Copiii lui Adam și ai Evei

MikeSpike, on 04 iulie 2019 - 09:36, said:

Nu dau cu pietre ci doar te contrazic. Slăbiciunea rasei umane e că nu mai crede. Asta a dus-o și o va duce la pieire.

benetusseryo, on 04 iulie 2019 - 09:34, said:

Multumesc pentru like. Ma va ajuta pe viitor, deja ma simt mult-mult mai increzator.
Si unde zici c-ai ajuns cu cititul? Pana la Cain si sotia lui (care nu-i pomenita, adevarat) nu te-ai mai scărpinat in cap de vreo cateva mii de ori?

avenirv, on 04 iulie 2019 - 09:14, said:

Si inainte de potop se casatoreau intre rude apropiate. Nu are importanta asta. Problema e ca omul se plictiseste de aproapele, si sa-i ceri sa-l si iubeasca ?


Vede dar nu intervine decat foarte rar. Iti poate sugera calea corecta, te poate inspira catre cele bune, dar nu te forteaza.
Atotputernicia lui e doar o poveste. Are autoritate in sensul ca oricine ar sti ca cele bune vin de la EL cu siguranta l-ar urma.
Findca are stiinta in toate, ingeriii il urmeaza cu dragoste. Numai ca omul pacatos nu tine cont de sfaturile Lui. iti zice sa nu minti, sa nu curvesti, sa nu furi, sa nu ucizi. Dar noi slavim ucigasii, hotii, mincinosii. Vedeti cati voteaza partidele de mincinosi ?

avenirv, on 04 iulie 2019 - 09:14, said:

Nu controleaza, nu vede totul, nu este atotputernic. Asa pare, dar nu e asa.
E ca programatorul in relatie cu codul sau. Pe principiul "eu te-am scris, eu te sterg" poate controla intr-o mare masura existenta, dar ii pot scapa si bug-uri greu de depistat si de reparat.
Sa mai amintesc si de malware, virusi, etc...
Intelegi analogia?

Dacă Dumnezeu și-ar exercita imediat dreptatea Sa conform legilor Sale, niciun om nu ar mai fi în viață azi. Dumnezeu a scris că „toți oamenii sunt lipsiți de Slava Sa” și astfel toți sunt păcătoși și vrednici de moarte. În dragostea Sa însă a oferit salvarea prin jertfa înlocuitoare a Dl Isus de la calvar. Intervențiile „rare” ale Sale sunt doar corective, exemple. Nu sunt manifestarea plenară a Dreptății Sale. Niciunul dintre noi nu este fără păcat deci nici tu. Pocăiți-vă pentru ca , în ziua judecății, să fiți găsiți la adăpostul jertfei Dl Isus, altfel degeaba toate aceste discuții.

Crbl2001, on 04 iulie 2019 - 06:01, said:

ma amuza comentariu tau

Kaffir2018, on 04 iulie 2019 - 06:21, said:

Da, nu observasem... însã vãd cã a fost modificat!

benetusseryo, on 04 iulie 2019 - 06:22, said:

Nu, Seth este urmãtorul fiu al lui Adam și al Evei dupã moartea lui Abel!

sarac.lipit, on 04 iulie 2019 - 06:23, said:

N-am înțeles intervenția ta!

benetusseryo, on 04 iulie 2019 - 06:29, said:

Nu la titlu mã refeream eu, ci la primul post, titlu era scris greșit, așa dupã cum spunea @rumeguș, și eu l-am trimis la școalã...

hpavictor, on 04 iulie 2019 - 06:48, said:

Nu, Cain a fost fãcut de Eva cu Adam sau cu Samyaza! Eva culcându-se prima datã cu Samyaza/Lucifer/Arum! Deci ori Cain este copilul lui Arum (cel viclean), ori este al lui Adam, dar datoritã procesului cunoscut în științã drept telegonie (adicã transmiterea unor caracteristici/trãsãturi pe cale energeticã prin contact sexual), Eva i-a transmis lui Cain trãsãturile lui Lucifer chiar dacã Cain era copilul biologic al lui Adam!

pacopaco1967, on 04 iulie 2019 - 07:20, said:

Te contrazice genetica!

