Stadii ale calatoriei spirituale - Allama Tabatabai

Stadii ale Călătoriei Spirituale
de Allamah Muhammad Husayn Tabatabai

Un materialist își petrece propria viață în întunecata vale a materialismului. El este scufundat în marea dorințelor răului și totdeauna este aruncat din această parte într-o alta de către valurile relațiilor (pe care le stabilește) cu avuția, cu soția și copiii. El strigă după ajutor, dar totul este în van, iar la sfârșit nu capătă altceva decât dezamăgire.

Câteodată, în această mare, o suflare de briză înviorătoare (impuls divin) îl alintă și-i radiază înlăuntru o speranță, aceea că va ajunge la țărm întreg, în siguranță. Dar această briză nu suflă în mod regulat. Ea este doar ocazională.“În viața ta întreagă capeți doar câteva suflări plăcute de la Stăpânul tău. Fă-ți de căpătâi în a fi fericit cu folos de la ele și nu le alunga, reținându-te.”

Sub puterea impulsului divin, novicele decide într-un fel sau altul să depășească lumea pluralității. Această călătorie este numită de către gnostici sayr wa suluk (peregrinare spirituală).
Suluk înseamnă a parcurge calea și sayr înseamnă a vedea detaliile caracteristice și evidențele în etapele și opririle de pe cale.
Ryazat ( exercițiul fizic spre purificare) și actele de auto-mortificare sunt proviziile cerute de această călătorie spirituală. Cum nu este așa ușor să se renunțe la legăturile de natură materială, novicele înfrânge încet-încet capcanele lumii pluralității și începe cu chibzuință (chiar) de la lumea materială.

Cu mult înainte el intră într-o altă lume, numită “barzakh” (a vălului separator). Aceasta este lumea relelor sale dorinți și ale gândurilor interioare (necurate). Aici el descoperă că legăturile materiale au făcut să se acumuleze o mulțime de impurități în inima sa. Iar aceste impurități, care sunt o prelungire a relațiilor materiale, sunt produsul direct al gândurilor sale pline voluptate și al dorințelor senzuale.
Aceste gânduri îl împiedică pe novice în îndeplinirea peregrinării sale spirituale, rezultatul fiind că își pierde pacea minții. El ar vrea să se fericească întru amintirea de Allah măcar pentru o vreme, dar aceste gânduri îl întrerup brusc și îi zădărnicesc eforturile.

Foarte nimerit a spus cineva că omul este totdeauna absorbit în măruntele și neînsemnatele sale gânduri și că este bântuit de ideile de câștig și pierdere. Iar ca rezultat nu doar că-și pierde unitatea, (stabilitatea) și pacea minții, dar poate ajunge deasemenea să nu mai dea atenție călătoriei spirituale către o lume mai înaltă. Este evident că neliniștea mentală este cu mult mai stricătoare decât orice pierdere sau durere fizică. În general, omul poate evita confruntarea dintre interesele și relațiile externe, dar îi este dificil să se debaraseze de propriile idei și gânduri, fiindcă îl însoțesc mereu.
În orice caz, adevăratul căutător al lui Allah și călător pe calea Sa nu este distras și descurajat de aceste obstacole și continuă să se îndrepte cutezător către destinația sa, având ajutorul divinului său impuls, până ce iese la distanța de siguranță din lumea numită barzakh, lumea gândurilor meschine și conflictive. El are a fi pe deplin treaz și extrem de atent ca nu cumva vreun gând vicios să-i poată rămâne ascuns într-un ungher neștiut al minții.

Cînd aceste gânduri vicioase sunt alungate(=se procedează la alungarea lor), se ascund de obicei în vreun colț obscur al minții. Atunci bietul călător spiritual își închipuie greșit că s-a eliberat de neastâmpărul vătămător al acestora; însă când găsește calea către fântâna vieții și când tocmai vrea să bea din fântână, gîndurile vicioase apar spre a-l decade iarăși.

Acest călător spiritual poate fi comparat cu o persoană ce-a construit un rezervor de apă în propria casă, dar pe care nu l-a folosit de multă vreme. Între timp, impuritățile, mizeria, s-au depus pe fundul rezervorului, astfel că, privită de deasupra, apa i-a părut ca fiind limpede. El a gândit că apa este curată, dar în clipa în care a coborât în rezervor sau a spălat ceva în apa din acesta, la suprafața acesteia au apărut negre resturi, iar el a descoperit că de fapt apa era murdară.

Tocmai pentru acest motiv, este necesar ca un călător spiritual—salik—să-și concentreze gândurile cu ajutorul exercițiilor fizice—ryazat—și al actelor de auto-mortificare, astfel încât atenția sa să nu fie distrasă de la Allah. Însă, în cele din urmă, după ce va fi trecut prin barzakh pentru a intra în lumea spirituală, călătorul spiritual mai are a depăși încă multe alte câteva stagii, acțiuni ale căror detalii le voi descrie mai încolo.

Pe scurt vorbind, călătorul spiritual, supraveghindu-și propriul eu inferior și observând (prezența) Numelor și Atributelor Divine, avansează la un mod gradat până ce atinge în cele din urmă starea de totală anihilare-de-sine (fana) —care înseamnă a muri față de propria voință perisabilă—și până ce atinge starea de locuire eternă în Voința lui Allah, numită baqa. Acesta este stagiul în care i se revelă secretul vieții veșnice.

În caz de cîntărim anume versete ale Cărții, putem infera acestă doctrină din Sfântul Coran:
”Nu vă gândiți la cei uciși pe calea lui Allah ca fiind morți. Nu, nu, ei sunt trăitori și cu Stăpânul lor toate le au.” (Coran, Surah Al-I-Imran, 3:169);
” Toate pieri-vor în afară de Făptura Lui.” (Coran, 28:88);
”Ceea ce voi aveți se termină și rămâne ceea ce este cu Allah.” (Coran,16:96)

Aceste versete, puse împreună, arată că Înfățișarea lui Allah sunt acei care "sunt în viață și care au înțelegeri făcute cu Stăpânul lor." Conform textului din Coran, ei nu vor pieri niciodată. Desigur, alte versete arată că Fața lui Allah semnifică Numele Divine, care sunt imperisabile.

