Jump to content

SUBIECTE NOI
« 1 / 5 »
RSS
Plasa de umbrire peste gard de pl...

O smecherie pe care nu o inteleg

Balcon parter fara acte

unde gasesc un speed bag in bucur...
 Programe TV cu altfel de sporturi

Laptop "bun la toate" max...

navigatie noua vw tiguan

ctfmon.exe - System Error (in Saf...
 Ați prins vremurile cand 120 Volț...

Whatsapp nu afișeaza numele ...

Medii admitere Politehnica Bucure...

Se extinde Baza de la Kogalniceanu
 Politist mutilat de caine in curt...

Trotineta- cat rezista?

Windows 11 si inregistrare de pe ...

Cont Facebook spart
 

Blowup (1966)

- - - - -
  • Please log in to reply
28 replies to this topic

#19
M0n0

M0n0

    Cinefil

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 5,146
  • Înscris: 03.09.2005
Sa ne punem in locul lui. Ar fi mai multe exemple de comportament in cazul jocului de tenis.

Ne-am fi alaturat jocului si am fi urmarit mingea prin aer cum "circula" de la un jucator la altul si apoi i-am fi ajutat cu aluzia jocului aruncandu-le inapoi mingea imaginara. Asta din partea unui om caruia ii place putina nebunie si aberatie in viata sa. Noi nu suntem mimi dar pentru o secunda putem comunica si fara vorbe.
Mai era si exemplul in care eram prea adanciti in realitate si am fi ignorat tacerea mimilor si cerinta lor pentru mingea imaginara pierduta.

Eu nu stiu ce as fi facut daca eram in locul lor. Probabil depinde de varsta si spiritul ce il am in momentul respectiv. Daca eram curios sa le urmaresc jocul ei constientizau ca ma intereseaza si anume imi aruncau mingea la picioare pentru a vedea reactia mea. Aici mimii sunt capul rautatilor. Si regizorul le juca jocul urmarind mingea...

Totusi...fiindca nu pot sa gasesc o semnificatie, faza desi mi se pare geniala si mie, nu pot sa-i vad locul in filmul asta.

#20
xelro

xelro

    New Member

  • Grup: Members
  • Posts: 10
  • Înscris: 03.11.2008
am reusit si eu sa pun mana pe film si parerea mea... filmul e foarte bun

mimii?!... intra in primele momente din film doar pentru ca au un rol important in final, prin jocul lor (mingea inexistenta) sa duca in derizoriu descoperirea nemaipomenitei crime... si cumva detensioneaza personajul

mi s-a parut interesant si faptul ca se angaja intr-o uzina pentru a surprinde momente in fotografiile lui... viata acelor oameni nenorociti era pentru el doar prilejul unor fotografii bune, pe cand crima il socheaza, devine uman

si sincera sa fiu mi-a dat ceva emotii si m-a facut sa retraiesc senzatiile de satisfactie atunci cand ieseam aiurea pe strazi cu un aparat foto si "vanam" momente... mi-am pierdut de mult dorinta de a iesi cu aparatul si credeam doar ca e de vina digitatul, dar de fapt mi-am pierdut eu starea si cumva scenele in care analiza fotografiile surprinse in parc mi-au facut pofta de alb/negru... poate am sa reinviu vechea mea pasiune

View PostPrien, on 30th August 2009, 12:29, said:

narcis_epm
Ma bucur ca ni te-ai alaturat. Ce ai scris mi se pare interesant.
Apropos de tenisul cu mimi, daca retin bine, nu-i asa ca si de aici era dat afara?
Mie Blowup-ul mi s-a parut un film al imposibilitatii de comunicare. Al unui om care intr-o epoca hightech-in acei ani un telefon mobil in masina, si ce masina, era ceva ca omu' in luna- nu poate vorbi cu semenii lui prin mijloace naturale si simple.
De aceea era maestru in fotografie, dar altfel
Contraziceti-ma, pls.


viata de zi cu zi este un "film al imposibilitatilor de comunicare"... adevarata comunicare
iar despre maiestria lui e clar ca in acele vremuri traiau viata mai intens decat o facem noi acum (social si profesional), tocmai pentru ca tehnologia ne-a facut mai superficiali

#21
retro56

retro56

    Junior Member

  • Grup: Members
  • Posts: 25
  • Înscris: 21.01.2007
Film mare,artistic,de cinemateca,greu digerabil pentru marea masa...Apreciez Prien, invitatia si provocarea prieteneasca la o discutie,dar cind scrie cineva ca filmul este "foarte,foarte,supra-apreciat evaluat"dar totusi îi da nota 8 din10(!!!??)te descurajeaza sa mai zici ceva.Si totusi rubrica pe forum filme era de "Filme clasice" !! Ce se asteptau sa gaseasca aici?Filme de actiune?Neplictisitoare?
Filmul i-a impresionat pe Bergman,De Palma,Scorsese,Coppola...si pe mine.Suficient.

#22
M0n0

M0n0

    Cinefil

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 5,146
  • Înscris: 03.09.2005

View Postretro56, on 28th November 2009, 03:28, said:

Film mare,artistic,de cinemateca,greu digerabil pentru marea masa...Apreciez Prien, invitatia si provocarea prieteneasca la o discutie,dar cind scrie cineva ca filmul este "foarte,foarte,supra-apreciat evaluat"dar totusi îi da nota 8 din10(!!!??)te descurajeaza sa mai zici ceva.Si totusi rubrica pe forum filme era de "Filme clasice" !! Ce se asteptau sa gaseasca aici?Filme de actiune?Neplictisitoare?
Filmul i-a impresionat pe Bergman,De Palma,Scorsese,Coppola...si pe mine.Suficient.
Nota 8 nu e mare chestie...e pentru un film peste mediocru. Zicand ca e "foarte, foarte, supra-apreciat, evaluat" nu zic decat unii i-ar da 10 din simplul motiv ca e atat de complex pentru ei incat nu il inteleg. Da, sunt si acei oameni care zic...da, m-a bagat in ceata atat de mult incat sigur merita un 10. Bine, asta e un caz extrem dar care e intalnit...cunosc personal.

Cu toate astea eu cunosc o sumedenie de filme vechi, foarte bune, care nu sunt atat de plictisitoare precum filmul asta...Michelangelo Antonioni este unul din cei mai supra-apreciati regizori de pe planeta din cauza ca e un regizor numai pentru critici. E un regizor care face filme pe care doar criticii ii inteleg, apreciaza. Eu am parerea mea despre poveste si e asemanatoare cu cele pe care le-am mai citit si pot spune ca si asa, nu merita pic de atentie pentru ca la final nu ramai cu nimic. Arta cinematografica se poate invata si din alte filme, de la multi alti regizori...