La ora aceia pe pãmânt, nu erau doar urmașii lui Seth și ai lui Cain, ci mai erau hibrizii îngerilor cãzuți (nephilimii), și mai era o rasã hibridã apãrutã prin încrucișarea celor trei rase, a lui Seth, a lui Cain și a îngerilor... dupã care pânã la Potop s-au tot amestecat pânã a ieșit o ciulama geneticã...

Edited by heart_of_ice, 04 July 2019 - 13:00.

benetusseryo, on 04 iulie 2019 - 05:52, said:

Bah, cel care este izvorul vietii nu are cum sa moara.Este  ilogic ce sustii.

heart_of_ice, on 04 iulie 2019 - 13:06, said:

Intervenția mea este simplă.
Dacă tot o dăm cu creația.  
Am înțeles că s-au făcut lumina înaintea soarelui...
Problema mea este:
De unde tot apar chestii??? Set...dracu'gol....etc.. etc.
Ori ai creat Pământul....ori l--ai găsit plin de chestii...nifiulini...
Aici este intervenția mea...

sarac.lipit, on 04 iulie 2019 - 18:17, said:

Și știința mainstream susține cã înaintea apariției stelelor, exista lumina, adicã fotonii!

În rest, citește Geneza și dumirește-te... spor la citit!

sarac.lipit, on 04 iulie 2019 - 18:17, said:

Ai înțeles prost, să știi.

mario_bril, on 04 iulie 2019 - 18:52, said:

Probabil. Din moment ce în prima zi a fost făcut amurgul, răsăritul....iar soarele ce produce aceste fenomene abia a 4-a zi...
Mă "luminezi" te rog?

sarac.lipit, on 04 iulie 2019 - 21:21, said:

Nu are ce sa te lumineze. Omul e rupt complet de cunostinte biblice. Au avut un securist notoriu prin ortodoxie, unul Staniloaie , care avea aceasi boala ca si asta, cica erau ere de zeci de milioane de ani, nu 6 zile.
Nu te contra cu asta, au sau nu dreptate , astia nu se lasa pana nu e ca ei. Securistii, bata-i vina .

cine nu a citit nu stie...cititi biblia si veti ramane uimiti...P.S textul de mai jos nu are legatura cu biblia

In Vechiul Testament aflam ca imediat dupa potop au mai ramas doar patru familii inrudite intre ele, prin care sa se poata regenera neamul omenesc pe mai departe: Noe cu sotia, si cei trei fii ai lui Noe cu sotiile lor. Asadar, din atare situatie este de la sine inteles ca singura cale admisa pentru inmultirea umanitatii a fost casatoria intre verisorii de gradul I, II si posibil casatoria unchilor cu nepoatele dupa frate/sora. Daca gradele de rudenie 3 si 4 ar fi cauzat vreo problema morala sau de alta natura in acele timpuri, atunci cu singuranta Dumnezeu ar fi putut lua o masura de preintampinare: spre exemplu crutarea a inca unei familii straine de cea a lui Noe, spre a se evita astfel casatoriile intre veri. Numai ca acolo unde nu este cazul, nici Dumnezeu nu intervine.
Cateva generatii mai tarziu, aflam ca patriarhul Avraam o avea pe Saara nu numai de sotie, ci si de sora vitrega: "Şi apoi, ea îmi este într'adevăr soră după tată, dar nu şi după mamă, şi mi-a devenit soţie." Facerea 20:12. Aceasta este singura marturie pe care o avem in privinta mariajului legitim dintre frate si sora, semn ca practicarea casatoriei intre frati s-a stins mult mai devreme decat casatoria intre verisori.
Mergand in urmatoarea generatie de patriarhi, vedem ca Isaac si-a luat de sotie pe Rebeca, cea care era "fata lui Batuel, fiul Milcăi, femeia lui Nahor, fratele lui Avraam". Tinand cont ca Isaac era fiul lui Avraam, inseamna ca Batuel era verisor de gradul I cu Isaac, iar Rebeca, fata lui Batuel, era nepoata lui Issac care intre timp ii devine sotie.

