Ajutati-ma sa-mi revin - anxietate si depresie

Initiatoarea traieste intr-un mediu puternic concurential, unde trebuie sa arati ca esti bun si ca esti o persoana puternica. A jucat multa vreme acest rol, dar a obosit.
Ar fi avut nevoie ca din cand in cand, sa fie slaba, dar nu o poate face in fata oricui, ci doar cu o persoana care tine la ea si o intelege si ii poate arata afectiune si mangaiere. Dar nu a existat acea persoana, cu ajutorul careia si-ar fi incarcat iarasi bateriile.
Medicamentele pot cateodata sa ne readuca pe linia de plutire, dar nu pentru multa vreme. Problema de fond ramane.
Daca medicamentele si un tratament  iti vor face bine si te vor tine cativa ani, poate ca va veni vremea cand te vei obisnui sa fii singura, si toate dorintele tale de acum se vor fi atenuat pana la disparitie.
Atunci nu vor ramane decat pareri de rau, dar vei incerca sa le compensezi cu fanteziile in legatura cu tot ce puteai face si nu ai facut.

 alecsa2, on 25 martie 2016 - 05:47, said:

Prima frază m-a dat pe spate, mai ales a doua jumătate a ei. Este ca şi cum aş spune: sunt şofer şi ştiu că nu trebuie să trec pe roşu, că aşa am învăţat eu din Codul Rutier.
Şi ne mai mirăm de ce se întâmplă atâtea accidente, iar în cazul de faţă, de ce sunt atâtea neîmpliniri şi de ce Cineva80 mai are puţin şi clachează.

Referitor la partea a doua: şi eu am fost alergat şi muşcat de câini când eram copil. Cu toate astea, nu începea să-mi tremure corpul atunci când vedeam un câine; dimpotrivă, studiam posibilităţile prin care următorul câine care mă va ataca să se transforme în victimă.
În paralel, am început să mă întreb: de ce atacă câinii? N-aveam Wikipedia, nici Google, iar telefoanele erau cu disc şi cu adiţionale (cine ştie, cunoaşte...   ). Am examinat situaţiile în care eram eu şi câinii care m-au atacat. Dintre acestea, s-a dovedit că odată încălcasem eu un teritoriu păzit de câine, iar altădată era vorba de o căţea cu pui.
La blocul vecin aveam un câine care ataca tot ce mişca - om, pisică, vrabie. Toată lumea a vrut să-l asasineze, pe bună dreptate; nu mai puteai trece pe alee fără ca apoi să mergi, în cel mai bun caz, doar la croitor. Însă acel câine i-a venit de hac unuia care a vrut să fure o maşină. Stăpânul maşinii i-a dat câinelui să mănânce şi, de atunci şi până la sfârşitul vieţii sale, câinele l-a avut ca stăpân pe omul acela şi nu mai ataca pe nimeni. Mai mult, toţi cei care au mers la croitor din cauza lui se jucau cu el şi a fost jale mare în bloc când Colţ... a dat colţul.

Prin urmare, atunci când avem o problemă trebuie să mergem înapoi până la cauza care a generat-o. Dacă nu găsim cauza, căutăm reperul temporal la care putem spune "până atunci n-aveam problema asta". Rememorăm ce s-a întâmplat atunci şi eliminăm fiecare element pe rând, până descoperim elementul declanşator/vinovat pentru problemă. Apoi avem două soluţii: fie eliminăm acel element, fie eliminăm contextul în care acel element este prezent.

Din ceea ce ne spune aici, la Cineva80 acel element declanşator este job-ul. Degeaba ne cere ea sfaturi, dacă încearcă să fugă de sine (şi reuşeşte, din păcate). Problemele nu vor dispărea atât timp cât nu va dispărea acest element declanşator. Ea, însă, susţine că nu e posibil aşa ceva, că a investit mult... în fine. Atunci rămâne cealaltă variantă - mutarea într-un context mai favorabil, în care influenţa nefastă a acestui element să nu mai fie resimţită (deloc, dacă se poate). Asta s-ar traduce prin alegerea unei funcţii fără răspundere sau cu un grad foarte mic de răspundere. Ştiu, pare o renunţare la promovare, dar asigurarea sănătăţii este cea mai importantă, mai importantă şi decât un istoric luminos în carieră.

 johnnickelby, on 25 martie 2016 - 12:03, said:

Totul e să nu treci pe lângă o oglindă în acele momente.

Edited by PSC, 25 March 2016 - 12:35.

 PSC, on 25 martie 2016 - 12:31, said:

Eu am enuntat obligatia profesionala, ca sa fie clara. Am socotit ca cineva80 este nevoita sa isi selecteze pe cei ce o trateaza si de aceea am accentuat atat.

Sigur ca in realitate intalnim prea multe de incalcari ale obligatiilor. Tocmai de aceea insistam. Ca sa ne ferim pe cat se poate de "tratamente" dupa ureche. Pot duce la agravare. Nu doar ca iti pierzi vremea, dar pierzi si increderea, omul oboseste si resursele sale sunt din ce in ce mai putine, ba mai ajunge si in situatii nepotrivite pentru dansul, ascultand de asa specialistul lu' peste.