#23
Prien

Prien

    Senior Member

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 8,877
  • Înscris: 11.12.2006
Mi-au placut mult si mi s-au parut deosebit de interesante punctele de vedere exprimate in ultimele -dar sper ca sa fie cele din urma-postari.
Ma bucur ca am fost (cam) agresiv. Daca eram mai bland nu reuseam sa va urnesc. Fiecare are problemele lui de rezolvat iar timpul liber....
Am vrut doar sa starnesc discutia, nu sa jignesc inutil pe cineva...
Va (mai) astept.

#24
dacoroman2310

dacoroman2310

    Senior Member

  • Grup: Banned
  • Posts: 2,745
  • Înscris: 28.05.2008

View PostM0n0, on 10th August 2007, 22:14, said:

Eu zic ca nu exista (aici...dar parantezele pot fi si ignorate) fani BlowUp...

L-am vazut ieri pentru a doua oara intr-un interval de vreo 3 saptamani, de data asta la cinemateca. De doua ori am mai vazut atat de multa lume in sala - la "Dr. Strangelove" si la "Otto e mezzo" .

Chiar daca substratul substratul prea ermetic prezentat induce pe multi in eroare, cum ca nu se intampla nimic in film (desi e cel mai accesibil si comercial film al lui Antonioni)  toata lumea ar trebui sa aplaude executia perfecta care nici astazi nu pare invechita. Cate filme mai batrane de 40 de ani se mai pot lauda cu acest lucru? Probabil le poti numara pe degetele de la o mana. Primul titluri care imi vin in minte sunt "12 Angry Men" si "2001: A Space Odyssey" . De fiecare data cand ma apuc de vizionat un clasic, cel mai mult ma tem sa nu am parte de naivitatile cu care se multumea publicul pe atunci. "Blowup" nu e genul ala de film. Daca ai pune pe cineva care nu conoaste filmul sa ghiceasca anul in care a fost facut ar tinti mult pe-alaturi.

Acuma legat de semnificatiile -infinite ale- filmului, acestea sunt infatisate metaforic. Acest aspect e unul dintre cele mai contestate de publicul majoritar, si foarte rar inteles. De aceea resping ceea ce iau drept plictisitor si irelevant cand de fapt e atmosfera si forma care vinde fondul... ei vor informatii. Filmul metaforic nu e genul care analizeaza direct realitatea si iti preda raspunsuri obiective - dar in acelasi timp artistic, ca in "12 Angry Men" , nu va ganditi la documentar - ci doar pune iti ridica intrebari. "Blowup" nu it demonstreaza ca lumea e o iluzie si ca realitatea e plina de conventii si e fragila, ci doar te face sa simti ca ar putea sa fie. Iti ridica mingea la fileu, nu-ti face punctul fara sa participi si tu.
Si astfel, filmul e plin de asemenea metafore: sedinta foto cu iz erotic de la inceput este o metafora supericialitatii dragostei;  achizitionarea elicei, ca o rabufnire impotriva blazarii si rutinei societatii care il roade; faza cu chitara, ca pierdere sensului lucrurilor cand are loc o schimbare a contextului; mini-orgia ce are loc pe hartia aceea mov a carei "muzicalitate" intoxica atmosfera cu frustrari, crispari si neimpliniri; si nici nu mai zic de cireasa de pe tort, una dintre cele mai mari secvente din istoria cinemaului, finalul care inglobeaza si concluzia filmului.

#25
Prien

Prien

    Senior Member

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 8,877
  • Înscris: 11.12.2006
Ma bucur ca s-a redeschis subiectul. Ultimele postari mi s-au parut deosebit de interesante.

Pe de alta parte ma bucur ca mi s-a reamintit de cinemateca. Luat de "valtorile vietii", hi, hi..in ultimii ani am uitat de ea.
Si mai ales ca goanga mea creste si trebuie sa o educ..
Aiurea, tata denaturat ce sunt, bag plodu'in fata, de parca mie nu mi-ar place, ma ascund dupa el..

#26
diorama

diorama

    We are stardust

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 4,360
  • Înscris: 15.10.2006
Mai ingros si eu randurile la cateva luni de la ultima postare. Observ ca, in general, cand nu intelegem ceva, avem senzatia ca e o metafora care se intampla pe- acolo. Asa o fi de cele mai multe ori insa la Antonioni nu. Antonioni era un fotografic. Sa nu uitam ca era pictor si fotograf. El a facut cinematografie cu aparatul foto, daca mi se permite exagerarea. Ca sa privesti filmele lui, trebuie sa uiti toate deprinderile pe care le-ai dobandit de-a lungul timpului urmarind filme "normale" si sa-ti formezi ochiul altfel. La o prima strigare ai spune ca-s o porcarie, ca nu se intampla nimic, sunt doar niste cadre plictisitoare si lungi cu niste indivizi care au prea mult timp liber. Dar daca ai lua fiecare cadru si l-ai privi ca pe o poza din care aduni extrem de multa informatie, parca incepe sa capete sens. Desi aici se vorbeste despre Blow-Up, as da exemplul din Eclipsa pentru ca mi se pare cel mai concludent: la inceputul filmului (parca), Monica Vitti si Francisco Rabal (parca) filmati indelung printr-o rama foto goala de pe masa. Mi s-a parut extrem de frumos.

#27
lawrence38

lawrence38

    GAME......OVER

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 10,009
  • Înscris: 05.02.2008
Am vazut filmul asta prima oara acum vreo 8-9 ani cred si m-a impresionat. L-am revazut intre timp de inca 2 ori si din nou m-a impresionat. Intotdeauna observi ceva nou, multitudinea detaliilor/temelor te copleseste.

Daca intelegi limba spaniola ar fi indicat sa cititi "Las Babas Del Diablo" , inspiratia filmului.
Attached File  Cortazar__Julio___las_babas_del_diablo.pdf   80.92K   3 downloads

Edited by lawrence38, 30 July 2010 - 12:47.


