Cele mai grele înfrângeri ale Armatei române

,,
De-a lungul timpului, Armata română a suferit și câteva înfrângeri grele. Vom analiza în următoarele rânduri înfrângerile suferite de soldații români la Stalingrad, în Crimeea, și la Flamânda.
În bătălia de Stalingrad au luat parte în tabăra germană și aliații mai mici – italieni, unguri, slovaci, spanioli, aceștia din urmă sub forma unor unități formate pe baza voluntariatului, întrucât Spania, istovită în urma războiului civil, a refuzat oferta germană de a participa la atacul împotriva împotriva Uniunii Sovietice. Printre actorii acestei încleștări teribile s-a aflat și un corp expediționar român,  ce a numărat, numai în zona Stalingrad, peste un sfert de milion de ofițeri, subofițeri și soldați. Prin această participare consistentă, România a fost al doilea aliat al Germaniei în campania din vara anului 1942.
În Cotul Donului și în Stepa Calmucă
În marea încleștare de pe Volga au luat parte două armate române. Prima dintre ele care a intrat în dispozitiv a fost Armata 3 română, comandată de generalul Petre Dumitrescu. La 31 august 1942, comandantul Armatei 3 care se afla în Caucaz a primit ordinul eșalonului înaintat al Marelui Cartier General, dislocat la Rostov, de a prelua, de la trupele germane și italiene, apărarea pe Donul Mijlociu. Concret, marile unități ale armatei urmau să înlocuiască două divizii germane și cinci italiene, dispuse în marele cot al Donului. Întrucât comandamentul armatei conducea operațiile din peninsula Taman, el a devenit disponibil pentru noua misiune abia la 16 septembrie 1942. El și-a instalat punctul de comandă la Morozovskaia, începând cu data de 1 octombrie, preluând, în acest răstimp, și marile unități care soseau din țară, în cadrul eșalonului 2 de transport. Dispozitivul de apărare a fost constituit în perioada 12 septembrie-1 noiembrie 1942, Armata 3 fiind subordonată Grupului de armată „B”.
Armata 3 română a fost dispusă în marele cot al Donului într-o fâșie largă de 148 de kilometri, mai mică cu 12 km față de cea fixată inițial, între Klețkaia și Suhoi Donețk. Limita dinainte a apărării se afla în cea mai mare parte la sud de Don, cu excepția celor două capete de pod de la Klețkaia și Serafimovici, deținute de sovietici. La dreapta se afla Divizia 376 infanterie germană din Armata 6 germană, iar la stânga Armata 8 italiană. Armata 3 a avut în compunere patru comandamente de corp de armată (1, 2, 4, 5), opt divizii de infanterie (5, 6, 7, 9, 11, 13, 14, 15), două de cavalerie (1 și 7), efectivul ridicându-se la 143 336 de militari.
Dispozitivul trupelor române, „înșirate ca niște mărgele pe ață”
Și mai dramatică a fost situația Armatei 4 române (comandant-generalul Constantin Constantinescu-Klaps), al cărui comandament, mobilizat la începutul lunii septembrie 1942, nu a avut, până la 21 noiembrie 1942, o zi după declanșarea ofensivei sovietice, comanda trupelor, sarcina lui fiind asigurarea materială a marilor unități române. Misiunea încredințată de comandamentul german a fost apărarea „fără gând de retragere” a unei fâșii ce se întindea la sud de Stalingrad, între Kegulta și Beketovka. Pentru îndeplinirea misiunii, Armata 4, subordonată Armatei 4 tancuri germane, comandată de generalul Herman Hoth, a avut în organică două comandamente de corp de armată (6 și 7) cu cinci divizii de infanterie (1, 2, 4, 18, 20) și două de cavalerie (5 și 8). Efectivul armatei la jumătatea lunii noiembrie 1942 s-a ridicat la 75.250 de militari, inclusiv Divizia 20 infanterie.
