Cum pronunțați cuvintele scrise cu -ii?

La toate trebuie să se audă 2 de i.
Bulibășeala pornește de la faptul că
- lumea scrie cu câți i vor mușchii ei și deasemenea
- pronunță sau încap le rezonează un număr variabil de i,
- după particularitățile legate de cultură, educație, zonă/grai dar și cele morfo-fiziologice.

1. oastea țării - 2
2. roșii gustoase - 2
3. amîndoi socrii - 2
4. luați-i pe toți - 2
5. să fii bun - 2
6. am niște carii - 2
7. două asociații - 2
8. zi-i să tacă - 2
9. fluvii lungi - 2
10. cîteva pălării - 2
11. că vin lupii - 2
12. ți-i dă tata - 2
13. toți miniștrii - 2
14. capre capii - 2
15. are trei fii - 2
16. vii și nevătămați - 2
17. nu dormii bine - 2
18. eu mă apropii - 2
19. fără studii - 2
20. înhamă caii - 2
21. steluțe aurii - 2
22. ziua nevesti-mii - 2
23. legende stranii - 2
24. și-i spun bancul - 2
25. alte cutii - 2
26. pești roșii - 2
27. niște copii - 2
28. să mai vii - 2
29. valoarea ideii - 2
30. deși-i cunosc - 2
31. negrii nori - 2
32. toți aliații - 2
33. tu te sperii - 2
34. dar tanti-i rea - 2
35. venii să-ți zic - 2
36. multe familii - 2
37. colega soră-tii - 2
38. mi-i repară el - 2
39. o zi-i destul - 2
40. tu știi adresa - 2

Toate se pronunta cu doi de i, asa cum se si scriu.
Eu am identificat doua cuvinte in care tendinta este de a pronunta un singur i  - atunci cand e vorba de o conversatie nepretentioasa: socrii si ministrii.
Si un alt caz particular este al cuvantului "aliatii", in care pronunt doi de i, insa pe al doilea - estompat.

 KarimaSY, on 25th July 2011, 05:32, said:

Mulțumesc, v-am trecut la catastif, inclusiv comentariile.

Sper să reușesc în curînd să termin prelucrarea datelor și să prezint rezultatele. Între timp am mai obținut un set de date prin același chestionar publicat aici.

Toate le "aud" si le pronunt cu doi de i . Nu exista exceptii,gen conversatie nepretentioasa.Cu scuzele de rigoare(gramatica "stiintifica" am uitat-o de mult...) cred ca-i vorba de pluralul accentuat al respectivelor substantive.

Probabil că mulți nu știu ce înseamnă doi de "i". Singurele cuvinte românești unde se pronunță doi de "i" sunt cele de tipul "copiii" (pronunțat co-pi-i), "fiii", "cusurgiii", "geamgiii", "bulangiii" etc, deci cuvinte care la plural au trei de "i". O cunoaștere a limbilor slave ar ușura înțelegerea fenomenului.

Așa cum a mai spus cineva, în română există două tipuri de "i": vocalic și semivocalic. Semivocala este sunetul pronunțat ca o vocală, dar care nu formează singur silaba, ci împreună cu o altă vocală.
Exemplu:
- pisici (plural, nearticulat) - "i"-ul final este semivocală și se notează cu "yer" în rusă, "j" în sârbă, "'" (apostrof) în slovacă etc; a fost notat cu "i" cu căciulă în româna veche. Așadar, aici avem "i" semivocalic, ce ar putea fi asociat cu conceptul de jumătate de "i". Comparați-l cu primul "i" din același cuvânt și veți vedea diferența. Sârbii ar scrie "pisièj".
- pisicii (genitiv) - cele două "i"-uri finale desemnează vocala "i", într-un singur exemplar, notată cu "i" în majoritatea limbilor. După părerea unora, acest unic "i" ar fi urmat de semivocala descrisă anterior, ceea ce ne-ar aduce la un "i" și jumătate. Sârbii ar scrie "pisièij".