Facerea lumii ne este povestită de Moise profetul în şase zile (Hexaimeron), a şaptea fiind ziua de odihnă a Domnului (Heptaimeron). Evident cele şase (şapte) zile nu au nimic din zilele noastre, nu reprezintă nici măcar o succesiune temporală, ci una ontologică. Ele reprezintă etapele formării lumii din Unitatea divină, geneza stărilor multiple de fiinţă care constituie universul manifestat, văzut şi nevăzut. Fiecare etapă, fiecare treaptă este în acelaşi timp un ciclu, care parcurge un nivel al creaţiei, rămânând deschis nivelului următor. În raport cu Principiul, geneza lumii este o coborâre pe nivele din ce în ce mai joase, o catabază; dar în raport cu manifestarea această geneză este din ce în ce mai complexă, este o anabază culminând cu crearea omului.

În alt sens, Facerea lumii ne este relatată din trei puncte de vedere:
- al lui Dumnezeu care vorbeşte, care revelează lumea prin Cuvânt şi-i dă viaţă
- al lui Moise care relatează indirect faptele lui Dumnezeu
- al lui Moise care comentează cele întâmplate în vremea aceea

Între aceste povestiri sunt lungi hiatusuri, lungi tăceri, care constituie misterele Facerii lumii.
În Cartea Facerii nu ni se spune nimic despre Divinitate; ea nu este o theogonie ci numai o cosmogonie. Ni se spune doar numele lui Dumnezeu: Elohim (=Cei puternici) care este un plural. Nu ni se spune marele nume, ci doar nume intermediare, care sunt atribute divine.
Cartea Facerii nu este o expunere conceptuală a unui sistem cosmogonic. Este o povestire inspirată, sapienţială. Este o realitate exprimată simbolic. În acest sens sacru, Cartea Facerii este un mit; iar comentariul ei este o adevărată hermeneutică, o dezvăluire a înţelesurilor interioare, esoterice şi simbolice.

Facerea Lumii – Cosmogonia

Ziua întâi
1.1. „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.”

Acest „la început” sau „întru început” (bereshit, en arhe, in principio) nu înseamnă numai la început, deci înainte de orice Început temporal, ci şi în Principiu, deci in divinis, în increat. Dualitatea a fost mai întâi gândită de Dumnezeu şi apoi manifestată. Cerul şi Pământul constituie prima polarizare a Principiului: esenţa şi substanţa (în tradiţia hindusă: purusha şi prakriti). Cerul nu este cerul vizibil, creat în ziua a doua, ci cerul principial, cerul cerului („cerurile”). Aşa cum pământul nu este pământul nostru, ci substanţa în care va fi in-formată lumea.

1.2. „Şi pământul era netocmit şi gol *.”

E vorba de indistincţia substanţei care e pură virtualitate, gata să primească orice calitate.
* - Aorates kai Akatas = nevăzut şi neformat

„Şi întuneric era deasupra adâncului ** şi duhul lui Dumnezeu se purta (se mişca) deasupra apelor”

Următoarea polarizare o constituie deci duhul şi adâncul (tenebrele). Acum apare aspectul dinamic, creator, căci duhul (activ) se mişca deasupra apelor primordiale, substanţă nediferenţiată (pasivă). Este un pas infinitezimal spre creaţia propriu-zisă; energia devine activă.

** - Abyssou; tohu va bohu

1.3. „Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină. Şi a fost lumină.”

1.4. „Şi a văzut Dumnezeu că e bună lumina şi a despărţit lumina de întuneric.”

Creaţia în act, creaţia propriu-zisă izbucneşte cu acest fulgurant fiat lux (iehi aor; genetheto phos). Duhul lui Dumnezeu proiectează lumina în haosul primordial (tohu va bohu), în adâncul de ape (abyssou). Duhul îşi actualizează energia potenţială şi o transformă în lumină, separând-o de întunericul haosului. Dumnezeu a făcut deci lumea în gol, în haos, în acel nimic (ex nihilo) car era doar virtualitate. Această lumină din ziua întâia nu este evident lumina vizibilă, ci principiul, esenţa ei.
Creaţia începe aşadar cu porunca lui Dumnezeu, cu Cuvântul lui: fiat lux. Aşa cum spune şi Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul (…) În el era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (In. 1.1-4): Cuvântul şi Lumina dau Viaţă cosmosului. Ele sunt energiile increate, dar creatoare. Ele sunt simbolul înţelepciunii şi iubirii cu care Dumnezeu a făcut lumea.
Prima dualitate cer-pământ este într-un fel în afara creaţiei, la originea ei, in divinis. Următoarele două sunt primele manifestări informale ale creaţiei, arhetipurile ei din care vor decurge cele patru principii elementare ale creaţiei formale: aerul (duhul), focul (lumina), apa şi pământul. Arhetipurile fiind create, ceea ce urmează este reflectarea lor pe planuri din ce în ce mai concrete, care constituie universul propriu-zis. Primele trei dualităţi (diade) formează împreună cu Principiul (Elohim) o heptadă care prefigurează şi cele şapte zile ale creaţiei (heptaimeron). Iar dualităţile sunt în fond, împreună cu Principiul, triade (ternare), prime reflectări ale Treimii divine.

