important!

Ma bucur de inca o ocazie pe care Dumnezeu o foloseste pt. raspandirea adevarului Sau.
As dori sa vorbesc despre un subiect care este foarte controversat.
Poate este scris prea mult, dar Domnul va rasplati rabdarea pe care o vei avea acum de a citi aceste randuri.
Alături de Dumnezeu, Adam și Eva au explorat căminul lor din paradis. Priveliștea era cuceritoare, cu neputință de descris. Pe cînd soarele apunea încet în acea zi de vineri, a șasea a creațiunii, și cînd stelele au început să apară, „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune” (Gen. 1, 31). Astfel Dumnezeu a sfîrșit creațiunea Sa, „cerurile și pămîntul și toată oștirea lor” (Gen. 2, 1).

Dar, oricît de frumoasă era lumea pe care El tocmai o terminase, cel mai mare dar pe care Dumnezeu îl putea da perechii nou create era privilegiul unei legături personale cu El. Astfel, El le-a dat Sabatul, o zi a unei binecuvîntări speciale, a comuniunii și legăturii cu Creatorul lor.

ȚSUBTITSUS = Sabatul de-a lungul Bibliei

Sabatul este punctul central al închinării noastre înaintea lui Dumnezeu. Ca monument de aducere aminte al creațiunii, el descoperă motivul pentru care Dumnezeu trebuie să fie adorat. El este Creatorul și noi sîntem creaturile Sale. „Sabatul, deci, stă chiar la temelia adorării adresate lui Dumnezeu, pentru că el proclamă acest mare adevăr în modul cel mai impresionant și nici o altă instituție nu o face. Adevăratul temei al adorării lui Dumnezeu, nu numai aceea din ziua a șaptea, ci întreaga închinare, se află în deosebirea dintre Creator și creaturile Sale. Acest mare principiu nu poate deveni niciodată vechi, demodat și niciodată nu poate fi uitat”.1 El trebuie să păstreze acest adevăr pentru totdeauna înaintea neamului omenesc, de aceea Dumnezeu a instituit Sabatul.

Sabatul la creațiune. Sabatul vine la noi dintr-o lume fără de păcat. Este darul special al lui Dumnezeu, făcînd în stare neamul omenesc să trăiască aici pe pămînt experiența realităților cerești. Trei acte divine distincte au marcat stabilirea Sabatului:

1. Dumnezeu S-a odihnit în Sabat. În ziua a șaptea, Dumnezeu „S-a odihnit și a răsuflat” (Ex. 31, 17); totuși, El nu S-a odihnit pentru că avea nevoie să Se odihnească (Is. 40, 28). Verbul „odihnit”, shabath, înseamnă în mod literal „a înceta” munca sau activitatea (cf. Gen. 8, 22). „Odihna lui Dumnezeu nu era urmarea extenuării, sau a oboselii, ci o oprire după activitatea de mai înainte„. 2

Dumnezeu S-a odihnit pentru că El aștepta ca și oamenii să se odihnească. El a dat un exemplu pe care ființele omenești să-l urmeze (Ex. 20, 11).

Dacă Dumnezeu a terminat creațiunea în ziua a șasea (Gen. 2, 1), ce înțelege oare Scriptura atunci cînd spune că El „Și-a sfîrșit lucrarea„ în ziua a șaptea (Gen. 2,2)? Dumnezeu a terminat crearea cerurilor și a pămîntului în cele șase zile, dar El mai avea încă de instituit Sabatul. Prin faptul că El S-a odihnit în Sabat, El l-a creat; Sabatul a fost ultimul Său act creator, desăvîrșind lucrarea Sa.

2. Dumnezeu a binecuvîntat Sabatul. Dumnezeu nu numai că a făcut Sabatul, dar l-a și binecuvîntat. „Binecuvîntarea rostită asupra zilei a șaptea implică faptul că astfel el era declarat un obiect special al favoarii divine și o zi ce va aduce binecuvîntare pentru creaturile Sale„. 3

3. Dumnezeu a sfințit Sabatul. A sfinți ceva înseamnă a-l face sacru, sfînt sau a-l pune deoparte ca fiind sfînt și pentru o folosire sfîntă; a-l consacra. Oameni, locuri (ca de exemplu sanctuarul, templul sau biserica) și timpul (zile sfinte) pot fi sfințite. Faptul că Dumnezeu a sfințit ziua a șaptea înseamnă că această zi este sfîntă, că El a pus-o deoparte pentru scopul înalt al dezvoltării relației divino-umane.

Dumnezeu a binecuvîntat și a sfințit Sabatul zilei a șaptea, pentru că El S-a odihnit în această zi „de toată lucrarea Lui”. El l-a binecuvîntat și l-a sfințit pentru oameni, nu pentru Sine. Prezența Sa personală este aceea care aduce binecuvîntarea și sfințenia lui Dumnezeu asupra Sabatului.

Sabatul la Sinai. Evenimentele ce au urmat plecării israeliților din Egipt arată că, în mare măsură ei pierduseră din vedere Sabatul. Condițiile severe ale sclaviei se pare că au făcut ca păzirea Sabatului să fie foarte dificilă. Imediat după ce și-au cîștigat libertatea, Dumnezeu le-a reamintit în mod serios, prin minunea cu mana și rostirea Celor Zece Porunci, obligația lor de a păzi Sabatul zilei a șaptea.

1. Sabatul și mana. Cu o lună mai înainte ca El să proclame Legea la Sinai, Dumnezeu a făgăduit poporului protecția Sa împotriva bolilor, dacă ei vor „asculta de poruncile Lui” și dacă vor „păzi toate legile Lui” (Ex. 15, 26; conf. Gen. 26, 5). Imediat după ce a făcut această făgăduință, Dumnezeu a reamintit israeliților sfințenia Sabatului. Prin minunea cu mana, El i-a învățat, în termeni concreți, cît de importantă considera El că este odihna lor în ziua a șaptea.

În fiecare zi a săptămînii, Dumnezeu a dat israeliților suficientă mană spre a face față nevoilor lor pentru ziua aceea. Ei nu trebuia să oprească nimic pentru ziua următoare, căci, dacă făceau astfel, ea avea să se altereze (Ex. 16, 4. 16-19). În ziua a șasea însă ei trebuia să strîngă îndoit față de ceea ce strîngeau zilnic, astfel ca să aibă suficient atît pentru ziua aceea, cît și pentru Sabat. Învățîndu-i că ziua a șasea trebuia să fie o zi de pregătire și, de asemenea, cum trebuia să fie păzit Sabatul, Dumnezeu a spus: „Mîine este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului; coaceți ce aveți de copt, fierbeți ce aveți de fiert și păstrați pînă a doua zi dimineața tot ce va rămînea” (Ex. 16, 23). Numai în ziua a șaptea putea fi păstrată mana fără să se altereze (Ex. 16, 24). Într-un limbaj asemănător celui al poruncii a patra, Moise a spus: „Veți strînge timp de șase zile, dar în ziua a șaptea, care este Sabatul, nu va fi” (Ex. 16, 26).