Simplificarea impusă pe la începutul anilor 1900 mai mult a încurcat lucrurile. Fonologia noastră se aseamănă cu cea a limbilor slave din jur, și în toate acestea este făcută distincția scrisă între "i"-ul vocalic și cel semivocalic. Noi am fost mai cu moț și am adus un al doilea "i". Așadar, se desprind câteva reguli:
- cuvântul scris cu 3 de "i" finali se va pronunța cu 2 de "i" (+ un "i" semivocalic);
- cuvântul scris cu 2 de "i" finali se va pronunța cu 1 singur "i" (+ un "i" semivocalic);
- cuvântul scris cu 1 singur "i" final se va pronunța:
-- cu un "i" semivocalic în cazul substantivelor (la singular - "soi", "toi", precum și la plural - "pisici", "toți", "boi");
-- cu un "i" semivocalic în cazul verbelor conjugate, dar numai în unele situații ("tu poți", "eu fusei");
-- cu 1 singur "i" în cazul verbelor conjugate, dar numai în unele situații ("el lovi", "el citi") - aparent doar la perfectul simplu, pers. a III-a sg.;
-- cu 1 singur "i" în cazul infinitivelor de conjugarea a patra ("a împărți", "a lovi")
-- cu 1 singur "i" în cazuri speciale: nume străine (Bari), prescurtări ale unor nume proprii (Moni - de la Monica) etc.
... si probabil mai sunt cazuri neacoperite de algoritmul meu, dar sper că s-a prins ideea.

Așa că toată discuția este o cacealma, nu mai plecați urechea la tot ce zboară.

Edited by Rabbit, 18 August 2011 - 23:48.

 Rabbit, on 19th August 2011, 00:43, said:

Deci, cum ar veni, eu pronunț cu un i și jumătate.

Mulțumesc de explicații, foarte interesante!

 Rabbit, on 19th August 2011, 00:43, said:

Foarte frumos, dar eu nu pricep ceva. Unde vezi sau vad ceilalti inca un i, reprezentat de o semivocala, in exemplul dat de tine pisicii, daca cei doi i de acolo sunt cuprinsi intr-o vocala?
Dupa cum ai afirmat tu, cei doi i constituie vocala respectiva.
Rezum asa: pisici, unde i-ul este semivocala si pisicii, unde cei doi i reprezinta vocala.
Deci, unde e al treilea i? Pentru ca al treilea nu exista, nu exista nici varianta un i si jumatate. Primul i l-ar constitui semivocala, iar ceilalti doi vocala, dupa cum ai explicat tu. Iar, atunci, ar trebui sa fie varianta pisiciii.  
Parca vorbeai de limba romana, unde vocala e reprezentata de cei doi i, dupa cum sustii in exemplu, nu de o alta limba unde e reprezentata doar de unul.
Mai e varianta in care, aceia care sustin ideea unui i si jumatate, nu sunt de acord ca cei doi i de acolo constituie o vocala, ci unul e semivocala, iar celalalt vocala.
Poate e ora de vina, dar mie mi se pare ca le-ai cam amestecat.

Nu-ți înțeleg neclaritatea. Cei trei de "i" nu există în cazul substantivului "pisică", dar există pentru "copil", "chiulangiu", "cusurgiu" etc, așa cum am scris mai sus. Forma articulată a pluralului acestora este de tip "copiii", unde primele două sunt vocale, iar ultimul semivocală, reprezentat de o vocală puțin lungită. Deci 2 jumate. Regula în privința "i"-urilor substantivelor e că dacă avem în final unul singur, el este semivocală; dacă avem mai mulți, se adaugă câte o unitate întreagă pentru fiecare "i", cel nou fiind poziționat în pronunție înainte de semivocală.

Sincer, prefer să simplific lucrurile și consider că există un "i" semivocalic, un "i" întreg sau doi de "i" întregi (după caz), care se aud clar, în loc să-mi complic gândirea cu semivocale suplimentare. Cert e că dacă spui "pisicii" se aud cam tot atâția "i" ca în cuvinte străine terminate în "i", precum Bari, grafitti, Carla Bruni etc. Dacă ar fi să fim și mai riguroși, "i" semivocalic există doar după o altă vocală, altfel se cheamă că am palatalizat consoana anterioară. De exemplu scrierea rusă ține cont de asta, pe cea sârbă nu, pentru că folosește un singur simbol pentru acest "i" scurt.

Mai multe informații n-am găsit încă, dar voi căuta. Deocamdată, avem asta și asta.

PS: alte păreri asemănătoare.

Edited by Rabbit, 19 August 2011 - 03:56.

 Rabbit, on 19th August 2011, 06:43, said:

Există cel puțin trei. În afară de vocală (zid) și semivocală (pui), mai există palatalizarea (pomi). Din punct de vedere grafic mai există și i-ul nepronunțat (ciorbă), cel puțin conform majorității foneticienilor.

