Cele 12 lumi - stadii spirituale

Articol scris de Allama Tabatabai, continuare la  subiectul legat de etapele calatoriei spirituale:

Cele 12 Lumi

Pe baza a ceea ce afost spus mai sus, un devot, făcând o călătorie spirituală, are de trecut prin 12 Lumi înainte ca să atingă Lumea Sincerității. Numele acestor lumi sunt următoarele: micul Islam, Islamul mediu, marele Islam, mica Credință, Credința medie, marea Credința, mica Emigrare, Emigrarea medie, marea Emigrare, micul Jihad, Jihadul mediu, marele Jihad. Este necesar să se cunoască atributele acestor lumi și să se conștientizeze obstacolele și barierele cu care devotul are a se confrunta avansând spre aceste lumi. Acum, ca să ne clarificăm mai bine perspectiva, vom descrie pe scurt aceste lumi.

Islamul mediu înseamnă o completă supunere față de Allah, a nu critica nici una din acțiunile Lui și a crede cu deplină convingere că tot ceea ce se întâmplă nu este fără un cât de cât beneficiu, iar că tot ce nu se întâmplă nu era oportun să se întâmple.Spre acest punct țintește Imamul Ali când spune că „Islamul înseamnă supunere și supunerea înseamnă convingere.”

Un devot nu doar că nu are nici un fel de obiecție împotriva oricăror directive divine sau a vreunor hotărâri, dar, la fel, el nici măcar nu trebuie să simtă în inima lui vreo supărare în legătură cu vreuna din acestea. Allah spune: „Dar, nu! Mă jur pe Stăpânul tău! Ei nu vor avea deplina credință până ce nu te vor lua pe Tine ca judecător între cele pentru care se ceartă și până ce nu vor găsi nici un fel de neplăcere în inimile lor pentru cele hotărâte de Tine, supunându-se cu întreagă supunere.” (Coran, 4:65)

Acesta este stagiul marelui Islam. În acest stagiu Islamul trebuie să se infiltreze în sufletul devotului și să-i inunde cu adevărat inima și viața.

Când inima devotului este iluminată de către lumina marelui Islam, nu doar că inima sa dă mărturie că totul este de la Allah, dar el și urmează la modul fizic adevărul acesta.Cu alte cuvinte, el vede adesea cu ochii inimii sale că Allah este omniprezent și omniscient. Această etapă este numită aceea a viziunii și a marelui Islamului. Ceea ce este dificil, odată ce călătorul spiritual nu a atins încă perfecțiunea și are de înfruntat multe obstacole mai ales când este ocupat cu necesitățile naturale, este faptul că devotul poate fi copleșit de o stare de lipsă a conștiinței.

Prin urmare, pentru ca starea de viziune să devină o trăsătură permanentă și să nu fie distras de de alte activități, este trebuincios pentru călătorul spiritual să-și folosească puterea voinței. Spre stabilizarea stării de viziune este necesar să se împingă starea marelui Islamului din inimă către suflet, astfel ca din elementară cum este, această stare să devină pe deplin dezvoltată și să guverneze toate facultățile interne și externe. Acesta este nivelul care este numit de către gnostici ca stațiunea bunei făptuiri (ishan).

Coranul spune
:„Iar în ce-i privește pe cei ce se chinuie întru Noi, cu siguranță îi vom călăuzi pe cărarea Noastră. Cu adevărat Allah este împreună cu făptuitorii de bine!” (Coran, 29:69)

Dar un asemenea om, care se canonește pe calea lui Allah, nu poate găsi direcția călăuzitoare și vecinătatea lui Allah până ce nu atinge stațiunea bunei faceri. Abu Zar Ghifari, un eminent companion al Sfântului Profet, l-a întrebat odată pe acesta ce semnifică buna făptuire. Sfântul Profet a răspuns:„Aceea că Îl cinstești pe Allah ca și cum L-ai vedea la față. Iar dacă nu-L vezi, mai mult ca sigur că El te vede pe tine.”

Cu alte cuvinte, omul trebuie să-L adore pe Allah ca și cum i-ar sta înainte; dacă nu este în stare să-L adore astfel, atunci se tratează de un grad mic de adorare. Și trebuie să-L adore ca și cum Allah s-ar uita la el. Asta deoarece, atâta vreme cât nu atinge etapa marei Credințe, devotul primește doar ocazional stațiunea bunei făptuiri.(Însă, obținând aceasta) el realizează actele religiose către Allah cu mult zel, cu multă fervoare; sufletul său, fiind acum impregnat de credință, pune toate organele și facultățile lor pe direcția făptuirii adecvate, organe și facultăți care, odată controlate, nu mai pot pentru nici o clipă să nu mai asculte de suflet.

