Pe ce se bazeaza crestinismul?

Povestirile despre Isus au fost transmise timp de un secol și jumătate pe cale orală.
Așa cum arată manuscripte descoperte în ultimul secol, aceste povestiri erau în mod substanțial contradictorii.
În general aceste manuscripte aparțineau unor secte (culte) pe care creștinismul statal le-a distrus în cele din urmă.
Unii creșitini susțin că acesta ar fi fost un plan divin, pentru ca cele patru evanghelii și celelalte scrieri din așa numitul Nou testatment, să se impună în lume.
Istoria arată că acest plan a fost mai degrăbă teroristic decât divin.

Punctul de turnură al bisericii creștine timpurii în acapararea puterii în imperiul roman îl reprezintă domnia împaratului Constantin.
Constantin a fost primul împărat "creștin", fiul împăratului roman Constanțius și a lui Elena, fica unui hangiu. El a fost inițial, după nomenclatura bisericii creștine, un “pagân” devot al Zeului Soare, ale cărui altare Constantin le-a acoperit cu ofrande, și a cărui imagine apare pe monedele regale în calitatea sa de "însoțitor și protector."

În noaptea bătăliei finale cu Maxentius, care îl denunțase ca UZURPATOR al tronului, Constantin a appelat la propriu său Zeu pentru ajutor. (Biserica a adăugat că de fapt Constantin ar fi avut revelații spirituale în care i s-ar fi arătat Isus și crucea, dar viața acestuia, fiind mult prea departe de cea a unui sfânt, face greu de acceptat astfel de afirmații).

Constantin și-a celebrat victoria asupra lui Maxentius prin UCIDEREA celor doi fii ai adversarilor săi. Aceasta a fost urmată în mod succesiv de uciderea a cinci memebri ai propriei sale familii, urmate mai tărziu de UCIDEREA propriului fiu și a soției. Eventual aceste crime i-au apăsat conștiința, așa ca a căutat o cale pentru absolvirea acestor păcate.

Fiind informat că nici o altă religie în afara celei creștine nu-i poate da pur și simplu o astfel de „iertarea a păcatelor”, Constantin s-a adresat bisericii creștine (care conform acestor afirmții nu era de loc opresată), care l-a informat că prin botezarea sa, crimele îi vor fi iertate, oricât ar fi acestea de grave. În același timp a fost informat că botezarea poate fi amânată până în ziua morții, fără ca aceasta să-și piardă eficacitatea.

Astfel istoricul Eusebius relatează că atunci când a crezut că se află aproape de moarte , Constantin și-a „mărturisit” păcatele, cerându-și iertare de la Dumnezeu! (Un Dumnezeu care pentru el, ca și pentru ceilalți creștini, rămâne un Atotputernic Necunoscut), și a fost botezat. Și astfel Constantin a fost primul împărat care “a fost regenerat prin noua naștere a botezului”, și a semnat cu semnul Crucii. (Vita Constantin.)

Cu alte cuvinte nu contează ce faci o viață intreagă, ci dacă la sfârșit te botezi, se șterge totul și te duci in rai cu sfinții, ciudată si neamaiuzită religie.
Pentru această promisiune a bisericii creștine Constantin
- a donat Palatul Lateran Celui numit ca episcop al Romei.
- a dat decret ca toți sclavii care acceptă noua religie să fie eliberați din sclavie.
- a dat decret că cetațenii care acceptă noua religie să primească o robă albă si douazeci de monezi de aur.

Numai in Roma intr-un timp foarte scurt au fost făcute douăsprezece mii de convertiri (un număr imens pentru acel timp).
Constantin i-a incurajat pe cei bogați să facă donații noii biserici.
Curând casele, magazinele, grădinile atașate celor trei bazilici aduseră un venit anual uriaș, iar salariile! episcopilor au crescut corespunzător, ….

A urmat un edict prin care, pentru cei care refuzau să se faca creștini, locurile de adunare să fie confiscate sau demolate. (inceputul prigoanei).
Succesorul său, imparatul Julian spune:

Mulți au fost inchiși sau persecutați sau trimiși in exil.
Intregi trupe care au fost stigmatizate ca eretici au fost masacrate.
In multe provincii, orașe intregi și sate au fost devastate si complet distruse.
(Julian: Epistol. lii.)

Dupa aceasta a urmat progromul cărților altor religií, altor secte creștine..., sub pretextul:
“Pentru ca noi sa nu suferim de acele lucruri care, dacă ar ajunge la urechile oamenilor, ar provoca mânia lui Dumnezeu și ar ofensa mințile celor pioși.”

" Viziunea" lui Constantin care a marcat “convertirea” sa la “creștinism” a fost semnalul pentru un val de "miracole". Această periodă, 300 de ani după Isus, este caracterizată de "descoperirea" și venerarea relicvelor. Astfel piroanele cu care ar fost rastignit Isus ar fi fost "găsite" și Constatin le-a transformat intr-o coroană de Cezar pentru statuia sa. Scheletele lui Marcu Si Ioan au fost și ele "descoperite", iar lor li s-ar fi atribuit puteri mistice "oculte". Curând venerarea osemintelor a fost largită pentru a include și ... venerarea celor mai puțin morți.