 PSC, on 25 martie 2016 - 12:31, said:

Iata, situatiile si reactiile noastre la ele cat de diferite pot fi.

Ce e trauma pentru unul, pentru altul poate fi sport sau cariera sau hobby ... Unii se lasa intepati de albine ca tratament ... Asta nu insemna ca toti ar trebui sa facem asa un tratament fluierand. Ieri atarnau unii de o cladire, ca sa puna o frumoasa firma luminoasa pe la etajul 5. Asta nu exclude suferinta altuia de rau de inaltime.

 PSC, on 25 martie 2016 - 12:31, said:

In practica psihotearpeutica am constatat ca asa de greu gasesti declansatorul, ca eu una ma lipsesc de asa concluzii nemuncite la terapie. Cand ajungi cu clientul la o concluzie, aia mai trebuie si verificata ... e de lucru. Mi-ar placea mie sa scrie omul ceva si eu doar sa citesc si sa constat ... dar nu asa merge.

Nu stim care este factorul declansator.

Pentru ca joburile noastre sunt o realitate complexa, adesea se intampla ca nu jobul in sine sa fie problema, ci un detaliu: un personaj abuziv de la job (pe care il poti dezvata sa se mai lege de tine), chestiuni de proasta organizare care pot fi indreptate, o stare de dezechilibru care poate fi solutionata ... pot fi aceste lucruri. Asadar, sunt de facut multe pana poti spune clar: uite, dom'le, e asta si asta. Ori asta ma indoiesc ca merge facut pe un forum, trebuie intimitate, trebuie ca omul sa se simta in siguranta, sa nu se teama de vreo replica dureroasa ... de aia recomand cadrul terapeutic: cabinet si specialist.

Edited by alecsa2, 26 March 2016 - 06:35.

Este evident ca nimeni n-o sa-i ofere reteta succesului in viata pe un forum, chiar si OP zicea ca daca se alege cu 1-2 idei bune e "castigata". In terapii, atat terapeutul cat si clientul  pacientul depun eforturi.... Deci fara efortul respectiv pacientul nu s-ar schimba nici daca ar avea reteta de-a gata in fata. Sunt anumite etape acolo.
Dar eu, personal, nu m-as lasa jecmanit de incepatori sau asa-zisi "terapeuti", ca in final, sa intru cu o problema si sa ies cu 5. E mult prea mare riscul. De cand tot caut si eu un terapeut pt coaching dar minunata noastra tara nu mai are specialisti(te duci la o amarata de vulcanizare si n-au cheie dinamometrica, strange prezonul pana termina filetu, e doar un ex).
Capitalismul a fost inteles gresit la noi(fuga dupa bani fara vreo pasiune in ceea ce faci) dar asta e deja offtopic.


Legat de factorul declansator, cineva80 zicea asa:

Quote

Era momentul cand inconstientul ii zicea "aloo, e prea mult!" Asta pe langa lipsa unei impliniri pe plan sentimental(si a intemeierii unei familii) + parinti intepati care nu ii inteleg suferinta.

Sustin si eu ca stresul de la munca reprezinta factorul declansator prin modificarea radicala a perceptiei de sine(vedeti ca observatia ei a fost "as vrea sa-mi recastig stima de sine" in conditiile in care in inconstient deja cineva80 a tras linie si a vazut ca totul era varza in viata ei, mai lipsea si sefu care sa ii zica "viata personala zero, nici macar aici nu esti buna, go kill yourself". Ceea ce si face acum)

Cel mai important e motivul, cauza alegerilor ei. Eu as privi in copilaria ei, la relatia parinti-copil. Dupa cum observam, pt cineva80: "Problema e ca nu mi le mai cumpar, nu mi se pare ca le mai merit ca sa zic asa. Mi se par toate scumpe, desi mi le pot permite fara probleme." De mica a trait o trauma se pare. Aceea ca nu merita nimic, semi-constientizata abia acum(desi are bani destui, e degeaba). Dar pt a avea acces la informatia din copilaria ei, trebuie discutie serioasa si detalii picante. Asa cum zicea si alecsa2, un mediu care nu "transpira", adica in care se simte in siguranta, confidential.

Cei care citesc topicul asta, sa vada ca noi, ca oameni, am fost "proiectati" de mama natura cu sisteme inteligente de avertizare pt cand s-o lasam mai moale, sa nu mai alergam stanga dreapta pana cadem lati(fie dupa bani, notorietate, etc). Cateodata, pur si simplu avem de ales: o iei rara, sau te calmezi/opresti/reflectezi/reevaluezi? Iar vanitatea, mandria mai ales reprimate, nu fac decat sa mascheze si mai rau problema. Unii ajung, cum se mai zice:"vad oameni dar nu vad nimic uman in ei". II puteti obnserva zilnic: prin trafic, in supermarketuri, grabiti pe trotuare, la munca. Trebuie doar sa stiti sa ii priviti in suflet, pt ca ei de fapt sufera, exact ca cineva80.