 Rabbit, on 19th August 2011, 06:43, said:

Pronunția cuvintelor copiii, fiii etc. diferă de la un vorbitor la altul (și de fapt toată discuția despre asta e: diferențele dintre pronunții). Unii le pronunță cu doi i vocalici, iar alții cu încă un i, semivocalic. În plus la mulți vorbitori apare încă un i semivocalic între cei doi i vocalici, mai slab sau mai puternic. Deci în total vorbitorii pronunță astfel de cuvinte cu un număr de 2–4 i-uri. Deci nu se pot face afirmații absolute de tipul „se pronunță” în astfel de cazuri.

„Singurele” este de asemenea o exagerare. Mai există cuvinte cu -ii- în interior: ființă, miilor, cuviincios, locțiitor, antiimperialist etc. sau chiar la început: Iisus (la o mică parte din vorbitori).

 Rabbit, on 19th August 2011, 06:43, said:

Nu e semivocală, e palatalizare. Semivocala i este cea din iepure sau doi.

În plus conform celor mai mulți foneticieni i-ul de la sfîrșitul lui pisici nu există deloc. Este doar o literă, spun ei, care arată cum trebuie citit c-ul, altfel pisici s-ar transcrie fonetic pisíè, fără nimic după è. (Eu nu sînt de acord cu analiza asta. După mine din punct de vedere fonetic è-ul românesc este întotdeauna palatalizat, ceea ce nu permite distincția între singularul și pluralul unor substantive ca vraci și arici.)

 Rabbit, on 19th August 2011, 06:43, said:

E mai complicat. Nu știm de fapt cum arată fonologia limbii române în privința i-urilor. Nu știm dacă toate formele de i sînt alofone sau foneme distincte. Există argumente în ambele direcții. Fonologii par să favorizeze ideea că există un singur fonem /i/, cu vreo trei alofone, ceea ce ar justifica folosirea unei singure litere pentru toate. Alternativa ar fi să avem litere distincte, dar în majoritatea cazurilor efortul de a face distincția în scris să fie inutil. Așa cum spuneți, distincția s-a făcut cîndva prin folosirea lui i cu căciulă (atît pentru semivocală cît și pentru palatalizare). S-a renunțat la litera suplimentară pentru că nu prea folosea la mare lucru.

 Rabbit, on 19th August 2011, 06:43, said:

Exact ăsta e scopul chestionarului: să vedem cîți vorbitori pronunță i-ul semivocalic și anume în ce situații.

 Rabbit, on 19th August 2011, 06:43, said:

Nu înțeleg de ce ar fi o „cacealma” și la ce anume să nu plece lumea urechea. E vorba cumva de ce am scris eu aici? Dacă da, atunci e ciudat să citați articolul de la Wikipedia despre fonologia limbii române și cel despre ortografia fonetică, pentru că ambele sînt scrise integral tot de mine.

După cum am zis, există diferențe între semivocală și palatalizare, dar, pentru simplificare, le-am aproximat pe ambele la jumătate de "i", ceea ce sunt în fond. Ce m-a deranjat și m-a făcut să cred că discuția este mai mult la mișto a fost faptul că în primul post din discuție nu apare nicio precizare legată de conceptele de semivocală sau palatalizare. A spune că "i" vocală + semivocală este totuna cu 2 de "i" mi se pare o aproximare mult mai grosolană decât cea făcută de mine (semivocală = palatalizarea consoanei). Probabil de aceea toți cei care au postat au asociat cu acele cuvinte numărul 1 sau 2 într-un mod complet aleator, în funcție de un fenomen asemănător cu placebo.

Semivocala "i" este evidentă atunci când este alăturată altor vocale, nu lui "i" însuși. Practic, introducerea unei semivocale "i" alături de vocala "i" nu reprezintă decât o lungire a unui "i" normal, deși realizată într-un mod diferit de englezescul "ee". Dacă unii vorbitori pot repera ușor această lungire (eu am dificultăți în acest sens), nu poate fi vorba nicidecum de un al doilea "i", ceea ce în accepțiunea mea reprezintă o succesiune de două vocale "i" (scrisă sub forma a 3 de "i").

Quote

Complet de acord. Probabil că acei foneticieni nu au studiat anumite limbi străine pentru a vedea clar diferențele dintre un è simplu și unul palatalizat. De exemplu, sârba are litera "è" pentru sunetul nepalatalizat și "æ" pentru cel palatalizat.