Culminarea “erei miracolelor” ar fi atins apogeul in Consiliul de la Nicea in anul 325 unde Sfantul Spirit ar fi intervenit miraculous și ar fi ales cele 4 evanghelii.
Trebuie să ne reamintim faptul că Isus nu a lăsat nimic in scris. De aceea nu există nici un standard după care am putea compara invațătura sa cu ceea ce s-a scris in numele lui.
In cele trei secole care trecuseră de la dispariția sa, un mare numar de manuscripte circulau, și toate pretindeau autenticitatea.

Mulți cred că în timpul împăratului Constantin, în Consiliul de la Nicea dintre zecile de evanghelii, în parte în mod esențial diferite unele de altele ar fi fost alese cele patru,
care au format canonul bisericii catolice timpurii, de către Duhul Sfânt.
Acest mit se datorează în parte lui Voltaire, care a popularizat o istorie după care canonul a fost determinat prin plasarea tuturor evangheliilor pe un altar al consiliului și s-a recurs la "intervenția miraculoasa prin tragere la sorți", un procedeu "spiritist" - "păgân", a cărei practică va fi mai târziu condamnată de biserica pavelinistă, condamnând la moarte prin ardere a zeci de mii de bărbați și femei acuzați de vrajitorie, si spiritism.
Ca urmare a "planului divin" toate celelalte evanghelii în afara celor 4 cunoscute astăzi ca făcând parte din canonul creștin ar fi căzut de pe altar.

Această poveste apare într-un text clandestin "La Religion chretienne analysée" (Religia creștină analizată) atribuit lui Dumarsais și publicat de către Voltaire într-o formă prescurtată în Recueil necessaire (Colecții esențiale 1765) unde ca sursă este dată Sanctissima concilia (1671-1672, Paris, vol II, pp 84-85) a lui Pierre Labbe (1607-1667), care susține că ar urma anul 325 din Annales ecclesiasti, paragruful § 158 (1559-1607) ale lui BARONIOUS (1538-1607), unde într-adevăr este descrisă alegerea unor evanghelii și respingerea altora, însă acolo nu se vorbește că ar fi acționat vre-o intervenție "ocultă" sau miraculoasă.

De fapt sursa inițială nu este BARONIUS, ci un ANONYMOUS SYNODICON, care apare cu 600 de ani mai înainte și care conține o scurtă relatare despre 158 de Consilii ale primelor nouă secole (după numărătoarea creștină).
Adus din Grecia în secolul al 16-lea de către Andreas Darmasius, acest document a fost cumpărat și "editat" (modificat) de către teologul lutheran Johannes PAPPUS (1549-1610).
Ulterior a fost în mod notabil republicat în Bibliotheca graeca… a lui Fabricius, a cărei primă ediție apare între 1705-1707 iar povestea cu alegerea evangheliilor se află în SINODICON VETUS secția 34, 'Consiliul din Nicaea' (Johannes Albert Fabricius, Biblioteca graeca… [1790-1809, Hamburg: Bonn], Vol XII, pp. 370-371.)"

În ceea ce privește Vetus Synodicon, ultimele evenimente înregistrate în acesta sunt din anul 887 (după numărătoarea creștină).
Lucrarea listează fiecare sinod eclesiastic, care a fost ținut de la început, fiecare având propriul său capitol.

Informațiile despre evenimentele primelor secole sunt preluate de la istoricul Eusebius și alți istorici ai bisericii, totuși copistul (copiștii) a (au) adăugat "mici" detalii care nu sunt în lucrările acestor istorici, ca și în cazul Consiliului de la Niceea, cum ar fi: numărul episcopilor prezenți, faptul că în acest Consiliu ar fi avut loc alegerea evangheliilor, numărul exact de evanghelii ce trebuiau alese, etc , pe care istoricii sugerează că au fost inventate de copistul sau copiștii fanatici, sau șefii acestora.
Alte sinoduri sunt îndoielnice sau imaginare.

De asemenea simptomatic este faptul ca Împăratul Constantin a luat parte activă la acest consiliu, sprijinând sau mai degrabă impunând linia dogmelor (invențiilor) sectei creștine care erau adepții așa ziselor epistole ale lui Pavel. O nefericită simbioză a Cezarului cu pavelinismul bisericist (sabia si crucea) care va marca istoria intunecată a Europei și a lumii pentru o lungă perioada de timp, până în așa numita epoca a luminilor, în care "Cezarul" părăsește în parte biserica creștină.

Edited by madhukar, 28 February 2010 - 15:42.

In primul rand nu sufar clonele... Si se scrie corect Iisus!!!

