Soldatul roman care a cucerit Dacia

,,
Dacia a fost cucerită de romani printr-un mare efort militar. Prin bogățiile solului și subsolului, prin rolul său de lider al alianței populațiilor libere de la nordul fluviului și de principal dușman al Imperiului, Dacia prezenta pentru romani un deosebit interes politic, economic și militaro-strategic. Cea mai bună ilustrare a armatei care a extins și a protejat Imperiul Roman este reprezentată pe Columna lui Traian. Relieful spune povestea celor două războaie daco-romane: primul – o serie de expediții, încheiate în urma unor bătălii decisive, al doilea – un război de cucerire, încheiat cu arderea capitalei Sarmizegetusa.

Armata romană care a participat la primul război a fost formată din 10 legiuni (dintr-un total de 30, câte existau în Imperiul Roman), alături de 90 de regimente de auxiliari (21 alae, 33 cohortes equitatae, 25 cohortes peditatae, 10 cohortes sagittariae), staționate la Dunăre , formând astfel o oaste de aproximativ 100.000 de oameni. Pentru al doilea război daco-roman, împăratul Traian a adunat o armată și mai bine pregătită, formată din 13 legiuni.
Cele mai multe dintre bătălii aveau loc în iunie și iulie

O legiune romană în timpul Imperiului avea – după A. Von Domaszevski – 5.600 de oameni grupați în 10 cohorte, împărțite la rândul lor în centurii. Prima cohortă era formată din 1.000 (miliaria), iar celelalte, din câte 500 (guingenarie) de militari. Comandamentul legiunii (legatus legionis) era numit de împărat, ales dintre membrii senatului, de aceea se mai numea și legatus Augusti.
Centuriile, 59 la număr într-o legiune, erau comandate de centurioni, ofițeri de carieră, recrutați din rândurile plebei și numiți de împărat, cu dreptul de a purta inelul de aur. Ei puteau avansa până la gradul de primipilus (comandant al primei centurii din prima cohortă), după care, de obicei, intrau în ordinul ecvestru .
Centurionii, subofițerii și soldații de rând se angajau de bunăvoie în legiune. Toți erau cetățeni romani și militari de carieră. Înrolarea soldaților în legiune se făcea, în mod obișnuit, la vârsta de 20 de ani, iar serviciul militar dura, de asemenea, 20 de ani. De regulă, el se prelungea până la 25 de ani, iar, în caz de război, chiar mai mult .
Războiul în Antichitate avea un mod neschimbat de desfășurare, regulile fiind dictate de către condițiile meteorologice din timpul anotimpurilor, care determinau starea solului pe care armatele își desfășurau manevrele sau de pe care își procurau mâncarea. Luna mai era cea în care începea înaintarea, iarba verde reprezentând principalul nutreț pentru animalele care cărau echipamentul și pentru caii cavaleriei; la rândul său, pământul trebuia să fie solid și uscat pentru a ușura mersul, atât al oamenilor, cât și al animalelor. Cea mai mare parte a bătăliilor aveau loc în iunie și în iulie, după perioada de recoltare .
Armata parcurgea maxim douăzeci de mile romane (29,5 km) într-o zi

Marșul armatei începea înaintea zorilor, după strângerea corturilor și după ce cercetașii și avangarda (o legiune plus un grup de cavalerie) plecau în căutarea unui loc pentru viitoarea tabără. Se forma întâi corpul principal al armatei, iar ariergarda se forma la 6 ore după începerea marșului și era constituită din infanterie ușoară și grea și o parte considerabilă din cavaleria auxiliară. Însoțitorii armatei se găseau în spatele ariergardei, stând aproape pentru protecție. Acest grup era format din prostituate, negustorii de sclavi, gata să cumpere prizonierii de război .
Douăzeci de mile romane (29,5 km) era distanța maximă pe care o parcurgeau într-o zi, dar, în lipsa drumurilor pavate, distanța străbătută se reducea la 16-19 km. Această distanță era determinată de teren, lumina zilei și de viteza principalelor animale ce cărau echipamentele, catâri și boi, capabile să se deplaseze cu o viteză de doar 3 km pe oră. Astfel, după șase ore de marș, în timpul în care ariergarda se forma, principalul corp al armatei ajunsese probabil la locul ales pentru campare. Locul ales pentru campare fusese cercetat în detaliu și repartizat pentru unitățile implicate; se făcea chiar și împărțirea individuală a amplasării corturilor pentru unitățile de contubernia (cel mai mic grup tactic din armata romană).
[ https://historia.adhst.ro/img/articles/2017/05/08/incaltaminte.jpg?v=1 - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]
Construirea apărării implica aproape același efort și timp ca și cel depus în timpul marșului, după care fiecare bagaj era descărcat și despachetat, erau ridicate corturile, se aprindeau focurile, iar caii din cavalerie și animalele ce cărau echipamentele erau duse la păscut. Abia apoi rațiile erau alocate și preparate de către fiecare contubernium, după care toți se retrăgeau în corturile lor .
Toate aceste activități sunt reprezentate pe columnă, liniile avansând printre dealuri, pionierii defrișând, construind drumuri și poduri, iar avangarda căutând hrana și construind fortificații, în timp ce cercetașii din cavalerie aduceau prizonieri pentru interogatoriu. Avansarea lentă și metodică era o caracteristică a armatei romane, iar înfrângerea generalului Fuscus de către oastea lui Decebal era încă proaspătă în mintea romanilor. Traian și generalii săi erau extrem de precauți pentru a nu fi prinși nepregătiți. Împăratul este reprezentat în nenumărate rânduri pe Columnă ca un adevărat vir militaris – mărșăluind alături de trupele sale, ținând consilii cu generalii.
Un legionar căra o greutate care varia între 30 și 45 de kg