Timp de patruzeci de ani sau mai bine de 2000 de Sabate săptămînale succesive, cît timp israeliții au fost în pustie, minunea manei le-a reamintit acest model: șase zile de lucru și a șaptea de odihnă.

2. Sabatul și Legea. Dumnezeu a așezat porunca Sabatului în centrul Decalogului. Ea este următoarea:

„Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești. Să lucrezi șase zile și să-ți faci lucrul tău. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pămîntul și marea și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvîntat Domnul ziua de odihnă și a sfințit-o„ (Ex. 20,8-11).

Toate poruncile Decalogului sînt vitale și nici una nu trebuie să fie neglijată (Iacov 2,10); și totuși Dumnezeu distinge porunca Sabatului de toate celelalte. Cu privire la ea, El a poruncit: „Adu-ți aminte”, atrăgînd atenția omenirii asupra primejdiei de a uita importanța lui.

Cuvintele cu care începe porunca, „adu-ți aminte de ziua de odihnă”, arată că Sabatul n-a fost instituit pentru prima dată la Sinai. Aceste cuvinte arată că El își avea originea mai devreme - de fapt, la creațiune, așa cum evidențiază restul poruncii. Dumnezeu a intenționat ca noi să păzim Sabatul ca un monument de aducere aminte a creațiunii Sale. Acest precept indică timpul pentru odihnă și închinare, îndreptîndu-ne să contemplăm pe Dumnezeu și lucrările Sale.

Ca monument de aducere aminte a creațiunii, păzirea Sabatului este un antidot împotriva idolatriei. Amintindu-ne că Dumnezeu a creat cerurile și pămîntul, Sabatul Îl deosebește pe El de toți falșii dumnezei. Deci, păzirea Sabatului devine semnul supunerii noastre față de adevăratul Dumnezeu - un semn prin care noi recunoaștem suveranitatea Lui ca Împărat și Creator.

Porunca Sabatului funcționează ca un sigiliu asupra Legii lui Dumnezeu.4 În general, sigiliile conțin trei elemente: numele deținătorului sigiliului, titlul sau calitatea sa și jurisdicția sau domeniul autorității sale. Sigiliile oficiale sînt folosite pentru a legaliza documente de mare importanță. Documentul preia autoritatea oficialității al cărei sigiliu este pus pe el. Sigiliul atestă faptul că oficialitatea în persoană aprobă acest document și că toată puterea funcției sale se află în spatele lui.

Dintre Cele Zece Porunci, porunca Sabatului este aceea care conține elementele vitale ale unui sigiliu. Ea este singura dintre cele zece care identifică pe adevăratul Dumnezeu, dînd numele Său: „Domnul Dumnezeul tău”; titlul Său: Cel care a făcut, Creatorul, și teritoriul Său: „cerurile și pămîntul” (Ex. 20, 10-11). Deoarece numai porunca a patra arată prin a cui autoritate au fost date Cele Zece Porunci, ea conține astfel „sigiliul lui Dumnezeu”, pus asupra Legii Sale, ca o dovadă a autenticității sale și a caracterului său obligatoriu. 5

În adevăr, Dumnezeu a făcut Sabatul ca „un amintitor sau un semn al puterii și autorității Sale, într-o lume nepătată de păcat și răzvrătire. El trebuie să fie o instituție a unei obligații perpetue, întemeiate pe baza următoarei porunci: 'Adu-ți aminte de ziua de Sabat, ca s-o sfințești'„ (Ex. 20, .6

Această poruncă împarte săptămîna în două părți. Dumnezeu dă omenirii șase zile în care să lucreze: „să-ți faci lucrul tău”, și ziua a șaptea: „să nu faci nici o lucrare în ea” (Ex. 20, 9, 10). „Șase zile”, spune porunca, sînt zile de lucru, dar „ziua a șaptea” este o zi de odihnă. Faptul că „ziua a șaptea„ este unica zi de odihnă a lui Dumnezeu reiese în mod evident din articolul hotărît al cuvîntului de la începutul poruncii: „Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești”. 7

Deși ființele omenești au nevoie de odihnă fizică pentru refacere, Dumnezeu Își fundamentează porunca Sa de a ne odihni în ziua Sabatului pe exemplul Lui. Deoarece El S-a odihnit de lucrările Lui din prima săptămînă a lumii, tot astfel și noi trebuie să ne odihnim.

3. Sabatul și legămîntul. După cum Legea lui Dumnezeu era centrul legămîntului (Ex. 34,27), tot astfel Sabatul, așezat în inima acestei Legi, este proeminent în legămîntul Său. Dumnezeu a declarat că Sabatul va fi un „semn între… Mine și (tine), pentru ca… (tu) să știi că Eu sînt Domnul, care (te) sfințesc…„ (Ezech. 20,12; 20,20; Ex. 31, 17). De aceea, El a zis că păzirea Sabatului este un „legămînt necurmat” (Ex. 31, 16). „După cum legămîntul este bazat pe iubirea lui Dumnezeu pentru poporul Său (Deut. 7,7. , tot astfel Sabatul, ca semn al acestui legămînt, este un semn al iubirii divine”.8

4. Sabatele anuale. Pe lîngă Sabatele săptămînale (Lev. 23,3), mai erau șapte sabate anuale ceremoniale în calendarul religios al lui Israel. Aceste sabate anuale nu erau legate în mod direct de Sabatul zilei a șaptea sau de ciclul săptămînal. Aceste sabate, „afară de… Sabatele Domnului” (Lev. 23,38), erau prima și ultima zi a Sărbătorii azimilor, Ziua cincizecimii, Sărbătoarea trîmbițelor, Ziua ispășirii, cum și prima și ultima zi a Sărbătorii corturilor (cf. Lev. 23, 7. 8. 21. 24. 25. 27. 28. 35. 36).

Pentru că socotirea acestor sabate depindea de începutul anului religios, care era bazat pe calendarul lunar, ele puteau cădea în oricare zi a săptămînii. Cînd coincideau cu Sabatul săptămînal, ele erau numite atunci „zile mari” (Ioan 19, 31). „În timp ce Sabatul săptămînal a fost stabilit la sfîrșitul săptămînii creațiunii, pentru întreaga omenire, sabatele anuale erau o parte integrantă a sistemului iudaic al ritualului și ceremoniilor instituite la Muntele Sinai, care arăta înainte spre venirea lui Mesia și care s-a sfîrșit cu moartea Sa pe cruce”. 9

Sabatul și Hristos. Scriptura descoperă faptul că, după cum este adevărat că Tatăl a fost Creator, tot așa și Fiul a fost Creator (vezi 1 Cor. 8, 6; Evr. 1, 1. 2; Ioan 1, 3). Astfel că El a fost Acela care a pus deoparte ziua a șaptea, ca zi de odihnă pentru omenire.