Scrieri în numele apostolilor

In Enciclopedia Biblică iii, 3481, citatä ca EB., patru volume; Adam & Charles Black, London, 1899; American Reprint, The Macmillan Co., New York, 1914.) se spune:

"A compune ?epistole? (și scrieri in general) in numele unei persoane ale carei realizäri, sau progres spiritual, real sau presupus, era recunoscut, (a compune in acest mod ?epistole?), tehnicä folosita pentru a se impune cititorului, era la fel de folositä ca si cealalta practicä de a introduce astfel de persoane (celebre) în povești, și a le pune in gurä cuvinte, în maniera in care avem exemple in cazul lui Isus in Evanghelii și in cazul lui Petru, Pavel, și alți apostoli, in Acte."

Faustus, Manicheistul (din secta manicheistä a creștinismului timpuriu, martor al acelor timpuri) scria:
"Toți știu foarte bine că Evangheliile nu au fost scrise nici de Isus și nici de apostolii săi, ci mult timp dupa aceea, de persoane necunoscute, care avand in vedere ca era greu sa fie crezuți, au scris aceste istorii folosind in titlu numele apostolilor sau ale discipolilor contemporani apostolilor."

In jurul anului 185 (numărătoarea creștină), episcopul Ireanaeus spune: ?La noi a coborât Evanghelia , ceea ce apostolii au proclamat cândva in public, și, mai târziu, (cum? Nu se stie exact, ?.) prin voința Domnului (sau prin voința bisericii creștine), ne-a fost inmânat în Scripturi, pentru a fi fundamentul si stâlpul de sprijin al credintei noastre. "
(Iren., Adv. Haer, Bk. III, ch. i; ANF. i,414.)

Biserica catolică însăși spune:
"Doar din evidența adusă de Sf. Irenaeus (Irineu)  (anul 185 după numărătoarea creștină), putem considera că nu există nici o îndoială că, canonul Evangheliilor a fost inalterabil admis în Biserica Catolică, către ultimul sfert al secolului al doilea ... spre excluderea oricăror ?pretinse? Evanghelii."

În anul 185 e.c. nu era vorba de nici o Biserică Catolică, asa că ?admiterea? de către o biserică ce nu exista la acel timp, nu poate fi considerată ca adevărată, neexistând nici un document care să ateste această denumire la acea dată.

Episcopul Irenaeus (Irineu) și episcopul Papias au susținut amândoi cä Isus a trait pänä la o värstä înaintatä (chiar până in 98-117 e.c.), negând in mod categoric ca fiind ?erezie? poveștile din evanghelii despre crucificarea sa la värsta de aprox. 30 de ani.

Cărțile canonice ale Noului și Vechiului Testament prezintă multe contradicții și confuzii, care sunt înmagazinate în variante estimate la 150 000 de "variant readings".

Edited by madhukar, 28 February 2010 - 16:20.

Dupa moartea lui Constantin, care este numit primul împărat creștin (a cărui viață a fost plină de intrigi, omoruri și desfrîu) politica sa a fost continuata de doi fii de-ai săi.
Orice abuzuri, omoruri, distrugeri au fost făcute de catre secta pavelinistă, care de acum incolo se va auto intitula orto-doxă, adica cea reprezentată de cei a caror gândire, înțelegere (doxa) ar fi cea corectă (orto).

Orice alte explicații asupra spiritualități au fost în continuare înfierate ca satanice și pagâne, iar demolarea templelor celorlalte religii au fost celebrate ca cele mai auspicioase evenimente ale domniei lor. Vazând cât de bun este botezul, pentru că tatăl lor a fost astfel “salvat” de la chinurile care l-ar fi așteptat datorită faptelor sale criminale, ei au hotărât ca botezul sa fie făcut cu forța.

In "Declinul și Căderea Imperiului Roman" istoricul Gibbon scrie :
" Ritualul botezului, a fost conferit pentru femei și copii, care in acest scop au fost pur și simplu smulși din mâinile pariinților și ale prietenilor. Gurile celor ce trebuiau botezați erau ținute deschise cu dispozitve făcute din lemn, in timp ce pâinea de "consacrare" le era forțată pe gât. "

Cand nepotul lui Constantin, Julian, a urmat la tron, toată acea prigoană a încetat. Julian era un discipol al lui Aedesius, despre care se știe doar ca din punct de vedere filozofic era un invățat neoplatonist. Julian a primit inițierea spirituală in Ephesus, pe cand avea 20 de ani iar mai târziu a fost inițiat in Mistica Eleusină.

Cand Iulian a venit la putere, bisereca “creștină” s-a cutremurat, de frica de a primi înapoi răsplata pentru toate păcatele pe care le săvârșise.Toți se gândeau cum se va razbuna, si ce fel de moarte crudă sau torturi îi va aștepta.
Iulian însă a acționat conform invățăturilor spirituale, iertand toate acele nenorociri, și din acest punct de vedere el pare mai "creștin" decât cei ce se adaposteau sub acest nume. A-ȚI IUBI APROAPELE CA PE TINE INSUȚI se vede din atitudinea sa, prin care a reinstaurat drepturi egale pentru toate religiile (neprigonindu-i pe “creștini” în favoarea propriei credințe religioase).