Atunci cand faci sport, la efort, te opresti si respiri.
Astfel, s-ar fi evitat situatii de tipul:
- http://www.gandul.in...a-murit-5738969
- http://www.evz.ro/ra...nca-440033.html
- http://jurnalul.ro/s...nca-699158.html
- http://www.gorj-domi...locul-de-munca/
- http://www.n24plus.r...-timi-oara.html

iar oamenii aia inca respirau si se bucurau de viata daca stiau cum. Deci e recomandat sa nu te minti singur, pt ca in cele din urma ajungi la pastile sau printre cei drepti

Edited by Majestic, 26 March 2016 - 20:54.

PSC poate fi partial adevarat ce zici tu doar daca anxietatea este generata de stres, se stie ca anxietatea poate fi un efect la suprasolicitare, insa nu suntem siguri, prea tine de mult timp.
Este necesar sa se duca la medic sa vedem ce si cum, eu asa i-am recomandat.
I-am recomandat sa mai o lase moale cu stresul si serviciul.
Depinde, e complicat, de aia trebuie o comunicare buna cu medicul ca sa isi dea seama.
Daca era ea bine nu se intampla asta, ceva are si genetic care s-a declansat, cati nu sunt in stres si sunt bine mersi ?

Thalia, nu e nevoie sa ia AD-uri (antidepresive), poate lua Spitomin intai, si daca nu merge cu ala sa-i dea AD-uri, Spitomin e f bun anxiolitic care nu are potentialele (nu sigure) efectele secundare care le au AD-urile.
Si spitomin tot cam in 3 saptamani incepe sa-si faca efect in doza de 30 mg/zi, sa discute cu medicul.

Edited by TheFlooder, 26 March 2016 - 23:00.

Nu contrazic pe nimeni. În caz de boală psihică este nevoie de un medic psihiatru.
Însă ea nu are absolut nimic, în afară de surmenaj. Este o fire mai slabă, de aceea îşi închipuie că surmenajul ăsta este o boală psihică ce trebuie tratată. Probabil că cineva foarte influent din viaţa ei a emis ideea asta, ea a luat-o de bună, iar acum caută refugiul în pastile, în loc să apeleze la mama natură, umană şi peisagistică.
Am abandonat facultatea în favoarea unui colegiu tehnic. În ultimul an din cei trei de studii am avut de făcut proiect la fiecare materie, plus lucrarea de licenţă, plus proiectul de diplomă. Nu numai că nu dormeam nopţi întregi, dar ziua plecam în documentare, fie pe la specialişti, fie chiar pe teren, în locul unde s-ar fi aplicat proiectul meu (o linie de tramvai). Eram chiaun de cap, ajunsesem să nu mai ştiu cum se numeşte ziua din săptămână în care mă aflu. Şi n-am dat în depresie, deşi ar fi trebuit să dau văzând că două dintre proiecte îmi sunt sistematic respinse de către profesori.
Ce să-i faci... n-am avut Google pe atunci. Şi nu numai asta, dar nu aveam nici materiale tipărite, colegiul fiind nou înfiinţat, iar profesorii noştri provenind, de fapt, din rândurile CFR şi PMB (specialişti, unii dintre ei profesionişti excepţionali, alţii trepăduşi - ca-n viaţă). Mi-a fost foarte greu să elaborez toate cele 10 proiecte, dar am reuşit până la urmă. Şi fără să apelez decât la câteva suplimente alimentare.
Aş mai face aşa ceva încă odată? Cu siguranţă că nu. Am înţeles ce înseamnă să ai o viaţă furată pentru ideea altuia.

Eu tot susţin ideea că Cineva80 are nevoie de un singur medicament, unul străvechi şi pe care-l poate găsi la o persoană masculină care să o iubească şi să o susţină. Bineînţeles, în paralel cu o supradoză de drumeţii montane sau de reprize de înot maritime.

 TheFlooder, on 26 martie 2016 - 22:47, said:

Nu e bine.
Ce preferi: să omori lupul care vine la oile tale, sau să-l anestesiezi?

 TheFlooder, on 26 martie 2016 - 22:47, said:

Nu ştiu cine trăieşte binemersi în stres. Se minte pe sine dacă afirmă asta, sau o afirmă doar ca să se laude faţă de alţi corporatişti care abia aşteaptă să clacheze (precum Cineva80) ca să-i ia locul.
Sunt frumoase corporaţiile din exterior - clădiri moderne, oameni eleganţi, cu smartphone-uri flagship, eventual cu maşini de lux... Dar în interior totul este o mâncătorie şi o bârfă, o pândă permanentă, o vânătoare non stop de greşeli şi de călcături strâmbe.