De-a lungul timpului, Domnul Hristos a legat Sabatul de lucrarea Sa răscumpărătoare, ca și de cea creatoare. Ca marele „Eu sînt” (Ioan 8, 58; Ex. 3, 14), El a cuprins Sabatul în Decalog, ca un puternic monument de aducere aminte al acestei închinări săptămînale stabilite de Creator. Și El a mai adăugat încă un motiv pentru păzirea Sabatului: răscumpărarea poporului Său (Deut. 5, 14-15). Astfel că Sabatul îi marchează pe aceia care au acceptat pe Isus ca Mîntuitor și Creator.

Îndoitul rol al Domnului Hristos, ca Răscumpărător și Creator, face clar motivul pentru care El a declarat că „este Domn al Sabatului” (Marcu 2, 28). Cu o astfel de autoritate, El ar fi putut să Se dispenseze de Sabat, dacă ar fi dorit, dar El n-a făcut acest lucru. Din contră, El l-a aplicat la toate ființele omenești, spunînd: „Sabatul a fost făcut pentru om” (vers. 27).

În întreaga Sa lucrare pe pămînt, Domnul Hristos a exemplificat pentru noi credincioșia în păzirea Sabatului. Era „obiceiul Său” să Se închine în Sabat (Luca 4,16). Participarea Sa la serviciile divine din Sabat descoperă faptul că El a confirmat Sabatul ca o zi de închinare.

Atît de preocupat a fost Hristos de sfințenia Sabatului, încît, atunci cînd El a vorbit despre persecuțiile ce urmau să aibă loc după înălțarea Sa, El a sfătuit pe ucenicii Săi cu privire la aceasta. „Rugați-vă”, a spus El, „ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat”(Mat. 24, 20). Acest lucru arată în mod clar, așa cum notează Jonathan Edwards, „că atunci chiar creștinii erau legați de o strictă observare a Sabatului”. 10

Cînd Hristos a terminat lucrarea Sa de creațiune - primul Său mare act în istoria lumii - El S-a odihnit în ziua a șaptea. Această odihnă însemna împlinire și realizare. El a făcut la fel la sfîrșitul lucrării Sale pămîntești, cînd a îndeplinit al doilea mare act istoric al Său. Vineri după-amiaza, în a șasea zi a săptămînii, Hristos a încheiat misiunea Sa răscumpărătoare pe pămînt. Ultimele Sale cuvinte au fost „S-a sfîrșit” (Ioan 19, 30). Scripturile subliniază faptul că, atunci cînd a murit, „era ziua pregătirii și începea ziua Sabatului” (Luca 23, 54). După moartea Sa, El S-a odihnit într-un mormînt, simbolizînd astfel faptul că a dus la împlinire răscumpărarea neamului omenesc. 11

Astfel că Sabatul dă mărturie despre lucrarea de creațiune și răscumpărare a Domnului Hristos. Prin păzirea lui, urmașii Săi se bucură cu El de realizările Sale pentru omenire. 12

Sabatul și apostolii. Ucenicii au respectat foarte mult Sabatul. Acest lucru s-a văzut foarte clar cu ocazia morții Domnului Hristos. Cînd a început Sabatul, ei au întrerupt pregătirile pentru îngropare și „în ziua Sabatului, s-au odihnit după Lege”, plănuind să continue această lucrare duminică, „ziua întîi a săptămînii” (Luca 23, 56; 24, 1).

Așa cum făcuse și Domnul Hristos, apostolii s-au închinat în Sabatul zilei a șaptea. În călătoriile sale evanghelistice, Pavel a fost prezent în sinagogă în ziua Sabatului și a predicat pe Hristos (Fapte 13, 14; 17, 1, 2; 18, 4). Chiar neamurile l-au invitat să predice Cuvîntul lui Dumnezeu în Sabat (Fapte 13, 42. 44). În localitățile în care nu exista sinagogă, el a căutat locul acela care, în mod obișnuit, era folosit pentru închinare în Sabat (Fapte 16, 13). După cum participarea Domnului Hristos la serviciile divine din Sabat arăta acceptarea de către El a zilei a șaptea ca zi specială de închinare, la fel a procedat și Pavel.

Această păzire cu credincioșie a Sabatului săptămînal de către apostol stă într-un contrast izbitor cu atitudinea sa față de sabatele anuale ceremoniale. El a arătat clar faptul că creștinii nu erau obligați să păstreze zile de odihnă anuale, pentru că Domnul Hristos a pironit legea ceremonială pe cruce (vezi cap. 18 al acestei cărți). El spunea: „Deci nimeni să nu vă judece cu privire la mîncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, care sînt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos” (Col. 2,16,17). Deoarece „contextulul acestui pasaj se ocupă cu chestiuni rituale, sabatele la care se face referire aici sînt sabatele ceremoniale ale sărbătorilor anuale iudaice, 'care sînt o umbră' sau un tip, și a căror împlinire avea să aibă loc în Hristos”. 13

De asemenea, în Galateni, Pavel s-a ridicat împotriva cerințelor legii ceremoniale. El spunea: „Voi țineți zile, vremuri și ani. Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi” (Gal. 4, 10. 11).

Mulți au impresia că Ioan se referea la duminică atunci cînd declara că el a fost „în ziua Domnului… în Duhul” (Apoc. 1, 10). În Biblie, totuși, singura zi arătată ca aparținînd Domnului este Sabatul. Domnul Hristos a declarat că „ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău”, numind-o mai tîrziu „ziua Mea cea sfîntă” (Is. 58, 13). Iar Domnul Hristos S-a numit pe Sine „Domnul Sabatului” (Marcu 2, 28). Deoarece în Sfînta Scriptură singura zi pe care Domnul o numește ziua Sa este Sabatul zilei a șaptea, este logic să concluzionăm că Sabatul este acela la care s-a referit Ioan. În mod sigur nu există nici un precedent biblic care să arate că el ar fi putut să aplice acest termen la prima zi a săptămînii, duminica. 14

Nicăieri Biblia nu ne poruncește să păzim vreo altă zi a săptămînii decît Sabatul. Ea nu declară nici o altă zi a săptămînii ca fiind binecuvîntată sau sfîntă. Noul Testament nu arată că Dumnezeu a schimbat Sabatul cu o altă zi a săptămînii.

Din contră, Scriptura descoperă faptul că Dumnezeu a intenționat ca poporul Său să păzească Sabatul în decursul veșniciei. „Căci după cum cerurile cele noi și pămîntul cel nou, pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea, zice Domnul, așa va dăinui și sămînța voastră și numele vostru. În fiecare lună nouă și în fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea, zice Domnul” (Is. 66, 22.23).

Semnificația Sabatului. Sabatul are o largă semnificație și este plin de o profundă și bogată spiritualitate.