1.5. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul noapte.
„Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâia.”

Ziua este nu numai nivel de fiinţă, stare de fiinţare, ci şi ciclu, realizare împlinită dar nu închisă ci deschisă spre ciclul imediat descendent, coborâre în spirale pe axul vortexului universal (Mutatis mutandis, fiat lux-ului cosmogonic îi corespunde în planul lumii noastre acel big-bang iniţial cu care a început expansiunea universului fizic, energia depărtându-se de centru în cercuri tot mai largi din care s-au format galaxiile spirale). Fiind vorba de primul ciclu cosmogonic, început în Cel fără început (in principio) el începe ontologic cu seara, cu amurgul, în misterul nopţii. De aceea şi ziua începe la evrei seara pentru că noaptea reprezintă indistincţia în care va apare lumina, aurora zilei. Este o moarte şi o înviere, o trecere la limită care generează o nouă zi, un nou ciclu.


Ziua a doua

1.6-8. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor, să despartă ape de ape”. Şi aşa a fost. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că e bine. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a doua.

Creaţia propriu-zisă, creaţia întregului cosmos apare deci în ziua a doua, cu a doua poruncă directă a lui Dumnezeu. Ziua întâia este ziua creaţiei în principiile ei; ziua a doua este creaţia lumii în structura ei, în realitatea ei actuală. Apele arhetipale sunt despărţite de Dumnezeu în ape superioare şi ape inferioare printr-un plan intermediar de existenţă numit cer. Apele superioare sunt lumea inferioară, lumea nevăzută a îngerilor (de care totuşi nu se vorbeşte explicit!) apele inferioare sunt lumea formelor, lumea văzută; iar tăria intermediară, firmamentul este cerul văzut şi nevăzut pe care vor apare în ziua a patra luminătorii, astrele. Substanţa primordială (apele) devine o triadă; dualităţile devin ternare prin acţiunea duhului, construind cele trei nivele ale lumii: spiritus, anima, corpus.
Lumea apare aşadar din intenţia divină de a crea. Această intenţie transformată în act rupe indistincţia apelor primordiale şi creează trei tendinţe: ascendentă, descendentă şi mediană, care se concretizează în cele trei nivele ale cosmosului (reprezentate în tradiţia hindusă de cele trei gunas: sattwa (ascendentă); rajas (mediană); tamas (descendentă)). Vom regăsi aceste trei tendinţe în orice stare de existenţă. Ele transformă orice pas creator din dualitate în triadă, ca un reflex multiform al Treimii divine. Cuvântul şi Lumina dau astfel Viaţa lumii. O tendinţă ascendentă şi una descendentă, separate de un plan median dau o zi a creaţiei care e bună şi frumoasă (sensul complet al cuvântului Kalon); dau deci o stare armonioasă a existenţei. Dezacordul acestor tendinţe cu predominanţa tendinţei descendente creează dizarmonia. Prima mare ruptură a armoniei iniţale, provocată de Lucifer, de care nu se vorbeşte în Geneză, e acest dia-bolus care, accentuând tendinţa descendentă, a generat Răul lumii acesteia.