În unul dintre versetele sale, chiar Coranul arată Înfățișarea ca fiind Numele Divine și caracterizează Chipul lui Allah drept glorie și onoare:
"Fiecare de este aici cu viață va pieri, iar veșnic va rămâne doar Chipul Stăpânului vostru, care-i Stăpânul Gloriei și Onoarei."(Coran, 55:26-27)

Toți comentatorii Coranului sunt de acord că, în acest verset, sintagma “al gloriei și onoarei” califică înfățișarea și că înseamnă apariția sub forma gloriei și a onoarei. Așa cum știm, fața/chipul a orice este aceea ce manifestă acel orice. Ori manifestările lui Allah sunt Numele și Atributele Sale. Prin ele acestea creația întreagă privește la Allah, sau, cu alte cuvinte, creația întreagă are cunoștință de El.
Cu această explicație dată, ajungem la concluzia că oricare lucru existent piere și se risipește cu excepția glorioaselor și frumoaselor nume ale lui Allah. Aceeași sintagmă arată deasemenea că versetul “Nu, nu, ei sunt trăitori și cu Stăpânul lor toate le au.” se aplică asupra gnosticilor, care sunt manifestări ale glorioaselor și minunatelor Nume ale lui Allah.

Din cele spuse mai sus este de asemenea limpede ce anume înțeles au dat Sfinții Imami când au zis:”Noi suntem Numele lui Allah.” Este evident că a fi conducătorul unui guvern ori că a fi cea mai înaltă autoritate religioasă și legiuitoare nu este o poziție, o situare care ar merita descrisă prin aceste cuvinte. Ceea ce denotă de fapt aceste cuvinte este situația de-a muri în Allah, locuind permanent cu a Sa închipuire și a fi manifestarea glorioaselor și frumoaselor Nume și Atribute.

1. Înfățișarea lui Allah înseamnă Numele și Atributele divine prin care Allah se manifestă pe sine însuși în toate cele existente. Căci toate lucrurile ce sunt vor pieri odată, însă chipul lor va rămâne deoarece este manifestarea lui Allah. În cuvinte mai simple se poate spune că “baza” de care depinde existența lucrurilor nu este nimicită.

În legătură cu peregrinarea spirituală un alt lucru important și esențial este meditația ori contemplația—muraqabah.
Încă de la început și până la sfârșit este necesar pentru călătorul spiritual să nu ignore meditația în nici una din etape. Trebuie înțeles că meditația are diverse grade și este de diverse tipuri, iar că peregrinul spiritual are de practicat un tip de meditație la început, ca în etapele din urmă să practice un alt tip. Pe măsură ce înaintează în practica lui, meditația sa devine așa de puternică și de-o asemenea natură, încât de-ar fi fost încercată de către un începător, acesta ar fi renunțat la ea pentru totdeauna sau, continuând-o totuși, ar fi înnebunit. Însă, după ce va fi completat cu succes etapele preliminare, gnosticul este capabil să-și asume nivele de meditație mai înalte, iar la vremea când le va practica, multe din cele ce-i erau obligatorii la început îi vor fi interzise.

Ca rezultat al practicării la modul aplicat și cu grijă a meditației o flacără de iubire începe să radieze în inima călătorului spiritual și asta pentru că există un instinct înnăscut al omului să iubească Frumusețea Absolută și Perfecțiunea. Dar, se știe că iubirea pentru lucrurile materiale umbrește această iubire inerentă și nu-i permite acesteia să crească și să devină vizibilă.

Meditația subțiază acest văl până ce este rărit/ ridicat cu totul. Atunci, acea iubire înnăscută apare în deplina ei splendoare și conduce conștiința omului către Allah. Adesea, de-o manieră figurată, poetul mistic numește "vin" această iubire.

Atunci când gnosticul continuă să practice meditația și-o face pentru destul de multă vreme, luminile divine încep să-i fie vizibile. La început aceste lumini sunt ca niște străfulgerări ce dispar într-o clipă; în mod gradat, luminile divine ajung a fi mai puternice și să apară asemeni unor steluțe, iar crescând în putere, ele apar mai întâi ca fiind asemeni Lunei și mai apoi asemeni Soarelui. Deasemeni, câteodată, ele apar asemeni flăcării unei lămpi. În terminologia gnostică luminile acestea sunt cunoscute sub numele de somn gnostic și aparțin lumii barzakh.

Cînd călătorul spiritual va fi depășit această etapă, iar meditația sa devine și mai puternică, el vede ca și cum cerul și pământul ar fi iluminate de la Răsărit la Apus. Această lumină este numită lumina-sinelui și este văzută abia după ce gnosticul a ieșit din lumea barzakh; când, ieșind din lumea învăluirii, încep să se întâmple primele manifestări ale sinelui, călătorul spiritual se vede pe sine într-o formă materială. Adesea el simte ca și cum ar sta în picioare lângă sine însuși. Această simțire este începutul etapei dezgolirii-de-sine.

Allamah Mirza Ali Qazi obișnuia să relateze cum că într-o zi, pe când ieșea din camera lui către verandă, s-a văzut deodată stând în picioare lângă sine însuși, iar când a privit mai cu atenție la propria apariție a văzut cum aceasta nu avea pic de piele ori carne pe față. Atunci el s-a întors în cameră și s-a privit în oglindă, realizând că fața lui lipsea ca și cum n-ar fi existat niciodată.

Uneori se întâmplă ca gnosticul să simtă ca și cum n-ar exista deloc. Încearcă să se găsească pe sine însuși, dar nu reușește. Acestea sunt constatări a ceea ce se petrece în etapele timpurii ale deprivării-de-sine, dar trebuie știut că ele nu sunt libere de limitările temporale și spațiale. În etapa următoare, cu ajutorul lui Allah, călătorul spiritual poate să se ridice și deasupra acestor limitări, văzând realitatea completă a sinelui său.