Planul contraofensivei sovietice în zona Stalingrad, cunoscut și sub numele de Operația Uranus, a fost stabilit în cursul lunii septembrie 1942 de către Înaltul Comandament Sovietic (Stavka) și aprobat de Stalin. El prevedea executarea a două puternice lovituri în sectoare situate la mare distanță unele de altele și încercuirea Armatei 6 germane printr-o manevră dublu învăluitoare de mari proporții. Această misiune a fost încredințată unei grupări compuse din trei fronturi – „Sud-Vest”, „Don” și „Stalingrad”. Acțiunea trebuia declanșată la 13 noiembrie, dar Stalin a decis ca ea să înceapă la 19 și 20 noiembrie 1942. Doresc să precizez că planul contraofensivei sovietice a fost stabilit înainte ca armatele 3 și 4 române să intre în dispozitiv. Această subliniere este necesară deoarece s-a afirmat că Înaltul comandament sovietic și-a fixat principalele coordonate ale planului pornind de la dispunerea trupelor române, a căror slabă capacitate combativă era cunoscută. Hotărâtoare pentru planificarea strategică a Stavkăi a fost nu dispunerea trupelor române, care nici nu se găseau în regiune la acea dată, ci conformația dispozitivului german, flancurile acestuia fiind slab apărate.
În dimineața zilei de 19 noiembrie 1942, pe o ceață foarte deasă, puternice grupări de forțe sovietice din compunerea fronturilor de „Sud-Vest” și „Don” au trecut la ofensivă în fâșia Armatei 3 române. Grupările de izbire ale Frontului de „Sud-Vest”, comandat de generalul N.F. Vatutin, au fost constituite de armatele 5 și 21 tancuri, ele declanșând acțiunea din capetele de pod Bolșoi și Klețkaia. După circa o oră, Armata 65 din compunerea Frontului „Don” s-a alăturat acțiunii Armatei 21.Atacul din capul de pod de la Klețkaia s-a executat cu flancurile anterioare ale armatelor 21 și 65 sovietice și a vizat Divizia 13 infanterie și flancul stâng al Diviziei 1 cavalerie. Unitățile Diviziei 13 au respins un prim atac, dar intervenția Corpului 5 armată sovietic a dus la spargerea dispozitivului.Cât privește Divizia 1 cavalerie, ea a respins atacul sovietic, dar a fost manevrată pe la flancuri, prin breșa creată în sectorul Diviziei 13 infanterie. La flancul său stâng, sub presiunea inamicului s-a repliat și „Detașamentul Voicu”, astfel că ele au pierdut legătura cu Armata 3 română. În această situație, Grupul de armată „B” a hotărât ca aceste forțe să intre în compunerea Armatei 6 germane, a cărei soartă au împărtășit-o până în final.
În centrul dispozitivului Armatei 3 germane, atacul a fost dat de Armata 5 tancuri sovietică, la intervalul dintre diviziile 9 și 14 infanterie. Dispunând de o mare cantitate de tancuri, în special T.34, cel mai bun tanc din a doua conflagrație mondială, atacul a avut succes. Prin aceste două acțiuni, dispozitivul Armatei 3 a fost fracționat în două, pătrunderea realizată în prima zi având o lărgime de 15-18 km și o adâncime de 15 km. Celelate mari unități ale Armatei 3 nu au avut prea mult de suferit, ele aflându-se în afara sectoarelor de rupere. Corpul 1 a suportat atacul Armatei 1 tancuri, dar acesta a fost respins, iar în fâșia Corpului 5 armată s-au executat doar acțiuni locale. Spre acest corp s-a repliat și resturile unităților care au suportat din plin lovitura sovietică, ele formând așa numitul „Grup Lascăr”, după numele generalului Mihail Lascăr, comandantul Diviziei 6 infanterie.