1. Un memorial perpetuu al creațiunii. Așa cum am văzut, însemnătatea fundamentală pe care Cele Zece Porunci o acordă Sabatului este aceea că el aduce aminte de creațiunea lumii (Ex. 20, 11. 12). Porunca pentru păzirea zilei a șaptea ca Sabat este „legată în mod inseparabil de actul creațiunii, instituția Sabatului și porunca de a-l păzi fiind o consecință directă a actului creațiunii. Mai mult chiar, întreaga familie omenească își datorește existența ei actului divin al creațiunii care se comemorează astfel; în consecință, obligația de a te supune poruncii Sabatului ca memorial al puterii creatoare a lui Dumnezeu este transmisă astfel întregului neam omenesc”.15 Strong numește Sabatul „o obligație perpetuă, ca memorialul stabilit de Dumnezeu al activității Sale creatoare.” 16

Aceia care-l păzesc ca monument de aducere aminte al creațiunii fac lucrul acesta ca o plăcută recunoaștere a faptului că „Dumnezeu este Creatorul și Suveranul lor de drept, că ei sînt lucrarea mîinilor Sale și sînt supuși autorității Lui. Astfel, instituția este în totalitate comemorativă și dată omenirii întregi. Nu există în ea nimic de natură prefigurativă sau cu o aplicare restrînsă numai la anumiți oameni.” 17 Și atîta vreme cît ne închinăm lui Dumnezeu pentru că El este Creatorul nostru, Sabatul va continua să funcționeze ca un semn și un monument de aducere aminte al crațiunii Sale.

2. Un simbol al răscumpărării. Cînd Dumnezeu a eliberat pe Israel din robia egipteană, Sabatul, care era deja monumentul aducerii aminte al creațiunii, a devenit și monumentul aducerii aminte al eliberării (Deut. 5, 15). „Domnul a intenționat ca odihna Sabatului săptămînal, dacă este păzită așa cum trebuie, să elibereze mereu pe om din robia unui Egipt ce nu se limitează la vreo țară sau veac, dar care cuprinde orice țară și orice veac. Astăzi omul are nevoie să scape de sclavia lăcomiei, a dorinței de cîștig, a dorinței de putere, de inegalitățile sociale, de păcat și de egoism.” 18

Cînd privim crucea, atunci înțelegem că odihna Sabatului stă ca un simbol deosebit al răscumpărării. „El este monumentul aducerii aminte, al ieșirii din sclavia păcatului, sub conducerea lui Emanuel. Cea mai mare povară pe care noi o purtăm este povara vinovăției neascultării noastre. Odihna Sabatului, arătînd înapoi la odihna lui Hristos în mormînt, odihna biruinței asupra păcatului, oferă creștinului o reală ocazie de a accepta și cunoaște în realitate iertarea, pacea și odihna Domnului Hristos”. 19

3. Un semn al sfințirii. Sabatul este un semn al puterii transformatoare a lui Dumnezeu, un semn al sfințirii și al sfințeniei. Domnul declară: „Să nu care cumva să nu țineți Sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine și voi și urmașii voștri, un semn după care se va cunoaște că Eu sînt Domnul care vă sfințesc” (Ex. 31, 13; cf. Ezech. 20,20). Sabatul, deci, Îl arată pe Dumnezeu ca fiind Cel care ne sfințește. Deoarece oamenii sînt sfințiți prin sîngele lui Hristos (Evr. 13, 12), Sabatul este, în acest sens, un semn al acceptării de către credincios a sîngelui Său pentru iertarea păcatelor.

Așa după cum Dumnezeu a pus Sabatul deoparte pentru un scop sfînt, tot astfel El a pus deoparte poporul Său pentru un scop sfînt, acela de a fi martorul Său deosebit. Comuniunea lor cu El în această zi duce la sfințenie; ei învață să depindă nu de propriile lor resurse, ci de Dumnezeu, care-i sfințește.

„Puterea care a creat toate lucrurile este puterea care a recreat sufletul după chipul și asemănarea Sa. Pentru aceia care sfințesc ziua Sabatului, el este semnul sfințirii. Adevărata sfințire este armonia cu Dumnezeu, identitatea cu El în caracter. Ea este primită prin ascultarea de acele principii care sînt transcrierea caracterului Său. Și Sabatul este semnul ascultării. Acela care ascultă din inimă porunca a patra va asculta de întreaga Lege. El este sfințit prin ascultare”.20

4. Un semn al loialității. După cum credincioșia lui Adam și Eva a fost pusă la probă prin pomul cunoștinței binelui și răului, așezat în mijlocul grădinii Edenului, tot astfel loialitatea fiecărei ființe omenești față de Dumnezeu va fi testată de porunca Sabatului, așezată în mijlocul Decalogului.

Scripturile descoperă faptul că, mai înainte de a doua venire, întreaga lume va fi împărțită în două clase: aceia care rămîn loiali și „păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” și aceia care se închină „fiarei și chipului ei” (Apoc. 14, 12. 9). Atunci adevărul lui Dumnezeu va fi glorificat înaintea lumii și va fi clar pentru toți că păzirea în ascultare a Sabatului zilei a șaptea este o dovadă de credincioșie față de Creator.

5. Un timp al comuniunii.În Sabat, noi putem să cunoaștem în mod deosebit prezența lui Dumnezeu în mijlocul nostru. Fără Sabat, totul ar fi numai muncă și sudoare fără de sfîrșit. Toate zilele ar fi la fel, închinate urmăririi aspirațiilor lumești. Sosirea Sabatului, totuși, aduce nădejde, bucurie, curaj și dă un sens vieții. El ne oferă un timp de comuniune cu Dumnezeu, prin închinare, rugăciune, cînt, studiu și meditație asupra Cuvîntului lui Dumnezeu, ca și prin activitățile în care ducem la cunoștința celorlalți Evanghelia. Sabatul este ocazia noastră de a trăi experiența prezenței lui Dumnezeu.

6. Un semn al neprihănirii prin credință. Creștinii recunosc că, prin călăuzirea unei conștiințe iluminate, necreștinii care cercetează în mod sincer adevărul pot fi conduși de Duhul Sfînt la o înțelegere a principiilor generale ale Legii lui Dumnezeu (Rom. 2, 14-16). Aceasta explică de ce cele nouă porunci, în afară de porunca a patra, sînt practicate într-o oarecare măsură, și în afara creștinismului. Dar lucrurile nu stau așa cu porunca Sabatului.

Mulți oameni pot să recunoască rațiunea unei zile de odihnă săptămînale, dar adesea este dificil pentru ei să înțeleagă de ce o activitate săvîrșită în oricare altă zi a săptămînii este bună și lăudabilă, dar este păcat atunci cînd este făcută în ziua a șaptea. Natura nu oferă nici un temei pentru păzirea zilei a șaptea. Planetele se mișcă pe orbitele lor, vegetația crește, soarele și ploaia vin una după alta și animalele își duc viața mai departe, ca și cînd fiecare zi ar fi la fel. De ce atunci ființele omenești trebuie să țină Sabatul zilei a șaptea? „Pentru creștin, există un singur motiv și numai unul, dar acest motiv este suficient: Dumnezeu a spus”. 21

Numai pe baza descoperirii speciale a lui Dumnezeu oamenii pot înțelege rațiunea păzirii zilei a șaptea. Deci, aceia care păzesc ziua a șaptea fac lucrul acesta din credință și astfel afirmă că se încred în Hristos, care a rostit porunca pentru păzirea ei. Păzind Sabatul, credincioșii dau pe față dispoziția de a accepta voința lui Dumnezeu pentru viața lor, în loc de a se bizui pe propria lor judecată.