Se relatează în această privință că Mirza Jawad Malaki Tabrizi a petrecut 14 ani întregi în compania lui Akhund Mulla Husayn Quli Hamdani și că a luat de la acesta învățături în ale gnozei. El povestește:
“În una din zile învățătorul meu mi-a vorbit despre unul din învățăceii săi și că, din acea clipă înainte, pregătirea aceluia era responsabilitatea mea. (Știam că) învățăcelul acela era foarte grijuliu și harnic și că timp de șase ani se ocupase cu meditația și mortificarea de sine. (Constatasem că) în cele din urmă el ajunsese la stadiul cunoașterii de sine și de-a se fi dezbrăcat de eul negativ (pasiune și placere carnală). (Totuși) am considerat adecvat că însuși învățătorul ar trebui să-i spună asta, ce rezultat obținuse, ucenicului său. Drept aceea l-am luat cu mine la casa învățătorului, căruia i-am și spus ce doream. Învățătorul a spus atunci: <<Asta nu-i greu.>> și în același timp și-a fluturat mâna și a zis: << (Da), aceasta este dezgolire.>> (Deoarece) ucenicul acela obișnuia să spună (despre experiența sa): <<M-am văzut pe mine însumi lipsit de propriul meu corp și în același timp am simțit ca și cum o altă persoană semănându-mi stătea alături de mine.>>”

Poate fi menționat aici faptul că a vedea lucruri ce există în lumea barzakh este, în comparație cu altele, de mică importanță. Este de mai mare semnificație pentru unul în a-și vedea propriul eu inferior—nafs—în starea de absolută golire, deoarece în acest caz sinele apare ca fiind o realitate pură, liberă de limitările spațio-temporale. Perspectiva din stadiile mai timpurii, de început, a fost comparativ preliminară și parțială (în raport cu dezgolirea-de-sine), iar perspectiva dată de realitatea pură este, ca să zic așa, o percepție a întregului.

Agha Sayyid Ahmad Karbalai, un alt bine-cunoscut și proeminent elev al învățătorului Akhund spune: ”Într-o zi dormeam pe undeva pe-acolo când deodată cineva m-a trezit și mi-a spus: <<Scoală-te odată, de vrei să vezi lumina eternă.>> Atunci am deschis ochii și am văzut o prealuminoasă atotcuprinzătoare lumină strălucind peste tot, în toate direcțiile.”

Acesta este stadiul iluminării sinelui și se manifestă sub forma unei lumini infinite.

Când un călător spiritual norocos a trecut de acestă etapă, ajunge să depășească pe următoarele cu o viteză ce este proporțională cu atenția pe care-o dă acțiunii de-a medita. El vede Atributele lui Allah ori devine conștient de Numele lui Allah ca fiind de calitate absolută. Cu această ocazie el simte deodată că toate lucrurile existente sunt o cunoaștere unitară și că nu există altceva decât o singură putere.

Acesta este stadiul viziunii Atributelor divine. În schimb, stadiul viziunii Numelor divine este cu mult mai înalt. La acest stadiu devotul vede că în toate lumile ce sunt nu există decât un singular Cunoscător, o unică Ființă Trăitoare și Omnipotentă.

Acest stadiu este pe de parte cu mult mai înalt decât cel al conștiinței Atributelor divine, o stare de conștiință care apare în inimă, pentru că de-aici începând călătorul spiritual nu găsește nici o ființă ca știind, ca având putere și ca trăind cu excepția lui Allah. Acest grad de realizare spirituală este obținut de obicei în timpul recitării Coranului, atunci când cititorul simte că există altcineva care-i ascultă recitarea.

Aici poate fi amintit faptul că recitarea Coranului este foarte efectivă în menținerea, în protejarea acestui stadiu. Devotul trebuie să ofere rugăciuni-de-noapte și trebuie să recite acele surah în care aplecările (mătăniile la pământ) sunt obligatorii, cum de exemplu în recitarea de Surah Sajdah, Surah Hamim Sajdah, Surah Najm și Surah al-Alaq, și pentru că este foarte plăcut să te închini cu tot corpul când se recită o surah. De asemenea, experiența a dovedit că în acest scop (al menținerii stării recitator-ascultat-de-altcineva) este foarte bine să se recite Surah Sad în rugăciunile din nopțile de joi (wutairah). Caracteristica acestei surah,(de-a beneficia în nopțile de joi), este indicată prin relatarea privind meritele acestei surah.

Când devotul a completat toate aceste etape și viziuni, el este învăluit de oriunde de impulsurile divine și în fiecare clipă el se-apropie și mi mult de stadiul adevăratei anihilări de sine și asta până când el este într-atât de cuprins de către impulsul divin, încât este la modul total absorbit în frumusețea și perfecțiunea Adevăratului Iubit. De-acum înainte el nu mai dă atenție (sau importanță) către sine însuși și nici către nimeni altcineva. El îl privește în Allah oriunde. “Exista Allah și nimic nu era cu El.”
În această condiție devotul este scufundat în marea fără de măsură a viziunii divine.

Trebuie amintit că asta nu însemnă că totul din lumea materială îți pierde existența. Pur și simplu ceea ce devotul vede este unitate-în-pluralitate și, făcând abstracție de asta, totul continuă să existe ca mai înainte. Relativ la asta, un gnostic a zis: ”Pentru aproape 30 de ani am trăit printre oameni. Ei trăiau cu impresia că luam parte la activitățile lor, dar în fapt, de-a lungul toatei aceste vremi, nu i-am văzut; și nu am cunoscut pe nimeni cu excepția lui Allah.”