Cu privire la devoții care au atins etapa marei Credințe, Allah spune:
„Cu izbândă într-adevăr sunt acei credincioși, care sunt umili în rugăciunile lor și care se țin departe de tot ce-i fără de rost, iluzoriu.” (Coran, 23:1-3)

Doar acel om care se va ocupa cu lucruri triviale este interesat (doar) de acestea. Un călător spiritual, ce-a atins etapa marei Credințe și pentru care buna făptuire a devenit un obicei, nu poate fi îndrăgostit de cele iluzorii, deoarece nici o inimă nu poate iubi două lucruri contradictorii în același timp.

Chiar Allah însuși a spus:
„Allah nu i-a dat nici unui om două inimi în același trup.” (Coran, 33:4)

Dacă vedem vreun devot pierzându-și vremea cu tot felul de amuzamente, putem hotărâ cu ușurință că el nu este pe deplin devotat lui Allah și că inima sa nu este cu totul liberă de ipocrizia care, în acest context, este marea Ipocrizie și care este opusă întru totul marei Credințe. Ori, ca rezultat al acestei fățărnicii, omul nu acționează în acord cu chemarea sa interioară (spre Allah), ci este ghidat de convenție omenească, de interes sau tot felul de frici. Versul următor se referă la acest fel de ipocrizie:
„Și când se ridică în picioare spre a oferi rugăciuni, ei fac asta cu lenevie.” (Coran, 4:142)

Când călătorul spiritual atinge etapa marei Credințe, nu rămâne în el nici o urmă de ipocrizie. Acțiunile și obligațiile sale nu mai sunt deloc călăuzite de porunci părelnice, imprecise, ce reies din rațiune omenească, și nici de interes, teamă sau conservatorism. Toate acțiunile sale sunt motivate de zel interior, de tendințe ale Inimii și de iubire adevărată. Iar odată ce călătorul spiritual ajunge la nivelul marei Credințe, el trebuie să fie pregătit pentru marea plecare, marea Emigrare.

Există două părți ale acestei emigrări: una este emigrarea trupească, însemnând renunțarea treburilor sociale cu cei răi, iar cealaltă este emigrarea inimii, însemnând a nu se face prieteni cu aceștia. Un călător spiritual nu doar că trebuie să-și abandoneze toate obiceiurile, tabieturile și modurile de-a făptui care-l împiedică să urmeze calea lui Allah, dar de asemenea trebuie să le respingă chiar din miezul inimii sale. Căci, trebuie ținut cont că multe din obiceiurile și făptuirile pomenite au fost în cea mai mare parte preluate din țările infidelilor.

Cineva care trăiește într-o societate materială devine prizonierul multor obiceiuri și obișnuințe ce sunt prevalente între oamenii de rând, oameni ce formează baza socială. De exemplu, a devenit obișnuită părerea de-a considera drept ignorantă o persoană care păstrează tăcerea într-o întrunire de cunoaștere, academică. Mulți consideră drept marcă a eminenței lor să stea la conducerea unei întâlniri ori să meargă înaintea celorlalți când merg acompaniați. Vorbirea prețioasă, cu cuvinte căutate, și flatarea celorlalți sunt numite bune maniere, iar un comportament contrariu acestor obiceiuri este descris ca fiind rău și de joasă speță.

Cu ajutorul lui Allah, călătorul spiritual trebuie să ignore asemenea ciudate obiceiuri și idei de râs. Cu privire la asta, el nu trebuie să se teamă de nimeni și trebuie chiar să nu ia în seamă criticile venite de la cei ce se auto-intitulează mari învățați. Există o relatare în cartea Jami a lui Kulayni cum că Sfântul Profet a spus:„Există patru stâlpi ai infidelității: lăcomie, frică, resentiment și mânie.” În această tradiție teamă înseamnă îngrijorarea cuiva că oamenii ceilalți se vor mânia dacă ideile și obiceiurile lor greșite vor fi contrariate.

Pe scurt, călătorul spiritual trebuie să se despartă de toate acele obișnuințe și tradiții, obiceiuri și comportamente care închid înaintarea sa către Allah. Gnosticii numesc „nebunie” această atitudine (de părăsire a uzanțelor umane), deoarece nebunii au puțin interes pentru obișnuințele și tradițiile populare și nu dau atenție la ceea ce oamenii ar putea să spună. Un nebun bate propriile sale drumuri și nu se teme de nici o opoziție.

Astfel, urmîndu-și propriile izbânzi în emigrarea sa și renunțând la obiceiurile de mare influență, călătorul spiritual intră în zona marelui Jihad, care înseamnă lupta împotriva hoardelor diavolești. Chiar și la nivelul acesta călătorul spiritual este încă un captiv al eului său inferior, copleșit de pasiunile sale, de dorințele sale joase și surprins de tot felul de frici și îngrijorări, de furie și dezamăgiri. Iar dacă nimic din ceea ce i-ar plăcea nu se întâmplă, se simte trist și rănit sufletește. Pentru a depăși toate îngrijorările sale, durerile sufletești variate, călătorul spiritual trebuie să caute ajutorul divin și să înfrângă forțele grijii, furiei și plăcerii.