Păzind ziua a șaptea, credincioșii nu încearcă să se facă pe ei înșiși neprihăniți. Din contră, ei păzesc Sabatul ca un rezultat al legăturii lor cu Hristos, Creatorul și Răscumpărătorul lor.22 Păzirea Sabatului este un produs al neprihănirii Sale în îndreptățire și sfințire, însemnînd că ei au fost eliberați din robia păcatului și au primit neprihănirea Lui desăvîrșită.

„Un măr nu devine măr ca urmare a faptului că rodește mere. Ci, mai întîi, el trebuie să fie măr. Apoi fructul lui, mărul, vine ca rod natural. Tot la fel și adevăratul creștin nu păzește Sabatul sau celelalte nouă precepte pentru a ajunge să fie neprihănit. Din contră, acesta este rodul natural al neprihănirii, pe care Hristos i-o împărtășește. Acela care păzește astfel Sabatul nu este un legalist, pentru că păzirea vizibilă a zilei a șaptea arată experiența lăuntrică a credinciosului în ceea ce privește îndreptățirea și sfințirea. De aceea, adevăratul păzitor al Sabatului nu se reține de la acțiunile oprite în Sabat cu scopul de a cîștiga favoarea lui Dumnezeu, ci pentru că el Îl iubește pe Dumnezeu și dorește să folosească Sabatul în primul rînd pentru o mai strînsă comuniune cu El”. 23

Păzirea Sabatului descoperă faptul că am încetat să ne mai bizuim pe propriile noastre fapte, că recunoaștem că numai Hristos, Creatorul, poate să ne mîntuiască. În adevăr, „spiritul adevăratei păziri a Sabatului dă pe față o supremă iubire pentru Isus Hristos, Creatorul și Mîntuitorul, care ne-a făcut oameni noi. Ea face ca păzire corectă a zilei adevărate să fie un semn al neprihănirii prin credință”. 24

7. Un simbol al rămînerii în Hristos. Sabatul, ca monument al eliberării lui Israel din Egipt, de către Dumnezeu, pentru odihna în Canaanul pămîntesc, punea deoparte pe cei răscumpărați din acel timp de națiunile înconjurătoare. În același fel, Sabatul este un semn al eliberării din păcat și al intrării în odihna lui Dumnezeu, punînd pe cei răscumpărați de o parte de lume.

Toți aceia care intră în odihna la care îi invită Dumnezeu „se odihnesc… de lucrările lor, cum S-a odihnit Dumnezeu de lucrările Sale” (Evr. 4, 10). „Această odihnă este o odihnă spirituală, o odihnă de propriile noastre lucrări, o încetare de a mai păcătui. La această odihnă cheamă Dumnezeu pe poporul Său și această odihnă este simbolizată atît de Sabat, cît și de Canaan”. 25

Cînd Dumnezeu a terminat lucrarea creațiunii Sale și S-a odihnit în ziua a șaptea, El a oferit lui Adam și Evei, în Sabat, ocazia de a se odihni în El. Deși ei au căzut, planul originar al lui Dumnezeu de a oferi această odihnă omenirii rămîne neschimbat. După cădere, Sabatul a continuat să fie un monument de aducere aminte al acestei odihne. „Păzirea Sabatului zilei a șaptea mărturisește astfel nu numai despre credința în Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, ci și despre credința în puterea Sa de a transforma viața oamenilor și a-i face în stare să intre în această 'odihnă' veșnică, pe care El a intenționat de la început să o dea locuitorilor acestui pămînt”. 26

Dumnezeu a făgăduit această odihnă spirituală poporului Israel după trup. În ciuda eșecului lor de a intra în ea, invitația lui Dumnezeu este încă valabilă: „Rămîne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu” (Evr. 4, 9). „Toți aceia care doresc să intre în această odihnă trebuie mai întîi să intre, prin credință, în odihna Sa spirituală, odihna sufletului de păcat și de propriile sale eforturi de mîntuire”. 27

Noul Testament apelează la creștini ca să nu întîrzie să trăiască în această odihnă a harului și credinței, pentru că „astăzi” este timpul potrivit de a intra în ea (Evr. 4, 7; 3, 13). Toți aceia care au intrat în această odihnă - harul mîntuitor primit prin credința în Isus Hristos - au încetat orice efort de a obține neprihănirea prin propriile lor fapte. În acest fel, păzirea Sabatului zilei a șaptea este un simbol al intrării credinciosului în odihna Evangheliei.

Încercările de a schimba ziua de închinare

Deoarece Sabatul joacă un rol vital în adorarea lui Dumnezeu, Creatorul și Răscumpărătorul, nu trebuie să ne surprindă faptul că Satana a purtat un război total pentru a înlătura această instituție sfîntă.

Nicăieri Biblia nu autorizează o schimbare a zilei de adorare pe care Dumnezeu a stabilit-o în Eden și a reconfirmat-o la Sinai. Ceilalți creștini, păzitori ai duminicii, au recunoscut ei înșiși acest lucru. Cardinalul catolic James Gibbons scria cîndva: „Poți citi Biblia de la Genesa la Apocalipsa și nu vei găsi nici un singur rînd care să autorizeze sfințirea duminicii. Scripturile nu cer păzirea religioasă a duminicii”. 28

A.T.Lincoln, un protestant, admite că „nu se poate susține faptul că Noul Testament autorizează credința că, de la înviere, Dumnezeu a hotărît ca prima zi a săptămînii să fie păzită ca Sabat”.29 El a recunoscut: „A deveni sabatarian al zilei a șaptea este singura opțiune consecventă pentru toți aceia care susțin că întreg Decalogul este obligatoriu ca lege morală”. 30

Dacă nu există nici o dovadă biblică că Hristos sau ucenicii Săi au schimbat ziua de închinare din ziua a șaptea, cum au ajuns așa de mulți creștini să accepte duminica în locul ei?

Apariția păzirii duminicii. Schimbarea închinării de la Sabat la duminică a venit în mod gradat. Nu există nici o dovadă a închinării creștine săptămînale duminica mai înainte de secolul al doilea, dar dovezile arată că pe la mijlocul acelui secol, unii creștini păzeau în mod voluntar duminica, nu ca o zi de odihnă, ci ca o zi de închinare. 31

Biserica din Roma, alcătuită în mare parte din credincioși dintre neamuri (Rom. 11, 13), a fost în fruntea tendinței de închinare în ziua duminicii. În Roma, capitala imperiului, s-au stîrnit puternice sentimente antiiudaice, devenind chiar mai puternice pe măsură ce timpul trecea. Reacționînd față de aceste sentimente, creștinii din acest oraș au încercat să se distanțeze de iudei. Ei au renunțat la unele practici avute în comun cu iudeii și au inițiat un curent ce îi îndepărta de venerarea Sabatului, cu tendința de păzire exclusivă a duminicii. 32

Din secolul al doilea și pînă în secolul al cincilea, în timp ce creștea influența duminicii, creștinii au continuat să păzească Sabatul zilei a șaptea aproape pretutindeni, în tot Imperiul Roman. Socrates, istoric din secolul al cincilea, scria: „Aproape toate bisericile din lume sărbătoresc sfintele taine în Sabat, în fiecare săptămînă, totuși, creștinii din Alexandria și Roma, ținînd seama de o veche tradiție, au încetat a mai face acest lucru”. 33

În secolele patru și cinci, mulți creștini se închinau atît în Sabat, cît și duminica. Sozomen, un alt istoric al acestei perioade, scria: „Oamenii din Constantinopole și aproape de pretutindeni se întîlnesc laolaltă în Sabat, ca și în prima zi a săptămînii, obicei ce niciodată n-a fost urmat în Roma sau la Alexandria.”34 Aceste referințe demonstrează rolul conducător al Romei în nesocotirea păzirii Sabatului.