OK, o trimitem la medic pe Cineva80. Acel medic trebuie să-şi facă datoria, dar în primul rând faţă de industria farmaceutică. Mecanismul este acelaşi cu cel al poliţiştilor şi al controlorilor de bilete RATB: dacă nu-şi îndeplinesc norma lunară de amenzi, e nasol.
Prin urmare, o să-i recomande fetei de 35 ani (of, ce vârstă superbă) nişte pastile. Ea le va lua şi se va instala efectul Placebo: mda, parcă azi îmi e mai bine. Dar tot azi se va duce iarăşi la muncă şi va relua stresul de unde-l lăsase. Organismul îi va slăbi sub acţiunea pilulelor şi a stresului. Se va duce la alţi medici, probabil somităţi - bani mai mulţi cheltuiţi.
Şi, până la urmă, dacă va găsi un medic adevărat, acela îi va spune exact ce i-am recomandat eu.

Edited by PSC, 28 March 2016 - 10:31.

 PSC, on 28 martie 2016 - 10:43, said:

Stii ce e ironic PSC? ca nimeni in jurul meu nu admite ideea de medic si pastile, toti imi zic ca sunt eu o miorlaita si e numai in capul meu, ca am avut orea mult timp liber si de asta mi-au intrat idei in cap, ca cine gandeste prea mult o ia razna etc etc

Ai mei v-am spus deja: daca ai o casa, mancare si o masina ai tot ce-ti poti dori in viata asta. punct. nu exista altceva si nu ai voie sa-ti doresti altceva.

Nu numai in corporatii e manxatorie, la orice servici e. si la bugetari.
Vine acum vara - intentionez sa reiau excursiile.
Cat despre prezenta masculina - pe asta nu o pot comanda eu si nu cred ca as place nimanui in starea in care sunt, pana nu ma reglez putin sa fiu mai echilibrata, in primul rand cu mine.

Prezenţa masculină nu o poţi comanda (deşi în ziua de azi, cu bani e posibil orice), însă ţi-o poţi dori.
Este de ajuns să-ţi doreşti, cu condiţia ca într-adevăr să-ţi doreşti, nu doar să spui asta de dragul de-a o spune.
Atunci când îţi doreşti, automat devii un punct de atracţie - fie cu un zâmbet frumos, fie cu o privire...

Da, cine gândeşte prea mult o ia razna - a se traduce, iese de sub jugul sistemului.
De aceea există fişele de post, pentru ca omul să se ţină de ele, să nu mai aibă răgaz de gândire, să trăiască monoton. Să muncească la fel, să facă aceleaşi lucruri în fiecare zi, să se relaxeze la fel (cluburi şi emisiuni mondene), să fie un robot dedicat corporaţiilor sau companiilor de stat. Da, îţi dau dreptate, şi la bugetari e mâncătorie, însă gurile şi colţii sunt mai mari la corporaţii, deoarece la bugetari iei acelaşi salariu indiferent de ceea ce faci, pe când la corporaţii poţi negocia.
De aceea ţi-am recomandat să le ignori, ca să nu devii pe de-a-ntregul o sclavă a sistemului, adică exact cum ai spus - o persoană care nu are voie să-şi dorească altceva decât o casă şi o maşină.

Îi criticăm noi pe americani, că habar n-au de cultura generală, că sunt grobieni şi gurmanzi, dar au o înţelepciune a vieţii. Pentru ei cel mai important este să aibă o maşină şi o casă cu chirie. Astea le oferă o oarecare independenţă. Atunci când se plictisesc într-un loc, sau când nu le mai place job-ul, se mută acolo unde găsesc ceva mai bun. Am citit despre cazul unor oameni care locuiau în Florida (Tampa) şi s-au dus să muncească (şi implicit să şi locuiască) în New Jersey, datorită lipsei de perspectivă pe fondul crizei (se întâmpla în 2010).
Noi, dimpotrivă, vrem să fim proprietari, vrem să avem casa noastră, de parcă am fi melci.

Bine, am înţeles, eşti timidă şi nu vrei să ne trimiţi o poză cu tine. Dar ne poţi pune una cu tine pe un drum de munte, la vară, ca dovadă că ai reluat excursiile, nu doar ai intenţionat.
Succes!

hello,

te inteleg f bine si eu lucrez intr-un mediu propice anxietatii (IT), vorbesc in jur de 100 cuvinte zilnic, pt ca nu prea am cu cine vorbi acasa, iar eu cred ca asta e de fapt problema noastra.
ce am incercat eu si a mers:

• psiholog - am fost si aici (pt o alta pb), care m-a ajutat f mult, am citit multe carti de psiho, printre care una legata de teama de moarte, "Staring at the sun" - Irvin Yalom.
  
• pastile - dr. mi-a recomandat Sedivitax, care e pe baza de plante, favorizeaza somnul, dar eu nu am simtit niciun efect.
  
• activitati - m-am gandit sa ma inscriu in excursii de grup, mai merg la teatru, film, am descoperit ca-mi place sa incerc retete noi, fac sala, alerg, fac shopping la greu (am devenit exigenta chiar, nu pot purta orice fel de creme/imbracaminte)
  
• nu te mai complace in starea asta - am observat ca functioneaza.
  
• ai de ales - ori te bucuri de viata, ori te gandesti la moarte.
  