Chiar mai mult decat atât, el i-a invitat pe toți episcopii creștini care fuseseră excomunicați prin intervenția “ortodoxismului pavelinist” să-ți reia posturile. De asemnea i-a invitat pe toti cei ce fiind de altă credință, si care fusesera exilați sau fugiseră datorita prigoanei, să revină și să-și reia liber activitațile religioase, dând voie sa se redeschidă templele și să se reia venerarea in templu.

Datorită atitudinii sale corecte și imparțiale față de supușii sai, Julian a fost consemnat in istoria ... "crestinismului" sub titlul disprețuitor de “Renegatul”.
Datorită cunoașterii spirituale pe care Julian o câștigase și datorită inițierii sale spirituale, el reprezenta o mare amenințare pentru bisericismul pavelinist.

Istoria Catolică ne informeaza că acest "cel mai mare dușman al creștinismului," după o domnie de 18 luni, și-a găsit sfarșitul prin "intervenția supranaturală" a unei lănci aruncată in bătălia cu regele persan Sapor.
In timp ce se afla pe patul de moarte, Julian a redat pe scurt sensul vietii . "Am invatat prin cunoașterea spirituală filozofică, cu cât mai extraordinar este sufletul decât corpul, iar separarea acestei substanțe nobile (de corpul grosier) este subiectul mai degrabă al bucuriei decât al tristeții."
Apoi întorcându-se către cei doi filozofi, Priscus și Maximus, care se aflau lângă patul sau, a intrat intr-o discuție spirituală despre natura sufletului cu ei, explicând cum a incercat să-și traiască viața din punctul de vedere al sufletului, nu al corpului.

Edited by madhukar, 28 February 2010 - 18:56.

In Enciclopedia Catolică I, 193 se spune:
“In timpul creștinismului timpuriu, in Africa de Nord nu a existat un text official latin al “Evangheliilor”, preferat altor texte care erau in circulație in acel timp.
Episcopii din Africa de Nord in mod intenționat au läsat ca textele ce le aveau sä fie "corectate" și noi referințe sä fie introduse in textele grecești (atunci când le considerau necesare). Cu unele excepții, textul Septuagintei era cel care în cazul “vechiului Testament” a prevalat până in secolul patru (numărătoarea creștină). In cazul “noului Testament” manuscrisele erau de origine vestică. Pe aceastä bază au aparut o multitudine de traduceri și interpretări. …In afară de discrepanțele ce se pot gasi între citate din acelasi text, care aparțin diferiților autori, iar uneori ale aceluiași autor, acum stim cä existau anumite cärți ale “Scripturii” in versiuni absolut independente unele de altele.[/color] "(The Catholic Encyclopedia. i, 193.)

Episcopul Victor de Tunnunum, care a murit in jurul anului 569 (numărătoarea creștină) despre a cärui activitate se spune în Enciclopedia Catolicä, “ar avea o însemnatä valoare istoricä”, spune cä in secolul al cincilea, “În consulatul lui Messala, din porunca Împäratului Anastasius, Sfintele Scripturi fiind scrise de Evangheliști idioți, sunt corectate si amendate.” [/color](Victor of T., Chronica, p. 89-90; cited by Dr. Mills, Prolegom. to R.V., p. 98.)

Aceasta ar indica o cârpäcealä substanțialä a “Sfintelor Scrieri”, care proces a fost unul continuu, pentru cä așa după cum spune Enciclopedia Catolicä: “Vulgata latinä, dupä ani de reviziuni, a atins forma actuala sub Sixtus V (1585-90) și Clement VIII (1592-1605). Iar textul “Vulgatei” care in mod vehement a fost denunțat ca fiind deosebit de corrupt, a fost declarat ca fiind de origine divinä, de cätre Consiliul din Trent in 1546 iar cel care se indoiește de acest lucru sä fie blestemat de Dumnezeu!" [/color]

In 1902, dupä ce “sfântul” Consiliu din Trent, in 1546, pusese blestemul lui Dumnezeu peste cel ce face orice altă modificare a “Bibliei inerente "sfințenia sa" Leo XIII a numit o comisie de cardinali, numitä Comisia Pontificatului Biblic, pentru a amenda (modifica) ... "Divina inspirație".

Edited by eu_unul, 01 March 2010 - 08:49.
culoarea albastra e rezervata

In primul rand sunt destule opinii avizate care dateaza scrierea evangheliilor in timpul vietii apostolilor. De ex. FF Bruce, pe vcare-l mentionez pt ca gasiti cartea lui free pe net.
In al doilea rand se scrie 'ineranta' si nu 'inerenta', diferenta intre cele doua concepte fiind enorma. Neglijenta in copy paste imi arata ca nu are rost nici sa urmaresc nici sa dezbat subiectul deoarece este postat de un neavenit.

