De-a lungul anilor

Acum, la ceas de seara, si vad ca insistati sa va povestesc despre nasa mea proaspat decedata, ma supun dorintei voastre.

Era o seara de iarna, imi amintesc. Fara zapada si fara bani, exact ca acum. Parintii mei trebuiau sa se duca la nunta fiicei raposatei mentionate mai sus. In varsta fiind, ce-au zis? Copile, du-te tu! Esti vanos, noua nu ne mai arde de petreceri, ia bani, du-te de te distreaza etc. Eu, naiv, zic bine. Nunta avea loc pe Valea Oltului. Nu, nu la un restaurant de pe Valea Oltului, ci pe Valea Oltului. Trag haina peste mine, o tarasc pe prietenea mea de pe vremea aia dupa mine si ma indes in masina unchiului meu. Unchiul meu nu avea permis, dar era insotit de matusa mea draga, deci era OK. Ajungem pe Valea Lunga a Oltului si primesc o veste proasta de la unchi: nu stam mult. Eu dardaiam de frig in camasa in carouri, ca-mi dadusem jos haina. Ce era de facut acum? Oameni multi, muzica rasuna din blocuri... Ma simteam ca un soarece proaspat scos din apa. Zic: unde-i miresica? Miresica... mama, mama! Tocmai nascuse si o strangea rochia. Isi taiase partea de sus, ca nu mai putea respira. Nu vreau sa intru in detalii, deci sa trecem direct la fapte. Eu nu sunt consumator de alcool din fire, asa ca am trecut la mireasa. Pardon, la vodca. Nu-mi amintesc ce vodca era, doar ca am baut. N-a trecut mai mult de juma'de vodca. Pardon, juma' de ceas, si am auzit o melodie ce-mi gadila ciocanelul. Was ist das? zic in gand. Is that Zorba grecu'????? O sa sune a lauda ce urmeaza sa va zic. Nu ca zic, dar vreau sa spun ca am prins sase tineri de umeri (sau ei m-au prins pe mine) si am incins o hora ca pe vremuri. Aliniati mai ceva ca la apel, cu sticla la picioare (respectam traditia!) si cu adidasii Asics in picioare, am dansat pana primul prost s-a impiedicat si a spart-o. Sticla, nu mireasa. Apoi ne-am imbratisat cu totii, am tras iarasi haina peste mine si ne-am inghesuit in masina unchiului meu preferat. Tot drumul spre casa l-am injurat p''ala de a spart sticla.

Gandacul tanar era indragostit de tanara gandaca, asa ca se duce la tatal gandacei sa-i ceara mana. Tatal gandacei il vede pásta si-i zice:
- Nepoate, ai o facultate?
Tanarul gandac:
- Nu, dar o iubesc pe fiica dvs si...
- Un loc de munca stabil?
- Ma iertati, dar traiesc in Romania. Azi, intr-un sant, maine, in altul.
- Imi pare rau, dar pana nu iti faci un rost in viata, nu iti pot da piciorul fiicei mele.
Pleaca tanarul gandac mahnit ca nu poate fi cu aleasa inimii sale. Asa ca ce zice? Ma duc la facultate, poate plec pe Germanica, vin in tara, deschid un butic, fac un imprumut pentru garsoniera etc.
Cativa ani mai tarziu, tanarul gandac se duce la viitorul tata gandac. Spilcuit, implinit, mandru de el nevoie mare. Tata socru se informase deja de pe Facebook despre realizarile tanarului devenit adult, asa ca e de acord sa i-o dea pe fata gandaca.
Tanarul gandac adult nu-si mai incapea in piele de bucurie. Iese din canalul (deja) tatalui socru si... Si il zdrobeste un om cu piciorul. Morala?

Fleoșc.
Cam așa sună un gîndac strivit.
Morala??
Fleoșc.