Înainte de toate, un legionar trebuia să fie cetățean roman. Totuși, în legiunile din Est acesta primea cetățenia în momentul înrolării. Dacă era acceptat, respectivul primea o sumă de bani care acoperea costurile călătoriei până la locul în care era staționată legiunea. Odată ajuns, depunea jurământul militar (reînnoit în prima zi a fiecărui an). Noul recrut avea nevoie de mult antrenament până să poată fi considerat egalul unui legionar veteran. Era învățat cum să construiască o tabără, cum să călărească, cum să înoate, cum să echipeze și să dezechipeze un cal .
În timpul marșului, legionarul putea să care mâncarea necesară pentru 3 sau maxim 14 zile, un ferăstrău, un coș de răchită, o funie sau o bucată de piele, o lopată, un recipient pentru apă, o seceră și un târnăcop. Toate aceste obiecte, cu excepția târnăcopului care era legat de curea, erau cărate pe un băț bifurcat introdus în armata romană de către Gaius Marius și numit pila muralia, de unde vine și porecla soldaților de ,,cătârii lui Marius”. Există însă o discrepanță între ceea ce era cărat cu adevărat și greutatea totală posibilă. Anumite obiecte puteau fi transportate pe catâri, cum ar fi corturile legionarilor sau pietrele de moară folosite pentru măcinarea cerealelor. Se estimează că un legionar căra o greutate ce varia între 30 și 45 de kg.
Tipurile de arme și echipamente ale legionarilor

Echipamentul și armele legionarilor erau următoarele: papilio – cortul de piele; tunica – purtată pe sub armură; bracae – deși romanii considerau că purtatul pantalonilor era împotriva codului vestimentar, legionarii aflați într-o zonă cu un climat rece puteau purta pantaloni din lână sau din piele, care treceau puțin peste genunchi; caligae – sandalele folosite de armată (cu talpa grea, erau purtate de toate rangurile, inclusiv de câtre centurioni); balteus sau cingulum militare – cureaua standard, care era îngustă și decorată cu dungi de bronz; focale – o eșarfă purtată pentru a împiedica armura să le zgârie gâtul; casca galea – deși existau mai multe tipuri de cască, aceasta era cea mai comună (făcută în general din bronz, în spate avea o prelungire pentru a apăra gâtul și o creastă pentru a proteja fața, iar pe lateral două piese ce apară obrajii); scutum – scutul roman ce cântărea 10 kg, format din două sau mai multe bucăți de lemn lipite și acoperite cu pânză și piele, apoi decorate cu bronz. Fiecare cohortă avea diferite modele colorate, pentru a fi recunoscute în luptă. Scutul purta și numele soldatului și a centuriei din care făcea parte. În timpul marșului, scutul era agățat de o curea și purtat pe umărul stâng. Armura utilizată era de două tipuri: lorica Hamata, formată din zale, oferea o bună protecție și flexibilitate, dar era foarte greu de produs; lorica Segmentata – numele este dat de istoricii moderni; nu se cunoaște numele roman al armurii. Aceasta era o armură din plăci de oțel legate; era cea mai flexibilă și mai puternică armură și oferea cea mai eficientă protecție dintre toate armurile romane .
Armele folosite de legionari erau: gladius – sabia scurtă romană, cu două tăișuri, lungă de aproximativ 45 de cm și lată de 5 cm; era folosită pentru lupta de aproape și era atașată de curea, în partea dreaptă; pilum – sulița romană; lungă de 2,13 m și ușoară, ea era aruncată înainte de începerea atacului, pentru a răni și dezarma adversarul; pugio – pumnalul roman, cu o lungime ce varia între 17 cm și 27 cm și cu o lățime egală cu cea a gladius-ului; era folosit ca arma secundară în cazul dezarmării și era atașat de curea, pe partea stângă.
Mulți legionari aveau cicatrici de spate de la bățul de viță de vie al centurionilor

Echipamentul unui centurion era diferit de cel al unui legionar. Purta o creastă transversală pe cască, pentru a fi recunoscut de către legionari. Creasta era făcută din pene sau din păr de cal, iar culorile puteau să simbolizeze diferite ranguri. Armura lor era din argint. Nu purtau șorț ca și legionarii, ci o piesă dublu plisată, asemănătoare unui kilt; purtau, de asemenea, o mantie făcută dintr-un material fin ce se prindea de umărul stâng. În plus, armura pentru picior îi diferenția prin rang și clasă. Sabia era purtată în partea stângă, iar pumnalul, în partea dreaptă, opus față de felul în care le purta un legionar. Centurionii erau brutali, așa că mulți legionari aveau cicatrici pe spate de la bățul de viță de vie, vitis (un alt simbol al rangului). Acesta reflecta rolul disciplinar pe care îl aveau centurionii.
Ofițerii purtau mantii de diferite culori ce semnificau rangul. Foloseau parazonium (o sabie mult mai ornată, folosită doar de ei, iar mânerul avea reprezentat un cap de vultur) în loc de gladius; lorica musculata, o armură din bronz ce avea reprezentată pe ea mușchii, formată din două bucăți, lipite pe lateral, bogat decorate cu animale sau simboluri mitologice; pteruges, curele de piele ce erau prinse de talie pentru a le proteja picioarele .
Unitățile auxiliare, recrutate din diversele provincii ale imperiului

