Povestea lui Pitt Brave

  Urăsc Orașul iar Orașul mă urăște. Am alunecat insesizabil în această stare, și eu și el. Ne cunoaștem de prea multă vreme pentru a fi prieteni. Disprețul nostru e un simplu reflex, antrenat în timp, ani de-a rândul. I-am văzut măruntaiele, canalele putrede, marginile sărace, înălțimile fără suflet, trotuarele și praful, șoselele topite de soarele fierbinte al lui August, pomii înghețați în Martie. I-am cunoscut oamenii reci, copiii blegiți, câinii leneși și cerșetorii ofiliți de sărăcia-i aproape universală. I-am bătut toate parcurile uscate, am trecut peste sute de trupuri ale arborilor morți, roși de termite. Mi-am pierdut trei ceasuri în râul subțire și murdar care coboară printre dealuri, sfârșind, aproape secat în spatele primăriei, într-o groapă de noroi. I-am bătut fiecare cartier de la un capăt la celălalt, uneori ocolit și ignorat, alteori înjurat de toți necunoscuții Orașului, ființe palide și uscate, înrăite de toți acei ani de singurătate absolută, ascunși, anonimi, uitați și abandonați undeva în Oraș. Ei erau Orașul. Ei, aceste chipuri nesemnificative, pitite după ferestrele murdare ale blocurilor cu tencuiala ciobită. Ei, aceste perechi de ochi, sclipind sfidător prin găurile capacelor de canal. Ei. Pe unii i-am cunoscut. Prin poveștile lor seci, recitate mecanic de buzele crăpate și fețele plecate am cunoscut trecutul și prezentul acestui monstru cenușiu. Gigantic, întins pe zeci de kilometri, acoperind cu trupul său greoi păduri și pășuni și sate, înecând în industriile sale munți întregi, săpând canalizări, linii de curent, cabluri de internet. Ah, te cunosc, nemernicule. Te știu, așa cum vechiul, bătrânul Adam și-a cunoscut mâna ce l-a plămădit dintr-un pumn de pământ. Te cunosc, mă cunoști. Un nefericit și un nenorocit - ăștia suntem noi. Veșnic și irepetabil, trufaș și batjocoritor, crud, murdar, ascunzând sub ghearele tale de asfalt anotimpuri întregi - cu tine, despre tine vorbesc. Tu, cu zecile de mii de hornuri, toate uscate și reci, cu cimitirele tale îngropate de buruieni, cu leneșii, cu hoții, cu corupții tăi, ca o perlă scobită milenii de-a rândul de jeturi de noroi.

  Apuc o piatră, cu gândul de-a zvârli-o în scheletul unui stâlp de curent, același stâlp pe lângă care trec în fiecare dimineață. Renunț, știind că va ricoșa într-una din sutele de mașini ce trec grăbite pe lângă mine. Nici nu știu dacă i-ar păsa vreunui șofer de o piatră ce tocmai i-a trecut prin geam. Munca începe la opt. Și nicio piatră din lume nu poate schimba asta.

  Mi-e frig. E-al dracului de frig în dimineața asta. În port o să fie și mai frig. Sunt sigur că domnul Codarcea nu o să ne dea mânuși. Containerele de tablă, lanțurile, lăzile, cârligele, toate o să fie înghețate. Dacă aș putea schimba lumea, cu asta aș începe. Mânuși. În fiecare dimineață, din Noiembrie până în Aprilie, o pereche de mânuși. Bietul Radu, ce s-ar mai bucura. De când a murit mă-sa, nimeni nu i-a mai luat mânuși. Sau orice altceva care să-i țină de cald. Am vorbit cu băieții să-i cumpărăm noi de undeva o haină mai groasă, niște ghete dar știm că nu le-ar lua. E tare mândru de zdrențele sale. Și de mâinile roșii, pline de bășici. Își pune toți banii deoparte, sperând să fugă cândva de aici. Cum de altfel fac și eu. Cum fac toți, de fapt. O să putem fugi înainte ca frigul și apa înghețată să ne termine? Greu de spus. Probabil nu. Orașul câștigă mai mereu. Și noi, niște bieți sclavi uzi, ce putem face?

  Trec pe lângă atelierul fraților Purdea. În curte, lângă o remorcă uriașă, răsturnat pe o parte, stă un sașiu murdar, puțin îndoit la mijloc. Inevitabil, gândul îmi zboară la Lenny. Avea și el o mașină. La fel de veche și mâncată de rugină. Un Wartburg roșu. Câteodată, în diminețile ploioase, când marginea șoselei era doar apă și noroi, mă aducea el la muncă. „Ai grijă Pitt băiete. O să aluneci într-o bună zi și nimeni nu o să pună frână pentru unul ca tine.” îmi spunea. După ce a murit, au venit, i-au luat mașina și au dezmembrat-o. Era mai bolnavă ca Lenny. I-au dat pe ea un sicriu. „Acolo unde merge el, e numai bun.”. Așa mi-au spus. Lenny, câine bătrân. Îmi lipsești. Mă luai din fața buticului, am povesti 10 minute, cât dura drumul iar la final, lângă port, înainte să cobor ai scoate din torpedo o pereche de mânuși. „Uite Pitt băiete. Vezi bine că-i frig. Le-am găsit în pod. Ia-le și nu mai spune la nimeni”. Lenny a fost un om bun.

  Aceiași copaci desfrunziți, agitați de vânt. Același orizont, tăiat simetric de blocuri și fabrici, ca-ntr-o schiță inginerească, desenată și ștearsă de prea multe ori. Același zgomot, același bâzâit static de motoare înecate, înfundate ani de-a rândul cu benzină proastă. Până și pașii mei sună la fel și lasă aceleași urme în această călătorie zilnică, într-un oraș repetitiv, în care însuși timpul pare mai înghețat ca noi. Fac dreapta. Pe colț, în cofetărie, un neon gălbui luminează șters fața unui băiat. Pare adormit. Ascuns după o tejghea scundă, învârte și bate un aluat apos scobindu-se-n ureche cu degetele pline de făină. „Măcar la tine-i cald” șoptesc enervat în direcția ușii înguste. Nu mă aude. De m-ar auzi, nu i-ar păsa. Aluatul apos, copt și vândut pe bucăți la trei lei. Asta-i toată lumea lui.

  Zău că-i frig. Îmi îndes bărbia-n guler și grăbesc pasul. Văd docul, cu poarta lui largă și înaltă, înghițindu-și unul câte unul sclavii uzi.
  „Lasă Pitt băiete. Marea o să-ți facă dreptate.” mi-ar fi spus Lenny.