O poveste

În dreapta mea,vedeam ce-nseamnă cu adevărat un ocean.Dacă te uitai în jos,acel albastru(aproape verde)-închis te urmărea peste tot.Cred că zburam de vreo zece minute,iar pe mine mă luase o durere de burtă groaznică.Poate că așa era normal.Până la urmă,era prima oară când zburam cu avionul.Și asta,dar cred că și amintirea alor mei-care muriseră acum o lună într-un accident de mașină-mă făceau să mă tot agit pe scaun și să transpir ca naiba.Serios,a trebuit să schimb vreo trei șervețele ca să-mi șterg transpirația de pe frunte.Nici măcar toate stewardesele alea superbe care se plimbau liniștite și serveau oamenii cu zâmbetu' pe buze nu mă ajutau.În fine,cumva,una s-a apropiat de scaunul meu.
-Domnule,vă simțiți bine?
-Destul de,am răspuns și fix în secunda aia am fost aproape(rău de tot) să vomit pe doamna de lângă mine.
-Doriți ceva?
-Nu...
-Un pahar de whiskey.
Nu știu de ce,dar mi-a luat ceva să realizez că vorbise vecina mea.Stewardesa și cu mine ne holbam la ea.
-Un pahar de whiskey ajută la primul zbor.
-Revin imediat...
Replica ei m-a surprins puțin.Nu mă așteptam să-și dea seama(atât de ușor) că zburam pentru prima dată.Jur că n-o văzusem în viața mea și bănuiesc că nici ea nu mă cunoștea.Zic bănuiesc,pentru că în situații ca astea chiar nu poți știi.Cine știe,poate-mi era rudă.Fiecare om are cel puțin o rudă de care n-a auzit niciodată și rămâne mirat,când după nu știu câți ani,decide să vină la o petrecere de familie,iar tu afli fix acolo,fix atunci că e rudă cu tine.
Nici măcar nu știam ce să zic.Sau ce ar trebui să zic.Ea stătea relaxată pe scaunul ei și mă privea la fel de relaxată.Totuși,presupun că aștepta să spun ceva.
-Mulțumesc.
-De ce-mi mulțumești?Tu o să plătești băutura.Eu doar am spus ce m-a ajutat pe mine la primul meu zbor.De fapt,am băut vreo 4 pahare de whiskey,dar asta nu contează.
Am vrut să mai spun ceva,deși habar n-aveam ce,dar în fața mea a apărut whiskey-ul.
-Dacă aveți nevoie,domnule,a continuat stewardesa,aveți o pungă în dreapta dvs.
-Am văzut.Cred că o să facem cunoștință mai târziu...(acum îmi dau seama ce replică penibilă a fost)
Am râs amândoi,apoi ea a plecat.
Am sorbit din băutură.Nu eram obișnuit cu cele tari,așa că am simțit că stomacul meu pierde lupta.
-Dă-l peste cap.
-Ce?am întrebat.
-Am zis:dă-l peste cap.Altfel,nu-și face efectul.
Încă ezitam.Nu eram convins că pot să beau tot paharu' ăla dintr-o-nghițitură și că după,totul o să fie bine.
-Ai încredere.Vorbesc serios,dă-l peste cap.
Și am făcut-o.După câte clipe,eram cu fața-n pungă...
Dar avusese dreptate.Începeam să-mi revin și parcă nu mai transpiram atât de mult.M-am uitat pe geam:oceanul dispăruse.Acum,eram undeva deasupra norilor.Era o senzație minunată.Chiar te făcea să te simți mai bine.
-Pari destul de tânăr.Câți ani ai?
-22.
-Și ce faci în avionul ăsta?Adică dacă ai 22 de ani și ești într-un avion care merge la New York,trebuie să ai un plan.
Mi-am luat privirea de pe geam și am început să mă uit la ea.Avea niște ochi căprui-deschiși,aproape galbeni,care așteptau un răspuns.Dar până să spun ceva,m-am uitat la părul ei.Un păr negru,în contrast cu pielea albă,lucios și destul de lung.Fața nu-i era chiar atât de bătrână,dar se vedea că trecuse prin multe.Ridurile(de pe frunte,de la colțul ochilor)începeau să se înmulțească.
-Ei bine...vreau să fiu actor.
-Serios?Nu pari prea sigur.
N-aveam ce zice.Chiar așa era.Adică îmi plăcea ideea de a fi actor,dar când mă gândeam la toți tinerii ca mine care voiau să fie actori-unii poate mai buni,mai talentați decât mine-mi se părea că toată treaba nu era decât o nebunie de-a mea.Mai avusesem de-astea.Dar faza era că restul trecuseră atât de repede,încât nu apucasem să-mi fac speranțe.Acum era într-un fel diferit.Simțeam că parcă am o șansă.Poate eram cât de cât bun,măcar să joc rolul unui copac.Sau poate cine știe,al unui cadavru.