• bea ceai, mananca ciocolata, inghetata
  
• am mers la masaj - ayurvedic, cu pietre vulcanice, chiar au efect, sunt zen dupa (depresia este o boala a limfei).

​de prietene eu nu am prea avut noroc, unele sunt ori prea increzute, ori nesimtite, ori geloase, iar unele colege sunt autiste de-a dreptul. pur si simplu, femeile din ziua de azi nu mai stiu sa fie prietene, decat la interes.
in schimb, am multi prieteni baieti, care sunt mult mai de treaba decat fetele, sunt surprinsa de faptul ca ei sunt mult interesati de ce fac, cum ma simt, decat fetele cu care ies 1/2 ori pe luna la suc.
toti suntem provocati de viata, noi trebuie sa ne analizam starea, sa ne organizam mult mai bine timpul si activitatile--> cred ca de aici e starea de frustrare a multora.

gandeste-te ca esti cu mult inaintea celor care se chinuie sa castige si ei cat de cat ceva si ca esti privilegiata sa ai o viata frumoasa: "Oricine spune ca banii nu pot cumpara fericirea , pur si simplu nu stie unde sa isi faca cumparaturile. " Gertrude Stein

Edited by honey_andrada, 28 March 2016 - 16:49.

 cineva80, on 28 martie 2016 - 11:17, said:

Da si cand oamenii nu admit realitati, atunci ... asta e relevant. Insa nu insemna ca ele nu exista, ci ca ei se tem de ele pana la vehementa negare. Se poate intampla ca tinzi sa te marturisesti, fara neaparat sa constientizezi, tocmai la cei la care simti anxietatea, lucru firesc, pentru ca tocmai aceia care o resimt te-ar putea intelege mai bine. Pe de alta parte si ei reactioneaza la ce le spui mai puternic, tocmai pentru ca si ei sunt speriati. Doar ca reactioneaza negand. Stii, cand aveam 2 anisori, daca duceam mainile la ochi, o mare parte din realitate disparea si gata, nu? No, se poate ca atunci cand le vorbesti sa declansezi in ei o spaima asa de mare si de adanca, incat nu mai stiu cum sa-ti nege realitatea mai cu putere.

Omul in general echilibrat nu e echilibrat pur si simplu, el face ceva in privinta asta mereu, adica are un ritual de ingrijire psihica in care investete destule resurse, numeste-l igiena sufleteasca daca vrei. Face ceva pentru ca ii este clar pericolul de a nu se simti bine. Acesta iti va recunoaste simplu ce ii povestesti tu acolo: "da, se poate intampla, stiu si nu-mi place, de asta ma feresc si eu facand asta si asta".
Cine nu are astfel de igiena sufleteasca, acela ajunge curand la suferinta si incapacitate: la inceput la incapacitatea de a recunoaste ce vede in fata ochilor.

Exemplu: serviciul meu e greu, presupune eforturi de concentrare extrem de mari si de lunga durata, la limita performantelor omenesti. Cand e vorba sa ne mai aducem un coleg nou, eu una ma intreb intotdeauna pe unde evacueaza omul stressul acestei incordari uriase zilnice? Daca are obiceiuri care il descarca, e bun sa lucreze cu noi, daca nu, va pleca in curand: o fosta colega se ingrasase peste masura, alta tot bolea si nu se mai facea bine, a treia a ajuns sa vorbeasca singura pe strada ... N-am avut parte de ele prea mult. Pana la urma am ramas in acel birou o tipa care merge la sala de sport aproape zilnic, alta care practica nu stiu ce arte martiale plus tot felul de parapsihologie si eu, care a trebuit sa imi ajustez modul de viata astfel incat sa ma ventilez macar din cand in cand: m-am trezit microbista. Nu ca as muri dupa echipa aia, dar imi fac si eu scandalul la meci, mai strig si eu, mai gesticulez, mai injur ... Pentru mine are avantajul ca echipa-lu'-peste, jucand saptamanal, am un soi de program cu data si ora fixa cand sa mai rastorn si eu din tensiunea nervoasa. Joaca prost oamenii ... adica numai bine pentru doua ore de rasturnat preaplinul sufletesc ... Mie-mi prinde bine fotbalul prost si scarific timpul meu pentru el. Nu zic ca ar trebui sa-ti prinda bine si tie exact acelasi ritual, dar daca oamenii nu au unul, putin probabil sa fi constientizat ca ce traiesti tu e real si, de aici, putin probabil sa te inteleaga ... n-au cum.

Doar ca asta e in primul rand problema lor si apoi iata, devine a ta, pentru ca iti contesta dreptul firesc de simti ce simti.
Obiceiurile de descarcare se mostenesc in familie in cel mai bun caz. No, daca familia nu le are, de unde sa le ofere celor tineri? Si de unde sa recunoasca necesitatea lor? Ca sa-ti spuna tie: "da, ai dreptate sa te simti asa", ar trebui sa recunoasca intai fata de ei insisi, ori asta nu pot, ii sperie prea tare, pentru ca la randul lor nu stiu ce sa faca in aceasta situatie.