#28
eddingro

eddingro

    Senior Member

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 3,738
  • Înscris: 20.04.2005
Funigei
    Julio CORTAZAR
(din volumul „Armele secrete”, în curs de apariţie la Editura Humanitas)
Traducere de Tudora Şandru Mehedinţi

Nu se va şti niciodată cum trebuie povestite toate astea, dacă la persoana întâi sau la a doua, folosind a treia plural sau  născocind  la nesfârşit  forme care nu-s bune de nimic.  De s-ar putea spune: eu văzură înălţându-se luna, sau: pe noi mă doare fundul ochilor, şi mai cu seamă aşa: tu femeia blondă erau  norii ce aleargă mai departe prin dreptul chipurilor mele tale sale noastre voastre lor. Ce naiba!
Dacă e vorba să povestim, dacă s-ar putea  să mă duc să beau o halbă pe undeva  şi maşina să  scrie în continuare singură (pentru că scriu la maşină), ar fi  perfecţiunea întruchipată. Şi nu-i doar un fel de a spune. Perfecţiunea, în­tr-adevăr, fiindcă  aici golul pe care trebuie să-l povestesc e tot o maşină (de alt tip, o Contax 1.1.2.) şi se prea poate ca o maşină să ştie mai multe despre altă maşină decât mine, tine, ea – femeia blondă – şi norii. Însă am doar norocul prostului şi ştiu că, dacă plec, această Remington va rămâne încremenită pe masă, cu aerul  acela de două ori mai liniştit pe care-l au obiectele mobile când nu se mişcă. Atunci trebuie să scriu. Unul dintre noi  trebuie să scrie, dacă toate astea vor fi povestite. Mai bine să fiu eu care sunt mort, care sunt mai puţin implicat decât ceilalţi; eu, care nu văd decât norii şi mă pot gândi fără să-mi pierd şirul,  pot scrie fără să-mi pierd şirul (trece acolo sus altul, tivit cu cenuşiu) şi-mi pot aduce aminte fără să-mi pierd şirul, eu care sunt mort (şi viu, nu-i cazul să înşel pe nimeni, o să se vadă bine când va sosi ceasul, fiindcă în  vreun fel tot trebuie s-o pornesc şi am luat-o de la capătul ăsta, de la sfârşit, de la început, care la urma urmelor e capătul cel mai  bun când vrei să povesteşti ceva).
Mă întreb pe nepusă-masă de ce trebuie să povestesc toate astea, dar dacă cineva începe să se întrebe de ce face tot ce face, dacă se întreabă numai de ce acceptă o invitaţie la cină (acum trece un porumbel, şi mi se pare o vrabie) sau de ce, atunci când careva ne-a depănat o poveste frumoasă, simţi imediat un fel de gâdilat la stomac şi nu te potoleşti până nu intri în biroul de alături şi spui la rândul tău povestea; numai atunci te simţi în largul tău, eşti mulţumit şi te poţi întoarce să-ţi vezi de treburi. Din câte ştiu, nimeni n-a explicat asta, aşa încât cel mai bine ar fi să laşi la o parte pudoarea şi să povesteşti, căci în definitiv nimănui nu-i e ruşine că respiră, sau că-şi pune pantofii; sunt  chestii care se fac, şi când survine ceva ciudat, când  ne pomenim cu un păianjen în pantof, sau  dacă respirând avem senzaţia  de sticlă pisată, atunci  trebuie să povesteşti ce se  întâmplă, să povesteşti colegilor de la birou sau doctorului. Vai, domnule doctor, când respir... Să povesteşti  întotdeauna, să scapi întotdeauna de gâdilatul nesuferit de la stomac.
Şi dacă tot o să povestim, să facem puţină ordine, să coborâm scara acestei case până la ziua de duminică 7 noiembrie, exact cu o lună în urmă. Cobori cinci etaje şi te trezeşti în duminica aceea, cu un soare de necrezut pentru un noiembrie la Paris, şi ai un chef nebun să hoinăreşti, să vezi tot felul de lucruri, să faci fotografii (pentru că eram fotografi, sunt fotograf). Ştiu prea bine că cel mai greu o să-mi fie să descopăr modul în care să povestesc, şi nu mi-e teamă că mă repet. O să fie greu, căci nimeni nu ştie cine-i de fapt cel care povesteşte, dacă sunt eu sau toate astea care s-au întâmplat, ori ceea ce văd acum  (nori,  şi  la răstimpuri un porumbel)  sau dacă pur şi simplu povestesc un adevăr care-i doar adevărul meu, şi atunci nu-i adevăr decât pentru stomacul meu, pentru cheful de a o rupe la fugă şi a termina într-un fel cu treaba asta, fie ce-o fi.
S-o luăm încetişor, şi o să se vadă tot mai bine ce se petrece pe măsură ce scriu. Dacă mă înlocuieşte careva, dacă nu mai ştiu ce să spun, dacă norii se sfârşesc şi începe altceva (fiindcă nu se poate ca asta să nu  însemne şi altceva decât să stai să vezi întruna  norii care trec, şi la răstimpuri un porumbel), dacă ceva din toate astea... Şi după „dacă” ce o să mai pun, cum o să închei corect propoziţia ? Dacă încep însă să-mi tot pun întrebări n-o să mai povestesc nimic; mai bine să povestesc, poate că povestitul e un fel de răspuns, cel puţin pentru cineva care o să-l citească.
Roberto  Michel, franco-chilian, traducător şi fotograf amator în timpul liber, a ieşit de la numărul 11 de pe strada Monsieur-le-Prince duminică 7 noiembrie din acest an (acum trec doi mai mici, tiviţi cu argintiu). De trei săptămâni lucra la versiunea franceză a tratatului despre recuzări şi recursuri de José Norberto Allende, profesor la Universitatea din Santiago. La Paris e ciudat să fie vânt, şi mai cu seamă un vânt care stârnea vârtejuri pe la colţuri  de stradă, iar apoi  se înălţa zgâlţâind jaluzelele uzate de lemn după care cucoane surprinse comentau în toate chipurile instabilitatea vremii în ultimii ani. Însă mai era şi soarele, domolind vântul şi prietenos cu pisicile, prin urmare nimic nu mă împiedica să dau o raită pe cheiurile Senei, să fac nişte poze cu Conciergerie şi Sainte-Chapelle. Era abia zece, şi am considerat că pe la unsprezece  aş avea lumină bună, cea mai bună cu putinţă pe vreme de toamnă;  ca să-mi trec timpul am luat-o spre insula Saint-Louis şi m-am apucat să merg pe Quai d’Anjou, m-am uitat o clipă la hotelul Lauzun, recitându-mi nişte crâmpeie de versuri de  Apollinaire ce-mi vin mereu în minte când trec prin dreptul hotelului Lauzun ( deşi firesc ar fi să-mi amintesc de alt  poet, dar Michel e un îndărătnic), şi când vântul s-a oprit  brusc şi soarele a devenit de cel puţin două ori mai mare (vreau să zic mai cald, dar în realitate e acelaşi lucru), m-am aşezat pe parapet şi m-am simţit  teribil de fericit în dimineaţa aceea de duminică.