Ziua a treia

1.9-13. „Şi a zis Dumnezeu: Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul…”

Dumnezeu a lucrat până acum la structura mare a cosmosului ca şi la structurarea lumii arhetipurilor, lumea informală a îngerilor. Deşi n-o spune direct Cartea Facerii, creaţia îngerilor este subînţeleasă poate atunci când se foloseşte termenul cer la plural sau când se vorbeşte de apele superioare. În ziua a treia Dumnezeu lucrează în lumea apelor inferioare despărţind apele de uscat, uscatul de mări. El ordonează astfel globul pământesc cu elementele lui principiale: uscatul, apa şi aerul (văzduhul), căci firmamentul este propriu-zis cerul văzut ca şi lumea formală subtilă, nevăzută dar simţită. Al patrulea element, focul, prezent până acum doar ca lumină, va apare concret în ziua următoare. Tot în ziua a treia creează Dumnezeu regnul vegetal, după regnul mineral (uscatul) şi înaintea celui animal.

1.11. „Apoi a zis Dumnezeu: Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă cu sămânţă* într-însa, după felul şi asemănarea ei** şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel de pământ”. Şi aşa a fost (…)”.

* - sperma
** - kata genoos kath homoieteta

1.13. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia”

Se pare că Dumnezeu creează la început prototipul fiecărei specii din care se trag apoi indivizii, fiecare după genul şi asemănarea sa.
Lumea vegetală va fi şi lumea paradisului terestru, iar culoarea verde va fi simbolul vieţii, al continuităţii ei pe acest pământ. Iar succesiunea regnurilor se face într-o ordine logică de la simplu la complex, care nu are nimic de-a face cu evoluţionismul modern, căci fiecare regn îşi are „felul şi asemănarea lui”, fiind un întreg armonios împlinit în sine.


Ziua a patra

1.14-19. „Şi a zis Dumnezeu: „Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii – şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul”. Şi aşa a fost (…)”.

Dacă în ziua a treia Dumnezeu a ordonat spaţiul cosmic, în ziua a patra ordonează timpul. Alternanţa de lumină şi întuneric creează ritmul zilelor şi nopţilor, ca şi celelalte ritmuri cosmice, ce reglează existenţa universului şi a omului. Ritmul introduce un element de revenire a unei permanenţe care anulează trecerea timpului. Soarele, luna şi stelele sunt cerul vizibil a cărui imensitate simbolizează infinitul divin; iar mişcarea regulată a astrelor, repetată indefinit, sugerează veşnicia. Nimic mai bine decât cerul înstelat nu reprezintă atotputerea divină. Dar este limpede în acelaşi timp că acest cer care desparte apele superioare de apele inferioare este propriu-zis văzduhul şi nu cerul spiritual creat în ziua întâia, de care este totuşi legat prin simbol. Iar ritmul şi zilele noastre nu sunt altceva decât acel „a fost seară şi a fost dimineaţă” care defineşte marile cicluri şi nivele ale întregii creaţii, început şi sfârşit de lumi, în sens ontologic şi nu temporal.


Ziua a cincea

1.20-23 „Apoi a zis Dumnezeu: să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele* şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului. Şi aşa a fost (…)”.

* - psychen zoon – animale vii; animale cu suflet

În această etapă, Dumnezeu creează viaţa în toată diversitatea ei. Creează animalele care sunt făpturi cu suflet (psychen zoon), deci mai apropiate de om (chiar numele de animal vine din lat. Anima, -ae). Şi aici, Dumnezeu nu face fiecare animal în parte ci speciile din care se va dezvolta apoi mulţimea indivizilor. Simbolismul animal este însă în general, inferior celui vegetal, căci fixarea plantelor în pământ este un reflex al imuabilităţii divine. O plantă se mişcă după soare şi „contemplă” cerul, în timp ce animalele se mişcă dezordonat şi u au capacitate contemplativă decât rareori; excepţie fac păsările care prin zborul lor sunt mai aproape de cer şi pot simboliza stările angelice.
Deşi crearea animalelor după vegetale este logică, pare totuşi o nepotrivire faptul că plantele iau fiinţă înaintea luminătorilor, deşi este adevărat că sunt forme inferioare de viaţă care nu au nevoie de lumină ca să se dezvolte. Sau poate că în ziua a treia e vorba doar de germenii vieţii, de sămânţă (spermá), generalizarea vieţii făcându-se în ziua a cincea. O parte a animalelor apare însă şi la începutul celei de a şasea zile: reptilele şi animalele sălbatice. Poate pentru că firea lor violentă le face duşmane omului şi mai apropiate de demoni.