Ceea ce se întâmplă relativ la starea aceasta este de-o mare importanță. La început poate surveni doar pentru o clipă, dar, de manieră gradată, durata sa se mărește; apoi poate dura cam 10 minute, apoi o oră ca, ulterior, o perioadă chiar mai îndelungată.(Însă) prin grația lui Allah această stare poate deveni permanentă.
Între spusele gnosticilor, această stare a fost numită drept “locuirea în Allah” sau “viață nesfârșită în Allah”. Nu poate cineva să atingă acest stadiu de perfecțiune până ce nu trece dincolo de sine însuși, iar, atingând acest stadiu, devotul nu vede altceva decât pe Allah.

Se spune că a fost odată un sufi “răpit în stare”, care a fost învăluit de impulsul divin. Numele său era Baba Farajullah. Oamenii i-au cerut să spună ceva despre lumea aceasta. Atunci el a zis: ”Ce aș putea spune eu despre ea? N-am mai văzut-o de când m-am născut!”
La început, când viziunea este încă slabă, poartă numele de stare, iar când anume se petrece se află dincolo de controlul devotului. Când însă, drept rezultat al meditației continui și a grației de la Allah,această stare devine o trăsătură permanentă, atunci este numită stațiune.Acum starea de viziune ajunge a fi controlată de către călătorul spiritual, de către devot.

Evident că un călător spiritual de natură puternică este acel care, împreună cu viziunea din aceste etape, menține și un ochi atent către lumea pluralității, este acel care menține simultan în bună stare relațiile sale cu lumea unității și cu lumea pluralității. Acest fel de-a fi este o poziționare (spirituală) foarte înaltă și nu poate fi obținut cu ușurință. Poate această poziție spirituală este rezervată doar Profeților și doar unora puțini Aleși, care sunt favoriții lui Allah și care pot mărturisi: ”Starea legăturii mele cu Allah este de-o asemenea natură încât nici îngerul cel mai drag lui Allah n-o poate atinge.” , dar și care în același timp declară: “Sunt o ființă umană asemeni ție.”

Cineva ar putea să spună că numai Profeții și Imamii pot atinge aceste înalte poziții spirituale. În acest caz, cum este posibil ca și ceilalți să le atingă? Răspunsul nostru este acela că, sigur, Darul Profeției și Imamatul sunt fără îndoială numiri speciale pe care alții ( oameni de rând) nu le pot atinge. Dar stația “absolutei Unități” și dispariția în Allah, care se numește wilayat, nu este rezervată în mod exclusiv pentru Profeți și Imami, care s-au numit deasupra partizanilor lor, încercând să-i atragă spre această stațiune a perfecțiunii.
Sfântul Profet i-a cerut nației sale musulmane (Ummah) să-i urmeze pașii. Această cerere arată că este posibil pentru alții să avanseze către această poziție spirituală, ori altfel o asemenea afirmație n-ar avea nici o noimă.

Coranul spune:
”Cu siguranță s-a dat pildă frumoasă prin Trimisul lui Allah pentru acel care privește către Allah și către Ziua Judecății și care mult își amintește de Allah.” ( Coran, 33:21)

Există în cărțile Sunnite o relatare cum că Profetul a spus cândva: “N-ați fi atât de vorbăreți și de neliniștită inimă dacă ați fi văzut ce văd eu și de-ați fi auzit ce eu aud.”

Această relatare arată că adevărata cauză a neatingerii perfecțiunii umane se află în gândurile diabolice și actele vicioase. La fel, conform unei relatări provenite din sursă shiită, Sfântul Profet a spus: “De n-ar hălădui diavolii prin inimile oamenilor, ar fi văzut ființele omenești întreaga împărăție a cerurilor și pământului.”

Una din caracteristicile acestei înalte poziții umane este aceea că-l face în stare pe cel ce-o deține să înțeleagă, în acord cu propria
capacitate, regatul divin. Devotul obține puterea de a cunoaște trecutul și viitorul universului și poate stăpâni și controla totul, oriunde.

2. Biografia lui Baba Faraj, cel răpit în stare, poate fi găsită în cartea lui Tarikh Hashari, carte ce vorbește de oameni învățați, de sufi și de gnostici din Tabriz. Există aici un cuplet referitor la vorbele lui Baba Faraj, de noi citate.În aceeași carte există spuse versificate de-ale lui Hafiz și de ale renumitului poet mistic arab Ibn Fariz.
3. O tradiție a unui Imam.
4. În Coran, Allah îi cere Sfântului Profet ca să le spună păgânilor: ”Sunt o ființă umană asemeni vouă, dar mai mult este că am primit revelația.”

Faimosul gnostic Shaykh Abdul Karim al-Jili scrie în cartea sa “Omul Perfect” că, odată, a fost într-atât de copleșit de condițiile acestei poziții încât simțea ca și cum fusese unit cu toate lucrurile existente și că putea să vadă absolut totul. Însă această stare nu a durat mai mult de-o clipă.

Evident că starea nu durează prea mult datorită preocupării devoților față de cerințele fizice.

Un foarte cunoscut sufi spune că omul scapă de urmele materiale ale evoluției sale abia la 500 de ani după moartea sa fizică. Ori această perioadă este echivalentă cu jumătate de zi între zilele divine. Allah a spus: ”E sigur că o zi cu Stăpânul vostru este egală cu o mie de ani ai numărătorii voastre.” (Coran, 22:47)

Este evident că binecuvântările lumești, binefacerile și favorurile divine ce decurg sunt nenumărate, nelimitate. Cuvintele care le exprimă au fost fixate pe baza necesităților umane și sunt necesare noi cuvinte odată cu expansiunea cerințelor umane. Iată de ce nu este posibil să se exprime toate adevărurile divine și toate darurile prin intermediul cuvintelor. Ceea ce a fost spus până acum (pentru a le numi ori pentru a vorbi despre ele) este doar simbolic și metaforic. Este imposibil să se exprime în cuvinte înaltele adevăruri. S-a spus: ”Vă aflați în cea mai întunecată lume.”, deoarece, conform cu tradiția aceasta (cea aici expusă) omul trăiește pe pământ în cea mai întunecată dintre lumile create de către Allah.