Dintre multele feluri de a  te  împotrivi neantului, unul din cele mai bune este să faci fotografii, activitate care s-ar cuveni să fie impusă din fragedă copilărie,  fiindcă cere disciplină, educaţie estetică, ochi ageri şi degete sigure. Nu-i  cazul să stai la pândă vânând minciuna ca orice reporter, şi să prinzi  silueta  anostă a personajului gomos care iese de la  numărul 10 de pe Downing Street, însă oricum atunci când  umbli cu aparatul de fotografiat eşti parcă dator să fii atent, să nu pierzi acea  neaşteptată sclipire gingaşă a unei raze de soare pe o piatră veche, sau goana unei fetiţe cu cozile în vânt  care se întoarce acasă cu o pâine sau o sticlă de lapte. Michel ştia că fotograful operează mereu  schimbându-şi maniera sa personală de a vedea lumea  cu alta impusă insidios de cameră  (acum trece un nor mare aproape negru), dar nu se neliniştea,  ştiind că n-avea decât să iasă fără Contax pentru a-şi regăsi aerul distrat, viziunea fără cadraj, lumina fără diafragmă şi fără 1- 250. Chiar acum (ce mai cuvânt, acum, ce minciună  prostească !)  pot să stau mai departe pe parapetul podului, privind cum trec şlepurile negre şi roşii, fără să-mi dea prin minte să gândesc scenele fotografic,  lăsându-mă doar în voia mersului firesc al lucrurilor, fugind nemişcat odată cu timpul. Iar vântul încetase.
Apoi am continuat  pe Quais de Bourbon până la capătul insulei, unde piaţeta intimă (spun intimă pentru că e mică, nu pentru că e ascunsă, fiindcă se deschide generos  spre fluviu şi spre cer)  îmi place la nebunie. Nu mai era decât o pereche şi, bineînţeles, porumbei; poate unul dintre cei care trec  chiar acum peste ceea ce stau şi  văd. M-am aşezat dintr-un salt pe parapet şi m-am lăsat  învăluit  şi fermecat de soare, oferindu-i faţa, urechile, mâinile amândouă (mi-am  vârât mânuşile în buzunar). N-aveam chef de fotografiat, şi am aprins o ţigară ca să mă aflu în treabă; cred că în momentul în care duceam chibritul spre  ţigară l-am văzut pentru prima oară pe băiat.
Ceea ce mi se păruse  a fi o pereche era mai curând un băiat cu maică-sa, deşi în acelaşi timp îmi dădeam seama că nu era un băiat cu maică-sa, ci o pereche în înţelesul pe care-l dăm întotdeauna perechilor când le vedem rezemate de parapete  sau îmbrăţişându-se pe băncile de  prin pieţe. Cum tot nu făceam nimic şi aveam timp berechet să mă întreb de ce băiatul era atât de nervos, ca un mânz sau un iepure de câmp, băgându-şi mâinile în buzunare, scoţându-şi imediat una, apoi pe cealaltă, trecându-şi degetele prin păr, schimbându-şi poziţia,  şi mai cu seamă de ce îi era teamă, căci asta i  se ghicea în fiecare gest, o teamă înăbuşită de ruşine,  o tendinţă vădită de a se da înapoi, ca şi când trupul i-ar fi fost gata s-o rupă la fugă, stăpânindu-se dintr-o ultimă decenţă vrednică de milă.
Atât de limpede era totul, acolo, la cinci metri – şi eram singuri, rezemaţi de parapet, la capătul insulei - , încât la început teama băiatului nu  m-a lăsat s-o văd prea bine pe femeia blondă. Acum, gândindu-mă, o văd mult mai clar în acel prim moment în care i-am citit expresia feţei (se răsucise brusc precum o giruetă de bronz, iar ochii, ochii erau tot acolo), când am înţeles nedesluşit ce  se putea întâmpla  cu băiatul şi mi-am zis că merita să rămân şi să privesc (vântul  spulbera cuvintele, şoaptele abia rostite). Cred că ştiu să privesc, dacă-i vorba să ştiu cu adevărat ceva, şi că orice  privit implică inexactitate, fiindcă ne proiectează cel mai mult în afara propriei noastre fiinţe, fără o garanţie cât de mică, în vreme ce mirosul, sau  (însă Michel se apucă să bată câmpii lesne, nu trebuie lăsat să peroreze în voie). Oricum, dacă prevezi  din timp  probabila inexactitate, privitul devine posibil; e de-ajuns poate să faci o alegere bună între a privi şi ceea ce priveşti, să despoi lucrurile de atâtea veşminte străine. Şi, bineînţeles, asta-i ceva destul de greu.
Despre băiat  îmi  stăruie în minte mai curând imaginea decât trupul  adevărat (asta se va înţelege mai târziu), pe când   în privinţa femeii acum sunt sigur că mi-amintesc mult mai bine  trupul decât imaginea ei. Era slabă şi sveltă, două cuvinte nepotrivite ca să spun cum era, şi purta un mantou de blană aproape negru, aproape lung, aproape frumos. Tot vântul  acelei dimineţi (acum abia adia,  şi nu era frig) îi trecuse prin părul blond ce-i  încadra chipul alb şi sumbru– două cuvinte nepotrivite – şi lăsa lumea  ridicată în picioare şi îngrozitor de singură în faţa ochilor ei negri, a ochilor ei ce se năpusteau asupra lucrurilor precum  doi vulturi, două  sărituri în  abis, două rafale de mâl verde.