Fix in ziua in care bunicul meu a iesit la pensie, a trecut sa ma ia la el. In drumul nostru, i se facuse omului pofta de mici. Ne apropiem de prima spelunca care vindea asa ceva si cere doua portii de mici. Micii erau deja pe gratar, mai mult de cinci minute nu ar fi durat. Dar odata il aud pe bunicul meu ca trebuie sa plecam. Cuuuum? Dar... De ce? Si-mi zice pe drum (eu, copil fiind, nu observasem) ca vanzatoarea scuipa intre degete dupa ce intorcea micii deoarece o ardeau. Ne suim unul mai amarat si hamesit ca altul in autobuz si ne oprim la alta spelunca. Aici era de asteptat, nici jarul nu era incins. Da bunicul meu comanda, femeia se grabeste sa puna micii si odata il aud pe bunicul meu "dar mustar aveti?". N-aveau. Asa ca am plecat si de acolo. Astfel am ramas nemancat si cu traume. Dar, de atunci, am devenit cel mai bun gratargiu.

Mamaie-mea bea Noroc la 3 litri. Ii pun intr-o cana si bea cu paiul. Altfel ar varsa-o pe toata pana la gura.
Pe vremea cand traia tataie-miu si faceau vin, aveau un butoi special facut pentru mine, cu robinet. Ba, si de nu beam din butoiul ala... Beam si beam, si nu se mai golea. Neverending barrel.

