Stefan Augustin Doinas

buna ziua
Am mare nevoie de o poezie a marelui Stefan Augustin Doinas
Din nefericire nu am gasi-to pe net, la biblioteca (spre rusinea mea ) nu am mai fost de cativa ani

se numesate Nunta (cred), continut, poveste shakespiriana , personajul principal Rolf
ma poate ajuta cineva
pls

mersi anticipat

NUNTA

Într-un amurg cu pulbere măruntă
Pe când visa amarul ei sărut,
un sol călare îl pofti la nuntă
vorbind de-un mire nou, necunoscut.
Atunci, ca să-și arate tuturora
gându-mbrăcat în negru până sus,
Rolf coborî dintre păduri, la ora
când se ivește luna la apus.
(La ora asta se-ntâlneau, odată,
sub pini de mare, arși de suferinți,
mușcând amar în gura sărutată
o ură grea, iscată-ntre părinți.)
Intră-n castel, lăsând afară vântul
și marea-n giuvaiere vineții.
Cum nici un paj nu-i aștepta vestmântul,
Rolf o porni pe treptele pustii.
Ce liniște adâncă, nefirească!
Ce ziduri groase! Ce cuminți nuntași!
Nici muzica, nici larmă omenească
n-acoperiră propriii săi pași.
Unde-or fi tinerii fără sfială?
Poate că-ascunși într-un ungher ales
așteaptă clipa rară, nupțială,
șoptind viclene vorbe cu-nțeles?
Ori poate-așteaptă oaspetele mare,
amantul părăsit, nuntașul trist?
Rolf mângâie cu drag și nerăbdare
mânerul săbiei, de ametist.
Trecu îngândurat prin ganguri sumbre,
privi afară, coborî pe scări,
pândind vibrarea focului sub umbre,
și torțele sub fum de lumânări.
Și iată: -n sala turnului, reci stane,
bărbați cu săbii suple, taciturni,
vegheau un catafalc între coroane,
scăldat în raza aștrilor nocturni.
- „Bine-ai venit la nunta fiicei mele”,
grăi un glas înnăbușit, molcum.
„Dacă i-am dat vreodată sfaturi rele,
cuvine-se să mi le-ndrept acum.
De ce v-ați întâlnit pe-ascuns, sub pini,
necutezând fățiș să-mi intri-n casă?
De astăzi nu mai vreau să fim străini,
și te-am poftit ca să ți-o dau mireasă”.
Rolf îi privi pe rând, pe îndelete.
Ce fețe crunte de nuntași ursuzi!
Ce mâini cumplite, tremurând ca bete
de-un foc adeverit în ochii cruzi!
Ca la un semn ascuns, ei se sculară  
și umbrele căzură pe sicriu.
(Așa cădeau, cândva, sub luna clară,
penumbre reci cu acul argintiu
pe gura ei fierbinte și amară.)
Rolf se gândi: Curând apune luna.
E timpul s-o ridic de printre pini,
s-o port pe brațe ca întotdeauna,
și marea să răsune din tulpini…
Brusc, marea răsună pe sub fereastră.
Rolf trase sabia încet, grăind:
- „Sunt bucuros de bunătatea voastră,
Și abia aștept să mă vedeți nuntind.
Dar ura grea, cumplita noastră zestre,
de-acuma nu va trece la urmași.
Închideți porți și țintuiți ferestre!
În noaptea asta toți suntem nuntași.”
Apoi, ca dansatorul cu renume
ce schimbă partenerele în joc,
spre care toate se-mbulzesc anume
împinse de ursită și noroc,
Rolf îi primi pe rând în vârful lamei,
Lăsându-i plini de sânge și gălbui.
Tăișul, ca un fulger plin de game-i
înfășura în melodia lui.
Deasupra lor, semeț, stăpânul casei
Veghea la căpătâiul preafrumoasei.
Rolf îl cruță. Luând în brațe moarta,
fugi cu ea în turn și-nchise poarta.
Apoi, la piept cu sfânta lui comoară,
ieși deasupra strălucitei mări,
prietena ce-n fiecare seară
cu spuma-i răcorea de sărutări,
și care, scânteind de giuvaere,
acuma-l atrăgea cu noi tulpini.
Rolf se gândi: Ce stranie tăcere!
E timpul să ne ducem între pini…
Apoi sări în marea spumegată.
- o frunză vânătă si înghețată –
cu buzele lui strânse și fierbinți,
mușcând din nou, și mai amară, ura
iscată și hrănită de părinți.

1945, 1957

(Ștefan Aug. Doinaș, Alfabet poetic, Editura Minerva, BPT 1978)

Multumesc mult de tot
mii de multumiri
Doru