La drept vorbind, băiatul era destul de bine îmbrăcat şi  avea nişte mânuşi galbene care, puteam să jur, erau ale fratelui mai mare, student la drept sau la ştiinţe sociale; era amuzant să vezi degetele mânuşilor ieşind din buzunarul scurtei. Un răstimp îndelungat nu i-am văzut faţa, ci abia un profil  ce nu părea deloc  al unui prost  - pasăre speriată, înger al lui Fra Filippo, orez cu lapte – şi o spinare de adolescent  care vrea să facă judo şi  a sărit la bătaie în vreo două rânduri pentru  o idee sau  pentru o soră.  Împlinise patrusprezece, poate cincisprezece ani;  puteai ghici că era îmbrăcat şi întreţinut de părinţi, dar fără un  sfanţ în buzunar, nevoit să delibereze cu prietenii   pentru a se putea hotărî dacă să ia o cafea, un coniac sau un pachet de ţigări. O fi hoinărind pe străzi  gândindu-se la colege,  şi ce formidabil ar fi  să se ducă la cinema să vadă ultimul film, ori să cumpere romane, sau cravate, sau sticle de băutură cu etichete verzi şi albe.  Acasă la el (casa lui trebuia să fie respectabilă, cu prânzul servit la douăsprezece şi peisaje romantice pe pereţi, cu un vestiar întunecos şi un suport de umbrele din mahon lângă uşă),  i se părea probabil nesfârşit timpul de învăţat, de a fi speranţa mamei, de  a semăna cu tata, de a scrie mătuşii de la Avignon. De asta hoinăreşte  atâta pe străzi, tot fluviul e doar al lui (dar
n-are un sfanţ)  şi oraşul misterios al celor cincisprezece ani ai lui, cu semnele pe la porţi, cu pisicile-i  îngrozitoare, cornetul cu cartofi prăjiţi de treizeci de franci, revista pornografică îndoită în patru, singurătatea ca un hău în buzunare, întâlnirile fericite, fervoarea stârnită de atâtea lucruri neînţelese dar străluminate de o iubire absolută,  de disponibilitatea asemenea vântului şi străzilor.
Era biografia lui şi a oricărui  alt băiat, însă pe acesta îl vedea izolat, devenit unic prin prezenţa femeii blonde care  continua să-i vorbească.  (Mă plictiseşte să tot  insist, dar tocmai au trecut doi nori prelungi  destrămaţi. Cred că în dimineaţa aceea n-am privit cerul nici măcar o dată, pentru că îndată ce am presimţit ce se petrecea cu băiatul şi cu femeia n-am mai putut face altceva decât  să mă uit la ei şi să aştept, să mă uit la ei şi...). Pe scurt,  băiatul  era  tulburat şi se putea ghici fără multă bătaie de cap ce se întâmplase doar cu câteva minute înainte, cel mult o jumătate de ceas. Băiatul   ajunsese la  capătul insulei, văzuse femeia şi  i se păruse  minunată. Femeia se aştepta la aşa ceva, sau poate că băiatul  a sosit  mai devreme şi ea l-a văzut din vreun balcon sau din vreo maşină, şi i-a ieşit în întâmpinare, provocând dialogul cu orice pretext, convinsă de la început că lui o să-i fie frică şi o să vrea să fugă, dar că  fireşte o să rămână, ţanţoş şi ursuz, făcând pe veteranul şi pe amatorul de aventuri.  Restul era simplu fiindcă se întâmpla la cinci metri de mine şi oricine ar fi putut urmări etapele jocului, duelul derizoriu; farmecul său cel mai  mare nu  ţinea de prezent, ci de presimţirea deznodământului. Până la urmă, băiatul va pretexta  o întâlnire, o obligaţie oarecare şi se va îndepărta  împleticindu-se,  descumpănit, chinuindu-se să păşească dezinvolt,  gol puşcă sub privirea  batjocoritoare ce-l va însoţi până la sfârşit. Sau poate că  va rămâne, fascinat  sau pur şi simplu incapabil să ia iniţiativa, iar femeia va începe să-i mângâie faţa, să-l ciufulească,  vorbindu-i  pe tăcute, şi pe neaşteptate îl va apuca de braţ   pentru a-l duce cu ea, doar dacă nu cumva el, cu o strângere de inimă  gata să se prefacă poate în dorinţă, în riscul aventurii, ar prinde curaj să-i înlănţuie mijlocul cu braţul şi s-o sărute. Toate astea se puteau întâmpla, dar nu se întâmplau încă, şi Michel aştepta  în chip pervers, aşezat pe parapet, pregătindu-şi aproape fără să-şi dea seama aparatul ca să facă o fotografie inedită  într-un colţ al insulei  cu o pereche cu desăvârşire ieşită din comun vorbind şi privindu-se.
Ciudat e că scena  ( pustie aproape: cei doi care stăteau acolo, tineri dar nepotriviţi ca vârstă) avea un fel de aură tulburătoare.
Mi-am zis că asta o puneam de la mine, şi că poza, dacă reuşeam s-o fac, avea să redea lucrurile realităţii lor stupide.  Mi-ar fi plăcut să aflu la ce se gândea bărbatul cu pălărie gri  de la volanul  automobilului oprit pe cheiul ce duce la pasarelă, şi care citea ziarul ori dormea. Tocmai îl descoperisem, pentru că într-un automobil care stă lumea aproape că dispare, se pierde în cuşca aceea  mizeră, lipsită de frumuseţea pe care i-o dau mişcarea şi pericolul. Şi totuşi maşina fusese acolo tot timpul, făcând parte (sau  deformând partea aceea)  din insulă. O maşină: ca şi cum ai spune un felinar de iluminat, o bancă din piaţă.  Niciodată vântul, lumina soarelui, materiile acestea veşnic noi pentru piele şi ochi şi, de asemenea, băiatul şi femeia, unici, puşi acolo ca să deformeze insula, să mi-o înfăţişeze altfel. În sfârşit, se putea foarte bine ca şi bărbatul cu ziarul să fie atent la cecea ce se întâmpla şi să simtă ca mine  gustul acela nefast al oricărei aşteptări.  Acum femeia se răsucise uşor lăsându-l pe băiat între ea şi parapet, îi vedeam aproape din profil, iar el era mai înalt, dar nu cu mult , şi totuşi ea îl depăşea,  cernându-i-se parcă deasupra (râsul ei,  dintr-o dată, un bici de pene),  strivindu-l prin simplul fapt că stătea acolo, zâmbind,  fluturându-şi o mână. La ce bun să mai aştept ? Cu o diafragmă de şaisprezece, încadrându-i în aşa fel încât să nu intre şi oribilul automobil negru, dar cu copacul  de colo, necesar să  întrerupă un spaţiu prea  cenuşiu...