Cu amaraciune in glas si tristete in suflet, voi incerca sa va povestesc cat mai scurt despre orasul de care m-am indragostit.
In noaptea de dinaintea plecarii, nu am dormit prea mult deoarece stiam ca ma asteapta un drum lung si un oras mare. Despre Oradea nu am cautat prea multe, am mers pe mana voastra (sper sa nu va doara). Eu am intrebat pe forum unde sa merg, voi mi-ati recomandat acest oras minunat, deci va multumesc.
Am stat la Continental Forum Hotel. Cinci nopti m-au costat aproape 1600 de lei. Am vrut neaparat cu balcon si vedere la rau. Camera batea spre anii '90, dar era curata si privelistea facea toti banii. Desi check-inul era la ora 15:00, am lasat bagajele la receptie de pe la 08:00 si m-am cazat de la 12:30. Cat timp am asteptat sa se elibereze camera, m-am plimbat prin Parcul Libertatii. Primul lucru pe care l-am sesizat a fost curatenia. Au fost putine locurile in care era aruncat vreun chistoc sau o punga razleata.
Receptia hotelului era mare, cu plante decorative, iar personalul a fost tare amabil. Din punctul asta de vedere, nimic de reprosat. Pana am ajuns in camera. Imi place sa cred despre mine ca am gusturi bune, aproape rafinate, deci sesizez imediat lucrurile marunte care nu sunt tocmai frumoase. Liftul avea un brau cu imitatie de sarpe. Unele scaune de la restaurant erau cu imitatie de leopard. Imitatia de sarpe se regasea si in jurul televizorului. O parte din mobilier era in stilul Ludovic al XlV-lea. Apa de la baie era sulfuroasa si cu greutate reuseam sa ma limpezesc dupa dus sau cand ma spalam pe maini. Bateriile, desi erau de la Grohe, erau foarte uzate. La bateria de la dus, apa curgea mereu prin pipa chiar daca porneam doar dusul. Uscatorul de par era spart si galben. Galben era si aparatul de aer conditionat, iar capacelul de la bateriile telecomenzii lipsea. Uitam de toate astea atunci cand ieseam pe balcon: Crisul Repede curgea la picioarele hotelului si se vedea o mare parte din oras (eram la etajul cinci).
Frant fiind de pe tren, am dormit cateva ore, apoi m-am dus la cumparaturi: apa plata, de-ale gurii, lapte si multa bere. Minibarul era deja plin cu bauturile puse de personalul hotelului, asa ca le-am scos pe toate ca sa fac loc pentru lapte si bere. Daca as fi avut mancare perisabila, nu as fi tinut-o in minibar, la cat de invechit parea.
De vizitat, am vizitat tot ce se putea vizita, in afara de Palatul Baroc. Parcuri, malluri si muzee, inclusiv catedrale si Turnul Primariei.
Aici fac o mica paranteza. Vreau sa va povestesc despre un om care m-a marcat. Este doar parerea mea, gandurile si sentimentele mele si vreau sa le impartasesc cu voi.
Primul loc vizitat a fost Muzeul Memorial „Iosif Vulcan”. Doamna de acolo m-a intampinat cu un zambet larg si o voce blajina. Din primele secunde mi-am dat seama ca e un om intre oameni. A inceput sa imi spuna despre Iosif Vulcan si obiectele lasate mostenire. Dintr-una intr-alta, am inceput o conversatie foarte placuta. Ne puneam reciproc intrebari, fara sa ne invadam intimitatea unul altuia. Era genul de om cu care as fi avut ce discuta intreaga zi, apoi mi-as fi dorit inca una. Mi-a povestit despre oras si despre ea. Cand mi-a zis ca i-a decedat bunica recent, m-am topit de tot. Eram ca o bucata de unt lasata la soare. Fara inflexiuni in glas, vorbea cursiv, iar eu ii sorbeam fiecare cuvintel. De ce nu exista mai multi oameni ca aceasta doamna? De ce a durat asa putin vizita? Un fel de faith in humanity restored.
La sfarsit, mi-a facut o poza cu niste obiecte (nici nu mai stiu ce obiecte erau), pentru a o pune pe pagina de Facebook a muzeului. Incarcat cu energie pozitiva si 1000 de ganduri, am iesit si m-am plimbat prin oras, fara un scop anume. Nu mergeam, pluteam.
Incheiem paranteza si continuam calatoria. Din parcurile vizitate, doar trei aveau toalete publice: Petofi Sandor, Olosig si Ion I. C. Bratianu. Nici vorba de toalete publice prin oras. Ajunsesem sa sufar de fopo (fear of pissing out). Inainte de a iesi din hotel, imi faceam nevoile, aproape temator ca voi fi nevoit sa ma intorc doar pentru asta. Ceea ce s-a si intamplat intr-o zi, de a trebuit sa imi reconfigurez traseul.
La ora 18:00 se inchid toate magazinele, iar oamenii fug in casa. Ma mai intorceam seara de la mall si mergeam pe Dimitrie Cantemir, un bulevard destul de mare, zic eu. Rar se intampla sa vad oameni. Cele mai aglomerate locuri erau mallurile, un magazin de haine second hand in care am intrat si parcul Olosig.
La cetate, am intrebat un baiat de unde pot face rost de o harta. Dialogul a fost urmatorul:
-Salut! Stii cumva de unde pot cumpara o harta cu atractiile turistice?
A ingaimat un "salut", apoi a facut o mica pauza. A lasat capul in jos, ganditor.
-Harta?
(pauza)
-Da.
(iar pauza)
-Acolo, inauntru, la muzeu.
-Mersi!
In hotel, la micul dejun, aveam multe feluri de mancare si suc. De la crenvusti si oua ochiuri, la rosii, castraveti, mezeluri si branzeturi. Odata, un grasan (ca mine) si-a luat cinci oua fierte, un munte de carnati prajiti si rosii, pentru echilibru. Intr-una din dimineti, am avut privilegiul de a intalni echipa de baschet masculin a orasului Oradea. Cel mai mic dintre ei era mai inalt ca mine. Celui mai inalt ii veneam pana la piept. La un moment dat, eram la cafetiera si vad o mana peste umarul meu care se intindea dupa ceasca. Cesti erau si pe rafturile de jos, dar probabil nu erau la nivelul privirii sale. Ce sa-ti povestesc! Bine ca esti tu paluga.
Muzeul Istoriei Evreilor mi s-a parut saracacios. Ma asteptam sa vad si sa invat mai multe lucruri. La etaj, unde e sectiunea inchinata Holocaustului, pe podea era desenata o cale ferata. Mi s-a parut interesanta si la obiect chestia asta. In schimb, m-a deranjat doamna de la curatenie. Parca se tinea dupa mine cu spalatul pe jos. Aveam si eu un moment solemn, eram cu gandurile mele, si doamna aceasta trantea manerul galetii de se auzea in tot muzeul. Rusine, doamna!
Mi-a placut atat de mult Oradea incat, in ultima zi, am cerut late check out. Receptionerul mi-a transmis ca pot sta in camera pana la ora 18:00, eu avand trenul la 19:30. Pentru 90 de lei a fost taman bine, mai ales ca si ploua intr-un hal fara de hal.
Se stie ca fiecare oras are farmecul sau. Oradea mi-a placut tare mult. Cu oamenii sai calmi (care nu se grabesc, ca nu au unde sa se duca), cu cladirile sale frumoase si cu Crisul Repede, Oradea te face sa zambesti, lasand in urma amintirile frumoase si iti doresti sa revii cat mai curand. Au trecut patru zile de cand am revenit acasa si inca imi amintesc cu placere toate locurile vizitate. La doamna de la muzeu ma gandesc cu nostalgie si imi pare rau doar ca nu am stat mai mult de vorba. Cand voi reveni la Oradea, cu siguranta o voi vizita din nou. Si muzeul, ca motiv de vizita. Pe curand, Oradea!

