Una pe zi

34


Carla, Carla Veronica
Azi nu-ncep cu păsărica
Vreau doar să te văd, să fim
Împreună, să zâmbim

Să-ți așez în păr o floare
Să-ți fur ochi și sărutare
Să-ți caut o aluniță
Să-mi râzi cald cu-a ta guriță

Mâna ta s-o simt pe mine
Mângâind cu unghii fine
Eu să te ating ușor
Și să-ncep din nou să zbor

Să te iau în sus spre soare
Să-mi fii aripă mai mare
Să te-nvârt, să te-amețesc
Să nu-ți spun cât te iubesc

Coborând pe-un deal, pe-o vale
Să te fur din a ta cale
Să te las să-ți cauți rostul
Eu râzând, făcând pe prostul

Și de văd că te înfoi
Și-ți ascuți țepii cei moi
Să te-aduc degrabă-acasă
Să nu-ți spun cât esti frumoasă

Să te las să-mi zgârii pielea
Viața, sufletul și vrerea
Eu să te sărut mărunt
Printre vorbe de alint

Și de nu te potolești
Și când mușc de te ferești
Am eu ac de-al tău cojoc
Când te-oi prinde de mijloc

Și te-oi ține strâns în brațe
Te-oi trânti apoi pe-o parte
Și-ntorcându-te pe dos
Să te țin cu fața-n jos

Să te smulg din haine toate
Să-ți mușc tare coapse, spate
Să-ți roșesc fundul cu palma
Părul să ți-l prind de-a valma

Și trăgând de el spre spate
Să-ți văd buzele mușcate
Ochii tăi de drac sălbatic
Ațâțând al meu jăratic

Să mă las pe tine greu
Să te miști doar cât vreau eu
La ureche să-ți șoptesc
Astăzi nu te mai iubesc

Azi să te ferești de mine
Că vreau doar să stau în tine
Și de nu mi-oi fi pe plac
Îți rup pielea ta de drac

Doar atât, nu zic mai mult
Nici nu stau să te ascult
Nici nu-mi pasă ce dorești
Nici de urli, nici cum ești

Și uscat intrând în tine
Ca să simti că arde bine
Până-n capăt să mă duc
Până nu mai pot să urc

Și să-ncep adânc să-ți scurm
Printre foc și jar și scrum
Să te-aud cum chemi și ceri
Ca și maine, ca și ieri

Să topesc încet în tine
Tot ce-i rău și tot ce-i bine
Să te las să fii doar tu
Fără da și fără nu

Printre spasme și-opinteli
Să-ți duc mintea nicăieri
Și pe mine să mă las
Să ajung unde-am rămas

Și de-acolo mai departe
Și de tine mai aproape
Amândoi închiși în noi
Obosiți, nebuni și goi

Fără capăt, fără pace
Căutând doar ce ne place
Găsind una, pierzând totul
Fericiți jucând cu focul

Întorcându-ne-napoi
Să-ți sărut buzele moi
Să-ți sărut privirea mută
Lacrima să-ți gust băută

Să te mângâi, să te-alint
Zâmbete să-ți cânt vorbind
Și-n ureche să-ți șoptesc
Frumusețe, te iubesc

35


Pe mâna mea uscată
Tendoanele sub piele
Și vene groase
Le văd cu claritate, un focus absolut,
Culorile aprinse,
Mișc încă, o ating, o strâng de braț
Mă-ntreabă dacă plâng
Și spun că nu cu zâmbet stins
Mă-ntreabă cum iubesc
Nu mai răspund
Nu mai aud
Mișc degetele unul câte unul
Și văd tendoanele cum umblă încă pe sub piele
Din propria-mi voință nasc valuri, ritmuri, sensuri
Nimic adânc, nimic suspect, nimic
Doar vag lumina dinspre mine
Răzbate spre afară
O sting și trag oblonul.
Sunt sincer, crud, pilit, și știu c-o să te doară.