 Rabbit, on 20th August 2011, 21:45, said:

N-am observat.

 Rabbit, on 20th August 2011, 21:45, said:

Există cel puțin două motive solide pentru asta. Unul e că vorbitorii care nu au cunoștințe de fonetică nu fac în mod conștient distincție între vocală și semivocală. Pentru ei următoarele trei cuvinte se termină în același sunet: taxi, butoi, pești (e motivul pentru care nouă ne este natural să le scriem pe toate cu aceeași literă, fără să ni se pară deloc ciudat, spre deosebire de vorbitorii altor limbi). Pe mine nu mă interesează să-mi spună ce fel de i-uri sînt cele pe care le percep ei în cuvinte ca lupii sau știi, pentru că asta pot deduce eu singur; ce vreau e numai să-mi spună cîți.

Al doilea motiv este că în analizele fonologice curente ale limbii române cele trei feluri de i chiar sînt unul și același fonem. Realizarea lor ca vocală plină, semivocală sau palatalizare ține de contextul fonetic și de o serie de reguli morfologice care funcționează (aproape) automat. Deci ce mă interesează pe mine este numărul de foneme /i/ pe care le percep vorbitorii la finalul cuvintelor din chestionar. Din nou, realizarea fonetică concretă o pot deduce singur.

Aproximarea este deci grosolană cu intenție, pe de o parte pentru că chestionarul se adresează oricărui vorbitor de română care știe să citească (nu doar cunoscătorilor de finețuri fonetice), iar pe de alta detaliile fonetice îmi sînt inutile, pentru că vin de la sine.

 Rabbit, on 20th August 2011, 21:45, said:

O analiză parțială a răspunsurilor arată că nici unul din respondenți nu a răspuns total aleator. Doar o mică parte au dat răspunsuri parțial inconsecvente (chiar și atunci peste jumătate din răspunsuri sînt totuși folosibile), dar majoritatea au răspuns cu grijă. Exact ăsta a fost scopul întrebărilor de control. Fără ele chestionarul ar fi avut numai 17 întrebări.

 Rabbit, on 20th August 2011, 21:45, said:

Una din dificultățile chestionarului este că vorbitorii în marea lor majoritate nu știu și nici nu le vine să creadă că ceilalți vorbitori percep altfel lucrurile. Asta înseamnă că e greu să pui întrebările în așa fel încît să nu surprinzi pe nimeni.

Ca ilustrare, ceea ce numiți dumneavoastră „două vocale i scrise sub forma a trei i” pentru mine este un nonsens total, pentru că eu pronunț trei i (două vocale și o semivocală) acolo unde scriu trei. După cum vedeți, chiar simplele explicații între persoane care au idee de fonetică sînt minate de surprize care îngreunează comunicarea.

 Rabbit, on 20th August 2011, 21:45, said:

Eu nu m-aș grăbi să-i desconsider pe foneticienii români așa, angro. Sînt sigur că măcar o parte din ei știu destule limbi străine încît să ne depășească pe amîndoi la un loc. Problema e alta, și anume că în română există un singur fel de [tʃ]. Nu ai cu ce să-l compari (în interiorul limbii române) ca să spui că e palatalizat sau nu. Aproape toate consoanele românești au cîte o pereche palatalizată; ăsta nu. În plus palatalizarea românească are altă aromă decît în rusă etc., deci nici comparația cu alte limbi nu e simplă.

Analiza rămîne atunci să se face cu alte argumente, de exemplu morfologice. Ceva în genul următor: pluralul arici trebuie neapărat să se termine într-o consoană palatalizată, la fel ca pluralele bani, străzi etc. pentru că nu există în română nici un substantiv la plural care să nu se termine în /-Ce/ sau /-Ci/ (unde C e o consoană). Ca urmare, dacă singularul arici este identic fonetic cu pluralul (și la fel toate cuvintele aflate în situații similare) înseamnă că în română nu avem un [tʃ] nepalatalizat. Lucrul e cu atît mai remarcabil cu cît logic vorbind absența unui [tʃ] nepalatalizat ar fi trebuit să ne incomodeze, pentru că incapacitatea de a distinge fonetic singularul de plural la o serie de cuvinte este un handicap semnificativ. Dar se pare că ne descurcăm așa. În mod similar se poate demonstra că în cuvinte ca ceas, ciot, ciung etc. vocala nu urmează imediat după [tʃ] (așa cum spun analizele curente), ci intervine o semivocală sau, altfel spus acel [tʃ] este palatalizat. Concluzia e că, din punct de vedere fonotactic, în română [tʃ] este întotdeauna fie palatalizat, fie urmat de o vocală sau o semivocală anterioară (e, i). Problema se pune identic la [dʒ].