-Chestia e că nu știu dacă sunt bun.Și nici nu știu cât de buni sunt ceilalți.Probabil că majoritatea sunt mai buni decât mine.Iar asta mă face să cred că nu am nicio șansă.
Ceva timp s-a uitat numai și numai la mine.Nu știu exact cât,poate două minute,poate trei.Poate o oră.Timpul trece atât de greu când cineva te privește ca și cum tu ai fi singurul om rămas în viață la care se poate holba.Chestia e ca îi simțeam ochii.Îi simțeam pe fața mea,pe corpul meu,pe hainele mele.Asta a făcut ca toată situația să fie pur și simplu ciudată.Mult prea ciudată.Între noi apăruse un fel de tensiune extrem de enervantă,pentru că fiecare aștepta ca celălalt să spună ceva,iar mie nu-mi venea-n cap absolut nimic.
Apoi-în sfârșit-și-a întors capul spre o stewardesă.
-Un pahar de whiskey,te rog.
Eu nu făceam altceva decât să mă uit pe geam.Mă gândeam la ce dracu' o să fac eu în New York.Îmi cheltuisem aproape toți banii pe biletul de avion și pe patru nopți la un hotel de trei stele și nu aveam cui să-i cer ajutorul.Asta dacă renunțam la varianta de a-i cere ceva bani lui Jimmy,fratele meu,căruia îi datoram deja o grămadă de bani și în plus,nu cred că trecuse timpul necesar pentru a avea șanse să-mi accepte scuzele după cearta noastră de ieri(ceartă in timpul căruia i-am prins o lovitură perfectă de pumn fix în obrazul stâng,care de la nuanța sa obișnuită de roz pal se transformase în rosul aprins al unui rac).Așa că varianta asta era exclusă momentan.Mai aveam doar o mătușă din partea mamei,dar sincer habar n-aveam pe unde locuiește.Și nici măcar nu aveam numărul ei de telefon.În rest nimeni.Ai meu erau morți.Bunicii erau și ei sub pământ de mulți,mulți ani.Eram singur,aproape falit și probabil fără niciun talent care să mă salveze dintr-o lume necunoscută care de-abia aștepta să mă arunce la măturatul străzilor sau spălatul farfuriilor sau mai știu eu ce...
În fine,după ce a băut jumătate din pahar și a mai stat puțin să se gândească,vecina mea a zis:
-Știi,soțul meu spunea că indiferent cât de departe ești de ceea ce ți-ai propus,nu e gata decât atunci când spui că renunți și chiar o faci.
Asta m-a dat pe spate.Uita că așteptarea meritase.Mă simțeam mai bine acum,mai încrezător.Simțeam că poate în sfârșit am un sens pe lumea asta.Singurul lucru pe care trebuia să-l fac era să rezist la orice ar apărea,iar asta nu mi se părea imposibil.Da,da,eram dispus să fac asta fără nicio problemă.
Mă și vedeam câștigând Oscarul sau ceva de tipu' ăsta.Adevărul e că mă simțeam ca-ntr-un film plictisitor în care știi de la început că tânărul ăla care pleacă de acasă cu câțiva bani și un vis va ajunge cel mai bun cântăreț sau pianist sau pictor sau alte chestii de-astea.Totuși,diferența era că nu mi se mai părea atât de plictisitor dacă eu urma să fiu tânărul ăla.De fapt,mi se părea interesant să-mi imaginez cum toată lumea vrea autograful meu sau cum toți jurnaliștii se bat să-mi ia un interviu.Deja trăiam visul.Îl trăiam și eram mai entuziasmat decât am fost vreodată.Tremuram de emoție.Pur și simplu nu puteam să-mi controlez corpul.
Doar că totul a dispărut în câteva clipe...
-Totuși,eu nu cred în asta,a continuat vecina mea-deși mi-aș fi dorit să tacă și să mă lase să visez în continuare.
Probabil a observat că mi-a stricat tot momentu',pentru că și-a schimbat tonul(în unul aproape părintesc) și a spus:
-Îmi pare rău,dar în viață nu e deloc așa.În filme,da,dar în realitate nici pe departe.De când a murit el,am învățat ceva.Am învățat că singurul lucru pe care te poți baza este trecutul.Chiar dacă-ți place sau nu trecutul tău,chiar dacă nu ți s-a întâmplat mare lucru sau la un moment dat te-ai crezut cel mai ghinionist om din lumea asta...și își ridică privirea spre tavanul avionului oftând.
Treptat,discuția o afectase-n toată regula.Vocea îi devenise mai slabă,mâinile îi tremurau mai mult,iar ochii erau din ce-n ce mai aproape să dea afară toate lacrimile care se strânseseră.
Pentru câteva secunde am crezut c-o să plângă și eu o să fiu nevoit să-i spun că totul o să fie bine și alte chestii pe care toată lumea le spune ca să scape cât mai repede de situații de genu'.
Dar nu a fost așa.A scos din buzunar un șervețel și s-a uitat la mine încercând să pară calmă.
-Spuneam că...nu poți să-ti ignori trecutul indiferent de ce se întâmplă...și chiar așa e.Pur și simplu,nu poți.Și dacă stau să mă gândesc,de ce ai încerca?Până la urmă doar așa poți să găsești soluții:folosind trecutul tău sau al altora.
Și-a suflat nasul,a scăpat repede de șervețel,a dat peste cap restul din pahar și a continuat:
-Fără trecut nu ne-am putea da seama cât de multe am învățat sau cât am fost de fericiți în viața asta.
Timp de vreo cinci minute niciunul nu a mai spus nimic.Apăruse din nou liniștea aia enervantă.Sau așa credeam...
-Apropo,am uitat să te întreb.Părinții tăi ce părere au?
-Părinții mei sunt morți,am răspuns cu gândul în altă parte.
În mintea mea apăruse o întrebare:oare trecutul mă va ajuta cu ceva? Chiar habar n-aveam.Apoi,bineînțeles,a apărut altă întrebare fără răspuns:în New York urma să învăț ceva sau să arăt ce am învățat până acum? Tot ce știam era că voiam ca eu din viitor să se simtă bine și să nu regrete că s-a urcat în avionul ăsta.Atât.Nu ceream prea mult,nu-i așa Doamne?
-Oh,îmi pare tare rău.Ce zici de un pahar de whiskey?De data asta,fac cinste.
Ea a râs,arătându-și dinții perfecți,la fel de albi ca și norii din dreapta mea,iar eu am zâmbit.
Îmi amintesc că după ce au venit băuturile,am mai vorbit puțin.Apoi,mi-am sprijinit capul de geam și am adormit...
Când m-am trezit,era 21:30,iar avionul se pregătea de aterizare.Ea dormea.Mi-am zis să n-o deranjez și m-am uitat la toate luminile care apăreau pe fereastră.Mii și mii de lumini mă așteptau.
Am ieșit din aeroport,am luat taxiul și am ajuns la hotel.
Mi-am pus valiza pe pat și am privit în jur.Era o cameră ok.Chiar nu am chef s-o descriu.Tot ce am de spus despre ea e că era ok.
Deși zburasem opt ore nu mă simțeam obosit.Așa că mi-am schimbat hainele de pe mine și am ieșit în stradă în căutarea unui taxi.
-Unde mergem,domnule?m-a întrebat taximetristul,un tip cu niște ochi bulbucați,aproape la fel ca ai unui extraterestru(ceea ce m-a cam speriat,dar poate ăsta era modul orașului de a-și primi turiștii).
-La Central Park.
De-abia așteptam să-l văd.Probabil că ziua era mult mai frumos și puteai să vezi câteva animale simpatice,dar nu-mi păsa.Voiam să-l văd cât de curând puteam.
Deși sunt sigur că "extraterestrul" mă furase cu câțiva dolari(nu că aș fi avut curajul să-i spun ceva,dar totuși...),mă simțeam minunat.M-am plimbat de-a lungul unui lac luminat în verde cu ajutorul unor reflectoare cocoțate pe niște stâlpi înalți.Eram într-o altă lume,diferită de cea cu care eram obișnuit și mă comportam ca un copil care descoperă lucruri noi la tot pasul.Am privit fiecare copac ca și cum nu aș fi văzut în viața mea unul.Am și îmbrățișat câțiva.Nimeni nu era prin preajmă.Eram eu și numai eu,și eram atât de fericit.Chiar mă simțeam în viață.Atât de în viață,încât nu mă mai săturam.Știam că eram în locul potrivit și iubeam asta la nebunie.Probabil că ăsta e cel mai important lucru din lume-să fii fericit în locul potrivit.Cel puțin,asta cred eu.