36


Ai fi putut să-mi spui că mă iubești
Ai fi putut să-mi spui că știi că ești frumoasă
Ai fi putut să spui că vrei să-ți cânt un cântec
Ai fi putut să-mi spui că vrei din nou să fii acasă

Ai fi putut să fii mai blândă
Ai fi putut să-ncerci încet să te oprești
Ai fi putut să-ncepi să mă săruti în taină
Ai fi putut să-mi spui că mă iubești

37


În seara asta nu te-aștept
Știu că nu vii, că ești departe
Nu te mai chem, n-ar fi-nțelept
Când lumea-ntreagă albă ne desparte.
Dar mâine, draga mea iubită
Pe când târziu se face iar în cale
Am să-ți cer iar să vii grăbită
Am să-ți fiu trup și punte peste zare.
E gândul ăsta simplu ce ne leagă
Sau e mai mult, și nu mai știm oricum,
Nici nu mai vrem răspunsuri, cine să-nțeleagă?
Să vii, frumoaso, caută-mi un drum.

38


Diminețile nu mai sunt ce-au fost
Închis în mine încerc să regăsesc
Câteva clipe cu tine
Să te regăsesc aproape de mine
Să fim măcar în vis noi
Să-ți revăd chipul și trupul
Pe care le cunosc atât de bine
Pe care știi că doar eu le-am văzut
Și pe care acum nu mai poți
Să mi le dezvălui ca atunci.
Încerc să las totul să treacă
Să se scurgă prin mine
Rămâne însă aici neschimbat
Nimic nu pot pierde, nimic nu las în urmă
Și tu știi, iubito, știi că doar atâta
Mai suntem.

39


Ce cântec să-ți mai cânt iubito
Pe unde să mai trec
Când peste tot e numai tu
Și nicăieri doar eu?
Așa că mă opresc
Și-mi fac din tine drum și zâmbet
Și merg aiurea printre ele
Până uit, până nu mai e
Până nu mai sunt
Până departe.
Așa cum știi
Așa cum te sărut acum
Așa cum mă săruți în vis.

40


Era un cer înalt peste o apă mare
Și doar c-un fir de iarbă l-am atins
Și s-a pornit așa o-nvolburare
Că valul până astăzi nu s-a stins

Și toți care pricep întreabă cu mirare
Cum s-a-ntâmplat anume, mi-am fost ieșit din minți?
Iar eu ridic încet, zâmbind, din umeri
C-un fir de iarbă prins albastru între dinți

Și cerul meu înalt se strânge peste zare
Și apa mea cea mare e pielea mea acum
Împrumutate clipe sădesc ascuns în mine
Un fir de iarbă negru, un capăt fără drum

41


M-au părăsit toate vorbele
Le-am spus pe toate
Și s-au dus
Acum stau fără sensuri, fără înțeles
E vremea faptelor
Și ele întârzie să se petreacă
Nici măcar loc pentru deznădejde nu mai este
Nu mai este nimic
Sau de fapt el e tot ce a rămas
Împletit cu ceea ce ar trebui să fie

42


Carla, Carla Veronica
Care-și bate păsărica
Las-o-ncet și hai la mine
Stai domol, înfiptă bine

Și de nu m-oi asculta
O pedeapsă ți-oi lua
Ca să știi că nu glumesc
Când ți-am zis că te plesnesc

Dar când liniștea deplină
Te învăluie-n lumină
O să te sărut și-alint
Trupul tot am să ți-l simt

Carnea ta ce mă stârnește
Ce mă-mbie și iubește
Inima-ți care-mi visează
Toate ți le-oi prinde-n mreajă

Și te las să stai în mine
Până uiți cum e la tine
Și-ți voi ține loc de piele
Și te voi scălda în stele

Până tot ce ești și-ai fost
O să știi că-i fără rost
Până viața ta întreagă
De pe axu-i se dezleagă

Până capeți în sfârșit
Ce-ai pierdut și ce-am dorit
Ce ți-am pus de mult de-o parte
Ce ți-am zis că-ți cos pe spate

Două aripi mititele
Să-mi bați inima cu ele
Să te plimbi prin cerul meu
Să zbori lin, să râzi mereu

Și când vrei să ieși afară
Bați la ușă-n inimioară
Și-ți dau drumu-n lumea mare
Te dezbrac de aripioare

Ghiavoliță cum ai fost
Te întind pe pat, pe jos
Și te pun din nou sub mine
Și-ți fur miere de albine

Și te gust și te degust
Și pe drumul tău îngust
Îmi croiesc o cale lungă
Să-ți atingă, să-ți ajungă

43


Carla, Carla Veronica
Mai ți-e caldă păsărica?
Te gândesti iară la noi?
Mă mai vrei să te-ncovoi?

Mai știi oare cât de dulce
Ţi-e căderea, unde duce?
Mai știi oare ce amar
E să plec, e să dispar?

