Autentificare
Creează cont
Sus |
Chirurgia spinală minim invazivă
Chirurgia spinală minim invazivă oferă pacienților oportunitatea unui tratament eficient, permițându-le o recuperare ultra rapidă și nu în ultimul rând minimizând leziunile induse chirurgical. Echipa noastră utilizează un spectru larg de tehnici minim invazive, din care enumerăm câteva: endoscopia cu variantele ei (transnazală, transtoracică, transmusculară, etc), microscopul operator, abordurile trans tubulare și nu în ultimul rând infiltrațiile la toate nivelurile coloanei vertebrale. www.neurohope.ro |
Verdicte salafite ridicole
Ultima postare: dec 03 2012 19:50, Inițiat de
poarta-cunoasterii
, dec 03 2012 19:50
·
0
0
-
Acest subiect este blocat
#1
Publicat: 03 decembrie 2012 - 19:50
|
Am sa postez un articol preluat de aici: http://muslimah777.b...-de.html  (il consider interesant pentru ca desi critica vine din perspectiva sunnita, noi avem aceleasi obiectii de facut la felul in care dau salafitii verdicte si la diferenta dintre sunni si wahhabi).
Verdicte juridice salafite - critica metodologica din perspectiva jurisprudentei sunnite clasice Textul de mai jos contine o traducere a unor pasaje din cartea Speaking in God's Name de Khaled Abu Fadl si reprezinta o analiza critica a unor verdicte salafite care, dincolo de ridicolul continutului lor, nu au la baza operatiile metodologice specifice scolii sunnite de jurisprudenta, ci, asa cum spune si autorul, prezinta o judecata oportunista, pur subiectiva si conditionata social a respectivilor juristi. Eforturile contemporane legate de raționamentul juridic islamic / ijtihad sunt adesea produsul unui proces autoritar și se reduc la un set codificat de reguli care au o foarte anemică legătură cu procesul metodologic tradițional specific jurisprudenței islamice sunnite, constând, actualmente, doar în citarea unor dovezi sau relatări selective atribuite Profetului S. Caracteristicile abordărilor contemporane ale legii islamice, mai ales în ramura salafită, sunt următoarele: propunerea unor rezultate certe, concluzii indisputabile și lipsa de echivoc a judecăților susținute. Wahabiții au o atitudine ambiguă față de tradiția juridică clasică. Ca și reformiștii, au susținut ideea ijtihadului și au respins noțiunea supunerii oarbe (taqlid) față de o tradiție juridică particulară. Mișcarea salafită a insistat pe dreptul de a te reîntoarce la sursele originare ale islamului, Coranul și sunnah, și de a reinterpreta tradițiile fără a fi constrâns de ’’greșelile’’ trecutului. Juriștii salafiți au considerat că este adecvat să alegi și să amesteci regulile diferitelor școli pentru a obține cel mai prudent și folositor rezultat (practică numită talfiq), în baza unei premise cam arogante, anume că din epoca celor patru califi până astăzi musulmanii, în cea mai mare parte, au eșuat în interpretarea corectă a surselor islamice. Salafiții au ignorat faptul că tradiția juridică a islamului și principalele surse islamice (Coranul și sunnah) au devenit irevocabil întrețesute și intercorelate astfel încât negarea uneia ar conduce în mod necesar la deconstruirea celeilalte. Rezultatul a fost reîntoarcerea la tradiția clasică, dar într-o manieră foarte selectivă, nesistematică și oportunistă. Efectiv, aceasta a însemnat că diferitele facțiuni din cadrul islamului contemporan își aruncă una alteia, violent, în mod oportunistic, diferite elemente selectate din cadrul tradiției. ’Unele dintre simptomele acestei incoerențe se manifestă în tipul de contradicții discutate anterior. Pe de o parte, de exemplu, este un motiv de mare mândrie ideea că islamul susține și chiar promovează diversitatea de opinie, dar, pe de altă parte, descoperim modul insistent prin care se accentuează ideea că dezacordurile sunt permise doar în chestiuni relativ neimportante, legate de ramurile religiei (furu’). Acest lucru este semnificativ în lumina faptului că musulmanii contemporani au inclus din ce în ce mai multe judecăți juridice în rubrica fundamentelor religiei (usul). Pe o parte, se argumentează adesea că musulmanii