În perioada 20-25 noiembrie s-au desfășurat confruntări violente, dar disparate, pentru oprirea ofensivei sovietice. O soartă tragică a avut „Grupul Lascăr”, compus din diviziile 5 și 6 infanterie române și părți din diviziile 13, 14 și 15 infanterie, care a fost încercuit de trupele sovietice. Cu toate insistențele părții române, Hitler a refuzat să aprobe ieșirea din încercuire a acestui grup, astfel că, la 22 noiembrie 1942, el a fost capturat de către sovietici. Generalul Lascăr (1889-1859) a fost decorat de către Ion Antonescu cu ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a II-a (clasa a III-a o primise în anul anterior), iar Hitler i-a acordat „Crucea de Fier”, clasa I. A fost luat prizonier și trecut prin mai multe lagăre, iar în aprilie 1945 a fost numit comandant al Diviziei „Horia, Cloșca și Crișan”, constituită din prizonieri români în URSS. Era a doua mare unitate de acest tip, prima a fost „Tudor Vladimirescu”. Cele două divizii au avut un rol important în sovietizarea armatei române, proces început în primăvara anului 1945.
Click aici pentru a citi mai multe despre bătălia de la Stalingrad.
Hitler, în toamna anului 1943:„Nu se aprobă nicio retragere!”
După catastrofa armatelor 3 și 4 române la Stalingrad, ale căror resturi fuseseră retrase în ultimele zile ale anului 1942, forțele militare române aflate pe front până în toamna anului 1943 se rezumau la 8 divizii, dintre care șase fuseseră integrate Armatei 17 germane în capul de pod Kuban, unde suferiseră pierderi grele. Celelalte două divizii, integrate Corpului Alpin român (comandat de generalul Hugo Șvab, care se va sinucide în primele zile de după 23 august 1944), asigurau în Crimeea apărarea litoralului, împreună cu un mic număr de unități germane.
La începutul lunii septembrie, mareșalul Antonescu a avut o întrevedere cu cancelarul german, solicitând energic retragerea trupelor române din peninsula Taman în Crimeea, concepție strategică aprobată în cele din urmă de Adolf Hitler, operațiune declanșată la 15 septembrie 1943 și încheiată la 9 octombrie. Cu ocazia întâlnirii, Hitler a evitat să aducă în discuție sporirea efectivelor române pe front, preconizată pentru primăvara anului 1944, în condițiile în care ieșirea Italiei din Axă declanșase o nouă situație de criză în interiorul alianței.
Aproximativ 200.000 de soldați români și germani au reușit să traverseze strâmtoarea Kerci fără pierderi semnificative, un succes care însă nu clarifica soarta Armatei 17 germane și, implicit, a trupelor române aflate în subordinea acesteia. De fapt, Crimeea preluase rolul de bastion îndepărtat al Wehrmacht-ului la flancul de sud, o bază a unor operații viitoare în Caucaz, la care Hitler visa, în ciuda deteriorării rapide a situației militare, în special la nord de Marea de Azov, în toamna anului 1943. Ofensiva sovietică condusă la nivelul întregului front a dus la căderea Melitopolului, la 23 octombrie, izolând practic Crimeea de restul frontului german. De altfel, după retragerea din Kuban, sovieticii începuseră o campanie de împrăștiere de manifeste, în care Crimeea era denumită „cel mai modern lagăr din lume, cu autosupraveghere și autoaprovizionare”.
Antonescu, preocupat de soarta diviziilor române aflate în Crimeea
Din acel moment, soarta Crimeii s-a transformat într-o confruntare nu doar pe câmpul de luptă între sovietici și trupele germano-române, devenind și subiectul unei dispute între Hitler, pe de-o parte, și generalii săi, sprijiniți de punctul de vedere al mareșalului Antonescu, pe de alta. Încă din 18 octombrie, feldmareșalul von Kleist, comandantul Grupului de Armate „A” – care avea în subordine Armata 17 – a avertizat că sosise timpul pentru evacuarea Crimeii. Însă generalul Kurt Zeitzler, șeful Statului Major al Armatei de Uscat, preciza că Hitler nu permite ca în prezența sa să fie rostit cuvântul Crimeea. Von Kleist a revenit, după doar o săptămână, avertizând că Armata 17, compusă acum dintr-o divizie germană și șapte române, nu va mai putea apăra peninsula, dar răspunsul a fost implacabil:nu se aprobă nicio retragere!