Termenul auxilia era folosit pentru toate unitățile ce nu erau legiuni sau aliați vechi. Includea cavalerie și toate tipurile de infanterie. La începutul Imperiului Roman, infanteria își schimbă stilul de luptă, din unități ce luptă în stilul propriu, adesea conduse de proprii lideri, în unități comandate de equites. Aceste unități sunt numite cohorte și sunt modelate după cele ale legiunilor, comandate de centurioni. Ele sunt formate din 500 de oameni fiecare. Echipamentul lor a fost standardizat, iar pe Columna lui Traian infanteria auxiliară luptă în aceași manieră ca și trupele din legiuni. Până și arcașii erau organizați în cohorte.
Aceste unități erau recrutate din diverse provincii ale imperiului, din rândul populației locale. Trupele de auxilia staționau în altă parte decât în regiunile din care fuseseră recrutate, unele mai aproape de casă, altele la capătul celălalt al imperiului. Acesta este motivul pentru care întâlnim trupe auxiliare constituite din daci în Spania, Anglia sau Africa de Nord. Numele unităților se referă la locul de provenință al trupelor.
Pe Columna lui Traian, oamenii din cavalerie poartă cămăși de zale simple și sulițe. Tot acest echipament cântărea aproximativ 9 kg. La începutul imperiului, caii nu purtau niciun fel de armură, dar erau decorați cu pandantive sau discuri (phalerae) făcute din bronz.
[ https://historia.adhst.ro/img/articles/2017/05/08/soldat.jpg?v=1 - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]
Proveniența oamenilor din cavaleria romană era majoritar celtică; aceștia foloseau o sabie lungă (spatha) de 60-70 cm, ce e clar derivată din săbiile lungi de origine celtică. La aceasta se mai adăuga un scut hexagonal și șaua, ambele cu aceași origine, celtică.
Infanteria auxiliară varia de la trupe echipate ușor, precum aruncătorii de pietre reprezentați pe Columnă, care nu poartă niciun fel de armură și nici încălțăminte, la trupe complet echipate, cu armură asemănătoare cu cea a legionarilor, dar de o calitate inferioară. Singura diferență este reprezentată de utilizarea scutului plat în loc de scutum. Unii purtau armură cu solzi, iar căștile erau imitații de bronz ale căștilor legionarilor. Armele acestui grup de infanterie erau săbiile asemănătoare cu gladius-ul legionarilor și o suliță scurtă.
Arcașii, care sunt de obicei de origine estică, sunt reprezentați pe columnă purtând cămăși de zale, care sunt puțin mai lungi decât cele purtate de cavalerie. Arcul era din lemn și la fiecare capăt era întărit cu vârful unor coarne de animale.
Cheia succesului în confruntările cu dacii: număr mare de trupe, echipament avansat, soldați bine pregătiți și disciplinați

În reprezentările de pe Columnă, scenele de luptă sunt cele mai comune atunci când e vorba de înfățișarea primului război. Una dintre scene prezintă armata romană care apare din pădure și cercetașii pregătind terenul de luptă. Garda și legiunile sunt ținute în rezervă, în timp ce Traian dă semnalul trupelor auxiliare să avanseze, practică standard încă din timpul lui Agricola, pentru a minimiza pierderea de cetățeni. Cavaleria auxiliară atacă flancurile armatei dacilor, în timp ce infanteria auxiliară, după un baraj de sulițe și săgeți, forțează centrul armatei dacilor. Capetele dacilor sunt luate ca trofee de către trupele auxiliare și sunt oferite lui Traian. Cavaleria continuă să atace, în timp ce infanteria îi urmărește pe dacii care fug de pe câmpul de luptă. Luptele nu au fost întotdeauna în favoarea armatei romane, iar Columna ilustrează trupele auxiliare atacate în propriul fort .
Pentru cel de-al doilea război, Columna nu oferă niciun indiciu care să arate vreo rezistență în timpul avansării armatei romane, ci reprezintă rutina necesară pentru subjugarea sistematică a teritoriului ostil, prezentând scene cu armata romană implicată în analizarea terenului și construcții, și nu în bătălie, protejarea flancurilor și a liniilor de aprovizionare reprezentând cheia succesului oricărei campanii. O scenă care oferă indiciul unui avans lent prin Dacia este reprezentată de legionari tăind cu secerele cerealele. Columna sugerează că Sarmisegetuza Regia, capitala dacilor, a fost cucerită fără luptă, jefuită și arsă, Traian ordonând construirea unei fortărețe peste ruinele acestui oraș. Cu toate acestea, războiul de gherilă dus de Decebal continuă, iar Columna arată câteva forturi romane atacate de către Decebal și susținătorii săi. Între timp, Decebal se retrage în munți și, fiind găsit de un grup de cavalerie auxiliară, se sinucide .
Succesul armatei romane în războaiele din Dacia și nu numai s-a datorat nu doar numărului mare de trupe implicate în conflict, ci și echipamentului mult mai avansat și a organizării pe câmpul de luptă, soldatul roman fiind mult mai bine pregătit și mult mai disciplinat decât trupele inamice întâlnite. ''
https://www.historia...a-cucerit-dacia

A fost un dezastru pentru romani.

Romanii nu au avut curajul sa faca asezari in jumatatea rasariteana a Transilvaniei, iar la 117 erau sa-si ia tălpășița.

Dacia nu avea frontiere deoarece romanii nu controlau mare lucru pe aici, fapt dovedit prin linia de castre nord-sud pe linia Targu Mureș.

Cucerirea culoarului Mures si Olt / Jiu a fost inceputul sfârșitului pentru romani.

Infinitty, on 14 septembrie 2017 - 11:35, said:

Romanii au castigat razboiul daco roman.Romanii nu au ocupat tot actualul teritoriu al Romaniei deoarece nu au fost interesati.

Ba au ocupat, dar mai intai au pierdut Crisana, apoi Moldova si in 117 Muntenia, apoi in 120 pana la 180 si alte parti, astfel ca la 210 sta sa se termine toata tarasenia.

