Principiile interpretării Coranului

Principiile interpretării Coranului


La începuturile islamului, pentru unii sunniți era comun faptul de-a crede că, de-ar fi fost motive suficiente, cineva ar fi putut ignora sensul de suprafață al versetelor coranice și chiar să le atașeze un înțeles cu totul contrar. În mod obișnuit, înțelesul care este contrar celui exterior (n.t. adică, interpretare mergînd de la exterior către interior, către înțelesul de adîncime), literal, a fost numit ta’wīl, iar ceea ce în islamul sunnit este numit „ta'wīl al Coranului”, este luat în mod obișnuit cu această semnificație.


În lucrările religioase ale învățaților sunniți precum și în controversele ce au fost înregistrate ca având loc între diferite școli, cineva poate deseori observa că, în cazul în care un punct specific al doctrinei ̶ un punct ce a fost stabilit de către 'ulamā unei școli prin consens ori prin alte mijloace ̶ este opus înțelesului exterior al unui verset din Coran, folosindu-se interpretarea (ta’wīl), acel verset este văzut ca având un înțeles contrar înțelesului aparent. Uneori se întâmplă ca două părți aflate în dezbatere să susțină două puncte de vedere opuse și să prezinte ca probă la argumentațiile lor versete coranice; astfel, fiecare parte, folosind ta’wīl, interpretează versetele prezentate de către cealaltă parte. Această metodă a pătruns mai mult sau mai puțin și în șiism și poate fi găsită în câteva lucrări teologice șiite.


Totuși, o suficientă luare în seamă a versetelor coranice și a hadit-urilor Casei Profetului demonstrează de-o manieră clară că Sfântul Coran, cu limbajul său atractiv și de-o expresie elocventă și lucidă, nu folosește niciodată metode de expunere enigmatice sau încâlcite și totdeauna prezintă oricare subiect într-un limbaj adecvat subiectului respectiv. Ceea ce a fost numit la modul corect ta’wīl a Sfântului Coran, cu sensul de „interpretare de tip hermeneutic”, nu se ocupă doar de denotația cuvintelor pur și simplu, ci, mai degrabă, e cu privire la anumite adevăruri și realități care transcend înțelegerea oamenilor de rând; din aceste adevăruri și realități decurg principiile doctrinei și injuncțiile practice ale Coranului.


Coranul ca întreg posedă acest simț pentru ta’wīl, pentru înțelesul ezoteric, care nu poate fi perceput direct numai de obișnuita gândire omenească. În timp ce trăiesc în prezentul plan de existență, numai profeții și cei puri dintre sfinții lui Dumnezeu, adică numai acei liberi de zgura imperfecțiunii umane pot să contemple aceste înțelesuri. Însă în Ziua Judecății, ta’wīl al Coranului va fi revelat fiecăruia.


Această afirmație se poate explica indicând faptul că anume ceea ce forțează pe om să folosească vorbirea, să creeze cuvinte și să utilizeze expresii nu sunt altceva decât trebuințele sale sociale și materiale. În viața socială, omul este obligat a încerca să-i facă pe tovarășii lui să-i înțeleagă gândurile, intențiile, sentimentele ce există în sufletul său. Pentru a împlini acest obiectiv el face uz de sunete și auz. Ocazional, într-un anumit grad, se folosește de ochii săi și de gesturi. Iată de ce între cel mut și cel orb nu poate exista niciodată o înțelegere reciprocă, deoarece orice ar spune omul orb, cel surd nu-l poate auzi, deoarece orice ar face mutul prin gesturi ca să fie înțeles, cel orb nu poate vedea.


Crearea cuvintelor și numirea obiectelor a fost realizată până acum având în vedere un scop material. Expresiile au fost create pentru aceste obiecte, stări și condiții care sunt materiale și la dispoziția simțurilor sau care se găsesc aproape de lumea sensibilă. Așa cum se poate nota în aceste cazuri unde persoanei căreia ne adresăm îi lipsește unul din simțurile fizice, dacă totuși vrem să-i vorbim despre lucruri care pot fi înțelese doar prin simțul absent, folosim un fel de alegorie și similitudinea. Spre exemplu, dacă dorim să descriem o lumină sau o culoare unuia care s-a născut orb sau să descriem plăcerile sexului unui copil care nu a atins vârsta adolescenței, căutăm să ne atingem scopul nostru prin intermediul comparației și alegoriei și prin furnizarea unor exemple.


Prin urmare, dacă admitem ipoteza că la scala Existenței Universale există nemăsurate nivele de realitate, care sunt independente de lumea materiei (și acesta este cazul, de fapt!) și că în fiecare generație umană există doar o mână de oameni ce au capacitatea de-a înțelege și de-a avea o viziune a acestor realități (deosebite), atunci toate cele aparținând de lumile mai înalte nu pot fi înțelese prin expresii verbale și moduri de gândire obișnuite, nu se poate face vreo referință la ele decât prin aluzie sau prin simbolism. Odată ce realitățile religioase sunt de acest fel, expresia în Coran a unor asemenea lucruri trebuie să fie cu necesitate simbolică.


Dumnezeu spune în Cartea Sa: „Iată! Noi am făcut-o (pe Carte cea deslușită) carte în arabă pe care, după soarta fiecăruia, s-o înțelegeți. Și iată! în Rădăcina Prescripțiilor ce la Noi se află, cartea aceasta este cu adevăr sublimă și exactă.” (Coran, 43: 3-4) (înțelegerea comună nu o poate înțelege sau pătrunde). El mai spune: „Că într-adevăr este acesta un Coran nobil, într-o Carte ascuns ținută, pe care nimeni n-o poate atinge afară de cei curățiți.” (Coran, 56: 77-79) Privitor la Profet și la Casa lui El spune: „Vrerea lui ‘Allāh nu-i alta decât să țină departe de voi necurățenia, o Neam al Profetului, și să vă curățească pe voi cu desăvârșită curățenie.” (Coran, 33: 33)


Așa cum este dovedit de aceste versete, Sfântul Coran emană din surse aflate dincolo de înțelegerea omului obișnuit. Nimeni nu poate avea o înțelegere deplină a Coranului, exceptând pe acei slujitori ai lui Dumnezeu pe care însuși El i-a ales spre purificare; toți cei din Casa Profetului sunt între acele ființe pure.


Într-un alt loc, Dumnezeu spune: „Nu, nu! Ei au tăgăduit Coranul, cunoașterea pe care n-au putut s-o cuprindă, fiindcă nu venise încă la ei pătrundere cu minte a faptelor (ta’wīl).” (Coran, 10:40), dându-se aici de înțeles că ta’wīl va fi în Ziua Reînvierii, când adevărul lucrurilor va deveni cunoscut. Și din nou El spune: „În Ziua Reînvierii, când veni-va împlinirea de înțeles (ta’wīl) a Cărții, cei ce mai înainte au uitat-o vor zice: «Trimișii Domnului nostru adus-au cu ei Adevărul.»” (Coran, 7: 53)

  EXTRAS DIN CARTEA SHIITE ISLAM, scrisa de ALLAMA HOSSEIN TABATABAI . Traducere Asociatia Culturala Poarta Cunoasterii