Dar asta ține de altă discuție, nu cea despre i-uri.

Ce mă supără pe mine și m-a făcut să desconsider întrebarea inițială, și, la fel, să-i desconsider pe cei care au creat algoritmii de scriere ai limbii române este faptul că majoritatea celorlalte limbi au un sistem mult mai logic prin care realizează corespondența vorbire - scriere. Chiar și engleza își justifică scrierea paradoxală în raport cu pronunția prin rațiuni etimologice. Nu cunosc nicio limbă cu pronunțare fonetică care să nu facă distincția dintre "i" vocalic și cel semivocalic/palatalizat și, din câte știu, în cazul limbii române nu există rațiuni de ordin etimologic care să elimine această diferențiere. Alfabetul anterior folosit, cel chirilic, avea, asemenea rusei, distincție între diferite diftonguri conținând semivocala "i".

Odată cu trecerea la alfabetul latin, s-a încetățenit ideea identității "i"-ului vocalic cu cel semivocalic, precum și cu cel palatalizat. Personal, mi se pare o prostie care a generat un mod de gândire eronat, și numai așa se explică greșelile de tipul "vi la mine", "vei venii", "eu tocmai vorbi" etc.

Incapacitatea de a distinge fonetic singularul de plural în cazul unui număr redus de cuvinte este un handicap minor față de franceză, unde asta se întâmplă în majoritatea cazurilor. Franceza e altă limbă cu scriere aberantă în raport cu pronunția, dar și acolo se pot invoca tradițiile, etimologiile etc. Pe când limbile care au dezvoltat recent un sistem modern de scriere (multe în sec. al XIX-lea), au adoptat în marea majoritate pronunțarea fonetică a cuvintelor. Este și cazul românei, dar care are câteva excepții ce par mai degrabă bug-uri. Limba română scrisă e ca un soft scris cu picioarele, căruia i se aplică din când în când patch-uri, fiind totodată din ce în ce mai dificil de utilizat.

Edited by Rabbit, 23 August 2011 - 13:39.

 Rabbit, on 23rd August 2011, 20:38, said:

Părerea mea e că, dimpotrivă, sînt puține limbi care au un sistem de scriere mai logic decît româna, în condițiile în care fonologia limbii e relativ complexă, ceea ce mie mi se pare o performanță remarcabilă. Dintre cele circa 10 limbi al căror sistem de scriere îmi este familiar (deși nu vorbesc decît vreo jumătate din ele), româna îl are pe cel mai bine sistematizat. Sigur, există dificultăți, rămășițe etimologice, inconsecvențe etc., dar în ansamblu ortografia românească e bine pusă la punct.

 Rabbit, on 23rd August 2011, 20:38, said:

Ați vrut să spuneți ortografie fonetică; pronunțare fonetică au absolut toate limbile vorbite.

Italiana are aceeași confuzie grafică între vocala i și semivocala corespunzătoare (la fel între /u/ vocală și semivocală). Și franceza confundă în scris vocala i și semivocala ei. Italiana are în plus același sistem de scriere a secvențelor [tʃa], [tʃo] [tʃu] prin cia, cio, ciu, ca la noi (de fapt noi l-am copiat de la ei).

 Rabbit, on 23rd August 2011, 20:38, said:

Există. Palatalizarea este de fapt rămășița unui i plin. De exemplu în latină lupi și populi („lupi” și „plopi”) se pronunță cu vocală plină la final și probabil s-au pronunțat la fel în latina dunăreană sau chiar în protoromână.

Există și rațiuni morfologice pentru a confunda palatalizarea și vocala în scris. De exemplu în formele lupi și lupilor percepția vorbitorilor este că i-ul e același, la locul lui, și că doar terminația -lor diferă. Transformarea vocalei în palatalizare și invers se face inconștient, automat. Exact la fel stau lucrurile și cu confundarea semivocalei cu vocala: cai / cailor.