Prima mențiune a numelor sau titlurilor celor patru “Evanghelii” a fost făcută începând cu anul 182 (numărătoare creștină) când apar pentru prima dată in literatura ecleziastă sub numele de “Evanghelii” în conformitate cu (? nu scrise de) … Marcu, etc.

Imposibilitatea pretenției că cele patru “Evanghelii” au circulat fără a fi definite și anonime în biserici timp de 180 de ani, este combătută de “dovada” furnizată despre “Evanghelia în conformitate cu Marcu”, a cărei “istorie” insă este înregistrată … 300 de ani mai tarziu, de aceea e greu de a fi considerată demnă de încredere, ci e mai degrabă privită doar ca un act politic, de legitimare a unor scrieri ne-autor-izate.

Cel care după 300 de ani descrie istoria “Evangheliei în conformitate cu Marcu”, este episcopul Eusebius în celebra sa Istoria Bisericii. El susține, fără însă a aduce nici o dovadă, că Petru predicând în Roma, l-a avut pe Marcu ca discipol și însoțitor. De asemenea Eusebius susține că lumea (“citită”) a acelor timpuri vroia o înregistrare scrisă a discursurilor lui Petru si de aceea Marcu ar fi inregistrat în scris acele discursuri; ceea ce de asemenea este foarte puțin credibil, pentru că este exagerat să crezi că discursurile lui Petru, dacă ar fi ținut asemenea discursuri, ar fi fost doar ceea ce este astăzi scris în “Evanghelia în conformitate cu Marcu”.

Același Eusebius pretinde apoi, că “Evanghelia în conformitate cu Marcu” trebuie să fi fost în mod public dată bisericilor din Roma, în jurul anului mortii lui Petru (64-67 numărătoarea creștină), moment în care ea trebuie să fi fost parafată cu sigiliul ... Duhului Sfant, purtând din chiar acel moment ampreta divinității, spunând că Petru și-ar fi dat binecuväntarea pentru pretinsele scrieri ale lui Marcu.

Prin extrapolarea acestei invenții, s-a presupus că în mod similar “trebuie să se fi întâmplat” si cu celelate trei “Evanghelii”, adică ... au fost "parafate" de Sfântul Duh.

Faptul că descrierile lui Eusebius nu pot fi adevărate, este susținut și prin faptul că
marele papă Clement I, care se presupune ca a murit la sfârșitul primului secol, nu pomeneste de nici o Evanghelie în conformitate cu Marcu”.
În Enciclopedia Catolică se spune că : “ El nu a citat niciodată Noul Testament și deși foloseste zicale de-ale lui Isus, el nu a făcut-o niciodată în limbajul Evangheliilor.

Timp de 180 de ani, nu există nici o menționare a celor patru “Evanghelii”, care sunt baza canonoului creștin.
Ele par mai degrabă invenția episcopului Irenaeus (Irineu), care “descoperă” Evangheliile în conformitate cu un apostol sau altul, Evanghelii despre care nu se spune nici un cuvănt în tomurile primilor Părinți ai Bisericii lui Isus, care ....ar fi trebuit să fi fost pomenite, dacă ar fi fost considerate divine sau apostolice.

De asemenea papi care trăiseră înainte de acea dată, și care sunt considerați precursori ai ceea ce mai tărziu se va autointitula, in mod megaloman, biserica catolică (universală) cum ar fi Petru și Clement I, ar fi fixat „inalterabil” divinitatea si canonicitatea celor patru „Evanghelii” ... dacă ar fi existat acele „binecunoscute lucrări” ale „sfinților apostoli”.

Apariția subită, la o anumită dată târzie, a unui document anterior necunoscut, ca în cazul celor patru evanghelii,
care apoi este atribuit unei date în trecut, cănd nu este nicăieri pomenit,
si astfel atribuit unui autor care a trăit cu mult înainte, este semnul sigur al fraudei.

Edited by madhukar, 01 March 2010 - 11:57.

Da, dar tot 'ineranta' se scrie  
Si materialul e copy paste in continuare.

Overseas, faptul ca e copy/paste nu-i stirbeste din veridicitate. Iti convine sau nu acesta e inceputul crestinismului dupa cum ne dezvaluie documentele disponibile.

Credinta inseamna speranta... Multe lucruri sunt puse "acolo" din simpla datina sau pentru ca asa au vrut unii oameni... Noi oamenii de rand avem dreptul la speranta... Avem dreptul sa credem in ceva chiar daca acel ceva poate sa nu fie chiar atat de adevarat pe cat il credem noi sa fie...

La 15 ani de la moartea lui Iulian pe scena puterii apare (cel mai) Creștinul Impărat Theodosius.
Theodosius a instituit “Inchizitorii Credinței”, un aparat de intimidare și terorizare a populației.