Să rămâi aprinsă, udă,
Răscolită-n carnea crudă
Desfătată-n trup și suflet
Dar păstrând în piept un urlet?

Fiecare regăsire
Fiecare despărțire
Ne cunună pentru-o noapte
Ne adună și ne-mparte

Ne deschide, ne închide
Ne dă sens, ne fură zile
Ne dă viață și blestem
Și de vrem, și de nu vrem.

Tot ce simt și tot ce sunt
Tot ce știu și tot ce-ți cânt
Nu-ți ajung ca să mă vezi
Nu-s destul fără amiezi

Fără nopți și dimineți
Asudate-ntre pereți
Dezvelite-n trupuri vii
Strânse-n suflete târzii

Și când ultima clipită
Ne alungă și-i grăbită
Să se piardă albă-n zbor
Noi rămânem arși de dor

Nu de-ajuns îngemănați,
Aiuriți, nesăturați
Calzi in inimi, reci in gând
Apăsați de legământ

44


Îți sărut o floare, îți sărut un vis
Îți trimit în cale gândul meu nescris
Îți aprind în carne muguri de lumină
Palma mea cea aspră nu te mai alină

Ci-ți ascute timpul, îți aprinde ochiul
Îți răpește calmul, îți alungă vechiul
Câți pași pe spinare să-ți pășesc cu dinții
Câtă desfrânare să-ți alung toți sfinții

Câte șoapte albe, răgușite-n noapte
Ca să-ți ard o viață, să-ți zdrobesc o moarte
Câte chinuri smulse în cedări și patimi,
Zgâriindu-ți trupul, râzând printre lacrimi

Neagra mea jivină, ghiavol fără saț
De întreaga-ți curbă am să te înhaț
Am să-ți caut colții să mă-nfrupt din ei
Am să-ți pierd în urmă ultimele chei

45


Frumoasa mea femeie despletită
Nu ți-aș putea cânta întregul până mor
Nu mi-ar ajunge vremea să te caut toată
Nu mi-ar rămane timp să încetez să zbor

Și între lucrurile toate de pe lume
Dacă m-aș pierde, tot te-aș regăsi
Și te-aș cunoaște după trup și după nume
Și ti-aș fura o zi, și înc-o zi, și înc-o zi

Cred că au putea scrie poezie.
Din acest motiv îmi permit să-ți dau un sfat.
Ieși din acest fel automat de a scrie.
Nu creezi nimic.
Nu ai ceva strălucitor, ceva nou în felul de a scrie?
Prozodia clasică poate oferii variații inteligente și pline de prospețime.
Este inepuizabilă.
Dar dacă vei continua așa ești pierdut.
O brumă de discernământ artistic te poate elibera.
Dacă nu poți, las-o baltă și fă altceva.
Ti-o spun cu toată dragostea!
Te-ai cantonat în ceva banal, extrem de banal.
Începe prin a face pauză.

Mersi.

Dupa cum am explicat pe la inceputul threadului, interesul meu momentan nu este sa scriu poezii, ci sa ma scap de ele.

Sunt constient ca mare parte din ele is prostioare, asa au si fost (partial) intentionate, desi fiecare m-a chinuit in felul ei. Sunt si cateva bunicele, sau cel putin asa imi par mie...
Dar nu asta conteaza pentru mine acum.

Scapi de ele lăsându-le să doarmă.
Scrie cu strălucire, nu maculatură.

Cred că ai putea scrie poezie.

Edited by BbVv, 31 January 2020 - 10:32.

BbVv, on 31 ianuarie 2020 - 10:30, said:

S-ar putea sa ai dreptate, insa am decis asa la un moment dat si am de gand sa duc treaba asta pana la capat, cu riscul de a plictisi lumea pe aicea...

BbVv, on 31 ianuarie 2020 - 10:30, said:

Nu cred ca sunt un suficient de bun poet ca sa scriu ceva "stralucitor". Nu ma intereseaza sa fiu.
Sau cel putin, nu acuma.

Dacă nu crezi că poți, fi demn și renunță!

Am sa procedez exact asa cum cred eu de cuviinta, thank you very much!

As aprecia evitarea unor aprecieri dintr-astea bombastice si inutile legate de "demnitate" si ce anume sa faca sau sa nu faca altii.
Hai sa ne vedem fiecare de propriile persone si calitati morale...


PS: "fii"