De ce oare aceia care s-au întors de la închinarea în ziua a șaptea au ales duminica și nu o altă zi a săptămînii? Un argument major a fost acela că Hristos a înviat duminica; de fapt, s-a pretins că El autorizase închinarea în această zi. „Dar, oricît de ciudat ar părea, nici un scriitor din secolele doi și trei n-a citat vreodată un singur verset din Biblie ca autoritate pentru păzirea duminicii în locul Sabatului. Nici Barnaba și nici Ignațiu, nici Iustin, nici Irineu, nici Tertulian, nici Clement din Roma, nici Clement din Alexandria, nici Origen, nici Ciprian, nici Victorinus, nici un alt autor, care a trăit în apropierea timpului cînd a trăit Isus (aici pe pămînt), n-au avut nici o cunoștință despre o astfel de poruncă de la Isus sau din vreo parte a Bibliei”. 35

Popularitatea și influența în adorarea soarelui pe care păgînii romani le acordau duminicii au contribuit, fără îndoială, la acceptarea crescîndă a ei ca zi de închinare. Adorarea soarelui a jucat un rol important în întreaga lume antică. Ea era una dintre cele mai vechi componente ale religiei romane. Datorită cultului soarelui din Orient, „din prima parte a celui de al doilea secol d.Hr., cultul lui SOL INVICTUS a fost dominant în Roma și în alte părți ale imperiului”. 36

Această religie populară și-a avut impactul ei asupra bisericii primare prin noii convertiți. „Creștinii convertiți de la păgînism erau mereu atrași spre venerarea Soarelui. Acest lucru este indicat nu numai prin frecventa condamnare a acestei pratici de către Părinții bisericii, dar și prin importante reflectări ale adorării soarelui în liturghia creștină”. 37

Secolul al patrulea a fost martor la introducerea legilor duminicale. Au fost promulgate primele legi duminicale de natură civilă, apoi au venit legile duminicale cu un caracter religios. Împăratul Constantin a decretat prima lege duminicală civilă, la 7 martie 321. Avînd în vedere popularitatea duminicii printre adoratorii păgîni ai soarelui și stima cu care mulți și creștini o priveau, Constantin a sperat că, făcînd din duminică o zi sfîntă, putea să-și asigure sprijinul acestor două segmente ale împărăției sale. 38

Legea duminicală a lui Constantin reflecta mentalitatea sa, de adorator al soarelui. Ea sună astfel :”În venerabila zi a Soarelui (venerabili die Solis), magistrații și poporul ce locuiesc în orașe să se odihnească și toate atelierele să fie închise. La țară, totuși, persoanele angajate în agricultură să continue liber și legal îndeletnicirile lor”. 39

După mai multe decenii, biserica a urmat exemplul său. Conciliul de la Laodicea (364), care nu a fost un conciliu universal, ci unul romano-catolic, a emis prima lege duminicală eclesiastică. În canonul 29, biserica stipulează faptul că toți creștinii trebuie să cinstească duminica și, „dacă este posibil, să nu lucreze în această zi”, în timp ce ea denunță practica odihnei în Sabat, învățîndu-i pe creștini să nu „lenevească în ziua sîmbetei (grecește sabbaton - Sabatul), căci trebuie să lucreze în această zi”. 40

În anul 538, an ce marchează începutul perioadei de 1260 de ani profetici (vezi cap. 12 al acestei cărți), cel de-al treilea conciliu romano-catolic de la Orleans a emis o lege chiar mai severă decît aceea a lui Constantin. Canonul 28 al acestui conciliu spune că duminica chiar și „munca agricolă trebuie lăsată la o parte, pentru ca oamenii să nu fie împiedicați de a participa la biserică”. 41

Schimbarea profetizată. Biblia descoperă faptul că păzirea duminicii ca instituție creștină își are originea în „taina fărădelegii” (2 Tes. 2,7), care era deja la lucru în zilele lui Pavel (vezi cap. 12 al acestei cărți). Prin profeția din Daniel 7, Dumnezeu a manifestat preștiința Sa cu privire la schimbarea zilei de închinare.

Viziunea lui Daniel înfățișează un atac asupra poporului lui Dumnezeu și a Legii Sale. Puterea atacatoare, reprezentată de cornul cel mic (și de către fiara din Apocalips 13, 1-10), aduce marea apostazie în mijlocul bisericii creștine (vezi cap. 12 al acestei cărți). Ridicîndu-se din cea de a patra fiară și devenind o principală putere persecutoare, după căderea Romei (vezi capitolul 18 al acestei cărți), cornul cel mic încearcă să „schimbe vremile și Legea” (Dan. 7,25). Această putere apostată are un foarte mare succes în înșelarea majorității lumii, dar, la sfîrșit, judecata va hotărî măsuri îm- potriva ei (Dan. 7, 11. 22. 26). În timpul strîmtorării finale, Dumnezeu va interveni în favoarea poporului Său și îl va elibera (Dan. 12, 1-3).

Această profeție se aplică numai unei singure puteri din mijlocul creștinismului. Nu există decît o singură organizație religioasă care pretinde că are putere de a modifica legile divine. Să reținem, în decursul întregii istorii, ce au pretins autoritățile romano-catolice:

Cam pe la anul 1400, Petrus de Ancharano a pretins că „Papa poate modifica legea divină, deoarece puterea lui nu este a unui om, ci a lui Dumnezeu și el acționează în locul lui Dumnezeu pe pămînt, avînd putere deplină de a lega și dezlega oile sale”. 42

Impactul acestei declarații uimitoare a fost demonstrat în timpul Reformațiunii. Luther a susținut că Sfînta Scriptură și nu tradiția bisericii era călăuza sa în viață. Lozinca sa era: „Sola Scriptura” - „Biblia și numai Biblia”. John Eck, unul dintre principalii apărători ai credinței romano-catolice, l-a atacat pe Luther în acest punct, pretinzînd că autoritatea bisericii era mai presus de Biblie. El l-a provocat pe Luther în legătură cu păzirea duminicii în locul Sabatului biblic. Eck spunea: „Scripturile învață: 'Adu-ți aminte de ziua Sîmbetei ca s-o sfințești; șase zile să lucrezi și să-ți faci tot lucrul tău, dar ziua a șaptea este Sabatul, ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău' etc. Și, cu toate acestea, biserica a schimbat Sabatul cu duminica, în baza propriei sale autorități, pentru care tu (Luther) nu ai nici o bază scripturistică”. 43