Pentru mine, declansarea fatisa a suferintei nu e semn de slabiciune, ci semn de curaj de a infrunta prin ce treci. Altii stau in situatia asta si accepta sa li se diminueze capacitatile (de exemplu capacitatea de a sesiza cand ceva merge prost in sufletul lor, capacitatea de a-l intelege pe altul ...). Tu nu: vad ca ai nevoie de tot ce esti si tot ce poti, asa ca toata fiinta ta striga acuma ca daca ceva nu e in ordine, pai nu e! Probabil la asta se adauga si obiceiul tau de a cauta solutii, precum si buna gandire ca, pentru a le gasi, trebuie intai sa-ti pui problema.

Stii deja, cred, ca diferi de cei ce te contesta prin simplul fapt ca tu iti pui problema. Daca ai fireasca asteptare sa fii inteleasa, atunci marturiseste-te la cei care au un echilibru dinamic (de redresare tot timpul), nu la cei care mimeaza echilibrul stand impietriti intr-un loc stramt, refuzand speriati tot ce el-ar strica fragilul echilbru. O sa vina si vremea lor, dar asta e chestiune de speranta. Deocamdata nu admit pentru ca nu spera la solutie. Tu esti altfel: de dimineata pana seara muncesti sa obtii solutii. Te-ai obisnuit cu gandul ca ele sunt undeva in majoritatea situatiilor de viata. Asta te face manager bun. Si asta te face si sa nu te impaci cu o simpla negare a problemei. Oameni ca tine au contribuit major ca masina, casa, mancarea sa existe, inainte ca ai tai sa isi gaseasca in ele panaceul universal. Ei stiu ca nu-i de stat cu mainile in san in astfel de situatii si nici cu mainile la ochi.

PS: Psihiatrul iti va recomanda, pe langa pastile, si psihoterapie. Doar in cazurile grave nu se recomanda (cand nu mai e posibila deloc). La tine vad ca e totusi o chestiune de evolutie a unei familii: daca parintii au refuzat o realitate, fiica lor se lupta sa acopere si aceasta parte lipsa din viata. N-ai inca mijloace, dar stii, ca manager bun ce esti, ca asta e de rezolvat, nu de dat inapoi.

Edited by alecsa2, 29 March 2016 - 05:32.

Cineva80, spui că ai un salariu bun.
Să fi fost eu în locul tău, până acum nu mi-ar fi rămas vreun colţişor din România pe care să nu-l fi vizitat. În fiecare weekend aş fi alergat maşina pe câte un drum, că doar de-aia plătim rovinieta şi alte taxe. Aş fi mers peste tot, fără să ţin neapărat cont de recomandări turistice. Eu am o slăbiciune pentru Ardeal şi pentru arhitectura de acolo. Acolo m-aş muta, dacă ar fi după mine.
A face cumpărături la mall nu e neapărat o soluţie, doar cel mult îndeplinirea unei nevoi temporare.

 PSC, on 29 martie 2016 - 09:41, said:

fac asta deja de 2 ani, dar mai mult vara - sau cand e cald. Nu prea sunt fan inghetat prin tara aiurea toamna pe ploaie. Dar din iunie incolo am spus deja asta e planul

 PSC, on 29 martie 2016 - 09:41, said:

As zice ca este, cand nu arat asa cum imi doresc. Cand am auzit diverse gen: stii, nu ar trebui sa vii unghii nefacute, nu-ti face bine, etc etc

Quote

Ai dreptate Alecsa, am avut o discutie cu parintii mei si si-au dat si ei seama ca ce fac ei e negare.Nu vor sa accepte esecul fiicei lor. OK, am inteles asta. Insa tot nu ma ajuta sa o rezolv.
Eu iti multumesc pentru raspunsul amplu, in primul rand pt ca m-a ajutat sa vad cam ce se intampla la psiholog.
Ma rog. intr-un - am inteles ca esti psiholoog de profesie. Nu ma prea intereseaza cauzele care au declansat problema - de fapt cred ca le cunosc. Ce as vrea eu sunt solutii - si-mi dau seama ca nu e realist sa merg la psiholog sperand ca o sa ma transforme in tipa sexoasa care mi-as dori sa fiu, pentru ca nu asta e rolul lui.
O sa-mi spui ca rolul unui psiholog e sa te ajute sa te cunosti, sa treci peste niste lucruri din viata etc da, dar degeaba ma cunosc daca ies in oras dupa-masa si vad la masa de alaturi o tipa cum as fi vrut eu sa fiu- ce incredere in sine sa mai ai atunci?
Ea de ce are, este si eu nu?

Sa mai dau un ex: o cunostinta si-a pierdut jobul, Trist. Eh ce-a facut tipa din ultimul salar a cumparat niste jucarii originale scumpe la copil si ceva rasfat pt ea - citez pt ca trebuia sa ttreaca peste moment.
O fi descarcarea ei. Eu in locul ei as fi taiat cam orice cheltuiala ca sunt in criza si nu se stie cand imi revin - deci vad ca Dumnezeu, natura etc daruieste mijloace celor care stiu si pot sa se bucure de ele, nu celor care nu le stiu folosi.