Antonescu a trimis și el o scrisoare, la 27 octombrie, prin intermediul generalului Ilie Șteflea, șefului Marelui Stat Major, în care își exprima îngrijorarea pentru soarta „celor mai glorioase divizii române”, aflate în Crimeea cu șanse minime de a supraviețui încercuirii. Răspunsul lui Hitler a venit prompt, la 29 octombrie, cancelarul german făcând o analiză detaliată a importanței Crimeii și a soluțiilor pentru salvarea Armatei 17, caracterizând Crimeea drept „cea mai importantă bază de aviație împotriva regiunii petrolifere românești”. Aprecierile nu erau greșite, doar că nu țineau cont de evoluția situației militare din acel moment.
Generalul-colonel Erwin Jaenecke, comandantul Armatei 17 germane, fusese pe punctul de a ignora ordinul lui Hitler, pentru a-și salva trupele aflate în încercuire, von Kleist apreciind că atmosfera din Crimeea era dominată de o „psihoză a Stalingradului”, amenințându-l pe Jaenecke cu Curtea Marțială.
„Pierdere totală sau câștig total”
Ținând cont de situația militară de la sfârșitul lunii octombrie, evacuarea pe uscat a Armatei 17 era o operațiune cu puține șanse de reușită, având în vedere că trupele sovietice se instalaseră deja în istmul Perekop. În epistola sa, Hitler afirma, fără echivoc, că în cazul blocării de către ruși a istmurilor, Crimeea va fi apărată „în orice împrejurări și cu orice mijloace”. Ca întotdeauna, Hitler era dominat și de eventualele consecințe politice ale evacuării Crimeii, fiind convins că un asemenea gest ar fi determinat Turcia – o țară neutră, principala furnizoare de crom a Germaniei – să treacă de partea aliaților. Pe de altă parte, amiralul Karl Dönitz, comandantul Kriegsmarine, sugerase că atât aprovizionarea trupelor, cât și eventuala lor evacuare pe mare puteau fi îndeplinite de forțele navale germane și române din Marea Neagră, opinie împărtășită, în general, și de autoritățile militare române.
Forțele sovietice au încercat să forțeze înaintarea în Crimeea, debarcând în două capete de pod. Primul a fost limitat și apoi lichidat de Divizia 6 cavalerie română, comandată de generalul Corneliu Teodorini;în schimb, la nord de Kerci, capul de pod nu a putut fi lichidat și a fost dezvoltat continuu până în decembrie 1943, când sovieticii dispuneau de 75.000 de oameni și peste 100 de tancuri, eliminarea sa devenind imposibilă.
La 3 noiembrie, generalul Jaenecke a cerut o audiență la Hitler, încercând să-l convingă de faptul că trupele române, slab echipate, nu ar fi constituit o forță cu care să poți susține o apărare de lungă durată. În acel moment, trupele române din Crimeea, constituite din Corpul de Cavalerie (Diviziile 6 și 9 cavalerie, 10 și 19 infanterie) și Corpul de Munte (Diviziile 1, 2 și 3 Munte), aveau aproximativ 110.000 de ostași, efectiv pe care generalul Ilie Șteflea susține că l-a redus, treptat, până la 64.000, în fața încăpățânării lui Hitler.
Când, la 21-22 noiembrie 1943, a avut loc o nouă întrevedere între Antonescu și Hitler, șeful statului român a fost nevoit să asculte tirada furioasă a cancelarului german, care i-a reamintit că războiul se poartă între „două convingeri” care nu admit compromis – „pierdere totală sau câștig total”. Soarta trupelor române din Crimeea, singurele care luptau pe frontul de est în toamna anului 1943, se va decide în toamna anului viitor.
Desfășurarea luptelor
Debarcările sovietice peste strâmtoarea Kerci și în sectorul de nord-est al Crimeii lângă Sivaș de la sfârșitul anului 1943, ca și atacul din Istmul Perekop au obligat Armata a 17-a să se retragă spre Sevastopol începând cu 10 aprilie 1944. OKW plănuia să apere fortăreața Sevastopol cu aceeași dârzenie cu care o făcuse Armata Roșie în timpul primei bătălii din Crimeea din 1941 – 1942. Înaintarea rapidă a sovieticilor, coraborată cu pregătirea inadecvată a apărării Sevastopolului, a făcut imposibilă o rezistență de durată. Pe 9 mai 1944, trupele sovietice au ocupat Sevastopolul.