Omul construiește și rostește cuvinte conform cerințelor zilnice, pe baza a ceea ce vede și simte în această lume materială. El nu are nici o cunoaștere despre legăturile, despre binecuvântările și despre spiritele celorlalte lumi și, ca urmare, nu poate face cuvinte pentru acestea. Iată de ce în nici o limbă pământească nu există cuvinte adecvate care să poată exprima adevărurile mai înalte și acele concepte. Atunci, când cunoașterea noastră este limitată și modul nostru de-a gândi este eronat, cum poate fi rezolvată această problemă?

Există două grupuri de oameni care au vorbit despre adevărurile mai înalte.
Primul este acela al Profeților. Ei au contact direct cu lumile non-materiale, dar, la acest fapt adaugă:”Nouă, Profeților, ni s-a poruncit să vorbim oamenilor în concordanță cu capacitatea lor de înțelegere.” Asta înseamnă că ei sunt siliți să exprime adevărurile de-o manieră inteligibilă oamenilor obișnuiți și li se interzice să descrie natura și strălucirea luminilor spirituale. Până acum ei nu i-au vorbit omului de rând despre adevărurile de neînțeles. Ei au folosit cuvintele ca paradis, hurii și palate pentru adevărul despre care s-a spus: "Nici un ochi n-a văzut, nici o ureche n-a auzit și nici unul n-a gândit despre asta." Tot ei au admis faptul că adevărurile celorlalte lumi sunt indescriptibile.

Al doilea grup este al acelora care înaintează de-a lungul cărării prescrise de către Profeți și percep adevărurile conform capacității de înțelegere ce au. Aceștia folosesc, când vor să exprime experiența lor, un stil figurat.

Sinceritatea în devoțiune
Trebuie amintit că, fără a fi sincer pe calea lui Allah, nu este posibil să se atingă etapele și stațiile spirituale. Adevărul nu-i poate fi lămurit unui călător spiritual până ce nu este pe deplin sincer și orientat, cu mintea unificată, în acțiunile sale devoționale.

Există două etape ale sincerității. Prima este aceea de-a realiza toate regulile religioase doar de dragul lui Allah. A doua este este de-a-și dărui întreaga ființă doar lui Allah. Prima etapă este indicată de următorul verset:
”Nu li s-a poruncit nimic altceva decât să-L venereze pe Allah, păstrând astfel religia curată pentru El.” (Coran, 98:5)

A doua etapă este indicată de următorul verset:
“În afară de robii cu mintea unificată ai lui Allah.” (Coran, 37:128)

Există de asemenea o binecunoscută tradiție profetică privind efectul asupra celui care s-a ținut pur pentru Allah timp de 40 de zile: fântâni de înțelepciune curg de la inima sa către limba sa.

Această tradiție face de asemenea aluzie la a doua etapă privind sinceritatea. În diferite locuri, Coranul a descris o anumită acțiune ca fiind salih, adică virtuoasă și pură. De exemplu se spune: ”Oricine a făcut o acțiune virtuoasă și pioasă (salih)...”. În alte locuri se caracterizează uniii oameni ca fiind salih; de exemplu într-un loc se spune: “Într-adevăr el a fost unul dintre cei credincioși (salih).” În mod similar, uneori s-a descris o acțiune ca fiind sinceră, alteori un om, ca fiind sincer. Este evident că sinceritatea unui om depinde de acțiunile sale (sincere) și nu poate fi sincer (și considerat astfel) până ce nu este sincer în toate faptele sale, adică în tot ce face și spune. Allah spune:
“Spre El se înalță cuvântul cel bun, iar ce-l înalță este fapta bună.” (Coran, 35:10)

Conform unui text din Coran, un important atribut ce obține cel virtuos și pur este acela de-a fi imun la dominația lui Satan. Coranul îl citează pe Satan ca spunând: ”Stăpâne, mă jur pe a Ta onoare, pe pământ voi împodobi pentru ei calea greșelilor și pe toți am să-i înșel, însă nu și pe acei dintre ei care-ți sunt robi cu totul credincioși.”

Aici este clar că au fost excluși de la înșelare slujitorii sincer credincioși, dar asta nu pentru că Satan ar fi fost obligat de către Allah să facă astfel. Ei au fost excluși (de la greșeli), deoarece, posedând “unitatea”, Satan nu mai poate deloc să câștige controlul asupra lor.

Odată ce oamenii aceștia s-au purificat în Allah, ei îl văd pe Allah oriunde și-aruncă privirea. Oricare formă și-ar asuma Satan, ei văd doar manifestarea gloriei lui Allah în aceasta. Iată de ce Satan admite încă de la început de-a fi neajutorat când este împotriva acestora. Însă, în caz contrar, este munca lui să seducă pe copii lui Adam și să-i ducă într-aiureli; în această privință, Satan nu are milă cu nimeni.

Al doilea punct important este acela că devoții cei sinceri ai lui Allah vor fi în Ziua Judecății excluși de la numărătoare. În această privință Coranul spune:
”Și se va suna o mare trompetă, iar cei ce sunt în ceruri și pe pământ vor cădea cu spaimă în nesimțire, afară de cei ce aflați în voia lui Allah.” (Coran, 39:68)

Acest verset arată în mod hotărât că un grup nespecificat de oameni va fi salvat de la ororile din Ziua Judecății. Cînd unim acest vers cu altul care spune:
”Ei toți fi-vor dăruiți pentru cele făcute, mai puțin robii cei sinceri ai lui Allah”(Coran, 37:39 – 40)
devine limpede de care grup anume este vorba. Oamenii devotați lui Allah cu sinceritate n-au nevoie de-a fi aduși în sus spre recunoaștere a ceea ce sunt, deoarece ei și-au asigurat deja viața eternă, ca rezultat al meditațiilor, al anihilării-de-sine și al neîncetatelor acte de devoțiune. (Prin ce au fost și făptuit) ei au depășit identificarea și judecarea firii lor, iar fiind uciși pe calea lui Allah, ei toate le au cu Stăpânul lor.
“Nu vă gândiți la cei uciși pe calea lui Allah ca fiind morți. Nu, nu, ei sunt trăitori și cu Stăpânul lor toate le au.”(Coran, 3:169)

Mai mult de atât, numai acela care nu este prezent (în Allah) este răsplătit-pedepsit după fapte. Dar acești oameni (supușii de sinceră credință) sunt deja prezenți, chiar încă dinaintea începutului Zilei resurecției, deoarece Allah spune că ei au înțelegere cu Stăpânul lor.