Renunțând la ceea ce-i pasă lumii și la îngrijorările acesteia, el va intra în lumea marelui Islam. După aceasta, el va simți ca și cum ar fi dominat asupra întregii lumi, ca și cum s-ar fi pus la fereală de moarte și orice fel de-a pieri, ca și cum ar fi fost eliberat de oricare conflict. La acest nivel devotul devine total nepreocupat de lumea tranzitorie, ca și cum ar fi mort. Acum începe o nouă viață.

El trăiește în lumea umanității, dar vede totul sub forma lumii angelice. Lucrurile materiale nu-i mai pot
face vreun rău. Și cum a reușit să atingă jumătate din etapa reînvierii de sine, vălul este în mod gradat ridicat de pe ochii săi și el poate vedea multe lucruri tainice. Această stațiune se numește marele Islamul. Coranul se referă la această stațiune cu următoarele cuvinte:
„Este oare acela care a fost mort și Noi l-am readus la viață, dându-i o lumină cât umblă printre oameni, asemeni celui aflat în adânca întunecime și care nu poate ieși de-acolo? Căci astfel li s-a făcut necredincioșilor drept împodobire.” (Coran, 6:122)
„Oricine bine făptuiește, fie de-i bărbat sau femeie, și este dreptcredincios, îl vom anima cu bună viață și îi vom plăti după cele mai bune fapte de le-a făcut.” (Coran, 16:97)

Trebuie ținut prezent în minte că perspectivele pe care le are devotul în această stațiune pot crea în el un sens fals al mândriei și ca rezultat, cel mai rău inamic al său, care este eul inferior începe să i se opună. Există o tradiție care spune: „Dușmanul cel mai de moarte al vostru este eul inferior ce vi se află înlăuntru.”

În aceste circumstanțe devotul se află în pericolul de-a fi implicat în marea Infidelitate, atâta vreme cât nu este ajutat de către Allah. Următoarele cuvinte se referă la acest fel de infidelitate:„Eul inferior este cel mai mare idol.” Acesta era idolul de care a cerut Profetul Ibrahim a fi protejat atunci când s-a rugat la Allah:„Salvează-mă pe mine și salvează-i pe fii mei de adorarea vreunui idol.” Evident, este inimaginabil ca Profetul Ibrahim ar fi adorat vreodată vreun idol cioplit. Era tipul de adorare a idolului (interior) de care Sfântul Profet a căutat refugiu atunci când a spus:„O Allah, în Tine eu caut refugiul de ascunsul politeism!”

Ca urmare, din toată inima, devotul trebuie să ia cunoștință de (semnificația și practica) umilinței, supunerii sale, și să îndepărteze idea de mulțumire de sine din inima sa, astfel ca să nu ajungă a comite infidelitate mai mare și să poată atinge marele Islamul. De-a lungul întregii lor vieți, unii gnostici au evitat chiar folosirea cuvântului „Eu”.

Alți câțiva au atribuit toate existentele bune lui Allah și doar ceea ce n-au putut atribui lui Allah și-au atribuit lor înșile. Aceștia din urmă au derivat această metodă (de înaintare spirituală spre Allah) din istoria Profetului Musa și-a lui Khizr. În aceasta Khizr spune:
„
În privința corabiei (eu spun că) ea aparținea sărmanilor care lucrau pe râu, și eu am vrut să le-o stric, pentru că exista în urma lor un rege care lua prin forță fiecare barcă.” (Coran, 18:79)
În cele zise aici, cum stricarea bărcii nu i se putea atribui lui Allah, Khizr și-a atribuit sieși această acțiune și-a folosit pronumele personal la persoana întâi singular, eu.
Și:
„Cât despre tânărul ce eu l-am ucis—părinții erau dreptcredincioși și mi-a fost teamă să nu-i îndemne la răzvrătire și necredință. Și, drept aceasta, noi am vrut ca Stăpânul să le dea un altul mai bun în curățenie și mai apropiat milei adevărate.” (Coran, 18:80-81)

Însă în cele aici zise, actul de ucidere cu sabia a tânărului poate fi atribuit atât lui Allah, cât și lui Khizr, iar pronumele personal persoana întâi plural, noi, a fost folosit.

Și la fel:
„Cu privire la perete dărâmat—doi băieți orfani din așezare îl aveau și sub el se afla o comoară ce le aparținea de drept. Tatăl lor fusese un om virtuos, iar pentru asta Stăpânul tău a vrut ca ei, când vor ajunge la deplina putere, să-și scoată comoara, drept dovadă a milei de la Stăpânul lor.” (Coran, 18:82)
În cele aici zise, cum intenția de-a face un bine cuiva este de atribuit lui Allah, actul I-a fos Lui atribuit.