Românii au suferit pierderi mari de aproape 26.000 de oameni, mulți dintre ei fiind luați prizonieri în condițiile unei evacuări necorespunzătoare.
Eșec răsunător:Operațiunea de la Flămânda o improvizație dezastruoasă
La capatul a doi ani de neutralitate România-urmarind eliberarea Transilvaniei de sub stapânirea Austro-Ungariei-a trecut de partea Antantei si la 14/15 august 1916 s-a declansat Ofensiva (strategica) de eliberare la nord de Carpatii Meridionali si la vest de Carpatii Orientali. Conceptia de stat-major avea la baza Ipoteza B 3, cunoscuta si sub numele de Ipoteza Z;ea prevedea purtarea unui razboi pe doua fronturi si anume:a) pe frontul de Nord si Nord-Vest contra Puterilor Centrale; pe frontul de Sud împotriva Bulgariei.
Pentru atingerea obiectivului principal-eliberarea teritoriilor locuite de românii din Austro-Ungaria-majoritatea fortelor, 65%, (respectiv Armatele 1, 2 si de Nord), urmau sa treaca la ofensiva în Transilvania si Banat, ulterior în cooperare directa cu trupele ruse din Galitia si Bucovina, pe directia generala Budapesta. Armata 3 (25%), care asigura libertatea de actiune a fortelor principale, trebuia sa respinga eventualele atacuri bulgare si sa acopere debarcarea si concentrarea fortelor ruse la linia Cernavoda-Medgidia, apoi din a 10-a zi de mobilizare sa treaca la ofensiva, cu obiectiv limitat pentru atingerea aliniamentului Rusciuk-Sumla-Varna. Rezerva strategica o forma Corpul 5 Armata (51.165 militari), concentrata la nord de Bucuresti.
Primele victorii
secul tactic al trupelor române pe frontul de Sud, la Turtucaia (24 august/6 septembrie 1916), a pus Înaltul Comandament român în fata unei situatii deosebit de complexe si dificile. Presedintele Consiliului de Ministri, Ion I.C. Bratianu, a cerut de urgenta regelui Ferdinand I-comandant suprem al armatei-sa convoace un consiliu de razboi la Peris, la sediul Marelui Cartier General, în prezenta tuturor comandantilor de armate, care altminteri ar fi trebuit sa se afle pe front.
Întrunirea a avut loc la 2/15 septembrie 1916, cu participarea regelui, a primului ministru si a ministrului de razboi, a loctiitorului sefului Marelui Cartier General-generalul de brigada Dumitru Iliescu, generalul de divizie Ioan Culcer (comandantul Armatei 1), generalul de divizie Alexandru Averescu (comandantul Armatei 3) si generalul de divizie Constantin Prezan (comandantul Armatei de Nord). Pe timpul dezbaterilor s-au amestecat ratiuni de stat cu orgolii personale, propuneri fanteziste si oferte realiste etc.
Generalul Prezan sustine întarirea Armatei de Dobrogea
Pe de o parte, generalul C. Prezan a sustinut ca situatia intervenita în sudul Dobrogei, desi grava sub aspect strategic, nu impunea modificarea planului initial de campanie al armatei române;un plan de o asemenea amploare, un dispozitiv de complexitatea celui din Transilvania nu pot fi modificate la primul esec tactic, fara nici o pregatire anterioara, fara a se lua în calcul capacitatea cailor ferate, soselelor, mijloacelor de transport etc. În consecinta, el propunea ca Armata de Dobrogea sa fie întarita cu una, cel mult doua divizii de infanterie, în vederea restabilirii situatiei si respingerea inamicului de pe teritoriul national, iar pe Frontul de Nord si Nord-Vest, sa fie continuata cu energie ofensiva pentru eliberarea Transilvaniei, care fusese oprita din a 12-a zi de la mobilizare, adica de la 26 august/8 septembrie, pentru a se realiza închegarea unui front comun al celor trei armate române. În fond, în Dobrogea trebuiau aduse cu promptitudine diviziile promise de tarul Nicolae al II-lea si de comandantul sau sef, generalul Alexeev (200.000 oameni).