La Conciliul de la Trent (1545 -1563), convocat de papă pentru a contracara protestantismul, Gaspare de Fosso, arhiepiscop de Reggio, a ridicat din nou această problemă. „Autoritatea bisericii”, a spus el, „este deci ilustrată în modul cel mai clar în subiectul Scripturilor; căci, în timp ce pe de o parte biserica le recomandă, le declară ca fiind divine și ni le oferă pentru a fi citite,… pe de altă parte, preceptele legale ale Scripturii învățate de către Domnul au încetat în virtutea aceleiași autorități a bisericii. Sabatul, ziua cea mai slăvită a legii, a fost schimbat cu ziua Domnului… Acestea și alte lucruri asemănătoare au încetat nu în virtutea învățăturii lui Hristos (căci El a zis că a venit să împlinească Legea și nu să o distrugă), ci au fost schimbate prin autoritatea bisericii”. 44

Își menține încă acea biserică această poziție? Ediția din 1977 a „Catechismului convertitului la doctrina catolică” conține această serie de întrebări și răspunsuri:

„Î. Care este ziua Sabatului?

R. Sîmbăta este ziua Sabatului.

Î. Atunci noi de ce păzim duminica în locul Sîmbetei?

R. Noi păzim duminica în locul Sîmbetei pentru că Biserica Catolică a transferat solemnitatea ei de la Sîmbătă, la duminică”. 45

În cartea sa devenită best-seller „The Faith of Milions” (Credința milioanelor, 1974), învățatul romano-catolic John A. O'Brien a ajuns la această concluzie inevitabilă: „Deoarece sîmbăta și nu duminica este amintită în Biblie, nu este oare curios faptul că ne-catolicii, care pretind că-și fundamentează religia lor în mod direct pe Biblie și nu pe biserică, păzesc duminica în loc de a păzi sîmbăta? Da, desigur, aceasta este o inconsecvență.” Obiceiul de a păzi duminica, spune el, „se bazează pe autoritatea Bisericii Catolice și nu pe un text explicit al Bibliei. Această păzire rămîne ca o aducere aminte a bisericii mame, de la care sectele ne-catolice s-au despărțit - asemenea unui băiat care a fugit de acasă, dar care poartă încă în buzunarul său o fotografie a mamei sale sau o buclă din părul ei”.46

Afirmarea acestor prerogative împlinește profeția și contribuie la identificarea puterii cornului cel mic.

Restaurarea Sabatului. În Isaia 56 și 58, Dumnezeu cheamă pe Israel la o reformă a Sabatului. Descoperind slava viitoare a strîngerii neamurilor în staulul Său (Is. 56, , El leagă succesul acestei misiuni de salvare de păstrarea cu sfințenie a Sabatului (Is. 56,1.2. 6.7).

El descrie cu grijă lucrarea specifică a poporului Său. Deși misiunea lor cuprinde lumea întreagă, ea este în mod deosebit îndreptată către o clasă de oameni care mărturisesc a fi credincioși, dar care în realitate s-au îndepărtat de preceptele Sale (Is. 58, 1. 2). El exprimă în acești termeni misiunea lor față de aceia care mărturisesc a fi credincioși: „Ai tăi vor zidi iarăși pe dărîmăturile de mai înainte, vei ridica din nou temeliile străbune”. Vei fi numit 'Dregător de spărturi', 'Cel ce drege drumurile și face țara cu putință de locuit'. Dacă îți vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ți faci gusturile tale în ziua Mea cea sfîntă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfințești pe Domnul, slăvindu-L și dacă-l vei cinsti, neurmînd căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale și nedîndu-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul și Eu te voi sui pe înălțimile țării, te voi face să te bucuri de moștenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit” (Is. 58, 12-14).

Misiunea Israelului spiritual este asemănătoare aceleia a vechiului Israel. În Legea lui Dumnezeu a fost făcută o spărtură atunci cînd puterea cornului cel mic a schimbat Sabatul. Așa după cum Sabatul, care a fost călcat în picioare, avea să fie restaurat în Israel, tot astfel, în timpurile moderne, instituția divină a Sabatului trebuie să fie restaurată și spărtura din zidul Legii lui Dumnezeu reparată. 47

Vestirea soliei din Apocalipsa 14, 6-12, Evanghelia cea veșnică este aceea care aduce la îndeplinire lucrarea de restaurare și glorificare a Legii. Și proclamarea acestei solii este misiunea bisericii lui Dumnezeu în perioada premergătoare celei de a doua veniri (vezi cap. 12 al acestei cărți). Această solie trebuie să trezească lumea, invitînd pe fiecare să se pregătească pentru ziua judecății.

Cuvintele chemării de a ne închina Creatorului, „Celui care a făcut cerul și pămîntul, marea și izvoarele apelor” (Apoc. 14,7), constituie o referire directă la cea de a patra poruncă a Legii celei veșnice a lui Dumnezeu. Includerea ei în această avertizare finală confirmă preocuparea specială a lui Dumnezeu de a restaura, înainte de revenirea Sa, Sabatul Său, în mare măsură uitat.

Vestirea acestei solii va grăbi un conflict care va cuprinde întreaga lume. Problema centrală va fi ascultarea de Legea lui Dumnezeu și păzirea Sabatului. În fața acestui conflict, fiecare va trebui să hotărască dacă va păstra poruncile lui Dumnezeu sau pe acelea ale oamenilor. Această solie va produce un popor care păzește poruncile lui Dumnezeu și care are credința lui Isus. Aceia care o vor respinge vor primi, în final, semnul fiarei (Apoc. 14,9.12; vezi cap. 12 al acestei cărți).

Pentru a îndeplini cu succes această misiune de glorificare a Legii lui Dumnezeu și a onora Sabatul Său neglijat, poporul lui Dumnezeu trebuie să dea un exemplu de păzire statornică și plină de iubire a Sabatului.

ȚSUBTITSUS = Păzirea Sabatului

Pentru a ne aduce aminte de ziua Sabatului ca s-o sfințim (Ex. 20,  , noi trebuie să ne gîndim la Sabat în decursul întregii săptămîni și să facem pregătirile necesare pentru a-l păzi într-un mod care să fie plăcut lui Dumnezeu. Trebuie să fim atenți ca să nu ne epuizăm energiile în cursul săptămînii, așa încît să nu mai putem lua parte la serviciul divin din Sabat.