Au fost razboaie cu dacii in care romanii tot pierd din 106 pana la 210 si cel mai mult intre 106 si 117 cand pierd 2/3 din teritoriul stapanit la momentul 106, apoi pierd parti mai mici si cel mai important este ca nu pot utiliza Banatul si nici 2/3 din Transilvania.

Edited by Infinitty, 14 September 2017 - 17:05.

Infinity, pina in 117 nu pierd nimic (cum intre 106 si 117??). Abia dupa moartea lui Traian se restrang catre Olt pentru ca Hadrian avea de luptat pe mai multe fronturi si ala din dreapta (roxolanii) l-a rezolvat la "masa verde", adica l-a cedat lor dar ca federati. Era si destul de logic dpdv aparare. In Moldova a fost doar expeditie militara dupa 106, nu au provincializat nimic pe acolo. A ramas numai in sud ceva, la Angusta. Cat despre estul Transilvaniei, curbura (interioara) a Carpatilor era fortificata.

Nici in Crisana nu stiu sa se fi instalat vreodata (instalat, nu trecut pe acolo).

Care sa fi fost interesul sa treaca pe bune de Olt (exceptia doar ca si culoar de trecere) sau de Carpati,cand astea sunt bariere naturale? Si asa a fost mult ca au trecut Dunarea. Cu atat mai mult cu cat era diferit de Germania in sensul ca germanicii erau mai mult pedestri, in timp ce fortele ce atacau provincia erau preponderent de cavalerie. In plus, minele de aur, fierul, sarea erau in zona Transilvaniei.

Pe articol, doar o precizare, la partea de armament...nu cred ca a existat gladius sub 65 cm lungime, poate se referea doar la lungimea lamei. Lungimea varia de pe la 67-68 cm pina chiar pe la 75, depinde pe unde erau produse. Pe vremea lui Traian si pina pe la Severus se ajunsese de fapt chiar pe la 80cm (lungimea totala, bineinteles), un fel de semi-spatha.

Edited by SorinGT, 19 September 2017 - 15:17.

In momentul 106 toata Romania de azi era a romanilor inclusiv Crisana, Maramuresul si Moldova Mare.
Pana la 117 pierd Moldova si Crisana, apoi in 117 pierd si Muntenia si dupa 117 pierd teritorii mai mici sau le imprumuta unor foederati barbari, daci, celti, germani, sciti.

Din acest motiv Banatul de campie este sub control roman cu numele doar, la fel jumatatea rasariteana a Transilvaniei, podisul getic si subcarpatii.

Eu as zice ca alea de care spui erau sub control roman (la 106), strict in sensul ca toata armata fiind acolo, se puteau misca pe unde vroiau pe toata suprafata. Dar nu ca aveau de gand sa faca provincie in zonele alea, au trebuit sa se restranga dupa cat era garnizoana. Altfel trebuia mult mai mult investit in aparare, plus majoritatea resurselor pe care le cautau se gaseau pe teritoriul viitoarei provincii. Ar fi fost lipsa de pragmatism. Din cate stiu eu, urme de castre permanente prin Moldova sau Crisana ori Maramures nu s-au gasit (poate ma insel), doar din astea de mars sau cel mult "de sezon" (de stat peste iarna in el sau ceva de genul).

Au fost castre si asezari, in Muntenia chiar si orase.

Ba aveau de gand pana la 117 sau pana la 120-140, apoi au renuntat cu totul, de aceea nu au avut asezari in Banat si in Secuime, iar linia de castre nu era in Moldova dupa 117, nici macar pe culmile Carpatilor Meridionali, nici macar pe linia N-S Toplitza-Gheorgheni-Miercurea Ciuc-Sf Gheorghe,vnici macar la Odorheiu Secuiesc, ci undeva pe la mijlocul Transilvaniei pe la Tg. Mures.

Romanii pierd enorm imediat dupa cucerirea Daciei, mai intai doar doua teritorii Moldova si Crisana, apoi la 117 Muntenia si sudul Moldovei cu multe asezari si castre.

Pela 120 pierd limesul transalutan, capitala Romula si inca vreo 3 orase.
La 140 sunt arse alte orase din Oltenia de campie.

Faptul ca la noi s-a zugravit o istorie romana inespugnabila, iar dacii au fost facuti una cu pamantul, aceasta denota prea multa naivitate si lipsa de profesionalism.

Nu contest faptul ca unele orase au fost partial refacute, dar marea lovitura a fost distrugerea completa a sistemelor de fortificatii, si faptul ca barbarii locuiau in Dacia Felix si pretindeau bani si putere.

Ultima data cand romanii s-au pus cu sarmatii dorind sa nu mai permita intalnirea roxolanilor cu iazigii s-a ales praful si de minele de aur si de Dacia Felix, eveniment produs in 210-240?

PS: S-ar părea ca grosul armatei dace s-a retras la timp din fata tavalugului roman.
S-ar putea ca însuși Decebal sa se fi retras in anonimat, iar scena sinuciderii sa fi fost un fel de mit cristic.

Romulei i-a fost acordat titlul de municipium de catre Severus. "Pierderea" ei e istorie alternativa. Ca si a limesului. Si a minelor.
Cum se numeau orasele alea arse?

Infinitty, on 20 septembrie 2017 - 12:42, said:

Asta eu o bag la categoria "Hitler a trait pina la adanci batraneti in Venezuela".

Infinitty, on 20 septembrie 2017 - 12:42, said:

Nici nu am spus ca era in Moldova, nici macar inainte de 117, ci pe curbura interioara a carpatilor.

Infinitty, on 20 septembrie 2017 - 12:42, said:

suna destul de epic propozitia, dar cam atat.