Orgoliile generalului Averescu primeaza
Împotriva opiniei generalului Prezan, a luat pozitie generalul Alexandru Averescu, reputat specialist de stat-major, autor al variantei de plan de operatii din 1914-1915, ce viza Bulgaria ca principal inamic al României si nu Austro-Ungaria. Ocazia i se parea nimerita acestui ambitios general, ce va deveni mai târziu un om politic de glorie efemera, pentru a rasturna întreaga planificare de razboi a Înaltului Comandament, exercitând presiuni asupra regelui si primului ministru (la asemenea presiuni va recurge generalul Averescu chiar si în timpul bataliei de la Marasti, când va ignora ordinele generalului Constantin Prezan, devenit sef al Marelui Cartier General, si va interveni direct la regina Maria si regele Ferdinand pentru aplicarea propriilor idei tactice). Marele Cartier General, condus de un ofiter fara experienta de comanda, ajuns în functie în temeiul unor legaturi camaraderesti cu primul ministru, a fost ca si inexistent în disputa dintre cele doua puncte de vedere. În final, regele-altminteri militar de cariera-si primul ministru (ofiter de rezerva cu Scoala Politehnica din Paris) au decis, împotriva celor mai elementare principii de strategie si în temeiul unor promisiuni aliate (ruse si franceze, dupa cum vor face si în nefericita batalie a Bucurestiului, din noiembrie 1916):
-schimbarea planului initial de razboi;
-trecerea la aparare pe frontul principal;
-transformarea frontului de sud în front principal;
-lichidarea gruparii germano-bulgare din Dobrogea si nord-estul Bulgariei, cu sprijinul Armatei aliate de la Salonic si a Armatei ruse.
Asa s-a declansat "operatiunea Flamânda"
Astfel s-a ajuns la "Manevra de la Flamânda"-subiect de studiu excelent în manualele de arta militara-improvizatie cu efecte dezastruoase pentru începutul Campaniei anului 1916 în România. Afirmam ca a fost o improvizatie din urmatoarele motive:nu s-au studiat cu seriozitate situatia, dispozitivul, intentiile, fortele si mijloacele inamicului, calitatea trupelor si a comandamentelor;dispozitivul propriu s-a constituit "din miscare", gruparile au fost încadrate cu unitati trasportate aproape haotic de pe frontul principal si din rezervele slabe ale Marelui Cartier General;cooperarea cu trupele ruse nu a functionat normal, ca si cooperarea dintre fortele de uscat si cele fluviale (desi România rivaliza pe fluviu cu Austro-Ungaria);nu a existat practic nici o coordonare între "operatiunea Flamânda" si actiunile Armatei aliate de la Salonic, ce ar fi trebuit sa blocheze majoritatea fortelor germano-bulgare la sud de Balcani etc. Peste ani, generalul Averescu încerca sa justifice:"Faptul ca am înregistrat o înfrângere în primele zile ale razboiului a zdruncinat situatia morala foarte serios. Era, prin urmare, de cea mai mare importanta a o restabili redând populatiunei impresionate linistea, iar armatei, si chiar comandamentului, încrederea. Un asemenea scop nu putea fi atins decât printr-o actiune energica si bogata în rezultate, prin care sa fie recâstigat întreg teritoriul pierdut, facând pe inamic sa sufere o înfrângere, cel putin tot atât de dureroasa ca cea suferita de noi la Turtucaia".
Averescu-comandantul Armatei de Sud