Pentru că Sabatul este o zi specială de comuniune cu Dumnezeu, în care sîntem invitați să celebrăm cu bucurie opera creațiunii și răscumpărării, este important ca noi să evităm orice tinde să știrbească atmosfera lui sfîntă. Biblia arată că, în Sabat, trebuie să încetăm activitatea noastră obișnuită (Ex. 20, 10), evitînd orice lucrare făcută pentru a ne cîștiga existența, cum și toate tranzacțiile de afaceri (Neemia 13,15-22). Trebuie să-L onorăm pe Dumnezeu „neurmînd căile noastre, neîndeletnicindu-ne cu treburile noastre și nededîndu-ne la flecării” (Is. 58, 13). Folosirea acestei zile pentru propria noastră plăcere, angajarea în interese, conversații și gînduri lumești sau acțiuni sportive, ne vor distrage de la comuniunea cu Creatorul nostru și vor viola sfințenia Sabatului.48 Preocuparea noastră pentru porunca Sabatului trebuie să cuprindă pe toți aceia care se află sub autoritatea noastră, pe copiii noștri, pe cei care lucrează pentru noi, vizitatorii noștri și chiar animalele noastre (Ex. 20, 10), astfel încît și ei să se bucure de binecuvîntările Sabatului.

Sabatul începe vineri seara, la apusul soarelui, și se sfîrșește sîmbătă seara, la apusul soarelui (vezi Gen. 1,5; cf. Marcu 1,32).49 Scriptura numește ziua dinaintea Sabatului (vinerea) ziua de pregătire pentru Sabat (Marcu 15, 42), o zi în care să facem tot ce este necesar pentru ca nimic să nu tulbure sfințenia lui. În această zi, cei care pregătesc hrana familiei trebuie să pregătească hrana pentru Sabat astfel încît, în timpul acestor ore sfinte, și ei să se odihnească de munca lor (vezi Ex. 16, 23; Num. 11,  .

Cînd orele sfinte ale Sabatului se apropie, este bine pentru membrii familiei sau pentru grupele de credincioși să se strîngă laolaltă chiar înainte de apusul soarelui, vineri seara, pentru a cînta, a se ruga și a studia Cuvîntul lui Dumnezeu, invitînd astfel Duhul lui Hristos ca pe un oaspete bine venit. Tot la fel, ei trebuie să marcheze încheierea lui, unindu-se în rugă spre sfîrșitul Sabatului, sîmbătă seara, cerînd prezența lui Dumnezeu și călăuzirea Lui în decursul întregii săptămîni ce urmează.

Domnul cheamă poporul Său să facă Sabatul o zi de desfătare (Is. 58,13). Cum ar putea face ei acest lucru? Numai dacă urmează exemplul lui Hristos, Domnul Sabatului, numai așa ei pot spera totdeauna să trăiască o reală bucurie și satisfacție, pe care Dumnezeu le are pentru ei în această zi.

Domnul Hristos S-a închinat cu regularitate în Sabat, a luat parte la serviciile divine și a dat învățături religioase (Marcu 1, 21; 3, 1-4; Luca 4, 16-27; 13, 10). Dar El a făcut mai mult decît să Se închine. El a avut părtășie cu alții (Marcu 1, 29-31; Luca 14, 1), a petrecut timpul în natură (Marcu 2, 23) și a umblat din loc în loc, făcînd fapte sfinte de milostenie. Ori de cîte ori putea, vindeca pe cei bolnavi și suferinzi (Marcu 1, 21-31; 3, 1-5; Luca 13, 10-17; 14, 2-4; Ioan 5, 1-15; 9, 1-14).

Cînd a fost criticat pentru lucrarea Sa de ușurare a suferințelor, Isus a răspuns: „Este îngăduit a face bine în zilele de Sabat” (Mat. 12,12). Activitatea Sa vindecătoare era legitimă, deci nu era o călcare a Sabatului și nici nu însemna abolirea lui. Dar aceasta a pus capăt rînduielilor împovărătoare ce deformau însemnătatea Sabatului, ca instrument al lui Dumnezeu pentru reînviorare și desfătare spirituală.50 Dumnezeu a destinat Sabatul pentru îmbogățirea spirituală a neamului omenesc. În el sînt îngăduite activități ce sporesc legătura cu Dumnezeu; acelea însă care distrag de la acest scop și transformă Sabatul într-o zi liberă oarecare sînt nepotrivite.

Domnul Sabatului invită pe toți să-I urmeze exemplul. Aceia care primesc chemarea Sa fac din Sabat o desfătare și un ospăț spiritual - o pregustare a cerului. Ei descoperă faptul că „Sabatul este destinat de Dumnezeu pentru a preveni descurajarea spirituală. Săptămînă după săptămînă, ziua a șaptea mîngîie conștiința noastră, asigurîndu-ne că, în ciuda caracterului nostru neîmplinit, noi sîntem desăvîrșiți în Hristos. Ceea ce El a înfăptuit la Golgota este socotit ca ispășire pentru noi. Astfel noi intrăm în odihna Lui”.
  Domnul sa te ajute sa iei atitudine pt. adevarul Sau.
Iti doresc o zi placuta in continuare si Domnul sa fie cu tine sis a te binecuvanteze.
Astept parerea ta.
Multumesc!

itinerar, on Dec 23 2008, 08:47, said:

1. Bun venit, dar te bucuri prea repede.
2. E o controversa de mult epuizata. Sabatul are origini babiloniene.
3. Baphomet sa te ajute sa gandesti sanatos.
4. Iti doresc o zi placuta in continuare si Ratiunea sa fie cu tine si sa te bineeduce.
5. Si eu.
6. Asemenea.

absolut incredibil

Mosotti, on Dec 23 2008, 09:32, said:

Mie-mi spui.

Baphomet, on Dec 23 2008, 10:12, said:

Oare Bafomet nu este androgen? Ba da. El nu ma poate ajuta sa gandesc sanatos deoarece este diavolul(satana=vrajmasul binelui, al dreptatii). Dumnezeu este Cel care ne da intelepciune

Mosotti, on Dec 23 2008, 10:32, said:

in sfarsit sunt si eu de acord cu tine.


DOMNU' ITINERAR.....cum de nu ai deschis topicul asta la cultul protestant sau ortodox sau catolic, ....de ce la Generalitati....sa imi dai mie indigestie din cauza gandirii tale inocente ?


mai deschide un topic de genul asta ....si ai sa ai cu cine ,,discuta" ...cu mine !!!!!!!!

ryanna, on Dec 23 2008, 11:37, said:

E fata si poti sa-i spui Doamna Itinera....sau Domsoara....



PS:cum se numeste topicul asta????

itinerar, on Dec 23 2008, 11:33, said:

1. "Androgen" e un adjectiv. Ce-ai vrut sa spui de fapt ?
2. Pariu ca-i invers ?

Baphomet, on Dec 23 2008, 09:12, said:

Mosotti, on Dec 23 2008, 09:32, said:

suntem pe aria incredibil

Edited by konami, 23 December 2008 - 13:08.

konami, on Dec 23 2008, 13:08, said:

Aria Incredibil dar Adevarat....

topicul se inchide. Va rog sa nu mai poluati aceasta arie cu zeci de pagini din biblie sau din alte carti. Cine vrea sa citeasca biblia o poate face in alta parte.