Ma rog, data trecuta, de fapt cealalta, ziceai ca Dacia a fost o provincie aproape complet neglijata (mai nimic infrastructura, urbanizare...lipsa de interes a romanilor fata de zona). Ai admis totusi pina la urma (in urma comparatiilor cu alte provincii ca "da', dar nu a fost mai speciala ca alte provincii de prin Egipt, est samd. Apoi a trecut, acuma a fost distrusa timpuriu. Mai vedem ce pareri noi aduce viitorul.

Edited by SorinGT, 20 September 2017 - 14:24.

Maine dimineata atasez fisierul word.

Daca tu crezi ca este istorie alternativa, atunci si placutele de ceara sigilate in mine sunt la fel ori cum?

Atasamentul promis.

cca. 117, Hadrian distruge podul peste dunare a lui Apolodor deoarece Oltenia si Banatul erau strabatute de triburile barbare, de aceea multe colonii din timpul lui Traian se muta spre sud catre Dunare.
In 170 Costobocii intra in Dacia ca la ei acasa, dupa care in 171 se ofera la 12.ooo de barbari pamant in Dacia pentru a-i impaciui sa nu porneasca cu razboi asupra oraselor din Dacia.

c. 115 – Armenia, Assyria and Mesopotamia, formed by Trajan, abandoned by Hadrian in 118

Roman Dacia
By 118, Hadrian himself had taken to the field against the Roxolani and the Iazyges, and although he defeated them, he agreed to reinstate the subsidies to the Roxolani.[52][53] Hadrian then decided to abandon certain portions of Trajan's Dacian conquests. The territories added to Moesia Inferior (Southern Moldavia, the south-eastern edge of the Carpathian Mountains, and the plains of Muntenia and Oltenia) were returned to the Roxolani.

Apparently, war reached northern Dacia after 167 when the Iazyges, having been thrust out of Pannonia, focused their energies on Dacia and took the gold mines at Alburnus Maior (modern Roșia Montană, Romania).
The last date found on the wax tablets discovered in the mineshafts there (which had been hidden when an enemy attack seemed imminent) is 29 May 167.
The suburban villas at Ulpia Traiana Sarmizegetusa were burned, and the camp at Slăveni was destroyed by the Marcomanni.
By the time Marcus Aurelius reached Aquileia in 168 AD, the Iazyges had taken over 100,000 Roman captives.


In 171, the Astingi invaded Dacia,[81] defeating the Costoboci and tearing down numerous Roman castra, including the fort at Tibiscum (modern Jupa in Romania), before turning their attention to the capital, Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

] By 173 AD, the Marcomanni had been defeated;[84] however, the war with the Iazyges and Quadi continued, and to ensure the quick deployment of the legions to the north-western portions of Dacia which were under pressure, the Romans built a road between Porolissum and Napoca.[85] Here, the Romans encountered heavy resistance from the Iazyges,[85] and throughout the winter of 172-173, Roman strongholds along the Tisa and Danube rivers were attacked by the Iazyges and the Quadi.[85]
Consequently, Marcus Aurelius turned his full attention against the Iazyges and Quadi. He crushed the Quadi in 174 AD, defeating them in battle on the frozen Danube river, after which they sued for peace.[86] The emperor then turned his attention to the Iazyges; after defeating them and throwing them out of Dacia, the Senate awarded him the title of Samarticus Maximus in 175 AD.[77] Conscious of the need to create a permanent solution to the problems on the empire's northern frontiers,[77]

Marcus Aurelius relaxed some of his restrictions on the Marcomanni and the Iazyges.
In particular, he allowed the Iazyges to travel through imperial Dacia to trade with the Roxolani, so long as they had the governor's approval.


Revival under the Severans (193–235)
Severus extended the province’s eastern frontier some 14 kilometres east of the Olt River, and completed the Limes Transalutanus. The work included the construction of 14 fortified camps spread over a distance of approximately 225 kilometres, stretching from Flămânda (situated near the Danube River) in the south to Cumidava (modern day Brețcu in Romania).

117 AD
Totusi, contextul de nesiguranta de la inceputul domniei il determina pe imparat (care avusese intentia, in primul moment, sa renunti la provin¬cia Dacia toata) sa abandoneze sudul Moldovei, Muntenia si - probabil -- vestul Banatului. Fara asezari importante si fara sa fi fost colonizate sub Traian, aceste regiuni vor fi in continuare controlate de romani; capetele de pod de pe malul stang al Dunarii, de la Barbosi, langa Galati, si de la Orlovka, vor fi mentinute pe mai departe, ca puncte strategice de interes.

Probabil ca dupa Traian granita din Banat a fost retrasa mai spre rasarit, pe culoarul Timis-Cerna, cu puncte importante pe granita Dierna (azi Orsova, jud. Mehedinti), Mehadia, marele castru auxiliar de la Tibiscum (azi Jupa, langa Caransebes). Pe valea Muresului granita era strajuita de alt castru de mare valoare strategica, la Micia (azi Vetel, langa Deva). De aici, granita vestica urca spre nord, urmand un traseu deocamdata destul de neclar; oricum, era inglobata zona aurifera din Carpatii Occidentali. Din valea Crisului Repede, cu castrul de la Bologa (jud. Cluj), granita prinde iarasi un contur mai limpede ajungand, printr-un sir de castre, pana la Porolis-sum (azi Moigrad, langa Zalau), cel mai important punct strategic din nordul Daciei.