Mai intâi cei ce aparțineau sectelor care nu au acceptat doctrina trinității proclamată în Consiliul de la Nicea, au fost declarați eretici, si au fost exilați.
Au urmat 15 edicte prin care se interzicea intâlnirea creștinilor care nu aparțineau sectei paveliniste autointitulată ortodoxă (a dreptei cunoașteri), confiscandu-le proprietățile.
S-a instituit pedeapsa cu moartea pentru cei care aderă la secta creștină "eretică" manicheistă.
S-a instituit pedeapsa cu moartea pentru cei care continuă sa țina Paștele in aceeași zi cu evreii.

Cea mai mare "realizare" a Creștinului Imparat Theodosius a fost masacrul de la Thessalonicea, unde au fost omorâți 15 000 de persoane (eretice) care în mod mârșav fusesera invitate la jocurile circului.

Cel mai mare pericol îl reprezentau sectele creștine. De aceea ele au fost brutal atacate.
Templele celorlate religii au fost în continuare confiscate și transformate in biserici.
In "Declinul si Căderea Imperiului Roman" istoricul Gibbon scrie
“In aproape orice provincie a lumii Romane,  armate de fanatici invadau locuitorii pașnici.
Ruinele lăsate in urma lor incă mai arată ravagiile acelor barbari, care și-au luat timpul și înclinarea de a executa o distrugere atât de laborioasă.”

Este evident modul terorist în care o religie a fricii și intimidării s-a instituit în lume, intitulându-se însă în mod paradoxal o religie a iubirii.
Ea reprezintă, ca și comunismul, un exemplu tipic al utopiei negative, însă în planul spiritualității, în care cunoașterea spirituală este înlocuită cu dogme (invenții) pentru a asigura dorința de a domina peste lumea materială,
sau altfel spus binele pentru suflet este înlocuit cu răul, și astfel răul poate învinge, după binecunoscutul moto:
"poți prosti pe mulți un timp
pe cîțiva tot timpul
dar nu-i poți prosti pe toți tot timpul".

Urmatoarea mișcare a Împăratului Theodosius s-a îndreptat împotriva Școlii Misterelor, pe care a distrus-o.
Există o scurtă descriere a distrugerii Școlii Misterelor Eleusine din apropiere de Atena.
“În anul 396 o parte din armata barbară a lui Alaric a fost condusă de către călugari creștini – “cămășile negre” sau “oamenii in negru” prin faimosul pas de la Termopile, in Eleusis, unde vastul templu care putea adăposti peste 300 000 de veneratori a fost transformat in ruine.” Astfel a dispărut ultima Școală a Misterelor din Grecia.

Theodosius, mânat de biserica pavelinistă (bazată în special pe doctrina din așa zisele epistole ale lui Pavel), s-a îndreptat spre Alexandria, care era considerată centrul cultural al bazinului Mediteranean. Marele Muzeu se afla deja sub controlul preoților catolici încă din timpul domniei Împăratului Constantin, dar marele grup de clădiri, cunoscute sub numele de Serapeum, se afla încă in mâinile “păgânilor”. Pe atunci magnificul templu al lui Serapis era folosit ca universitate, unde vechile religii și știinte erau predate. Librăria de la Serapion adapostea o vastă colecție de cărți, din toate părțile lumii (inclusiv lumea antică vedică).

Această cunoaștere era o mare amenințare pentru biserica extremistă “creștină” în dorința conducătorilor ei de a domina în lume. În acel timp marele filozof Olympius, pe care Suidas il descrie ca fiind un om cu un caracter nobil și o deosebită elocvență, preda in Templul lui Serapis. Mase de studenți atrași de cunoașterea și elocvența acestuia, luau parte la cursurile sale.
Pe de altă parte există o descriere a conducatorului Bisericii Creștine, Theophilus, Arhiepiscop de Alexandria.
Istoricul Gibon scrie despre acesta, că era inamicul veșnic al păcii si virtuții, un om rău și cutezător ale cărui măini erau pătate de sânge și aur. Caracterul său era atat de josnic incât încerca să mituiască sclavii de la Serapion pentru a fura cărți, pe care le vindea apoi la străini pentru prețuri exorbitante.

In timpul procesului de distrugere al Templului lui Osiris, ordonat de creștini pentru a construi pe ruinele sale o biserică, Theophilus a luat simbolurile sfinte ale templului pentru a fi demonstrativ batjocorite in piața publică. În urma oponenței populatiei, Theophilus a cerut ajutorul armatei romane, iar o parte a celor care se revoltaseră, sub conducerea lui Olympus s-au refugiat in Templul lui Serapis.

Cănd creștinul împarat Theodosius a auzit despre această revoltă, a ordonat distrugerea completă a templului și a celor asediați in templu. După distrugerea templului și masacrarea celor adapostiți acolo, care a avut loc in anul 398 “era creștină!” a fost ridicată pe ruinele templului o biserică in onoarea ...“martirilor!” creștini care au murit in timpul revoltei ! (ipocrizie, minciună, fraudă).