nu ar trebui să fie înlănțuiți de tradiția juridică, dar, pe de altă parte, probleme juridice cum ar fi vălul pentru femei nu sunt deschise discuției deoarece tradiția juridică a atins un consens contrângător asupra problemei (deși consensul însuși în islam este o chestiune utopică și problematică). În mod similar, tradiția islamică intelectuală este adesea tratată ca o aberație sau o corupere a islamului real, dar, în același timp este citată ca un exemplu a promisiunii civilizaționale a islamului. Se manifestă multă mândrie datorită ideii că islamul este religia rațiunii și raționalității, dar școlile raționaliste, precum Mu’tazilah, sunt condamnate, considerate fiind o corupere a adevăratului islam. Pe de o parte, se afirmă adesea că islamul este religia intuiției umane (fitrah), dar, pe de altă parte, se manifestă o suspiciune pronunțată și ostilitate față de noțiunile intuitive ale drepturilor naturale. De asemenea, se insistă pe noțiunea că Shariah este capabilă de a răspunde în mod efectiv în fața tuturor circumstanțelor istorice, dar, în același timp, există o insistență tenace pe ideea că toate circumstanțele istorice ar trebui să se muleze și să se adapteze la regulile Shariei. Pe de o parte, savanții musulmani au afirmat în mod constant că sistemul legal islamic este la fel de sofisticat și bogat precum oricare dintre sistemele legale majore ale lumii, dar, pe de altă parte, se manifestă o tendință clară de a goli acest sistem de toată bogăția sa doctrinară și de rafinamentul său specific.' Contradicțiile existente în interpretarea surselor islamice și confuziile practice sunt eludate prin declarații pompoase și sterile referitoare la o utopică claritate a islamului real, evident, posedat doar de vorbitori care se erijeaza nu în agenți care se străduiesc să ofere cel mai bun efort interpretativ, ci în agenți care declamă care este legea lui Allah pe pământ. A afirma că tot ceea ce este în acord cu Coranul și sunnah este autentic maschează gradul considerabil de ambiguitate care a caracterizat comunitățile interpretative ale trecutului. și ridică întrebarea dacă sau nu unica autenticitate relevantă este aceea reprezentată de comunitatea interpretativă a autorilor salafiți. Altfel spus, Coranul și sunnah nu se interpreteaza singure, ele au nevoie de agenți interpretativi care, în mod inevitabil, vor forma comunități interpretative. Autorii salafiți susțin că unica comunitate interpretativă relevantă, autentică și ortodoxă este a lor. Coerența - aplicarea preferentiala, subiectiva a principiilor juridice Shaykh Ibn Jibrin este întrebat dacă este permis să porți sutien conform legii islamice, iar acesta răspunde că unele femei au adoptat obiceiul de a purta sutien pentru a crea impresia că sunt fie tinere sau virgine (!!!) și că, dacă acesta e cazul, atunci aceasta reprezintă o formă interzisă de înșelăciune. Totuși, dacă o femeie poartă sutien pentru sănătate sau din motive medicale, atunci este permis. Cine interzice mai exact ce? Afirmă Ibn Jibrin că îndrumările divine includ o intenție specifică cu referire la sutiene? În ce măsură este această regulă derivată din îndrumări? Este neîndoielnic că înșelăciunea nu este permisă în legea islamică, dar cine este autorul și responsabilul acestei judecăți referitoare la sutiene? De observat că Ibn Jibrin nu citează nici o îndrumare specifică a Legiuitorului referitoare la sutiene sau la alte articole de îmbrăcăminte. Nu există nici o mențiune referitoare la îndrumările ce privesc turbanele care fac un bărbat să arate mai înalt, la lenjeria care face ca un bărbat să arate mai înzestrat, la cămășile care creează impresia că un bărbat este mai mușchiulos sau la hainele care fac bărbații să arate mai supli. Dacă frauda / înșelăciunea, din principiu, este în afara legii, cea mai onestă dezvăluire fiziologică ar fi nuditatea. Nu dorim să fim umoristici, dar este important pentru un jurist să exploreze implicațiile depline ale argumentului său. Singurul hadith care e posibil să îl fi avut în vedere Ibn Jibrin este cel atribuit Profetului S: ‘Oricine ne înșeală nu face parte dintre noi.’ Totuși, contextul acestui hadith are foarte puțin de-a face cu sutienele. Se relatează că Profetul S a prins un neguțător care își prezenta în mod înșelător produsele alimentare și, cu dezaprobare, a anunțat că prezentarea înșelătoare a produselor comerciale nu este o conduită acceptabilă. Ibn Jibrin nu ne dezvăluie dacă face o asumpție valorică sau bazată poate pe credința că femeile sunt oarecum similare produselor comerciale. Ibn Jibrin se bazează pe asumpțiile factuale despre rolul social al sutienului – o judecată factuală care îi depășește competența sa de agent special interpretativ al legii islamice; mai important, răspunsul său este fundamentat pe supozițiile valorice referitoare la rolul și orientarea femeilor – supoziții care nu sunt dezvăluite sau explorate. Se pare că Ibn Jibrin face presupoziții referitoare la o intenție generală ce le aparține femeilor, deși ea nu îi este prezentată în investigația cerută de întrebare. Aceasta ridică întrebarea: ce valori sociale modelează răspunsul lui Ibn Jibrin? Răspunsul este că femeile sunt o sursă constantă de fitna (seducție erotică) și tot ceea ce este legat de funcționalitatea femeilor e privit din această perspectivă. Observăm această perspectivă în mod mai explicit într-un alt grup de responsa care se ocupă de permisivitatea purtării tocurilor înalte de către femei, responsa emise de echipa CRLO și de shaykh Ibn Baz, Ibn Jibrin, Al Uthaymin, în calitate de membri ai CRLO și în calitate de persoane individuale. Acești juriști susțin, iarăși, că pantofii cu toc înalt nu sunt permiși în islam. Printre rațiunile oferite în sprijinul interdicției sunt: pantofii cu toc înalt pot fi nesănătoși, periculoși, pentru că pot determina accidente - femeia se poate împiedica și poate cădea, înșelători, pentru că fac ca femeia să pară mai înaltă decât e în realitate și cauzează fitna, deoarece accentuează coapsele femeii. Din nou metodologia juridică folosită și dovezile folosite pentru a extrage această judecată nu sunt citate. În mod natural, aceasta ridică o întrebare legată de capacitatea agenților interpretativi speciali (juriștii): dacă aceste judecăți sunt oferite într-o calitate pur personală și strict ca o opinie personală, acest fapt trebuie dezvăluit. Ca să ne exprimăm diferit, noi nu avem nevoie de juriști ca să ne spună dacă femeile se vor împiedica când merg pe tocuri sau dacă tocurile le vor afecta coloana vertebrală. Problema juridică aici este, asumându-ne ideea că judecata factuală privitoare la sănătate sau siguranță este stabilită sau asumată: care este standardul legal extras din îndrumările divine? Susțin juriștii că orice sursă posibilă de a provoca împiedicarea este nepermisă? Argumentează ei că orice ar putea dăuna coloanei vertebrale este nelegitim, interzis? Acoperă această interdicție pantofii rău făcuți, postura incorectă, scaunele neorgonomice și pozițiile neglijente, incorecte? Și mai important, încă o dată, circumstanțele factuale referitoare la incidentele produse de purtarea pantofilor cu toc sunt legate de problema reprezentării înșelătoare. Cel mai problematic aspect despre presupozițiile normative ale juriștilor este legătura dintre reprezentarea înșelătoare a unui bun (sau marfă) și reprezentarea înșelătoare a atributelor fizice ale femeilor. De exemplu, presupun juriștii că femeile care sunt mai înalte, au pieptul mai generos sunt mai dezirabile, astfel încât cauza legală a prohibiției să o constituie incorecta prezentare a produsului? Poate că juriștii au ajuns la o concluzie bazată pe credință, anume că Legiuitorul nu tolerează nici o formă de reprezentare înșelătoare, indiferent de cine o realizează și unde este realizată și, de aceea, suspiciunile noastre legate de motivele și presupozițiile lor sunt nejustificate. Poate această convingere bazată pe credință i-a determinat pe juriști să încerce să blocheze toate mijloacele posibile care conduc către toate formele de reprezentări înșelătoare. Din nefericire, suspiciunile noastre ne sunt confirmate atunci când