Limesul transalutan avea 14 puncte fortificate cu castre, pana dupa pasul Bran, la Cumidava (azi Rasnov, jud. Brasov), de unde se facea legatura cu Angustia. Aceasta opera defensiva, care a functionat pana in timpul lui Filip Arabul (244 AD) ​, isi are inceputurile, probabil, sub Hadrian sau sub Antoninus Pius (138-161), fara sa insemne, practic, o extindere a provinciei la rasarit de Olt, caci asezari civile n-au existat in acest teritoriu.

Prin pozitia lor, Dacia si Dobrogea nu au fost crutate, raidurile iazigilor, lacringilor si burilor in cazul Daciei, ale costobocilor si bastarnilor in cazul Dobrogei, afectandu-le timp de mai multi ani, incepand cu a doua jumatate a anului 167.

Teritorii intinse sunt devastate, atat in Dacia Porolissensis, cat si in regiunile centrale si sud-transilvanene. „Cheia de bolta' a apararii nordice a provinciei - Porolissum - nu reuseste sa opreasca invazia. Cele doua castre de aici sufera distrugeri; dupa trecerea acestui obstacol, neamurile* barbare se indreapta spre zona aurifera (unde au pa¬truns, poate, si pe valea Muresului, dinspre Tisa). Populatia de la Alburnus Maior (azi Rosia Montana, jud. Alba), cuprinsa de panica, isi ascunde actele - tablitele cerate - in galeriile minelor de aur (data ultimei tablite este 29 mai 167 - IDR, I, TabCerD XIII).

Distrugeri cauzate de invazie se remarca la Apulum si, mai ales, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, cel putin in zona extramurana ( la villa suburbana de langa amfiteatru, la templul lui Liber Pater, incendiat acum - potrivit inscriptiei de refacere - de catre dusmani - hostes). in sfarsit, mai multe tezaure monetare sunt ingropate in diferite locuri din provincie, dovedind starea de nesiguranta.
Atacurile reusite asupra Daciei au demonstrat neajunsurile militare si organizatorice ale provinciei: o singura legiune cantonata in Dacia s-a do¬vedit insuficienta, chiar daca existau numeroase trupe auxiliare; de ase¬menea, partajarea comenzii militare in cele trei provincii dacice nu se mai prezenta ca o solutie acceptabila. Prin urmare, in anul 168, legiunea a V-a Macedonica e transferata in Dacia, la Potaissa (azi Turda, jud. Cluj), in cadrul seriei de masuri care urmarea intarirea frontierelor provinciilor du¬narene periclitate, inclusiv prin crearea de noi legiuni (II Italica si III Ita¬lica) stabilite pe Dunare.

In Dacia, urmasul lui Fronto, guvernatorul Sex. Cornelius Clemens trebuie sa faca fata noilor atacuri ale semintiilor germanice si dacice, mai ales la frontiere. Se poarta tratative, se platesc subsidii, sunt aszate in provincie grupuri de populatii din barbaricum.

Dupa 172 luptele impotriva marcomanilor, cvazilor si iazigilor continua. intreg deceniul opt cunoaste neincetate framantari, caci dupa infrangerea unor grupuri de barbari si incheierea pacii, luptele reincepeau. Astfel, iazigii sunt infranti iar in 175 se incheie o pace, ca peste doi ani luptele la Dunare sa reinceapa.

In 179 se incheie un tratat-conventie cu iazigii, care primesc dreptul de a face comert cu roxolanii traversand provincia Dacia, cu acordul guvernatorului (Dio Cassius, LXXI, 19, 2). Drumul lor trecea prin Porolissum, localitatile din estul provinciei, ajungea la Angustia, trecand prin pasul Oituz in teri¬toriile roxolanilor, iar de acolo ducea pana la Tyras. Dupa moartea lui Marcus Aurelius (17 martie 180), fiul si urmasul sau Commodus (180-192) a incheiat pacea cu marcomanii si cvazii.

La inceputul domniei acestui imparat se mai duc lupte la nord de Dacia cu burii, de catre guvernatorul provinciei, C. Vettius Sabinianus Iulius Hospes. Pacea incheiata prevedea, printre altele, asigurarea unei fasii de 40 de stadii (peste 7 km) la granitele nordice ale Daciei, in care populatiile din barbaricum nu aveau acces.
Totodata Sabinianus „a adus sub ascultare 12 000 de daci marginasi' carora le-a promis pamant - acelora care ar fi dorit sa se stabileasca in provincie (Dio Cassius, LXXII, 3, l-3). Nu stim insa daca proiectata colonizare s-a petrecut efectiv.

Deceniul noua n-a fost lipsit nici el de framantari. Lupte impotriva dacilor liberi de la nordul Daciei au mai avut loc prin 183-184.
In anul 238 au loc atacuri combinate, ale carpilor si gotilor, in Moesia Inferior. Carpii revin cu noi invazii in Moesia si Tracia in anul 242.

Este posibil ca acum, sub Gordian al III-lea (238-244), actiunea carpilor sa fi afectat si zonele rasaritene si meridionale ale Daciei.
Dar marele atac al carpilor se va produce sub Filip Arabul (244-249), cand provinciile sufera distrugeri ca pe vremea razboaielor marcomanice. Zosimos (sec. V) relateaza (I, 20) ca imparatul insusi a venit la Dunare, unde carpii invadasera teritoriul roman. in urma luptelor carpii se retrag intr-o fortificatie, care e supusa asediului. Batalia decisiva s-a dat in anul 247. Numeroase tezaure monetare ingropate acum atesta patrunderea vio¬lenta a carpilor, insotita de jafuri si inrobiri. Un personaj din Apulum mentioneaza ulterior pe un altar ca a scapat din captivitatea carpilor - a Carpis liberatus (CIL, III, 1054). Situatia grava a determinat masuri supli¬mentare de securitate si in castrul de legiune de la Potaissa, unde e blocata partial o poarta (va fi redeschisa la trecerea pericolului).