Desfasurarea în teren a actiunilor militare a confirmat opiniile specialistilor onesti de stat-major referitoare la  principiile artei militare, îndeosebi cele ce se regasesc în exercitarea actului de conducere (planificare si comanda). Trecându-se la concretizarea hotarârilor luate de Marele Cartier General român, la 2/15 septembrie 1916, s-a stabilit constituirea unui nou comandament-Grupul armatelor de Sud-format din Armata 3 si Armata de Dobrogea, cu misiunea de a trece la ofensiva împotriva trupelor germano-bulgare din Dobrogea. A doua zi, generalul Al. Averescu a fost numit comandantul acestui grup de armate. În total, Grupul armatelor de sud avea în compunere 16 divizii-11 de infanterie române, doua de infanterie ruse, una de infanterie sârba, una de cavalerie româna si una de cavalerie rusa. Pe frontul de nord si nord-vest au ramas 10 divizii de infanterie si una de cavalerie.
Într-o saptamâna a venit dezastrul
Planul de actiune al Grupului armatelor de sud prevedea combinarea loviturilor frontale din Dobrogea cu un atac în spatele frontului dusman dat de forte din Armata 3, trecute peste Dunare-în sectorul Oltenita, Giurgiu-, la o distanta convenabila de frontul de lupta dobrogean. Acest plan a primit denumirea de "Manevra de la Flamânda", dupa numele locului unde s-a stabilit trecerea Dunarii (25 km nord-est de Giurgiu). A fost o simpla formalitate ca Marele Cartier General (ce nu-si va intra practic în atributiile normale decât în 1917) sa aprobe "ideea de manevra" la 4/17 septembrie, dupa care pregatirile operatiei au durat pâna la 18 septembrie/1 octombrie, când primele esaloane ale Armatei 3 au început fortarea Dunarii. Din pacate, vremea nefavorabila, reactia violenta a inamicului, slabul aport rusesc în Dobrogea etc. nu au permis îndeplinirea acestui plan, iar campania anului 1916 se încheie, pentru armata româna, cu rezultatele cunoscute.
Peste ani Antonescu va repeta greseala lui Ferdinand
Ce putem retine astazi din experientele lunii septembrie 1916? Ar fi la fel de interesant sa stabilim, înainte de orice, impactul acelor evenimente asupra factorilor de conducere politica si militara. Pentru început, în toamna anului 1916, acestia nu au parut prea convinsi de eroarea de conducere comisa la începutul lunii septembrie 1916. Mai mult, o data cu instalarea Misiunii Militare franceze în tara, atât regele cât si I.I.C. Bratianu au fost înclinati sa-i ofere generalului Berthelot-altfel admirator al românilor, dar în primul rând "servitor al intereselor franceze în Orient"-o pozitie exceptionala în adoptarea deciziilor strategice. Din 1917 însa, Marele Cartier General îsi recâstiga treptat prestigiul si autoritatea, dând dovada capacitatii sale reale de conducere, atât în vara anului 1917, cât si în anii 1918-1919. Mai târziu, în anii 1941-1944, maresalul Ion Antonescu, în dubla sa calitate de conducator politic si comandant sef al armatei, a transformat Marele Stat major si Marele Cartier Gerneral într-un fel de organisme tehnice pentru îndeplinirea hotarârilor sale. Alaturi de Constantin Prezan, în criticarea deciziilor din septembrie 1916, când politicul si-a depasit atributiile de a da numai directive de principiu si a nu se implica provizoriu-zis în actul de comanda militara, maresalul I. Antonescu a savârsit aceleasi erori ca si regele Ferdinand sau I.I.C. Bratianu, cel putin la Odessa în august-septembrie 1941.
Astazi, într-un climat de reanalizare fara complexe politice a trecutului, mai mult sau mai putin îndepartat, revederea critica a unor astfel de cazuri-respectiv decizia de schimbare improvizata a unui plan de razboi (companie), -nu poate decât servi specialistilor si institutiilor acreditate cu astfel de responsabilitati în stat.
Click aici pentru a citi mai multe despre bătălia de la Flamânda.''
https://www.historia...-armatei-romane