De asemenea găsim că Profetul Ibrahim folosește acest fel de-a cuvânta. El spune:
„Este El Acel care m-a creat și Acel care mă călăuzește, Acel care mă hrănește și-mi potolește setea, iar când mă îmbolnăvesc, El este Acel care mă vindecă.” (Coran, 26:78-80)

În cele zise aici, Profetul Ibrahim își atribuie sieși boala și actul vindecării I-l atribuie lui Allah.
Un devot nu trebuie să lase nici o piatră nerăsturnată până ce nu atinge stațiunea Islamului mediu și până ce nu îndepărtează satisfacția de sine.

Haji Imam Quli Nakhjawani a fost învățător întru cele ale gnozei pentru Agha Sayyid Husayn Agha Qazi, tatăl lui Agha Mirza Ali Qazi. El și-a completat pregătirea în ce privește morala și gnoza sub îndrumarea lui Sayyid Quraysh Qazwini. El povestește că odată, cînd deja ajunsese la bătrânețe, s-a văzut pe sine și pe Satan stând pe vârful unui deal. El și-a trecut mâna prin barbă și i-a zis lui Satan:„Sunt deja om în vârstă, așa că, de poți, te rog a mă lăsa în pace.” Satan i-a răspuns:„Privește aici!” Sayyid Qazwini relatează că atunci când a privit în partea indicată, el a văzut un puț într-atât de fără fund, încât a simțit un fior de frig în șira spinării. Arătând către acel puț, Satan a spus:„Eu n-am pentru nimeni drag sau îndurare. Dacă aș putea să-mi pun măcar o dată mâinile asupra-ți, ai cădea în adâncimea ăstui hău din care n-ai avea vreodată scăpare.”

Următor marelui Islam este stadiul marei Credințe, care înseamnă o asemenea intensă amplificare a Islamului mediu, încât poate transforma cunoașterea adevărului într-o preaclară vedere a acestuia. Între timp, călătorul spiritual pleacă din lumea angelică (Alam Malakut) și intră în lumea plină de suflet (Alam Jabarut). Pentru el, în acest moment, va fi avut loc auto-resurecția mai mare și poate deja să vadă semne ale lumii pline de suflet.

După această vreme, călătorul spiritual trebuie să emigreze din propria sa existență, pe care trebuie s-o respingă cu totul. Această călătorie, care ține de voința sa, va fi de la propria sa existență către existența absolută. Unii sfinți au exprimat această idee, zicând:„Lasă-ți sinele și vino!” Următorul vers din Coran ațintește către această idee:
„O plin de mulțumire, suflete! Întoarce-te la Stăpânul tău, în a Lui mulțumire! Întră în ceata celor legați mie, robii Mei! Intră în Grădina mea!” (Coran, 89:27-30)

În acest verset sufletul a fost descris ca fiind mulțumit și adresarea către el este conformă stării sale. I s-a cerut să se alăture celor de același rang, oamenii aleși ai lui Allah, și să intre în Paradis.

Călătorul spiritual a completat în acest moment etapa jihadului mediu și a intrat în lumea cuceririi și victoriei, care sunt punctele de comandă ale mulțumirii sufletești, dar, cum unele urme ale existenței sale au rămas încă, el n-a completat încă procesul anihilării de sine și de aici necesitatea îmbarcării în marele Jihad. Din cauza acestei deficiențe, călătorul spiritual nu este încă pe deplin liber. Locul său se află încă în acel compus la care se face indicație în versul coranic, „într-un loc de ședere bineplăcut, împreună cu Acel Preaputernic.” (Coran, 54:55)

Aici, Acel Preaputernic semnifică Allah.

După acest stagiu, călătorul spiritual trebuie să poarte un război împotriva urmelor rămase din felul de-a trăi anterior, îndepărtându-le cu totul, astfel ca să realizeze un pas înainte în câmpul „absolutei unități”.
Această lume se numește lumea victoriei și cuceririi. Călătorul spiritual are de trecut prin 12 de astfel de lumi până ce reușește în a trece etapele marei Emigrări și a marelui Jihad, așa intrând în câmpul sincerității. După asta el va fi numit plin de succes și victorios și va intra în lumea sincerității și al acelui compus, ce sunt explicate prin versurile:

„Noi aparținem lui Allah și cu siguranță la El ne vom întoarce.” (Coran, 2:156)

Pentru călătorul spiritual, anularea de sine mai mare va fi avut loc în acel timp. El va intra în etapa totalei dispariții, a trecerii de propriul sine, asta după ce va fi trecut cortinele corpurilor, sufletelor și ale oricăror lucruri fixe și care pot fi indicate. El va avea un picior în lumea divinității și va fi trecut etapa descrisă de versul

„Fiecine are de simțit gustul morții.”(Coran, 3:185).