Am ridicat aparatul, m-am prefăcut că iau un cadru care nu-i includea, şi am stat la pândă, încredinţat că aveam să prind în cele din urmă gestul revelator, expresia ce rezumă totul, viaţa pe  care mişcarea o însoţeşte în cadenţă, dar pe care o imagine rigidă o desfiinţează, secţionând timpul, dacă nu alegem imperceptibila fracţiune esenţială. N-a fost nevoie să aştept mult. Femeia  se străduia mai departe să-i prindă uşurel mâinile băiatului,  să-i răpească fibră cu fibră cele de pe urmă crâmpeie de libertate, într-o extrem de înceată tortură desfătătoare. Mi-am închipuit posibilele finaluri (acum apare un nouraş spumos, aproape singur pe cer), am prevăzut sosirea acasă (un apartament probabil la parter, pe care ea trebuie să-l fi umplut  de perne şi de  pisici) şi am bănuit frământarea băiatului, hotărârea-i disperată de a o ascunde şi a se lăsa dus, prefăcându-se că nimic nu era nou pentru el. Închizând ochii, dacă într-adevăr i-am închis, am aranjat scena, sărutările în glumă, femeia respingând cu blândeţe mâinile care încercau s-o dezgolească aşa ca prin romane, într-un pat cu o plapumă liliachie, şi silindu-l în schimb să se lase dezbrăcat, întocmai ca o mamă cu fiul ei în  lumina galbenă de opalin, şi totul avea să se sfârşească  aşa cum se întâmplă mereu, poate, dar e cu putinţă să fie şi altfel, şi iniţierea adolescentului să nu treacă, să nu o lase să treacă mai departe de un prelung preambul unde stângăciile, mângâierile exasperante, fuga mâinilor s-ar  încheia  cine  ştie cum, într-o plăcere separată şi solitară, în­tr-o împotrivire trufaşă  amestecată cu arta de a istovi şi a descumpăni atâta nevinovăţie vătămată. Se putea întâmpla aşa, se putea foarte bine să fie aşa; femeia aceea nu căuta un amant în băiat, dar totodată punea stăpânire pe el  cu un scop imposibil de înţeles dacă nu-ţi imaginai totul ca pe un joc  plin de cruzime, o dorinţă de a dori fără satisfacţie, de a se excita pentru vreun alt bărbat, cineva care în nici un caz nu putea fi băiatul acela.
Michel e vinovat că face literatură, născocind lucruri ireale. Nimic nu-i place mai mult decât să inventeze excepţii, indivizi ieşiţi din comun, monştri nu neapărat respingători. Însă femeia aceea  te îndemna să-ţi imaginezi tot felul de lucruri, oferind poate destule chei să descoperi adevărul. Înainte de a pleca, şi acum când avea să-mi dăinuie în amintire zile în şir,  fiindcă  am tendinţa să despic firul în patru, m-am decis să nu mai pierd nici un minut. Am prins totul în obiectiv (copacul, parapetul podului, soarele de la unsprezece) şi am făcut fotografia. La timp pentru a pricepe că cei doi îşi dăduseră seama  şi nu-şi luau ochii de la mine, băiatul surprins şi parcă gata să întrebe ceva, însă ea enervată, cu trupul şi chipul categoric ostile ştiindu-se furate, fixa­te în chip josnic într-o mică imagine chimică.
Aş putea povesti toate astea cu multe detalii, dar nu merită. Femeia spuse că nimeni n-avea dreptul să fotografieze fără permis,
şi-mi ceru imperios să-i dau filmul. Totul cu o voce seacă şi  limpede, cu un accent parizian fără cusur, ce-şi intensifica şi culoarea şi tonul cu fiecare  frază.  În ce mă priveşte nu-mi păsa  defel dacă îi dădeam sau nu filmul, dar oricine mă cunoaşte ştie că atunci când îmi cere ceva se cuvine s-o facă neapărat cu duhul blândeţii. M-am limitat prin urmare să-mi exprim părerea că fotografiatul nu numai că nu e interzis în locurile publice, ci se şi bucură din plin de tot sprijinul oficial şi particular. Şi în vreme ce-i spuneam toate astea mă distram ştrengăreşte văzând cum băiatul bate în retragere, rămânând mai în urmă – fără să se mişte însă din loc -  şi  pe neaşteptate (părea aproape de necrezut) se întoarce şi o rupe la fugă, crezând sărmanul de el că merge, însă de fapt alerga  de-i sfârâiau călcâiele, trecând pe lângă maşină şi  pierzându-se ca un funigel în aerul dimineţii.
Dar funigeii se mai cheamă şi balele diavolului,  iar Michel a fost nevoit să îndure ocări cu nemiluita, să audă că se bagă unde
nu-i fierbe oala şi e un imbecil, pe când se străduia cu bună ştiinţă să zâmbească şi să  respingă,  dând pur şi simplu din cap, puzderia  de acuzaţii  fără nici un temei. Când începusem să mă plictisesc, am auzit  trântindu-se portiera unui automobil. Bărbatul cu pălărie gri se şi înfiinţase, cu ochii aţintiţi asupra noastră. Abia atunci am priceput că juca un rol în toată comedia.
O porni spre noi, ţinând în mână ziarul pe care se prefăcuse că-l citeşte. Cel mai bine
mi-aduc aminte de grimasa ce-l schimonosea, umplându-i faţa de riduri, ceva care-şi schimba locul şi forma fiindcă gura îi tremura şi strâmbătura îi aluneca dintr-o parte într-alta a buzelor  părând ceva independent şi viu, străin de voinţa lui.  Însă tot restul era încremenit,  clovn pudrat cu făină sau bărbat fără pic de sânge, cu pielea flască şi uscată, cu ochii duşi în fundul capului şi nările negre şi vizibile, mai negre decât sprâncenele  sau părul sau cravata-i neagră. Păşea cu băgare de seamă, de parcă pavajul i-ar  răni picioarele; i-am văzut pantofii de lac, cu talpa atât de subţire că trebuie să fi simţit orice asperitate a străzii. Nu ştiu de ce mă dădusem jos de pe parapet, nu ştiu prea bine de ce m-am hotărât să nu le dau fotografia, refuzându-le cererea în care ghiceam teamă şi laşitate. Clovnul şi femeia se consultau în tăcere: formam un perfect triunghi de nesuportat, ceva ce trebuia să se rupă cu un trosnet. Le-am râs în nas şi am lua­t-o din loc, presupun că puţin mai încet decât băiatul. În dreptul celor dintâi case, de pe partea pasarelei de fier, m-am întors să-i privesc. Nu se mişcau, însă bărbatul lăsase
să-i cadă ziarul; mi-a făcut impresia că femeia, cu spatele spre parapet, îşi trecea mâinile peste piatră, cu clasicul şi absurdul gest al celui hăituit care caută să scape.
