoarca pentru a ocoli. Vi se pare superb? As rade si eu in pumni si as zice ca e lucru romanesc. Daca nu ar fi casa mea fix singura care se opune legaturii intre pasaj si centura. Si pentru ca suntem singurii, e usor sa fim sacrificati. Peste drum de noi mai e o hruba in care nu mai sta nimeni si care e gajata pentru un credit care n-a mai fost niciodata platit. Deci cu asta nu e nicio problema. Cel care o pierde e chiar bucuros ca ii plateste primaria datoriile.

Dar noi trebuie sa iesim din casa in care am stat o viata intreaga, in care ne-am facut un oarecare confort si de a carei fiecare coltisor parintii, la aproape saptezeci de ani, s-au legat sufleteste. Basca faptul ca toate le-am aflat pe filiera "radio-shantz". Adica s-a dus taica-meu intr-o dimineata de joi, cand e targ si nu stiu care bace l-a intrebat cat o sa primim pe casa. Asa a aflat ca in Consiliul Local s-a discutat sa fim expropriati. Imaginati-va un om cu trei by-pass-uri pe vasele coronariene si cu proteza pe aorta cum se poate simti cand aude asa ceva. A mers la primarul si asta i-a confirmat, de era sa faca infarct.

Si au trecut luni  bune in care nimeni nu ne-a mai dat niciun semn de viata. Intr-o seara s-au trezit ai mei cu niste indivizi care masurau daramatura vecinului si care au zis ca o fac pentru centura. Si iar a trecut o vreme in care nimeni nu a mai zis nimic. Pana cand aceeasi tipi au dat buzna la noi sa masoare.

Futu-i mama ei de viata, adica dupa ce ne e data peste cap, dupa ce suntem sacrificati pentru niste oameni pe care ii doare fix in paishpe de noi, nu meritam nici macar atata respect, sa fim anuntati de ce urmeaza sa ni se intample? Am fost la o sedinta a consiliului local, sa ii intreb ce au de gand. S-au spalat pe maini si m-au trimis sa ma plimb, ca vaca-n targ pe motiv ca e treaba primarului si ca asta nu-i baga in seama, ci le face si ii pune in fata faptului implinit. Primarul zice sa stam linistiti. Nu doresc nimanui linistea noastra.

Vanzatorul de Iluzii, on 14 noiembrie 2013 - 23:07, said:

pai, de la Ivan veneam si eu

Bine ai revenit pe aici.

Nasoala poveste, nu le am cu legea dar daca aveti toate hartiile cum ca sunteti proprietari pe casa si teren, nu cred ca au cum sa va forteze sa plecati. Cred ca pot doar sa mareasca suma oferita pana acceptati.... nush Dar cel mai bine vorbeste cu un avocat... dar nu din zona voastra sa nu fie pro consilu' local

Au cum sa ne forteze. Am discutat deja cu un avocat. In caz de interes public ti se face o propunere pe care o poti relativ negocia si, daca esti nemultumit, sa ii dai in judecata. Singurul avantaj e ca in cazuri din astea nu mai platesti taxa de timbru.

Casa nu o poti pierde, dar gradina, da. Cei din Consiliul Local m-au intrebat ce preferam? Sa ne mutam si sa fim platiti pentru asta (nu stiu cu cat, nu suntem mari mahari si traim in Romania, asa ca ma astept la tot felul de surprize) sau sa ni se traga sosea peste jumatate din gradina si sa fim izolati: in spatele casei calea ferata, in fata casei tiruri.

Nu prea roza treaba

Daca poti alege un sat/oras/capitala de judet ... unde iti/va place, spunele sa cumpere proprietatea respectiva in numele vostru si sa va mute acolo, cu toate actele pe numele vostru. Oricum e naspa sa pierzi locul unde ai crescut dar sa ai trenuri in spate, tiruri in fata nu e mare viata, considerand si posibilitatea ca vreun tir-ist sa piarda controlul si sa va treaca prin dormitor si sufragerie nu e mare fun...

La Multi Ani ca nu cred ca am spus.

Uf, că a trecut jumate anul de parcă ar fi fost o clipă.

E cazul să vă trag de-atenție. Că dacă se nimerește să împărțiți cu mine un avion spre Rusia, să nu vă lăcomiți la locul meu, fie el și cu fotoliu de masaj, la clasa business. Iaca și explicațiunea.

Mai, 2013, revin din Rusia și în aceeași seară plec spre casă cu mașina. Buuuum. Mă lovește perpendicular un tip care nu-mi acordă prioritate și mă trimite să mă lupt vreo două luni cu dobitocii de la Carpatica.

Vine vara, mă mai freacă unu-altul ba prin parcare, ba prin sensuri giratorii, dar se lasă doar cu zgârâieturi neesențiale, pe care niciun asigurator roman nu-și face probleme să ți le plătească. Dar dacă le ai când îți face casco, cică nu-ți mai plătește vopseaua pe piesa respectivă. Faină și treaba asta, n-am ce zice.

Toamna, mergem iar la ruși. Mă întorc, îmi iau concediu să-mi rezolv tot felul de dandanale. Într-una din zile mi se pune pata să dau o fugă până în Timișoara. Stau liniștită, prima la semafor. În stânga mea e un microbuz de Bihor. Plecăm amândoi la verde. Nu facem zece metri și pe tip îl taie la nădragi să parcheze. Parchez și eu, că n-am ce face. Spoilerul meu din față e deja sub roțile lui.

Aprilie, 2014. Normal, iar Rusia. De data asta  merg cu un coleg de la tehnic. Băiatul, la primul zbor. Mi se rupe inima de el și-mi aduc aminte că la prima decolare am fost și eu lăsată să stau la geam. Așa că e momentul să-mi plătesc datoria față de societate.

La vreo două săptămâni după întoarcere ajung în fabrică. Mă întâlnesc cu el și primul lucru pe care îl aud:
- Ai făcut accident după ruși?
- Nu, îi răspund.
- L-as că am făcut eu, chiar în dimineața asta.

Gata! Mi-am făcut casco. Nu de alta, dar în septembrie trebuie să plec iar în țara marelui urs.