O asemenea persoană, fiind la stadiul morții față de sine, chiar de este în viață la modul conștient, totuși, într-un alt sens, va fi moartă. Iată de ce, privitor la Imamul Ali, Sfântul Profet a spus: „Oricine dorește să vadă un mort care merge, atunci să privească la Ali ibn Abu Talib.”
Explicație. Excelențele spirituale, precum semnele lor și rezultatele la care au ajuns—pe care noi le-am menționat pe scurt mai sus—sunt favoruri care au fost revărsate de către Allah, în mod exclusiv, asupra celor ce l-au urmat pe Ultimul Profet, Muhammad, pacea fie asupra lui! Meritele și perfecțiunile pe care le-ar fi putu obține călătorii spirituali ai națiilor (ummah) anterioare (Islamului) au fost limitate în natura lor.

Abia atingând etapa trecerii de propriul sine ar fi putut vedea Numele și Atributele divine, dar de aici nu ar mai fi putut să înainteze deloc. Motivul a fost că treapta cea mai înaltă a gnozei lor era „Nu există alt dumnezeu decât numai Allah”, care este versiunea celor mai frumoase Nume și Atribute ale lui Allah. Pe de altă parte, călătorii spirituali ai poporului islamic au atins câteva trepte spirituale mai înalte care nu pot fi descrise în cuvinte. Cauza este că lumina directoare a tuturor legilor islamice este maxima ce zice:„Allah este deasupra oricărei descrieri.”

Fiind conectat la această spusă, progresul spiritual al devotului musulman implică existența unor trepte, pe care devotul le poate trece, dar sunt prea înalte pentru a fi explicate. Iată de ce chiar cei dintâi Profeți n-au putut gândi o stațiune mai înaltă decât aceea a viziunii Numelor și Atributelor divine, cu rezultatul că au avut a întâmpina multe obstacole și dificultăți pe care au fost în stare să le îndepărteze doar invocând stațiunea responabilității spirituale a Sfântului Profet, a Imamului Ali, a Fatimei Zahra și a urmașilor lor. Responsabilitatea spirituală a acestor personalități a fost aceea care i-a eliberat pe Profeții anteriori de îngrijorări și durere sufletească.

Cu toate că Profeții dintâi au fost până la o anumită măsură conștienți de înalta poziție spirituală a Imamilor, motiv pentru care au și invocat această poziție, până la sfârșitul vieții lor ei nu au cunoscut toate caracteristicile spirituale ale acesteia. Câteva din versetele coranice arată că doar Profetul Ibrahim a văzut aceste adevăruri mai înalte o dată sau de două ori, însă și atunci doar într-o clipită. Vederea permanentă a adevărurilor mai înalte apare (și este permanentă) doar în cealaltă lume.

Înainte de-a cita versetele coranice care vin să argumenteze punctul nostru de vedere, poate fi menționat că textul Coranului arată cu limpezime că poziția de sinceritate spirituală are de asemenea câteva grade, (dovadă fiind că) un număr de Profeți, cu toate că au deținut această poziție între anumite limite, nu au putut atinge treptele mai înalte, pentru care de altfel obișnuiau să se roage la Allah. De exemplu Coranul spune despre Profetul Yusuf că:
„Cu adevărat el a fost unul din robii Noștri cu mintea unificată.” (Coran, 12: ...)

Cu toate acestea el tot s-a rugat lui Allah, spunând:
„Tu ești prietenul meu cel păzitor în această lume și în cea ce va să vie. Fă-mă pe mine să mor musulman ascultător Ție și unește-mă pe mine cu dreptcredincioșii.” (Coran, 12:101)

Rugăciunea arată că el nu a atins în timpul vieții poziția pentru care se ruga și s-a rugat astfel ca să-i fie dăruită după moarte. Dacă rugăciunea sa i-a fost împlinită în viața de apoi—în privința asta Coranul este tăcut. La fel, Profetul Ibrahim a avut o poziție înaltă în stațiunea sincerității spirituale, însă tot s-a rugat:
„Stăpâne al meu, dă-mi mie înțelepciune și unește-mă celor drepți.” (Coran, 26:83)

Aceasta arată că stațiunea celor drepți este mai înaltă decât cea a sincerității; acesta este motivul pentru care Profetul Ibrahim dorea a fi unit la ceata celor care ocupau această poziție. Allah nu i-a răspuns cererii în această lume, dar i-a promis să-i conceadă poziția spirituală cerută în viața de după, (așa cum spune versetul):
„Cu adevărat este că în lumea aceasta Noi l-am ales, iar în viața ce va să vie el va fi printre cei drepți.” (Coran, 2:130)

Poate fi notat faptul că poziția de dreaptă morală spirituală pentru care au tânjit Profeții primi este diferită de aceea care i-a fost conferită Profetului Ibrahim și descendenților săi, (așa cum spune versetul):
„Noi i-am dăruit lui pe Ishaq și pe Yaqub ca nepot; și pe fiecare i-am făcut oameni ai binelui.” (Coran,21:72)

De acest fel de corectitudine spirituală s-au bucurat Profeții, incluzându-l pe însuși Profetul Ibrahim. Însă chiar așa, el continua încă a se ruga de-a fi unit celor drepți. Asta arată că el a dorit ceva mai înalt decât ceea ce îi fusese deja dăruit.