Limesul transalutan este abandonat, apararea repliindu-se pe linia Oltului.

Toate centrele urbane din Dobrogea sufera mari pradaciuni la mijlocul secolului al III-lea. Histria a fost complet distrusa de goti (HA, vita Maximi et Balbini, XVI, 3), viata revenind aici abia la sfarsitul secolului. Pretutin-deni, la Tropaeum Traiani, Noviodunum, Dinogetia, Capidava, Sacidava etc. se constata mari distrugeri cauzate de invadatori.

Infinitty, am parcurs rapid wordul respectiv, apreciez efortul, dar (cateva observatii):

-despre podul de la Dunare s-a mai discutat, arderea de catre Hadrian e o prostie. Dovedit si documentar (comparatie ce gasesti la Cassius, care e de fapt Xiphilinus si ce gaseai la Eutropius) si logic, pentru ca nu-ti poti inchipui ca un militar de cariera ca Hadrian se gandea sa se retraga, dar intai isi taie retragerea (arde podul pe care trebuie sa-l treaca) si apoi face planurile alea de retragere. Cand esti chitit sa te retragi si ti-e frica sa nu te urmareasca "barbarii", o faci, apoi arzi podul in urma ta, in felul asta putand sa le faci un fel de " " de pe malul celalalt. Similar ca si cum ai trece printr-un defileu si esti urmarit (vorbim tot de armate), il treci, apoi il astupi sa-l opresti/intarzii pe celalat in urmarire. In nici un caz nu-l astupi in fatza ta, ca sa te blochezi singur acolo. In mod sigur arderea ar fi de atribuit lui Aurelian.
-nicaeri de vreo pierdere a Romulei.
-conflicte intre imperiu si dacii dinafara, goti, marcomani etc. sunt stiute si s-a vorbit de ele, nu stiu ce aduc nou chestiile astea, nu am negat ca au existat. Ce scrie pe wiki e stiut de mult, precum si pe diverse articole pe net pe tema asta (atacuri asupra provinciei). Gasesti pe istoriefurata.ro de exemplu cronologie de genul asta.
-dupa cum vezi, si in ceea ce ai prezentat, e vorba de invazii tip raid, care au creat distrugeri si/sau panica, nicidecum o pierdere a unor teritorii din provincie. Eventual Macedonica a fost adusa sa previna o astfel de situatie. Invazii de tipul asta erau relativ la indemana de relaizat pentru ca, cum mai spuneam, erau preponderent corpuri de cavalerie, deci se deplasau rapid, acopereau distante mari in timp scurt etc.
-deja in ultima parte s-a schimbat modificarea...de la 210 ne-am mutat la 247, cand da, deja lucrurile se nasolisera destul de mult si se prefigura deja retragerea de aproape 30 de ani mai tarziu.
-nu mai stau sa caut acum, dar tin minte ca atunci cand s-a mai discutat despre castre din partea de vest a Transilvaniei, chiar erau de gasit si in baza de date cimec.
-provincia a fost pierduta, dar dintr-o serie de multe motive, nu doar din cauza atacurilor, dovada ca si Galienus si Aurelian ii batuse si pe goti si pe carpi (boss-ul gotilor...nu stiu daca ii spuneau rege...moare in lupta in perioada aia), alianta dintre cei doi amintiti subrezise (dovada ca doar gotii au ramas federati, iar prin 290 chiar are loc o batalie intre ei in care carpii sunt invinsi). Au fost probleme in provincie, au fost probleme dinspre est, au fost probleme economice, pentru care Aurelian a vazut retragerea si formarea diocezelor ca cea mai buna solutie etc. Ai prea mult zel in a grabi lucrurile.

mai sunt si altele

Edited by SorinGT, 21 September 2017 - 09:05.

Intr-o carte: Intre 245 si 247 dupa ce limesul transalutan a fost spulberat cu cele 17 castre, sunt distruse Aquea, Sucidava ori Sacidava si Romula Malva.

Dupa cativa ani Romula este refacuta apoi prin 253 rasa for ever.

In cati ample de Daicoviciu si Giurescu se spun mai multe despre multe alte orase romane partial sau total distruse de carpi apoi de marcomani.



PS:

Da, stiu ca relatiile erau complexe, dar per ansamblu imperiul era la cheremul daco-gotilor si la bine si la rau.

Eu am fost surprins ca scitii aveau libera trecere prin Dacia, iar multe triburi primeau bani, teren, statut, apoi o luau razna, apoi redeveneau prieteni sau neutrii.

Edited by Infinitty, 21 September 2017 - 10:45.

Repet, una e sa vorbim de perioada de dupa razboaie, sau pe intreg sec. 2, chiar prima parte al lui 3 (1-3 decenii), si alta sa vorbim de date catre 250 ad. Doar 20 de ani mai tarziu a urmat retragerea.

Cu triburile nu sunt chiar asa surprins, vroiau sa stoarca si ei niste (cat se putea de mult) cascaval de la imperiu. Asa ca cei de langa faceau deranj. Dupa ce primeau, se linisteau. Cand nu mai primeau, sau intarzia stipendia, ori li se pareau ca altii primesc mai mult, reincepea deranjul. S-au intamplat concurente de-astea intre carpi si goti, carpii porneau atacul de exemplu ca gotii primeau stipendie mai mare in momentul ala si atunci aratau ca ei sunt mai tari si pot face daune mai mari. In majoritatea cazurilor era mai rentabil sa le dea banii aia si anumite privilegii, decat sa cheltuie cu razboi impotriva lor. Mai ales ca ,daca erau pe moment cel putin multumiti, mai puteau si ei opri pe altii sa treaca de ei, decat ca aia sa ajunga direct in provincie. Cum imperiul se supra-extinsese, incat armata abia il putea acoperi cu paza, astfel de aliati momentani nu le picau rau, iar sa-i ai ca dusmani dadea mari batai de cap.