examinăm modul în care aceiași juriști au tratat o altă formă de reprezentare înșelătoare, dar de data aceasta una mult mai serioasă. CRLO este întrebat despre legalitatea căsătoriei mysiar prin care un bărbat se căsătorește cu o femeie având intenția de a divorța de ea după o anumită perioadă de timp, dar fără a-i dezvălui acesteia intenția sa ascunsă. Atât CRLO, cât și, în răspunsul separat, Ibn Baz, consideră că această căsătorie este legală și nu îl admonestează în nici un fel pe partenerul bărbat pentru comportamentul său fraudulos. În fapt, CRLO și Ibn Baz nici măcar nu comentează despre reprezentarea înșelătoare care este în mod invariabil implicată în caest tip de căsătorie. Ei doar subliniază doua aspecte: unu, majoritatea juriștilor clasici au căzut de acord că această căsătorie e legitimă, și că, doi, această căsătorie e diferită de mutah, căsătoria temporară. Căsătoriile temporare, conchid ei, implică o căsătorie contractată pentru o perioadă de timp specifică și dezvăluită – doi oameni se vor căsători pentru o perioadă de timp iar la expirarea acesteia, căsătoria se dizolvă automat dacă nu este reînnoită. Așadar sfârșim cu un rezultat interesant: dacă acest caracter temporar al căsătoriei este dezvăluit și acceptat de ambele părți, căsătoria este nelegală. Dar dacă intenția de a sfârși căsătoria este în mod înșelător ascunsă la momentul mariajului, mariajul este legitim. Mai mult decât atât, Ibn Baz și CRLO au înțeles greșit punctul de vedere a unor juriști clasici din școala Hanbali asupra acestei chestiuni. Unii juriști hanbali au susținut că, dacă doar una dintre părți are intenția de a intra într-o căsătorie permanentă, în timp ce cealaltă parte are intenția nepermisă și ascunsă de a intra într-o căsătorie temporară, căsătoria este încă validă. Acești juriști hanbali au susținut că existența unei intenții inadecvate asumate de către una dintre părți nu invalidează automat căsătoria. Ei nu au susținut că este permis sau acceptabil ca una dintre părți să aibă intenția de a înșela. Interesant, majoritatea juriștilor hanbali sau maliki au susținut că intenția de a intra într-o căsătorie temporară, ascunsă sau dezvăluită, de către una sau ambele părți, invalidează căsătoria. Majoritatea juriștilor hanafi și shafi au susținut că intenția de a intra într-o căsătorie temporară de către una dintre părți, dacă este nedezvăluită, este păcătoasă, dar nu invalidează căsătoria. Acești juriști hanafi și shafi au argumentat că sistemul legal nu are competența de a investiga intențiile subiective ale părților într-o căsătorie și chiar dacă ar avea această abilitate, ar fi o politică greșită. Putem conchide că juriștii de la CRLO nu au adoptat un principiu general, lipsit de fluctuații, împotriva reprezentărilor înșelătoare. Unele reprezentări înșelătoare sunt neproblematice. Punctul crucial aici este că cei care au nevoie de aceste verdicte sunt lăsați să ghicească cum și de ce aceste judecăți sunt legate îndrumările Legiuitorului și care sunt metodologiile și supozițiile juriștilor. Aceste responsa expun un grad considerabil de lipsă de autoconstrângere, cercetare asiduă și rezonabilitate din partea juriștilor; atunci când verdictele sunt analizate dintr-o perspectivă comparativă, juriștii salafiți pot fi suspectați că se folosesc de o selecție deliberată în prezentarea evidențelor. Rezultatul este că unica voce care emerge din responsa este vocea interpretului (juristului) care a controlat despotic procesul de stabilire a verdictului. |
Anunturi
▶ Utilizatori activi: 1
0 membri, 1 vizitatori, 0 utilizatori anonimi
-
- Schimbă tema
- Limba Română
- Marchează forum ca citit
- Termene & conditii
- Confidentialitate
- Consimtamant
- Cookies
- Ajutor
© 2001-2024 Softpedia. All rights reserved. Softpedia® and the Softpedia logo are registered trademarks of SoftNews Net SRL.
Ora implicita a Forumului Softpedia este ora standard a Romaniei (GMT+2). Mai multe informatii →
⚠ Postarile afisate pe Forumul Softpedia reprezinta o opinie subiectiva a membrilor care le-au publicat si nu a SoftNews Net SRL.