După aceea a urmat distrugerea faimoasei biblioteci de la Serapion. Insă din momentul in care “creștinii” au fost declarați conducătorii religioși ai Alexandriei, o parte din manuscrise au fost retrase din bibliotecă și puse in siguranță de vandalismul creștin. Astfel că au continuat sa existe copii ale manuscriptelor răspandite in Egipt si Asia Minor.

Crestinismul ca religie absoluta se bazeaza pe cartile canonice, iar pana acum nu am auzit decat cancan pe tema asta. Criteriile pe baza carora ne bazam pentru cartile canonice satisfac standardele aplicabile pentru istoria scrisa. Data scrierii unei evanghelii si data celui mai vechi manuscris disponibil sunt chestiuni diferite. Concluzia pe care trebuie sa o inghititi cu noduri este ca Noul Testament ca text e mai de incredere decat tot restul istoriei antice.

Povestile stil can can despre imparati si cine a persecutat pe cine sunt de importanta secundara. Daca Isus a existat si noi avem acces la marturiile apostolice, atunci putem lua decizii personale corecte.

Edited by overseas, 01 March 2010 - 12:52.

http://www.carm.org/...script-evidence

Link la un tabel comparativ care arata ca documentele Noului Testament sunt mai de incredere decat restul scrierilor antice. Daca aveto comentarii la obiect.
Deci NT cu 5600 de copii, cu cea mai veche copie din anul 130, cu cea mai scurta distanta intre original (manuscrisul intial) si cea mai veche copie existenta.

În articolul prezentat pe următorul link:
http://www.library.m...stjohnfragment/

se afirmă că fragmentul de papirus care are o formă triunghiulară, și o lungime de aprox. 9 cm. „s-ar putea (it may) cu ceva „încredere” (with some confidence ) (nu științific cu Carbon 12) să fie datat în prima jumatate a secolului al doilea (be dated in the first half of the second century);
De aceea, după părerea mea se pare că ar putea fi acceptat pe bază de „credință”.

“The importance of this fragment is quite out of proportion to its size, since it may  (not is!) with some confidence be dated in the first half of the second century A.D.,…”

Iar cum de fapt nu există decât dovezi contrare acestei afirmații (vezi Mesaj #7 din acest șir)
nu rămâne în dezbatere decât cel de-al doilea papirus (Chester Beatty Papyrus) care e datat în jurul anului 200, care nu contrazice cu nimic afirmațiile anterioarea privind faptul că evangheliile nu au fost scrise de așa zișii apostoli.

Biserica, în încercarea ei de a explica de ce evangheliile conțin 300 de referiri la Septuagintă și doar 50 de referiri la varianta ebraică, susține că apostolii ar fi vorbit greaca coiné, pentru că ar fi fost limba franca din acel timp și spațiu.

Să privim mai îndeaproape argumentele bisericii.

Biserica susține că Septuaginta ar fi fost tradusă între 285-246 (înainte de numărătoarea creștină) în timpul domniei lui Ptolemeu II Philadelphus din Alexandria, Egipt.  
Bibliotecarul său, descris ca fiind Demetrius din Phalerum, l-ar fi convins pe Ptolemeu II Philadelphus să obțină o copie a scripturilor evreiești.

Apoi aceste scripturi (cel puțin Geneza și Deuteronomul ar fi fost traduse în grecește pentru evreii din Alexandria. Aceasta istorie apare in scrierile vestitului episcop... Eusebius (260-339 n.c.).  Învățații creștini apoi au susținut că Isus și apostolii au folosit Septuaginta în loc de textele originale evreiești (greu de admis pentru un popor extra naționalist – al cărui crez e că ei sunt „poporul ales” conform scripturilor lor).

În al doilea rând, întreaga argumentație a faptului că scripturile evreiești ar fost traduse sub forma Septuagintei înainte de apariția creștinismului se bazează pe așa numita Scrisoare a lui Aristeas, al cărei autor se prezintă ca o persoană apropiată regelui Ptolemeu II Philadelphus. El pretinde că l-ar fi convins pe Eleazar, marele preot să trimită 72 de învățați din Ierusalim la Alexandria, în Egipt, unde să traducă scripturile evreiești, formând ceea ce acum e cunoscut sub numele de Septuaginta.

Autorul acestei scrisori, pretinde că ar fi fost un oficial grec al curții lui Ptolemeu II Philadelphus. El pretinde că ar fi fost timis de Demetrius pentru a-i cere celor mai de seamă învățați ai Izraelului  să aducă copii ale scripturilor evreiești pentru a începe proiectul traducerii Septuagintei. El merge până la a prezenta numele acelor învățați, dar dă nume celebre din era Macabeilor, aprox. 75 de ani prea târziu. Multe nume sunt de asemenea grecești, care în mod definitiv nu pot aparține unor învățați evrei din Ierusalim.