Ceea ce urmează s-a petrecut aici, aproape acum, într-o  cameră de la etajul cinci. Trecură câteva zile  până când Michel   a developat fotografiile de duminică; cele cu Consiergerie şi Sainte-Chapellle erau aşa cum trebuiau să fie.  Dădu peste două sau trei cadraje de probă de care uitase, peste o tentativă neizbutită de a surprinde o pisică în mod incredibil căţărată pe acoperişul unei vespasiene de pe stradă, precum şi peste poza cu femeia blondă şi adolescentul. Negativul era atât de bun că pregăti o copie mărită; copia mărită era atât de bună, că mai făcu una mult mai mare, aproape ca un afiş. Nu  i-a dat prin cap (acum se tot întreabă  de ce) că numai  fotografiile de la Consičrgerie meritau atâta osteneală. Din toată seria, instantaneul de la capătul insulei era singurul care-l interesa; fixă copia mărită pe unul din pereţii  camerei, şi în prima zi a stat un răstimp privind-o şi aducându-şi aminte, adâncit în operaţia aceea comparativă şi melancolică a evocării acelei realităţi pierdute; amintire încremenită, ca orice fotografie, unde nu lipsea nimic, nici măcar – şi mai ales -  neantul, cel care fixa cu adevărat scena. Era acolo femeia, era băiatul, cu copacul înţepenit deasupra capetelor lor, cerul la fel de neclintit ca pietrele parapetului, nori şi pietre amestecându-se în una şi aceeaşi materie inseparabilă (acum trece unul cu marginile ascuţite, aleargă prevestind parcă furtună). Primele două zile am acceptat ceea ce făcusem, de la fotografia în sine până la copia mărită de pe perete, şi nici măcar nu m-am întrebat de ce mă întrerupeam la tot pasul din traducerea tratatului lui José Norberto Allende pentru a regăsi chipul femeii, petele întunecate de pe parapetul podului. Cea dintâi surpriză a fost stupidă; nu mi se năzărise  niciodată că, atunci când privim o fotografie din faţă, ochii repetă întocmai poziţia şi imaginea obiectivului; sunt lucruri  de la sine înţelese şi nimănui nu-i trece prin cap să le ia în consideraţie. De pe scaunul meu, cu maşina de scris în faţă, mă uitam la fotografia  aflată cam la trei metri, şi atunci
mi-a dat prin minte că mă aşezasem  exact în vizorul obiectivului. Era foarte bine aşa;  fără nici o îndoială, era maniera perfectă să priveşti o fotografie,  deşi viziunea  pe diagonală ar putea avea farmecul şi chiar descoperirile ei. Tot la câteva minute, bunăoară atunci când nu găseam cum să redau într-o franceză corectă ceea ce José Norberto Allende spunea într-o spaniolă atât de  aleasă, îmi ridicam ochii şi priveam fotografia; uneori mă atrăgea femeia, alteori băiatul, sau pavajul pe care o frunză uscată se plasase nemaipomenit de bine pentru a pune în valoare un sector lateral. Atunci îmi luam un răgaz şi  pătrundeam încă o dată, cu plăcere, în dimineaţa aceea ce impregna fotografia, îmi aminteam cu ironie de imaginea furioasă a femeii cerându-mi vehement poza, de fuga ridicolă şi patetică a băiatului, de intrarea în scenă a bărbatului cu faţa albă. În fond eram mulţumit de mine însumi; plecarea mea nu fusese chiar strălucită, căci dacă francezii sunt înzestraţi cu harul de a răspunde prompt, nu prea vedeam de ce preferasem să plec în loc să fac o demonstraţie fără cusur a privilegiilor, prerogativelor şi drepturilor cetăţeneşti.  Tot ce era important, cu adevărat important, era că-l ajutasem pe băiat să scape la timp (asta în cazul în care teoriile mele erau exacte, ceea ce nu se dovedise în chip mulţumitor, dar fuga în sine părea s-o facă).  Prin amestecul meu îi dădusem ocazia să profite în cele  din urmă de teamă  făcând ceva  spre folosul lui; s-o fi căind acum, dispreţuindu-se, considerând că nu-i un bărbat în toată firea. Mai bine aşa decât compania unei femei capabile să-l privească aşa cum îl privea pe insulă; Michel e puritan uneori, crede că nu se cuvine să corupi  prin forţă. În definitiv, fotografia aceea însemnase o faptă bună.
Nu pentru că era o faptă bună mă uitam acum la ea, între două pragrafe ale traducerii. În  clipa aceea nu ştiam de ce o priveam, de ce  fixasem copia mărită pe perete; poate că aşa se întâmplă cu toate actele fatale,  poate că asta e condiţia înfăptuirii lor. Cred că tremurul   aproape imperceptibil al frunzelor copacului nu m-a  neliniştit, căci mi-am văzut mai departe de o frază începută şi am dus-o la bun sfârşit cum nu se poate mai mulţumitor. Obiceiurile sunt ca un fel de ierbare mari, la urma urmelor o copie mărită de optzeci pe şaizeci seamănă cu un ecran de cinematograf, unde în capătul unei insule o femeie vorbeşte cu un băiat, iar un copac îşi  clatină frunzele uscate deasupra capetelor lor.
Însă mâinile, asta era prea de tot. Tocmai scrisesem: Donc, la seconde clé réside dans la nature intrinsčque des difficultés que les sociétés * - când  am văzut  mâna femeii care începea să se strângă încetişor, un deget după altul. N-a mai rămas nimic din mine, o frază în franceză care n-o să se mai sfârşească în veci, o maşină de scris ce cade pe jos, un scaun care trosneşte şi se clatină, ceaţa. Băiatul îşi plecase capul, precum boxerii când  nu mai au pic de vlagă şi aşteaptă lovitura fatală; îşi ridicase gulerul  scurtei, părea mai mult ca oricând un prizonier, victima perfectă care ajută la dezlănţuirea  catastrofei. Acum femeia îi vorbea la ureche, şi mâna i se deschidea din nou, i se  aşeza  pe obraz, mângâindu-l stăruitor, pârjolindu-l molcom. Băiatul părea mai curând năuc decât speriat, o dată sau de două ori privi iscoditor peste umărul femeii, iar ea îi tot vorbea, explicându-i ceva care-l făcea să se uite întruna spre zona unde Michel ştia foarte bine că se afla maşina cu bărbatul cu pălărie gri, scos cu grijă  din cadru dar reflectându-se în ochii băiatului şi (cum oare  să se mai îndoiască ?)  în cuvintele femeii, în mâinile femeii, în prezenţa femeii care părea că îi ţine lui locul. Când l-am văzut pe bărbat că se apropie, că se opreşte în preajma lor, privindu-i, cu mâinile în buzunare şi un aer pe jumătate blazat, pe jumătate exigent, stăpânul gata să-şi fluiere câinele după ce acesta se zbenguise prin piaţă, am înţeles, dacă asta însemna  să înţeleg,  ce anume trebuia să se întâmple, ce trebuia să se fi întâmplat, ce-ar fi trebuit să se întâmple  în momentul acela, cu oamenii aceia,  acolo unde eu  ajunsesem să răstorn ordinea lucrurilor, implicat în chip inocent în  ceea ce nu se petrecuse dar avea să se petreacă acum, avea să se petreacă chiar acum. Iar ce-mi imaginasem atunci nu era  nici pe departe atât de îngrozitor ca realitatea, femeia aceea nu stătea acolo din proprie voinţă, nu mângâia, nu ademenea şi nici nu îndemna pentru plăcerea ei, pentru