Sa zicem ca familia ar recunoste -  da, e rau unde esti dar ai dreptate. Cu ce ma ajuta practic sa ies de aici?

Insa numai ieri am avut o cearta telefonica de 1 ora cu o ruda care m-a  facut vinovata ca-s aici, ca trebuie "sa-mi asum faptul ca eu VREAU sa fiu nefericita" ca astea sunt datele problemei si nu are rost sa ma plang, ca depinde de mine si daca spun vreau totul o sa se schimbe  bla bla
N-are rost sa spun ca mi-a stricat ce bruma de echilibru reusisem sa fac, ca abia am adormit azi noapte si azi ma port de parca sunt ametita.

Ca sa ajung la lucruri practice: am decis sa caut niste self-help book legate de anxietate si depresie. Nu stiu cat o sa apuc sa citesc, dar poate ajuta.
am ochit Feeling good handbook

Edited by cineva80, 30 March 2016 - 10:19.

 cineva80, on 30 martie 2016 - 10:17, said:

Nu te obligă nimeni să mergi prin ploaie şi frig îmbrăcată ca de vară. Toamna este un anotimp interesant, care te poate motiva să te afli într-o încăpere călduroasă, eventual lângă un şemineu, cu perechea ta.
Deci, pentru tine, a arăta cum îţi doreşti înseamnă a ţine cont de părerile altora. Foarte bine, dacă tu alegi într-o zi să ai unghiile nefăcute, dar îngrijite, este problema ta, nu a celor din jurul tău. Dacă tu aşa te simţi bine în acel moment, e perfect.
La ultima idee - ceea ce spui nu ţine nicidecum de aspectul practic, ci de cel teoretic. Cărţile, oricât de bune ar fi, sunt teorie.
Ştii să joci tenis sau badminton? Poate/pot fi o soluţie.

Edited by PSC, 30 March 2016 - 12:05.

 cineva80, on 30 martie 2016 - 10:17, said:

pe zi ce trece, ne apropiem tot mai mult de moarte. gandeste-te daca vrei sa continui asa sau sa-ti imbunatatesti gandirea. doar tu poti sa te incurajezi sa fii vesela,  sa devii prezenta,(nu doar constienta) fata de starea ta psihica si sa mergi in pas vioi pe strada. intr-o zi parintii nu vor mai fi, si atunci? murim si noi?
la fel ne simtim toti atunci cand devenim constienti de sine, dar alegem sa fim veseli, optimisti, sa ne indepartam gandurile negre. asta inseamna sa fii puternic, sa ai parte de momente de solitudine - "Invingatorul este intotdeauna singur" - P. Coelho. si tocmai atunci cand omul ramane singur, se gandeste la moarte, se deprima. gandeste-te ca asta este un proces prin care trebuie sa treci, nu ca esti tu blestemata.

 alecsa2, on 29 martie 2016 - 05:08, said:

Esti extraordinara! De mult n-am mai citit ceva atat de rational si de bun simt!

Stimate initiator : nu sunteti singura...nu sunteti singura persoana care a trecut printr-o astfel de perioada...varsta nu conteaza.Multi -  foarte multi au trecut , trec si vor trece prin asa ceva.Medicamentele , medicul cu siguranta ajuta.Foarte indicat.OK.Chiar daca pare banal , neconvingator , nefolositor   :   aceasta perioada , situatie o sa treaca.Poate nu azi sau maine dar trece ! Maine , peste o luna sau ,doua...trece.Munca,stres ok.Am avut (avem) pe cineva drag care a avut o perioada grea.A fost nevoie spre exemplu sa scoatem toate oglinzile din casa.O asteptam cand venea de la servici si la jumatatea drumului spre casa incepea sa planga.Cand veneau sarbatorile numai sarbatori nu erau...a fost greu ! dar a trecut. Cum ? Zi cu zi ,greu dar a trecut.Cum ? medicamente ? poate , rabdare , intelegere ,ajutor din partea celor din jur DA ! Odihna ! poate pare din nou banal : unul din cele mai bune  ,, medicamente ,, au fost un somn linistit.Prietenii ! cand era vreme buna se adunau 5,6,7, in curte daca era vreme buna sau sus la masarda daca era vreme rea si povesteau si radeau de te miri ce si toate acestea erau ca un vaccin de liniste si incredere.Dupa trei zile maximul o saptamana venea din nou o perioada ,,grea,, si o luam de la inceput pana cand aceasta perioada ,,grea,, nu a mai venit.

Edited by ptsct, 30 March 2016 - 21:48.