Dacă cineva nu are altceva de făcut și are timp să-mi citească povestea și să scrie o părere sinceră despre ea,m-ar ajuta foarte mult.

Are un iz de telenovela.

Eu n-am altceva mai bun de facut... nu stiu in ce proportie mi-a placut, dar m-am vazut in avion - o fi de la carantina sau m-a furat ce-ai scris.
Asteptam sa se intample ceva... sau asta-i partea I

Imi permit o corectie mica: baga un spatiu dupa virgula si punct...
Nedumerire, de ce sa dai atatia bani ca sa imbratisezi copacii ?

Edited by MembruAnonim, 16 April 2020 - 18:17.

 MembruAnonim, on 16 aprilie 2020 - 18:12, said:

Mulțumesc mult.Personajul principal a zburat până în New York ca să ajungă actor.Sper că acum nu mai e o nedumerire...

 Tudorcristi, on 16 aprilie 2020 - 17:41, said:

Nu știu exact dacă voi continua povestea.Totul a pornit de la o curiozitate:am vrut să-mi imaginez cum m-aș simți într-un avion (nu am zburat în viața mea) și ce priveliște ar fi.Apoi,au apărut personajele și mi-am zis să continui.

Ca short story mi se pare prea simplist, nu iti lasa acel ceva la care sa reflectezi dupa. Ca introducere dintr-un text mai lung, e ok. Pentru ceva scris in 2020 deranjeaza unele clisee ("stewardese superbe")

Prea romantata povestea si descrierile trase de par tip Sadoveanu, care plictisesc. Baga si ceva actiune, dar fara copaci. Si nu uita de spatiul dupa virgula si punct. E deranjant, cel putin...

Spre exemplu ma asteptam ca baba din avion sa fie vampira macar...

Edited by MembruAnonim, 16 April 2020 - 19:59.

Eu zic ca e un inceput bun. Dar povestea nu prea are sfarsit. As zice sa lasi inceputul asa, si baga continuare!

 MembruAnonim, on 16 aprilie 2020 - 20:01, said:

Eu ma asteptam sa mearga amandoi la hotel.

 XL700VA, on 16 aprilie 2020 - 20:40, said:

Mulțumesc mult.

 pstdgt, on 16 aprilie 2020 - 18:36, said:

Mulțumesc mult.Dacă va exista o continuare,voi evita clișeele.

Ca prim capitol al unui roman, e bun. Altfel, e neterminat. Oricum, daca te gandesti sa-l continui, documenteaza-te ca mai bine despre viata din NY. Altfel iese o chestie siropoasa.

Apropo, curiozitate p[ersonala: de unde a decolat avionul, de a dat peste mare din primele minute de zbor? Nu-mi pot imagina decat Amsterdam, altfel la toate aeroporturile mari din Europa (Paris, Frankfurt, Londra) aui de mers o bucata buna deasupra pamantului pana sa dai de mare. Si daca primul lui zbor e cel carte NY, cum a ajuns la aeroportul de decolare? (mai ales ca se presupune ca nu prea era dornic de a calatori mult cu masina, dupa ce parintii lui au fost omorati intr-un accident rutier...) Scuze daca par chitibusar, dar un cititor potential ar putea sa-si puna aceleasi intrebari

Din păcate pentru cariera mea/din fericire pentru voi, eu nu aș avea curaj să postez aici vreo eventuală creație, dar profit de ocazie și voi spune câte ceva despre text.
Sunt de acord cu colegul _Ion, că trebuie să pui spațiu după semnele de punctuație, dar nu cred că are dreptate când spune că ai descrieri de tip Sadoveanu, căci respectivul avea niște descrieri de te trezeai sforăind citindu-le.

Apropo de paradoxul "te trezeai sforăind", sunt puțin nedumerit de asta:
"Când m-am trezit,era 21:30,iar avionul se pregătea de aterizare."
De ce ai specificat ora? Eu aș fi scris doar "Când m-am trezit, avionul se pregătea de aterizare". Sau, dacă aș fi fost într-unul din extrem de rarele mele momente lirice, "Când m-am trezit, întunericul mângâia măiastra pasăre de metal, care cobora lin spre cuibul ei din Lumea Nouă".
Faptul că ai specificat ora m-a dus cu gândul la pisica lui Schrödinger, aia care era vie și moartă în același timp, căci ceasul arăta ora 21:30, ceea ce era corect, dar, în același timp, la New York nu era ora 21:30, nu?

Am observat două mici greșeli, "pentru că în situații ca astea chiar nu poți știi" și "la fel de albi ca și norii din dreapta mea" și părerea mea e că ai folosit prea mult parantezele. De exemplu, "Ridurile(de pe frunte,de la colțul ochilor)începeau să se înmulțească." poate fi scris "Ridurile de pe frunte și de la colțul ochilor începeau să se înmulțească."