Dimpotrivă, argumentele pentru a scrie distinct cele trei sunete sînt mult mai firave. Tocmai de-asta s-a renunțat la i-ul cu căciulă: nu folosea practic la nimic. Cuvintele de genul vier „porc” și vier „viticultor”, care înseamnă lucruri diferite după cum îl pronunți cu vocală sau semivocală, sînt rarisime și de obicei contextul dezambiguizează.

Problema celor trei feluri de i este de aproximativ aceeași amploare cu cea a notării accentului: există cuvinte care înseamnă lucruri diferite în funcție de unde pică accentul --- háină / haínă, véselă / vesélă ---, dar nu ne obosim să punem accentul peste tot doar de dragul lor. Efortul ar fi disproporționat față de avantaje. La fel și cu i-urile.

 Rabbit, on 23rd August 2011, 20:38, said:

Lucrurile stau de fapt invers. Identitatea fonologică dintre cele trei feluri de i există de multe secole, dar alfabetul chirilic nu era adaptat la fonologia limbii (dovadă și nenumăratele ezitări, folosirea mai multor litere pentru același sunet etc.), și de aceea în scris apăreau și distincții inutile. Cei care astăzi scriu greșit o fac nu din cauza vreunui defect al ortografiei, ci din cauză că au altă fonologie internă decît noi. În mintea lor vii chiar are un singur i. Așa au învățat ei limba în primii ani de viață (mult înainte de școală). Dacă mai tîrziu ortografia i-ar fi influențat cumva, i-ar fi influențat exact în sens invers, spre a pronunța cu doi i.

 Rabbit, on 23rd August 2011, 20:38, said:

Iarăși, invers. În franceza vorbită (nu scrisă) există o confuzie aproape totală între singulare și plurale, deci vorbitorii sînt deja obișnuiți cu nevoia de a se baza pe context. În română nu: practic toate substantivele au forme diferite de singular și plural, încît contextul nu e necesar pentru detectarea numărului. De aceea existența unei serii de excepții (și imposibilitatea de a le rezolva fonetic) este surprinzătoare.

Faptul că francezii au o problemă și mai mare decît noi nu e relevant pentru vorbitorii de română. La o adică japoneza nu are plural deloc (nici la substantive, nici la verbe, nici la adjective) și lumea nu moare de-atîta lucru. Dar asta nu spune nimic despre cum ar trebui să stea lucrurile în română.

 Rabbit, on 23rd August 2011, 20:38, said:

Ați vrut din nou să spuneți scrierea fonetică. Pronunțarea fonetică e o tautologie.

Aveți o idee de ortografie mai bună decît cea actuală, în privința i-urilor? Am impresia că sugerați să scriem cele trei feluri de i cu trei litere distincte, sau poate cu două.

Nu știu despre ce patch-uri vorbiți. Ortografia românească urmează pronunția, deci actualizarea grafiei se face natural, în paralel cu evoluția formelor pronunțate. Excepție fac cuvintele împrumutate relativ recent, pe care încă le mai scriem ca în limba de origine. (Reformele privitoare la litera â sau la niciun sînt infime; presupun că nu la ele vă referiți.)

 Rabbit, on 19th August 2011, 04:40, said:

Felul in care ai aranjat explicatiile anterioare, m-a indus in eroare. Exemplul tau pisicii, urmat indeaproape de cealalta explicatie, fara nicio legatura cu exemplul dat.
Doar acolo am avut neclaritatea.

Mulțumesc pentru explicații. Nu sunt de acord cu toate cele expuse, dar voi reflecta.

Edited by Rabbit, 23 August 2011 - 19:50.

 Rabbit, on 23rd August 2011, 13:38, said:

hai, că e tare! Mă faci să rîd mai ceva ca la bancuri."limbile au adoptat pronunțarea fonetică a cuvintelor....." . Eu știu că în afară de limbajul surdo-muților toate limbile sînt fonetice  ab initio.
Am înțeles: matale nu te prea pricepi și de aceea ai multe stîngăcii în exprimare. Bine, ești iertat, dar nu încerca să dai lecții de grădinărit la grădinari.
Sistemului de scris romînesc (românesc) i-au fost aplicate într-adevăr petice. Asta arată preocupare pt a perfecționa sistemul , dar și pt păstrarea scaunului; vezi ultimul petic cu â în interiorul cuvintelor ,din 1993,  cînd academia și-a dat în petic.Acest sistem recomandat de Academia Română în 1993 este într-adevăr dificil de utilizat și eu cred că înșiși academicienii cei mai mulți nu îl folosesc.
Sisteme rele de scris: englez, francez, german. Sisteme bune: finlandez, spaniol, italian, romînesc, turcesc. Sisteme foarte bune: grecesc, rusesc, bulgăresc. Poate e cineva surprins de ultimele. Dacă aveți altă părere eu zic să le analizați măcar două ceasuri înainte de a vă exprima.