De asemenea există alte evidențe, că această scrisoare aparține unui alt timp, și a fost falsificată.

Scrisoarea, citează spusele lui Demetrius, și ale traducătorilor, când au ajuns, afirmând cât de frumos este că aceștia au sosit la aniversarea victoriei navale asupra lui Antigonus, (Aristeas 7:14). Dar o asemenea victorie navală egipteană este datată mult după moartea lui Demetrius, ceea ce implică faptul că scrisoarea este o altă fraudă a bisericii creștine.

De asemenea bibliotecarul Demetrius din Phalerum (ca. 345-283) a servit la curtea lui Ptolemeu Soter; Demetrius nu a fost bibliotecarul lui Ptolemeu II Philadelphus.

Ceilalți scriitori din vechime care susțin ideea că Septuaginta ar fi apărut înainte de creștinism se bazează tocmai pe această scrisoare falsificată a lui Aristeas.
Învățați în critica textuală admit de asemenea că scrisoarea este o farsă.

În ciuda tuturor acestora, propaganda creștină a continuat și continuă să citeze scrisoarea lui Aristeas ca dovadă a existenței Septuagintei înainte de creștinism, pentru a explica de exemplu de ce există peste 300 de citate din Septuagintă în Evanghelii, despre care biserica susține că ar fi de origine ebraică, apostolică.

Edited by madhukar, 01 March 2010 - 14:59.

Avem 4 manuscrise datate intre 125 - 200.
http://www.carm.org/...script-evidence
(in josul paginii)

Iar de critica textuala si de metoda istorico literara pentru datarea scrierii unui text (versus datarea unei copii de manuscris) se pare ca nu ai auzit.
Deci rejectezi intreaga istorie antica sau doar selectiv, pe cea crestina ?!

Niciuna din religiile antice nu primea sclavii în temple
De aici și elementele ne iudaice din creștinism:
-Misterele(lui Osiris,Tamuz,Adonis,Attis,Dionysos)erau legate de credința în viața de apoi,sau de învierea prin moarte
-Cultul lui Mythra(25 decembrie)naștera lui Mythra
-Cultul zeiței Isis-Maica domnului
-Cultul crucii Crucile pentru răstignire aveau forma luiT
-Ideea păcatului,a izbăvirii și ispășirii-misterele eleusiene,cultul lui Attis
-Taina împărtășaniei-cultul lui Mithra,Attis(ritualul cu pîine și vin)
-Botezul cu apă(o nouă naștere)-ritualul inițiatic al lui Dyonisos și al zeiței Isis ,secta mandeenilor
-Încerc o sumare:
Învățătura iudaică a d-zeului unic,atotputernic
ideea iudaică a unui Mesia  mîntuitor(spiritual)contopit cu cea a unor zei agricoli,care mor și învie anual
învățătura gnostică despre opoziția dintre spirit și materie și intermediarul dintre ele-logosul
escatologia și credința mazdeistă despre împărăția  viitoare a fericirii pentru cei drepți
concepția mazdeistă privitoare la spiritul răului-diavolul
adorarea orientală a zeiței mame
practica șamanistă a descîntecului
metodele vrăjitorești de lecuire a bolnavilor
ritualuri totemice-imaculata concepție,taina împărtășaniei
venerarea geniilor -îngerii păzitori

zenon, on 1st March 2010, 19:46, said:

   Exista unele idei crestine comune cu religiile pagane ceea ce nu inseamna ca religia crestina deriva din paganism, ci doara ca au un teritoriu comun.
   La origini a existat o singura religie apoi s-a ramificat pastrandu-se in fiecare cate ceva din cea originala(ideea unui Mantuitor, ideea unei lumi noi, ideea unui Dumnezeu unic chiara daca e reprezentat diferit, jertfele,chiara daca s-au degradat in sacrificii umane, botezul sau o schimbare totala vietii . Crestinismul a venit doar ca sa refaca adevarat religie in constiinta omului, adevarat legatura cu Dumnezeu cel vesnic, si adevaratele invataturi.
   Asa ca, sa deosebim clar adevarul de eroare, ce e bine de ce e rau si sa comparam cu Biblia.
   In schimb, crestinismul nu numai ca descopera un Dumnezeu care se intrupeaza, plin de iubire pentru om dar face , ceea ce nu face nici o religie, ca oricine i se adreseaza sa fie fericit, schimbat, o fiinta noua. La cruce s-a scris istoria adevarata a salvarii omenirii. Aici Dumnezeul-om a refacut legatura perduta om-Dumnezeu ca o realitate palpabila, vie, prezenta si azi in viata celor care au acceptat experienta crucificarii in viata lor.

sapientia, on 1st March 2010, 20:30, said:

Exact. Daca Biblia este adevarata, atunci monoteismul precede politeismul, iar multe din datele antropologice permit aceasta interpretare. Exista si autori crestini care au atacat subiectul.
Fireste, o asemenea teza ar produce consternare printre atei