Al treilea punct este acela că în Ziua Judecății, în general, oamenii vor fi răsplătiți, recompensați pentru faptele lor. Dar acești oameni sinceri în orientarea lor către Allah vor fi favorizați prin gratificații dincolo de necesitățile lor. Allah spune: ”Nu veți fi răsplătiți decât după cele pe care le-ați făptuit, deosebindu-se robii cei sinceri Mie credincioși.”(Coran, 39:40)

Dacă se afirmă că versul acesta înseamnă că doar cei păcătoși vor fi pedepsiți pentru cele rele ale lor, dar că răsplata dată celor virtuoși va fi pur și simplu o favoare revărsată asupra acestora de către Allah, atunci vom spune că versetul acesta are o validitate generală și că nu se referă doar la păcătoși. Că, mai mult, nu există nici o contradicție între favoarea lui Allah și felul Său de-a recompensa, deoarece favoarea lui Allah înseamnă că El, uneori, răsplătește în mare măsură pentru fapte de mică măsură; că, în pofida existenței unei asemenea favori, răsplata rămâne încă pentru actele realizate. Dar ceea ce mai profund acest verset spune este un lucru cu totul diferit; spune că tot ce Allah va revărsa asupra robilor săi sincer credincioși va fi o pură favoare și deloc o răsplată pentru niște fapte.

Un alt verset spune: ”Acolo ei au toate ce le doresc și cu mult mai mult de la Noi.”(Coran, 50:35) Acest vers are sensul că locuitorii Paradisului vor avea tot ceea ce-și poate dori cineva. Și nu numai asta, căci Allah va revărsa asupra lor ceea ce nu pot măcar să imagineze ori să încerce a gândi. Acest punct merită a fi luat în seamă.

Ultima oara cand ai insirat un text ai recunoscut ca nici tu nu l-ai citit. Sa iti spun parerea mea despre ce-i mai sus .
Texte pentru retarzi , texte pentru oamenii care au o problema pshihica  care necesita un tratament subtil si adecvat . Nu poti sa traiesti in anul 2012 dupa astfel de scrieri . Pana si cei de la Miscarea de integrare spirituala in absolut au evoluat si au eliminta o mare parte din scrierile astea SF. Nu vreau sa va critic foarte mult pasiunea ci v-o critic de tot . Reveniti cu picioarele pe pamant si lucrati pentru spirit cum o fac cele cateva miliarde de oameni .Munca , o viata sociala , mai putina barfa si mai multa veselie . Este atat de greu ???Iar de viata vesnica nici nu vrea sa incep sa vorbesc ca imi iau 500 de puncte de penalizare si interdictie de a iesi din casa de la admini ...

Al patrulea punct este că grupul acesta de Aleși deține o așa de înaltă poziție încât membrii ei pot să-l glorifice pe Allah la modul cel mai adecvat.
Allah spune: “Slăvit fie Allah, ce este deasupra a ceea ce spiritele Îi pot pune pe seamă; Slăvit fie Allah, ce este așa cum cei sinceri în credință spun.”(Coran, 37:159-160)

Aceasta este cea mai înaltă poziție pe care o poate ocupa un om.
Detaliile menționate mai sus arată în ce fel sunt binecuvântările acestei ultime etape a cunoașterii. Însă trebuie păstrat în minte că binecuvântările acestea pot fi obținute când devoțiunea neîncetată a călătorului spiritual atinge stadiul pierderii-de-sine, astfel încât să se poată spune că el a fost ucis pe calea lui Allah și că poate fi ales pentru răsplata rezervată martirilor. Exact cum pe câmpul de luptă sabia taie legătura între corpul și sufletul martirului, la fel, călătorul spiritual face să înceteze legătura dintre corpul și sufletul său, luptând împotriva eului său senzual. Spre realizarea acestui scop, în loc să folosească forța sa fizică, el capătă ajutorul puterii sale spirituale.

La începutul pelerinajului său spiritual devotul trebuie să ducă o viață ascetică și trebuie să contemple de-o manieră constantă asupra lipsei de valoare găsite în superficialitățile mereu schimbătoare ale lumii; iar ca urmare, că e necesar să rupă relația sa cu lumea pluralității. Atunci când va înceta să mai fie interesat în cele lumești, (rezultatul) va fi că nici un câștig îl va mai încânta vreodată și nici o pierdere nu-l va întrista vreodată.

Indiferență la fericire și nefericire nu înseamnă că pelegrinul spiritual nu se simte fericit nici măcar pentru gratificațiile ce vin de la Allah și că nu simte durere sufletească pentru ceva ce-ar putea să-L întristeze; (el simte), deoarece fericirea datorată favorurilor venite de la Allah nu este rezultatul trivialităților lumești precum bogăția, rangul, onoarea, faima etc. El iubește darurile lui Allah deoarece descoperă prin acestea că este copleșit de mila Lui.

Trecând însă acest prag, devotul simte că totuși se mai iubește pe sine cu ardoare. Pentru că oricare efort spiritual și exercițiu face, acestea sunt ca rezultat (și semn) al iubirii-de-sine.