În ceea ce privește faptul că Sfântul Profet și câteva alte persoane au ocupat în timpul vieții lor această poziție mai înaltă se face clar din următorul vers:
„Cu adevărat Apărătorul meu Allah este, carele a revelat Cartea.Și el devine prietenul celor drepți.” (Coran, 7:196)

Conform acestui vers, mai întâi Sfântul Profet primește ideea că Allah este Protectorul său și mai apoi declară că păzitorul său este El, acel care se face prietenul celor drepți și-i protejează. Asta arată că la timpul acela existau unii oameni care ocupau poziția spirituală a celor de dreaptă morală spirituală, cărora Allah le-a devenit prieten. Asta arată și de ce Profeții dintâi au făcut rugămințile lor prin intermediul Imamilor și ce anume înaltă poziție spirituală a fost deținută de acești preadrepți, cărora
însuși Profetul Ibrahim a dorit să li se alăture.

Cât pentru faptul că marii Profeți au ajuns la poziția de sinceritate spirituală, acesta poate fi inferat în varii moduri dintr-un număr de versete coranice. Coranul o spune în mod expres că numai oamenii sincerității pot să laude pe Allah într-un fel adecvat. Allah spune:
„Slăvit fie Allah, care-I deasupra a ceea ce pot ei a zice. Slăvit este Allah așa cum laudă cei preadrepți a căror stare este diferită.” (Coran,37:160)

Poruncindu-i Sfântului Profet să-I facă laudă, Allah spune:
„Spune:«Slavă lui Allah și pacea fie asupra robilor săi, pe care i-a ales.Este Allah cel mai bun sau cumva este mai bun ceea ce ei Îi alătură?»”(Coran, 27:59)

Coranul îl citează pe Profetul Ibrahim rugându-se către Allah cu următoarele cuvinte:
„Binecuvântat fie Allah care mi-a dat la bătrânețe pe Ismail și Ishaq.Cu adevărat Stăpânul meu este Cel ce aude rugăciunea.” (Coran, 14:39)

Profetului Nuh i s-a poruncit să prealaude pe Allah cu următoarele cuvinte:
„Apoi spune:«Laudă fie lui Allah care ne-a salvat de făcătorii de rele.»” (Coran, 23:28)
În privința anumitor Profeți eminenți, Coranul o spune accentuat că ei au deținut poziția sincerității spirituale. Despre Profetul Yusuf Coranul spune:
„Cu adevărat el este din rândul robilor cu mintea unificată.”(Coran,12:24)

Despre Profetul Musa, Coranul spune:
„Și adu aminte în Carte despre Musa.El a fost cu mintea unită și a fost un adevărat Profet, trimis al lui Allah.” (Coran, 19:51)

Despre Profeții Ibrahim, Ishaq și Yaqub, Coranul spune:
„Și pomenește-i pe robii Noștri, Ibrahim, Ishaq și Yaqub, oameni ai facerii din suflet și ai viziunii.Noi i-am curățat cu gândire curată și l-am dat pomenirea Casei ce va fi.” (Coran, 38:45)

Conform următorului verset, Satan nu poate face nici un rău împotriva oamenilor devotați cu sinceritate lui Allah:
„Stăpâne, mă jur pe a Ta putere, adevăr zic că am să înșel pe fiecare dintre ei, dar nu pe ai Tăi robi cu totul credincioși.” (Coran, 38:82)

Doar acei care nu sunt recunoscători lui Allah vor fi seduși de către Satan:
„ Voi veni asupra lor de dinainte și de dinapoia lor, dinspre dreapta lor și dinspre stânga lor, iar Tu nu vei găsi recunoscători Ție pe cei mai mulți dintre ei.” (Coran, 7:17)