a-l lua pe îngerul ciufulit şi a se juca alene cu panica şi graţia lui plină de dorinţă. Adevăratul stăpân aştepta, zâmbind cu îngâmfare, sigur  de pe acum de rezultat; nu era primul care trimitea în avangardă o femeie spre a-i aduce prizonierii legaţi la mâini cu flori. Restul avea să fie nespus de simplu, automobilul, o casă oarecare, băuturile, ilustraţiile excitante, lacrimile prea târzii, deşteptarea în infern. Iar eu nu puteam face nimic, de data asta nu puteam face absolut nimic. Puterea mea fusese o fotografie, aceea, de acolo, în care ei se răzbunau pe mine arătându-mi  făţiş ce avea să se întâmple. Fotografia fusese făcută, timpul se scursese; eram atât de departe unii de alţii, coruperea se săvârşise cu siguranţă, lacrimile fuseseră vărsate, iar restul nu era decât conjectură şi tristeţe.  Dintr-o dată ordinea se inversa, ei erau vii, mişcându-se, hotărau şi li se hotăra soarta, se îndreptau spre viitorul lor; iar eu, de pe partea asta, prizonier al altui timp,  al unei camere de la etajul cinci, al neputinţei de a şti cine erau femeia aceea şi bărbatul acela şi băiatul, nefiind nimic altceva decât  lentila aparatului meu, ceva rigid, incapabil să intervină.  Îmi aruncau în faţă batjocura cea mai cumplită, aceea de a lua hotărâri în vreme ce eu stăteam neputincios, aceea ca băiatul să se mai uite o dată la clovnul cu chipul dat  cu făină  şi eu să pricep că va accepta, că propunerea consta în bani sau în înşelăciune, iar eu nu-i puteam striga să fugă, sau pur şi simplu să-i înlesnesc încă o dată drumul cu altă fotografie,  intervenţie neînsemnată, aproape umilă, ce să dărâme schelăria de bale şi parfum. Totul avea să se hotărască acolo, chiar în clipa aceea; era parcă o linişte nesfârşită ce n-avea nici o legătură cu liniştea fizică.  Aceea se aşternea, se dezlănţuia. Cred că am strigat, am strigat înfiorător, şi că exact în secunda aceea am înţeles că începeam să mă apropii, zece  centimetri, un pas, încă un pas, copacul îşi rotea  în cadenţă crengile în prim plan, o pată de pe parapetul podului ieşea din cadru, faţa femeii, întoarsă spre mine, parcă nedumerită, creştea tot mai mult, şi atunci m-am răsucit puţin, vreau să zic că aparatul s-a răsucit puţin, şi fără a pierde din vedere femeia prinse a se apropia de bărbatul care mă privea cu găvanele negre  în loc de ochi, pe jumătate surprins pe jumătate furios mă privea vrând  să mă ţintuiască în aer; şi în secunda aceea am izbutit să văd un fel de pasăre uriaşă  în afara obiectivului trecând  cu o singură fâlfâire de aripi prin dreptul imaginii, şi m-am rezemat de peretele de la mine din cameră, simţindu-mă fericit căci băiatul tocmai scăpase, îl vedeam fugind, din nou în cadru, fugind cu pletele fluturânde în vânt, învăţând în sfârşit să zboare pe deasupra insulei, să ajungă la pasarelă, să se întoarcă în oraş. Pentru a doua oară  le scăpa, pentru a doua oară eu îl ajutam să fugă, îl redam paradisului său precar. Am rămas în dreptul lor, gâfâind; nu era nevoie să  mă duc mai aproape, jocul se sfârşise. Din femeie nu se mai vedea decât un umăr şi puţin păr, retezat violent de cadrul imaginii; dar cu faţa înainte se afla bărbatul, cu gura întredeschisă unde se vedea tremurând o limbă neagră, şi-şi  ridica încet mâinile, apropiindu-le de prim plan, încă o secundă exact în obiectiv, iar apoi el în întregime, o namilă ce  făcea să piară insula, copacul, şi eu am închis ochii nevrând să mai  privesc, mi-am ascuns faţa izbucnind în plâns ca un prost.
Acum trece un nor mare alb, ca în toate zilele astea, în tot acest timp de  nedrămuit. Nu mai rămâne de spus altceva decât veşnic un nor, doi nori, sau ceasurile îndelungi când cerul e  cu desăvârşire senin, dreptunghi imaculat înfipt cu  ţinte pe peretele camerei mele.  Asta am văzut când am deschis ochii şi mi i-am şters cu degetele; cerul curat, iar apoi un nor ce pătrundea prin stânga, îşi plimba alene graţia şi se destrăma spre dreapta. Şi apoi altul, dar uneori totul devine cenuşiu, totul e un nor uriaş, şi pe neaşteptate  izbucnesc picăturile de ploaie, un lung răstimp se vede cum plouă peste imagine, precum un plânset invers, şi încet-încet cadrul se limpezeşte, poate iese soarele, şi din nou  apar norii, câte doi, câte trei. Şi porumbeii,  uneori, şi câte o vrabie.

#29
Prien

Prien

    Senior Member

  • Grup: Senior Members
  • Posts: 8,877
  • Înscris: 11.12.2006
Cand am vazut ca s-a reluat discutia, m-am bucurat ca o sa mai aflu lucruri noi, sau puncte de vedere interesante...
Nu neg ca sunt mai prost decat altii. Dar sincer cred ca si altii sunt mai prosti decat mine.
Adica nu am priceput nimic din postarea lui edringo.
Da, e copy paste dupa ceva ce va apare.
Nu sunt curios, asa ca nu ma intreb cine in afara traducatoarei a avut acces la ea..Si nici nu intreb mai departe....Asta pt ca cred ca inteleg repede..
Eu unul crezusem ca o sa citesc niste comentarii personale despre film, nu copy /paste dupa ...
Ma rog, asta e.
.Inca o iluzie spulberata..

Anunturi

Bun venit pe Forumul Softpedia!

0 user(s) are reading this topic

0 members, 0 guests, 0 anonymous users

Forumul Softpedia foloseste "cookies" pentru a imbunatati experienta utilizatorilor Accept
Pentru detalii si optiuni legate de cookies si datele personale, consultati Politica de utilizare cookies si Politica de confidentialitate