Omul, prin natura sa, este egotic (orientat către eul său lumesc). El este oricând gata să sacrifice orice pentru propriul său eu. El ar putea fi în stare să distrugă orice în numele propriei sale supraviețuiri. Este dificil pentru el să arunce cât colo instinctul său natural și să-și depășească egoismul. Iar atâta vreme cât nu renunță, nu se poate aștepta ca lumina divină să se manifeste în inima sa. Cu alte cuvinte, până ce călătorul spiritual nu-și anihilează sinele individual, el nu poate stabili legătura sa cu Allah. Drept aceea este necesar pentru el ca mai întâi să-și fragilizeze și în cele din urmă să-și distrugă spiritul egotic astfel încât orice poate să facă este făcut de dragul lui Allah, iar iubirea de sine poate să se transforme în iubire pentru El.

Întru realizarea acestui scop este necesar efortul neâncetat.Trecând de această etapă, atașamentul devotului nu doar față de propriul trup, ci și față de orice lucru material, încetează să existe; și chiar atașamentul său față de propriul suflet este anulat. Astfel că, de aici înainte, orice făptuiește, el făptuiește numai și numai pentru Allah. Dacă, de exemplu, mănâncă pentru a-și potoli foamea ori își dă sieși doar pentru simplele necesități ale vieții, făptuiește astfel doar pentru că al său Preadrag Etern îl dorește în viață. Acum, toate dorințele sale sunt dependente de Voința lui Allah. Iată de ce devotul nu caută obținerea nici unei puteri miraculoase pentru sine însuși.

El este încredințat că nu are nici un drept să facă exerciții cu scopul de-a ști cele din trecut și să prezică evenimente viitoare, ori să practice citirea gândurilor, ori să parcurgă distanțe lungi în cel mai scurt timp, ori să facă schimbări în mecanismul universal, ori să-și amplifice facultățile libidinoase, și asta pentru că asemenea acțiuni, de sunt făcute, nu sunt spre a-l mulțumi pe Allah și nu pot fi motivate de-o devoțiune sinceră pentru El. Acțiunile aici zise semnifică doar adorare-de-sine și sunt îndeplinite spre satisfacerea dorințelor provenite din simțuri—asta chiar dacă persoana ce le face nu admite că ar fi astfel și chiar dacă, aparent, este sinceră în devoțiunea față de Allah. Iar, conform versetului următor, o astfel de persoană se închină la propria sa dorință: ”L-ai văzut pe acel ce-și face din propria dorință dumnezeu?”(Coran, 45:23)

Prin urmare, pentru a obține deplinul control asupra naturii sale vanitoase, călătorul spiritual trebuie să treacă cu grijă prin toate aceste etape și să facă totul cât poate de bine. Vom discuta mai încolo despre acest subiect.

Când devotul ajunge la acest ultim stadiu, el începe să piardă încet-încet interesul față de sine însuși, ca, în cele din urmă, să uite cu totul de sine. Acum el nu mai vede nimic altceva decât veșnica atotcuprinzătoare frumusețe a Adevăratului Iubit.

Trebuie purtat în minte că este esențial pentru călătorul spiritual să câștige deplina victorie asupra sălbaticelor hoarde de dorințe licențioase, asupra iubirii de avere, de faimă și de putere, de mândrie și vanitate. Nu este posibil să se atingă perfecțiune dacă este lăsată o cât de mică urmă de iubire-de-sine; asta este cauza pentru care chiar și un om de distincție spirituală, chiar și după ce a practicat ani îndelungați exerciții spirituale și acte neîncetate de devoțiune, n-a putut atinge perfecțiunea de cunoaștere și a fost învins în bătălia dusă împotriva propriului eu fenomenal. Rațiunea acestei înfrângeri a fost că inima nu fusese purificată în întregime, că dorinți mărunte încă zăceau pitite în vreun ungher al inimii sale, chiar dacă era sub impresia că și-a dezrădăcinat atributele demonice. Rezultatul a fost că la vremea verificării, dorințele împinse în adânc și-au ridicat capul și-au prosperat iarăși, continuarea fiind că sărmanul devot a fost iarăși ajuns de timpurile răului.

Succesul asupra sinelui inferior depinde de mila lui Allah și nu poate fi obținut fără ajutorul Său.
Se spune că într-o zi Bahrul Ulum era foarte vesel. Fiind întrebat despre motivul bucuriei sale, a răspuns: ”După 25 de ani de împlinire neîncetată a actelor de devoțiune, am descoperit acum că făptuirile mele au devenit libere de ostentație.” Lecția ce se află în această istorie este demnă de-a fi bine rememorată.

Este de amintit că un călător spiritual trebuie să respecte poruncile islamice încă de la începutul intrării pe calea gnozei și să continuie astfel până la sfârșit. Nu este îngăduită nici cea mai mică abatere de la lege. Dacă descoperi că în pofida declarației de-a fi un gnostic, unul nu urmează regulile legii islamice și nu este pios și virtuos de manieră strictă, atunci el poate fi văzut ca un ipocrit și un impostor. Dar dacă unul face cumva vreo greșală și are o rațiune validă spre justificarea actului său greșit, atunci problema se pune în mod diferit.

Este o minciună și o calomnie neîntrecută în a susține că legea islamică poate fi desconsiderată de către un wali (sfânt Islamic). Sfântul Profet a deținut cea mai înaltă poziție printre toate ființele (și cu toate acestea) el tot a respectat poruncile Islamului până în ultima clipă a vieții. Ca urmare este cu totul greșit a spune că un wali nu este obligat să se conformeze legii. Sigur, este posibil să se spună că un om obișnuit venerează pe Allah pentru a-și consuma potențialitățile, dar un wali se închină lui Allah pentru că înalta sa poziție spirituală îi cere astfel.