În privința câtorva Profeți, Coranul spune că ei au fost aleși de către Allah:
„Noi i-am dăruit lui pe Ishaq și Yaqub și pe fiecare l-am îndrumat; iar pe Nuh l-am călăuzit mai înainte. Cum din seminția lui Noi am îndreptat pe Dawud, Sulayman, Ayyub, Yusuf, Musa and Harun; căci astfel răsplătim Noi pe cei buni.Și i-am călăuzit pe Zakariyah, Yahya, Isa and Ilyas; căci fiecare dintre ei a fost credincios. Și i-am călăuzit pe Ismail, Alyasa, Yunus și Lut; căci am dat putere asupra celorlați. Și i-am îndrumat pe unii din strămoșii lor, pe copiii și frații lor; căci i-am ales și i-am călăuzit pe cale dreaptă.” (Coran, 6:84-87)

Din aceste versete se poate infera că toți Profeții au deținut poziție de sinceritate religioasă, în vreme ce din versetele menționate mai devreme reiese că numai unii Profeți au fost menționați. În versetul din urmă Allah spune însă că El „a selectat dintre ei”, adică El i-a ales dintr-un mare număr de oameni.

Acei care sunt frumos înșelați și seduși de către Satan sunt acei care nu sunt recunoscători lui Allah. Ca urmare, putem zice că toți acei care-I sunt recunoscători nu pot fi prinși în capcană de către Satan, deoarece sunt devotați cu sinceritate lui Allah. De câte ori Coranul descrie pe cineva ca fiind recunoscător, putem conclude cu ușurință că este unul dintre cei cu mintea orientată și un sincer servitor al lui Allah. De exemplu, despre Profetul Nuh Coranul spune:
„Ei erau din seminția celor pe care i-am purtat împreună cu Nuh în corabie. Cu adevărat el a fost un rob recunoscător Mie.” (Coran, 17:3)

Despre Profetul Lut, Coranul spune:
„Trimis-am ploaie de pietre asupra tuturor în afară de familia lui Lut pe care, din Mila noastră, am salvat-o la ultima veghe a nopții. Astfel răsplătim Noi pe cine este recunoscător.” (Coran, 54:34-35)

Despre Profetul Ibrahim, Coranul spune:
„Negreșit, Ibrahim a fost ascultător la Allah și prin propria fire cinstit, fără a fi dintre iubitorii de idoli.El a fost recunoscător pentru binefacerile lui Allah. Drept aceea, Allah l-a ales pe el și l-a călăuzit pe calea dreaptă.” (Coran,16:120)

Toți ceilalți Profeți care au fost descriși drept recunoscători au fost, în principiu, oameni ai sincerității spirituale.
În versul de mai sus Allah vrea să spună că i-a ales dintre toți oamenii ca și cum i-ar fi luat cu grijă și i-ar fi pus undeva în siguranță. Pe baza a ce se spune, cazul celor care au fost aleși este diferit de al tuturor celorlalți oameni.Ei sunt oameni devotați în mod exclusiv lui Allah și favorizați de către El la un mod special.

Această alegere făcută de către Allah se aplică doar oamenilor sinceri deoarece ei s-au atașat exclusiv lui Allah și au tratat cu severitate relațiile lor cu orice altceva în afară de Allah. Pe lângă asta, în acest vers, a alege nu se referă doar la cei menționați prin nume, pentru că Allah spune:„Și i-am îndrumat pe unii din strămoșii lor, pe copiii și frații lor; căci i-am ales și i-am călăuzit pe cale dreaptă.” Aici, cuvântul „frați” înseamnă frați spirituali, frați de aceeași morală ai acestor Profeți, adică toți acei care împărtășeau cu ei aceeași cunoaștere spirituală. Ca urmare, afirmația apare ca aplicându-se tuturor Profeților și cu siguranță se poate susține că toți Profeții au fost oameni de sinceritate religioasă.

@poarta-cunoasterii scrie undeva in Coran, ca lupta impotriva unor persoane posedate de diavoli cu sabia fizica nu este permisa?
Pentru ca din ce ai scris tu, reiese ca lupta impotriva diavolului este permisa, si se numeste Jihad.
Daca in Coran nu se lamureste problema, atunci acesti indivizi tocmai de acel text profita, ca sa interpreteze ca iei lupta de fapt impotriva unor oameni posedati de diavoli (ma refer la extremistii care au ajuns teroristi).
Din ce am vazut la TV, impotriva diavolului se lupta cu rugaciuni din partea unui imam, nu cu lichidat cei posedati (sau crezuti a fi posedati).

tl;dr

Sorin84k, on 16 octombrie 2012 - 21:59, said:

Lupta este impotriva diavolului din tine, tot articolul este despre lupta egoului cu sinele, adevaratul jihad; in Coran nu scrie despre a lupta cu sabia impotriva celui exterior. Extremistii nu am auzit sa se lege de aceasta idee, ei scot anumite versete din contextul coranic, se fac ca uita de limitarea lor la o anumita situatie istorica, le considera general valabile si le pun in aplicare dupa cum ii mana interesul.

poarta-cunoasterii, on 16 octombrie 2012 - 21:24, said:

Iarta-ma, dar supunerea înseamna sclavie...ce divinitate, în afara de una vanitoasa, si-ar dori sclavi?