Ziua a şasea

Ultima etapă a creaţiei este rezervată omului, care încoronează lucrarea Domnului. Omul, care va fi stăpânul creaţiei, nu putea să vină decât atunci când totul este gata ca să-l primească. Crearea omului are loc în această zi în două faze. Mai întâi vorbeşte Dumnezeu însuşi:

1.26. „Apoi Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră” (…)

Până acum Dumnezeu porunceşte „să fie” (genetheto). Acuma este un fel de vorbire în sine: „să facem” (poiesomen). Este deci gândul divin în care omul este proiectat după chipul şi asemănarea sa. Este intenţia divină.

1.27. Spune după aceea povestitorul: „Şi a făcut pe om după chipul său după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; l-a făcut bărbat şi femeie.”

Iată că acum se vorbeşte de o creaţie după chip, asemănarea a dispărut, poate pentru că apare omul dual: bărbat şi femeie (în Septuaginta se spune mai exact: masculin şi feminin e vorba de o dublă calitate şi nu de două părţi distincte). Omul după chip şi asemănare este Adam Qadmon în care dualitatea era numai virtuală. Cum Dumnezeu este unitate fără dualitate, chipul său rămâne în omul dual (androginul primordial), dar se pierde asemănarea. A treia etapă a creaţiei omului va fi relatată în Cartea Facerii când se va relua istoria propriu-zisă a omului, după ziua a şaptea.
Încheind creaţia universului nevăzut şi văzut, Dumnezeu binecuvântează omul punându-l stăpân peste tot pământul şi peste toate vietăţile.

1.28. „Şi Dumnezeu l-a binecuvântat zicând: Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi (…) Şi a privit Dumnezeu toate câte făcuse şi iată erau bune (frumoase) foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua a şasea”.

Dumnezeu dă astfel omului poruncă să continue creaţia atât calitativ (fiţi rodnici) cât şi cantitativ (vă înmulţiţi). Predominarea cantităţii va duce în cele din urmă la mari probleme pentru omenire. Căci Dumnezeu a creat lumea armonioasă, o armonie făcută din echilibrarea contrariilor, ducând la diversitate în unitate; o armonie în care suma tuturor dezechilibrelor duce la echilibru. Omul, însă, prin intervenţia sa necugetată, avea să rupă acest echilibru provocând mari dezordini. Dar la sfârşitul celei de a şasea zile suntem încă in illo tempore în care toate erau frumoase şi bune.


Ziua a şaptea

2.1-3. (…) Şi a făcut Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea sa pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea s-a odihnit de toate lucrările sale pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o (…)”.

Cele şase zile ale creaţiei sunt încoronate de a şaptea zi, şase fiind un simbol al macrocosmosului (crucea cu şase braţe, indicând cele şase direcţii ale spaţiului), iar a şaptea zi reprezentând unitatea principială creatoare a lumii (centrul crucii). Aceasta a şaptea zi este ziua odihnei lui Dumnezeu şi a întregii creaţii, este ziua reculegerii şi reamintirii a ceea ce a fost la începuturi. Este ziua binecuvântării creaţiei, a contemplării ordinii cosmice şi a armoniei.
Astfel cele şapte (6+1) zile ale creaţiei constituie simbolul nu numai a şapte lumi şi a şapte cicluri creatoare (de la cele şapte planete tradiţionale, la ele şapte continente şi până la cele şapte zile ale săptămânii etc. etc.) ci şi al treptelor oricărei realizări spirituale.
Simbolismul numărului şapte străbate toată legea veche ca şi pe cea nouă, până la sfârşitul timpurilor, căci, în APOCALIPSĂ, celor şapte zile creatoare le corespund şapte îngeri, şapte biserici, şapte peceţi, şapte potire ale urgiei etc. etape ale distrugerii lumii actuale. Cum spune Clement Alexandrinul; „numărul şapte este începutul şi sfârşitul (alfa şi omega) lumii; în el se împlinesc cele şapte etape ale timpului şi din el primesc extinderea lor indefinită. Acesta este secretul numărului şapte.”

Edited by gladioc, 05 July 2019 - 01:30.

Chiar e atat de greu sa faci un rezumat la toata nebunia aia?!

Edited by Crbl2001, 05 July 2019 - 06:59.

„Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.”  1Cor 1:18

Romaneste puteti vorbi?!