Se povestește că Aisha i-ar fi spus Sfântului Profet: “Odată ce Allah a spus despre tine: <<Fie ca Allah să-ți ierte ție păcatele, cele din trecut și cele din viitor>> de ce te chinui într-atât să împlinești actele religioase?! Atunci Sfântul Profet a răspuns: <<Oare nu ar trebui să fiu un supus recunoscător lui Allah?!>>”

Aceasta arată că anume indivizi se închină lui Allah nu pentru consumarea eului individual, ci pentru a arăta mulțumire către Allah.
Stările pe care le experimentează un călător spiritual și luminile pe care le deține trebuie să fie ca un preludiu (semnificativ) în obținerea anumitor trăsături și calități. Altfel o simplă schimbare (întâmplătoare și nepersistentă) în condiția sa nu este suficientă. Călătorul spiritual trebuie să scape interior de toate resturile lumii inferioare prin intermediul meditației și al neîntreruptei devoțiuni. Nu este posibil să se obțină poziția celor virtuoși fără să se obțină calitățile acestora. Și cea mai mică alunecare în realizarea meditației și-a actelor de devoțiune îi poate cauza călătorului spiritual o groaznică pierdere. Următorul verset aruncă o lumină asupra acestui punct: ”Muhammad nu este decât un trimis și alți trimiși au murit înaintea lui. Va fi astfel că, atunci când va muri ori va fi tăiat de sabie, voi vă veți întoarce fața (de la credință)?”

Prin urmare călătorul spiritual trebuie să-și curețe inima sa și să se purifice interior și exterior, astfel ca să fie binecuvântat cu compania sufletelor pure. Allah spune:
”Păziți-vă de păcatele dinlăuntru cât și de cele de-afară.”(Coran, 6:120)

Acționând conform acestui verset, călătorul spiritual trebuie să treacă prin toate acele etape care-l fac în stare s-ajungă la stadiul de sinceră devoțiune. Aceste etape au fost enumerate fără detalii în versetul următor:
” Cei ce sunt cu credință, și care și-au lăsat casele lor, și care se străduie cu averile și viețile lor pe calea lui Allah, sunt de mare preț în ochii lui Allah. Aceștia sunt acei ce vor triumfa. Stăpânul lor le dă bune semne de-a Sa Milă și Îngăduință, arătându-le Grădinile cu bucurii veșnice, unde fi-vor locui pentru totdeauna. Adevăr este că în Allah se află răsplata nesfârșită.” (Coran, 9: 20-22)

Conform acestui verset există patru lumi care precedă lumea sincerei devoțiuni:
1. Lumea Islamului
2. Lumea credinței/promisiunii
3. Lumea plecării
4. Lumea Luptei în felul lui Allah

În acord cu tradiția profetică în care a fost spus: ”Ne-am întors de la micul război sfânt la marele război sfânt”, lupta călătorului spiritual este un război sfânt major—jihad—și așa cum Islamul său trebuie să fie unul major, tot astfel credința sa trebuie să fie una majoră. Iar trecând de etapele Islamului și Credinței, călătorul spiritual trebuie să-și ia curajul de-a fi în stare să plece în compania trimisului interior cu asistența, cu ajutorul, trimisului exterior sau a succesorului acestuia. Astfel, călătorul spiritual trebuie să-și asume mortificarea-de-sine spre a obține statutul celui ucis de sabie pe calea lui Allah.

Ceea ce călătorul spiritual are de păstrat în minte mereu, de la începutul călătoriei sale spirituale și până la etapa anihilării-de-sine, este faptul că are de-a face cu multe obstacole create fie de către om, fie de către Diavol; că are de trecut prin lumea Islamului major și a marei Credințe înainte de-a ajunge a făptui auto-anihilarea și de-a câștiga statutul de martir și asta deoarece, gradat, în călătoria spirituală, marele Islam, marea Credință, marea Plecare și marele Război sfânt sunt doar etape preliminare care precedă stadiul final.

Cele mai mari obstacole în parcurgerea acestor etape sunt cele numite marea Infidelitate și marea Ipocrizie. La acest nivel, diavolii cei mărunți nu-i pot face nici un rău călătorului spiritual, dar Satan, care este conducătorul suprem al acestora ziși, încă se străduie să împiedice progresul călătorului spiritual. Ca urmare, în timp ce trece prin aceste etape, călătorul nu trebuie să se creadă în afară de oricare pericol, fiindcă atâta vreme cât nu a trecut de marile lumi sus-menționate, Satan va continua să-i închidă călătorului calea.

Călătorul spiritual trebuie să-și mențină spiritul vigilent și să se păzească de Satan ca nu cumva să fie implicat în marea infidelitate și marea ipocrizie. (Așadar), după ce va fi trecut prin lumile marelui Islam și a marei Credințe, călătorul spiritual își ia sarcina de-a realiza marea Plecare, ca mai apoi, prin intermediul anulării-de-sine, să treacă prin marea auto-resurecție și prin valea celor care sunt devotați cu sinceritate lui Allah.

Fie ca Allah să ne dea tuturor nouă toată această victorie!

Traducere realizata de Poarta Cunoasterii

funkypair, on 08 octombrie 2012 - 10:42, said:

Acela a fost un text tradus de altcineva, iar eu am pus alaturi stirea in engleza pe care o citisem. Nu am stiut ca traducerea era asa de proasta si mi-am cerut scuze.

Intai cititi textul si apoi comentati-l. Ce este scris aici e o intelepciune mistica universala, prezenta in toate religiile si mult iubita de shiiti si sufiti, in special. Lasati prejudecatile si judecati in functie de informatia reala, prezentata de catre musulmani, nu dupa sabloane din presa. Nu e nimic anacronic in text, decat daca orice demers spiritual pentru dvs e egal inapoiere.

Demersul spiritual nu este egal inapoiere dar nici nu vreau sa ma gandesc la viata vesnica stiind din start realitatea din strada .Ma apuc eu sa meditez sa aplic din scrierile de mai sus si sa ma trezesc ca rup cu capu' vreun zgarie nori ?

No offence dar prefer sa cred in mine , in munca mea , in familie , intr-un stil de viata sanatos iar hrana pentru suflet mi-o cultiv dupa o reteta secreta .

funkypair, on 08 octombrie 2012 - 10:51, said:

E alegerea dvs si v-o respect. Fiecare are calea sa. Dar si dvs respectati-i pe cei care se hranesc sufleteste cu astfel de articole din mistica islamica.

Edited by poarta-cunoasterii, 08 October 2012 - 11:09.