Toate infrangerile militare s-au datorat nivelului slab de instruire si dotare cu tehnica moderna de lupta.Principalii vinovati pentru situatia in care s-a aflat armata romana, in perioada acestor infrangeri dureroase si foarte paguboase pentru tara si poporul roman, au fost politicienii care au condus anterior tara si au ignorat cu buna stiinta starea jalnica in care se afla armata noastra, ignorand necesitatea urgenta a transformarii ei intro armata moderna, de top, in functie de posibilitatile financiare de care dispunea tara.

Cred ca economiseai o gramada de timp si spatiu daca tema ar fi fost despre cele mai glorioase victorii ale armatei romane.

ce mai mare infrange a armatei romane ... ?
dupa '89 cand a fost eliminata treptat.

Edited by arg, 08 February 2018 - 15:59.

Copz paste. Ai prea mult timp liber.

adisz, on 08 februarie 2018 - 15:54, said:

Nu trebuie sa fii rau.Armata romana a avut cu adevarat si de momentele sale de glorie, obtinute pe merit.

adisz, on 08 februarie 2018 - 15:54, said:

Cea mai mare infrangere o sa fie cat de curand cand si-o pune Rusia mintea cu noi si ne-o trage cu Deveselu cu tot iar americanu o sa ne spuna "pa baieti, v-am salutat". Bine ca am dat banii aiurea (ingrasand conturile americanilor) pe rachete, avioane si mai nou vor si submarine, in situatia in care timp de 28 de ani si melcul parcurge mai multi kilometrii decat am construit noi autostrazi. Rad si curcile de noi

Edited by pascali_daniel, 08 February 2018 - 17:56.

pascali_daniel, on 08 februarie 2018 - 17:40, said:

583km in linie dreapta
https://www.google.r...m/data=!3m1!1e3

arg, on 08 februarie 2018 - 17:47, said:

Un reprezentant din armata rusa a spus ca-n maxim 48 de ore ocupa Romania daca se doreste asa ceva. Au mai vrut ei odata sa vina in Romania, in 89 daca nu pica Ceausescu in acele zile si nu era omorat, erau la granite, asteptau. Si pe el l-au luat prin "surprindere" cu toate ca l-au anuntat ca nu mai apuca Craciunul

Edited by pascali_daniel, 08 February 2018 - 17:53.

eu stiu povestea in care soldatii de la granita cu moldova au in alerta si s-au pregatit de invazie....

arg, on 08 februarie 2018 - 17:53, said:

Abia acum s-a aflat oficial ca daca nu nu pica regimul lu' Ceausescu armata rusa era pregatita sa intre in Romania si sa-l dea jos (daca Iliescu si ai lui in acele vremuri nu reuseau sa-l dea jos)

Edited by pascali_daniel, 08 February 2018 - 17:59.

In '89 cand iliescu a vorbit la tvr in rusa si a spus ca situatia e sub control si nu are nevoie de ajutor, unde erai?

Edited by arg, 08 February 2018 - 18:21.

pascali_daniel, on 08 februarie 2018 - 17:59, said:

E pe bune?

Pentru ca implicatiile ar fi fost colosale. Mult peste Romania. Daca sovieticii ne invadau si il dadeau jos pe Ceashka e posibil ca puciul de la Moscova sa nu mai fi avut loc si azi sa ne invecinam in continuare cu URSS (sau un stat asemanator).

Da, de Turtucaia nimic? Glorie eternă eroilor neamului https://www.historia...u-efecte-uriase ,   https://www.historia...anti-de-bulgari  ,  https://ro.wikipedia...de_la_Turtucaia  [ https://historia.adhst.ro/img/articles/covers/44895-xl.jpg?1518107365 - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

https://bg.wikipedia...

Dihorul Razboinic, on 08 februarie 2018 - 18:32, said:

Nu crede toate prostiile.

Daca asta este autorul articolului
https://ispaim.mapn.ro/pages/view/80
atunci se explica de ce documentatia lui e la nivel de 1989.
Putea sa-si citeasca colegul Mihai Retegan si deasemenea sa se documenteze si asupra operatiunii Mars paralela cu Uranus care ani de zile a fost discret ignorata de istoriografia sovietica

pascali_daniel, on 08 februarie 2018 - 17:59, said:

intreb si eu , si China ce facea?

pascali_daniel, on 08 februarie 2018 - 17:59, said:

Unde sunt datele astea "oficiale" ?