Revin la momentul aterizării:
"Când m-am trezit,era 21:30,iar avionul se pregătea de aterizare.Ea dormea.Mi-am zis să n-o deranjez și m-am uitat la toate luminile care apăreau pe fereastră.Mii și mii de lumini mă așteptau.
Am ieșit din aeroport,am luat taxiul și am ajuns la hotel."
Parcă lipsește ceva. Adică avionul se pregătea de aterizare, ea dormea, mi-am zis să n-o deranjez și mă uitam pe geam... Și pac! Am ieșit din aeroport și m-am dus la hotel.
Am rămas cu impresia că cucoana, după ce a lins moldovenește cine știe câte pahare de whiskey în timp ce personajul nostru dormea (că doar zicea mai sus că la primul zbor se hidratase binișor, deci avea antrenament) a rămas sforăind în avion, ca după o lectură de Sadoveanu.
Aș zice că mergea un mic moment la ieșirea din avion, o privire intre cei doi, o atingere, un "Poate ne mai întâlnim, spuse ea, zâmbind." etc.

Îmi place personajul, îmi place și cum scrii și m-ai făcut curioasă. Ce nu-mi place e că-i greu de citit. Ține cont că aici e nevoie de spații între paragrafe ca să dai timp minții să se odihnească, un bloc de text îți fugărește din cititori.
Și neapărat, cum ți s-a spus deja, pune spațiu după toate semnele de punctuație. Nu se poate să nu știi regula asta, ține cont de ea.

Cred că ar trebui să scurtezi frazele, uneori pui prea multe idei într-una singură. Ca aici:

Quote

Foarte lungă fraza, plus că închei cu o paranteză descrii și obrazul după lovitură...  uită omul de la ce ai pornit până o termină de citit.

Edited by althea, 17 April 2020 - 06:01.

Încearcă să respecţi regulile de punctuaţie, paragrafe etc.
Prea multe paranteze.
Stilistica extrem de simplă, vocabular limitat, expresii mixte care nu au ce căuta împreună pe o pagină, sincope în descriere - de exemplu, nu reuşesc să înţeleg de ce creezi un personaj, descris ad-extenso, doar pentru ca în foarte scurt timp să-l arunci la gunoi, fără a lăsa deschisă o portiţă.
Cum ai coborât din avionul ăla, personajul tău stătea la geam, doamna lângă, dormea la aterizare. Ai sărit peste ea? Nu s-a trezit când a aterizat avionul? Mi-e greu să cred că a băut whiskey până la comă alcoolică!

Acuma, ca să nu fiu rău, e lăudabil că îţi doreşti să scrii, dar e clar că ai de lucru.
Ţi-aş recomanda să urmezi nişte cursuri de scriere creativă, găseşti pe net informaţiile necesare.
Şi cel mai important, să citeşti foarte mult.
Altfel nu poţi deveni scriitor, cel puţin nu unul bun.
Succes!

Omul insa scrie inteligibil si are imaginatie... E o raritate in ziua de azi

 althea, on 17 aprilie 2020 - 05:55, said:

Multumesc mult pentru parere. O sa incerc de acum sa scurtez mai mult frazele,pentru ca totul sa fie mai usor de citit.

 pufonel, on 16 aprilie 2020 - 22:21, said:

Multumesc mult, pentru ca ti-ai sacrificat din timp (de fapt, multumesc tuturor celor care si-au sacrificat timpul pentru a-mi citi povestea si a scrie o parere). O sa ma documentez cat de mult pot despre New York si cei care locuiesc acolo. Ca sa raspund la intrebarile tale, mi-ar placea sa cred ca personajul principal a plecat dintr-un mic oras din Olanda cu trenul, iar apoi a luat taxiul pentru a ajunge la aeroport. Dar nu am dorit sa aleg un anumit oras sau o anumita tara din care a plecat. Am vrut ca asta sa incerce imaginatia si curiozitatea cititorului.

 MembruAnonim, on 17 aprilie 2020 - 13:07, said:

Multumesc mult.

 LouisCyphre, on 17 aprilie 2020 - 06:59, said:

Multumesc mult. Sunt de acord cu tine, am foarte mult de lucru, dar pentru mine asta nu e o problema, pentru ca sunt prins in lumea asta a literaturii si nu am nicio sansa sa scap (nu ca mi-as dori sa am). Inca ma consider la inceput atat cu scrisul (scriu de vreo 5-6 luni), cat si cu cititul ( acum am 17 ani, iar pana la varsta de 15 ani nu citisem decat 3 carti) , dar fac tot posibilul sa citesc si sa scriu cat de mult pot.