 PSC, on 28 martie 2016 - 12:12, said:

Draga Cineva80,

 cineva80, on 28 martie 2016 - 11:17, said:

Draga Cineva80, lasa naibii asteptarea prezentei masculine. Fii fericita pentru tine. Poti sa ai orgasme mult mai intense cu vibratorul pentru ca stii exact unde "sa apesi" decat cu unul care "se scapa" in 5 minute. Tot cantitatea aia de endorfine se elibereaza si la orgasmul de la vibrator. S-ar putea ca o prezenta masculina sa iti aduca niste complicatii, niste "figuri" si niste dureri de cap de care nu ai nevoie acum. Imi iubesc sotul, este exact asa cum mi-am dorit, pana si cererea in casatorie si nunta au fost ca din filmele alea super siropoase cu au trait fericiti pana la adanci batraneti, dar imi e dor de serile linistite de cand eram singura, de libertatea sa imi fac cum vreau programul, sa plec unde vreau, cand vreau, sa fiu egoista cand am chef, sa fiu sleampata cateodata, sa am o blana de un metru pe picioare pentru ca nu ma vedea nimeni prin ciorapii opaci sau prin pantaloni. Bucura-te de libertatea ta, fa ce vrei si fa-te bine. Am citit mai demult o glumita care suna cam asa "A fost odata o fata si un baiat iar baiatul a intrebat-o pe fata: Vrei sa te mariti cu mine? Si fata i-a raspuns: Nu! Si a trait fericita pana la adanci batraneti pentru ca si-a cumparat toti pantofii pe care si i-a dorit, a spalat vasele cand a vrut ea, nu a strans sosete si chiloti imputiti aruncati aiurea prin casa si alte "beneficii" aduse de viata maritala. "
Acu' sa vezi comentarii si reactii!! Dar tu si alte doamne, o sa intelegeti exact ce am vrut sa spun.

 cineva80, on 30 martie 2016 - 10:17, said:

Aaa ... hm ... cineva80, stiu ca doare, dar parca mie una nu-mi vine sa numesc "esec" prin ce treci, eu cand ma gandesc la tine folosesc cuvantul "incercare", ca in "incercarile vietii". Sau "dilema", pentru ca are o intrebare la capat: cum o scot eu la capat din asta? Dar da, daca ai tai o iau drept esec, asta are doua urmari importante: una ca le e greu sa accepte si a doua ca ti-au imprimat atitudinea asta. Cand gandim "esec", ne gandim sa ne cam consolam sa traim cu pierderea: ori vad ca tu, una, numai consolata nu esti. Ba dimpotriva: zici ca te-ai suparat rau cand ruda te-a acuzat pe nedrept de ceva ce seamana cu acceptarea suferintei: "sa-mi asum faptul ca eu VREAU sa fiu nefericita". Supararea ta adanca e dovada cea mai clara ca nu e cazul de "esec", ci dimpotriva, de indreptarea unei situatii, care in unele cazuri poate fi asa de inradacinata, incat depaseste viata omului si cauzele duc dincolo de el, la vietila parintilor, ale bunicilor ... O trauma nerezolvata se poate transmite din generatie in generatie. Iata un exemplu: in timpul razboiului, zona Garii din Bucuresti a fost bombardata de aviatia americana in scopul distrugerii unor depozite de armament, insa au nimerit, in schimb, cartierele locuite. Oamenii au ramas fara case, au fost raniti si morti, copii de atunci (azi au cam murit de batranete) au trait prin acele gropi de bombardament, cateva zile au stat printre cadavre, pana ce populatia a adunat pe cei in viata si s-au organizat sa isi ingroape pe cei morti, nu au avut apa si mancare, s-au pierdut de ai lor, n-a avut cine avea grija de ei. Eu sunt a doua generatie de atunci, iar tu a treia. Cu toate astea, intalnesc si azi persoane care n-au trait trauma, ci urmarile ei: copii de atunci au pastrat traume severe si, ajunsi adulti, si-au crescut la randul lor copiii in spaima, negarea sentimentelor copiilor, supracontrol, le-au pretins sa fie fericiti si sa le ajunga exclusiv siguranta materiala, ca au hrana, ca e curat, ca au casa ... Lucian Blaga observa despre comunism ca este "o psihanaliza a foamei", adica a pretinde ca daca omul manaca sufient, asta ar trebui sa-i ajunga pentru a fi fericit. Demnitatea umana nu mai conta, daca asigurai minimele conditii de supravietuire. Astfel, nu as numi "esec" la copii copiilor acelor copii din noptile bombardamentului ca sufera si vin la terapie. Pai au esuat ei in ceva? Dimpotriva, as zice ca familiile au rezolvat atat de mult din problemele pe care le-au avut de-a lungul timpului, incat aceasta generatie se poate apuca, in fine, de vindecarea traumei familiale. Ca nu e trauma lor ... asta este: atata de mult a durat pana aici, incat cei care au suferit-o initial nici nu mai sunt printre noi. Deci as numi-o evolutie, indreptarea tarzie a traumei, as zice ca a venit randul unei generatii care are si de recuperat incapacitatile transmise timp de generatii intregi. Ca sa se bucure de o viata mai completa si, mai ales, ca sa nu mai transmita urmatoarei generatii tot chinul. Fac asta ca pot. Cei dinainte nu au putut, au rezolvat altele in schimb. Asadar as numi "evolutie", "dilema", "incercare" si in nici un  caz "esec".

Edited by alecsa2, 31 March 2016 - 04:38.