Pe la mijlocul anilor '00, una dintre scolile pe care le-am terminat se afla in zona Plevnei, asa ca frecventam aproape zilnic aceleasi locuri. Din cand in cand, mai trageam cu ochiul intr-o curte interioara, unde zaream cateva fete imbracate sumar, care parca asteptau ceva. Un tip de pe-acolo ne zicea, mie si colegilor, sa intram, dar noi ne faceam ca nu auzim. Intr-una din zile, tot aveam ceva bani la mine, il iau pe prietenul meu cel mai bun de pe vremea aceea, si intram. El a disparut cu prima fata care s-a ridicat de pe scaun, eu deja pusesem ochii pe cea mai frumoasa si mai stilata: Catrina. Ca veni vorba: vai, ce ochi avea ! Parca priveam cel mai senin cer printre cei mai pufosi nori. De tate si cur nu imi amintesc, na, avea si ea ceva acolo. Insa nu voi uita niciodata un lucru: ochii. Ce mi-a facut Catrina credeam ca nu imi va mai face nimeni. Ma inselam, bineinteles, dar sigur nu mai imi facuse. Nu mai stiu cum am ajuns acasa, nu mai stiu daca am mancat. Toata noaptea m-am gandit numai la ea. La scoala o vedeam numai pe ea. Gras de eram, asta ar fi fost o dieta drastica. Cum imi dadeau ai mei bani de haine sau mancare, puneam de-o parte ca sa ma duc la Catrina. Si ce ne mai distram! Ce mai imi trebuia mie haine sau scoala ? Aveam ochii Catrinei si imi tineau de foame. Nici nu stiu cum a trecut vremea. Poate prea repede. In cele din urma a trebuit sa termin scoala si nu am mai trecut pe-acolo.
Stie cineva ceva de Catrina ?

Edited by Puferiu_, 22 February 2023 - 21:19.

Maine voi posta o poezie diabetic de dulce. Nu doar ca toate fetele vor da in boala (la propriu), dar pana si Paunescu va fi invidios. Deja ma gandesc la ea. La poezie.

Inevitabil, istoria se repeta. Planeta Trandafir Negru iar mi-a iesit in cale. Iar eu am clacat. Poate nu bogatii si averi cautam in viata. Poate cautam dragostea adevarata, aia pura. Da, dragostea de care am uitat cu totii, desi e un sentiment primordial. Mie mi-a reiesit in cale intr-un moment al vietii in care eu credeam ca voi abandona Omenirea. Cu toate astea, Planeta Trandafir Negru mi-a iesit in cale cu acelasi zambet cuceritor si cu parul sau balai. Caci cele mai gingase maini la Planeta asta le-am vazut. Si de-ar fi sa mor maine, nu mi-ar parea rau. Pe crucea mea sa scrie "i-a placut ce e frumos".

Te pup!