Aslama inseamna supunere, abandonare, dar are si sensul de pace, adica prin abandonare iti regasesti pacea interioara. De fapt nu exista religie care sa nu ceara asta, asta e esenta tuturor religiilor. Cu o explicatie simpla: exista Dumnezeu si exista omul care e liber, poate alege. Dumnezeu iti da o cale, pentru ca stie ca asta te va face si fericit. Tu alegi sa mergi pe ea sau nu. Dar daca alegi sa mergi pe ea, asta inseamna ca te-ai supus, sau mai frumos, te-ai abandonat in grija Sa, ai incredere in Intelepciunea Sa . Acum trebuie sa ai grija sa nu te abandonezi oamenilor crezand ca te abandonezi lui Dumnezeu, de exemplu, sa iei o interpretare a unui verset facuta de oameni ca si cum ar fi mesajul divin.

Iar Tabatabai vorbeste aici, ca toti misticii, de abandonarea eu-ului uman si cufundarea sa in ''existenta absoluta'' care coincide cu paradisul.

Demnitatea omului e ca el alege sa se supuna constient si isi gaseste astfel libertatea sufletului. Dumnezeu nu are nevoie nici de noi, nici de supunerea noastra, abandonarea e calea prin care noi ajungem sa Il putem percepe si sa fim fericiti constienti fiind de Existenta Sa si tot ceea ce implica, rost in lume, vederea binelui, puterea si dorinta de a face binele.

SophistiKat, on 17 octombrie 2012 - 00:07, said:

Si supunere reciproca ce inseamna? Tot sclavie? Ia zi... in acceptiunea ta, Kitty...

Dex '98: SUPÚNERE, supuneri, s. f. Acțiunea de a (se) supune și rezultatul ei. ♦ Respect. ◊ Loc. adv. Cu supunere = umil, smerit, cu respect. – V. supune.

Deci, daca e reciprocitate... unde e sclavia? Show me your point, jur ca nu'l vad. Asta, trecand peste faptul ca interpretati cum vreti voi anumite versete... netinand cont de limbajul arhaic etc. Sau, dupa parerea ta, ar fi fost cazul de neologisme si atunci, pe vremea aia?

Edited by DayDreamer, 17 October 2012 - 00:33.

Sorin84k, on 16 octombrie 2012 - 21:59, said:

Excelenta observatie.
Daca intr-un fel sau altul se poate argumenta interpretabilitatea Quranului, hiba este in alta parte.
Nu au mecanismele necesare sa controleze extremismul si voi exemplifica prin cazuistica concreta, pentru a intelege mai bine pattern-ul mental care a facut ca aceste mecanisme sa nu existe.
Uite o mica parte din lista cu organizatii islamice considerate teroriste de lumea occidentala:
Islamic Jihad Group(Palestinian)
Tanzim Qa'idat al-Jihad fi Bilad al-Rafidayn
Hezbollah (Party of God)(Lebanon)
Islamic Jihad-Jamaat Mujaideen
Islamic Jihad Union

etc

Sare in ochi termenul JIHAD sau cel mai cel- partidul lui dumnezo-dumnezeo si partidul adecatelea dai in membrii de partid lovesti in dumnezeo

Acum, spre comparatie, gandeste-te ca europenii crestini si-ar face organizatii numite "Crucea lui Hristos", "Partidul lui Hristos", "Sabia lui Hristos", etc si s-ar pune pe comis atentate teroriste.
Ce ar face lumea occidentala?
Ar iesi instant in strada cu milioanele, ar cere pe langa pedepsirea celor vinovati si reabilitarea numelui lui Hristos.
Un impresionant aparat al justitiei la care s-ar ralia o suita de organizatii de cooperare internationala si bineinteles mai ales Biserica,ar participa la actiune si nu s-ar lasa pana asemenea acte nu s-ar mai repeta vreodata.
Ce face lumea musulmana in raport cu organizatiile lor teroriste?
Nimic, le finanteaza.
Hezbollah, aka partidul lui dumnezeo este o organizatie considerata terorista de catre US, finantata de Iran in scopul de a se lupta prin intermediar (adica pe spatele libanezului obisnuit si pe cheltuiala libanului) cu Israelul.
Ce face lumea musulmana cu cei pentru care instante internationale sau instante europene au emis mandate de arestare?
Nimic, ii protejeaza.
Dupa care unii vin pe forumuri si trantesc un material despre ce minunat este jihad-ul.
Ceea ce este in spiritul dialogului interreligios, insa uita mereu sa explice propria lor incapabilitate de a nu mai  genera pe banda rulanta organizatii extremiste auto-intitulate jihad al ...(puncte puncte, adica functie de interes)

Edited by ThinkAbout, 17 October 2012 - 09:12.