Dacă grădinarul cultivă flori în nisip deșertic, îmi permit să-i atrag atenția, deși poate că nu sunt expert în domeniu. Pe mine nu m-a făcut nimeni să râd pe-aici, poate sunt mai trist de felul meu. Apropo, greșelile de exprimare sunt inerente atunci când faci mai multe lucruri în același timp și nu-ți permiți, ca alții, să scrii compuneri lungi și să acorzi postării pe forumuri foarte multă atenție.

Sistemele acelea foarte bune sunt scrise folosind alfabete non-latine. Mai degrabă aș da ca exemplu sistemul sârbo-croato-sloven, cu fonologie asemănătoare cu cea românească, dar care, după părerea mea de negrădinar, este mai bun decât cel românesc din motive pe care le-am enunțat deja.

 Rabbit, on 24th August 2011, 16:36, said:

Nu mă deranjează să mi se atragă atenția. Dimpotrivă, din orice critică mai învăț cîte ceva. Deci vă rog, atrageți-mi atenția de cît mai multe ori.

 Rabbit, on 24th August 2011, 16:36, said:

Asta e o aproximație grosolană. Fonologia limbii sîrbe prezintă atît de multe diferențe față de cea românească încît ortografia sîrbă (nici cea latină, nici cea chirilică) nu poate fi luată ca reper, decît poate la modul foarte general, cam cît a oricărei alte limbi. În particular sîrba nu are problema i-urilor noastre, deci în discuția concretă despre numărul de i-uri trebuie să ne găsim propria soluție.

Dar tot nu mi-ați spus, cum propuneți să fie configurată ortografia românească în așa fel încît problema mai multor feluri de i să fie rezolvată mulțumitor? Ați făcut cîteva afirmații care se ridică cel mult la nivel de aluzie; aș vrea să spuneți concret ce și cum.

În ultimă instanță sistematizarea optimă a ortografiei se reduce la înțelegerea completă a fonologiei, pentru că ceea ce ne dorim este o ortografie fonemică. (Fonemică, și nu fonetică, pentru că o ortografie cu adevărat fonetică ar fi monstruoasă, îngrozitor de nepractică, cu o mulțime distincții inutile --- numai fonemul /n/ ar trebui scris în vreo cinci-șase feluri diferite; în total alfabetul ar trebui să aibă cam 100 de litere.) Iar înțelegerea pe care o avem azi asupra fonologiei românești e incompletă. În plus în privința i-urilor fiecare vorbitor pare să aibă propria lui fonologie personală (asta urmărește de fapt să găsească chestionarul), deci o ortografie care să-i vină lui ca o mănușă ar fi diferită de a celorlalți. Astfel problema găsirii unei ortografii comune care să le convină tuturor vorbitorilor e mai complexă decît poate v-ați imaginat.

Ca poziție personală eu unul mă simt foarte bine cu felul în care e rezolvată problema numărului de i-uri în ortografia actuală. Nu sînt nevoit să fac nici un calcul, nu trebuie să memorez nimic, pur și simplu scriu exact atîtea i-uri cîte pronunț, iar rezultatul e că scriu întotdeauna cîte trebuie. Deci din partea mea nu mai trebuie retușat nimic. În ce privește felurile de i --- vocală, semivocală, palatalizare --- există situații în care un cuvînt se poate citi în două feluri, dar aproape întotdeauna contextul imediat e suficient pentru dezambiguizare, iar în restul cazurilor e nevoie de un context mai larg și de semantică. Nu-mi aduc aminte să fi întîlnit vreodată o situație în care să fi rămas nelămurit din cauza confuziei între felurile de i. Există, e drept, situații în care este posibil să nu știu exact cum să citesc un cuvînt nou --- nume de persoane ca Mavrogheni, Lahovari, nume de locuri ca Pecica sau cuvinte ca obiect, fiasco, ziar --- caz în care trebuie să recurg la surse externe. Dar problema este la fel de mare ca lipsa notării accentului.