Practic cam dupa 220-230 imperiul a tot avut crize si revenri, dar per total, treptat, a tot batut in retragere pina cand a cazut. Degradarea treptata economica, financiara (inflatii) si scaderea treptata a puterii militare au mers laolalta...numai daca ne uitam de exemplu cat a ajuns sa se devalorizeze denarul pe la vremea lui Aurelian si ce continut minuscul de argint mai avea in el. Devalorizare care a intrat in cadere libera taman dupa deceniile 2-3 ale sec. 3 ad. Nu mai tin minte detalii despre inflatie si puterea de cumparare, dar desi pretorienii ajunsesera la solde de mii de denari pe an, nu stiu daca puterea efectiva de cumparare a soldei lor era mai mare sau macar egala cu cea din prima perioada imperiala.

117 AD
Totusi, contextul de nesiguranta de la inceputul domniei il determina pe imparat (care avusese intentia, in primul moment, sa renunti la provin¬cia Dacia toata) sa abandoneze sudul Moldovei, Muntenia si - probabil -- vestul Banatului. Fara asezari importante si fara sa fi fost colonizate sub Traian, aceste regiuni vor fi in continuare controlate de romani; capetele de pod de pe malul stang al Dunarii, de la Barbosi, langa Galati, si de la Orlovka, vor fi mentinute pe mai departe, ca puncte strategice de interes.
Probabil ca dupa Traian granita din Banat a fost retrasa mai spre rasarit, pe culoarul Timis-Cerna, cu puncte importante pe granita Dierna (azi Orsova, jud. Mehedinti), Mehadia, marele castru auxiliar de la Tibiscum (azi Jupa, langa Caransebes). Pe valea Muresului granita era strajuita de alt castru de mare valoare strategica, la Micia (azi Vetel, langa Deva). De aici, granita vestica urca spre nord, urmand un traseu deocamdata destul de neclar; oricum, era inglobata zona aurifera din Carpatii Occidentali. Din valea Crisului Repede, cu castrul de la Bologa (jud. Cluj), granita prinde iarasi un contur mai limpede ajungand, printr-un sir de castre, pana la Porolis-sum (azi Moigrad, langa Zalau), cel mai important punct strategic din nordul Daciei.

By 118, Hadrian himself had taken to the field against the Roxolani and the Iazyges, and although he defeated them, he agreed to reinstate the subsidies to the Roxolani.[52][53] Hadrian then decided to abandon certain portions of Trajan's Dacian conquests. The territories added to Moesia Inferior (Southern Moldavia, the south-eastern edge of the Carpathian Mountains, and the plains of Muntenia and Oltenia) were returned to the Roxolani.

Teritorii intinse sunt devastate, atat in Dacia Porolissensis, cat si in regiunile centrale si sud-transilvanene. „Cheia de bolta' a apararii nordice a provinciei - Porolissum - nu reuseste sa opreasca invazia. Cele doua castre de aici sufera distrugeri; dupa trecerea acestui obstacol, neamurile* barbare se indreapta spre zona aurifera (unde au pa¬truns, poate, si pe valea Muresului, dinspre Tisa). Populatia de la Alburnus Maior (azi Rosia Montana, jud. Alba), cuprinsa de panica, isi ascunde actele - tablitele cerate - in galeriile minelor de aur (data ultimei tablite este 29 mai 167 - IDR, I, TabCerD XIII).
Distrugeri cauzate de invazie se remarca la Apulum si, mai ales, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, cel putin in zona extramurana ( la villa suburbana de langa amfiteatru, la templul lui Liber Pater, incendiat acum - potrivit inscriptiei de refacere - de catre dusmani - hostes). in sfarsit, mai multe tezaure monetare sunt ingropate in diferite locuri din provincie, dovedind starea de nesiguranta.
Atacurile reusite asupra Daciei au demonstrat neajunsurile militare si organizatorice ale provinciei: o singura legiune cantonata in Dacia s-a do¬vedit insuficienta, chiar daca existau numeroase trupe auxiliare; de ase¬menea, partajarea comenzii militare in cele trei provincii dacice nu se mai prezenta ca o solutie acceptabila. Prin urmare, in anul 168, legiunea a V-a Macedonica e transferata in Dacia, la Potaissa (azi Turda, jud. Cluj), in cadrul seriei de masuri care urmarea intarirea frontierelor provinciilor du¬narene periclitate, inclusiv prin crearea de noi legiuni (II Italica si III Ita¬lica) stabilite pe Dunare.

The suburban villas at Ulpia Traiana Sarmizegetusa were burned, and the camp at Slăveni was destroyed by the Marcomanni.
By the time Marcus Aurelius reached Aquileia in 168 AD, the Iazyges had taken over 100,000 Roman captives.

In 171, the Astingi invaded Dacia,[81] defeating the Costoboci and tearing down numerous Roman castra, including the fort at Tibiscum (modern Jupa in Romania), before turning their attention to the capital, Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
] By 173 AD, the Marcomanni had been defeated;[84] however, the war with the Iazyges and Quadi continued, and to ensure the quick deployment of the legions to the north-western portions of Dacia which were under pressure, the Romans built a road between Porolissum and Napoca.[85] Here, the Romans encountered heavy resistance from the Iazyges,[85] and throughout the winter of 172-173, Roman strongholds along the Tisa and Danube rivers were attacked by the Iazyges and the Quadi.[85]
Consequently, Marcus Aurelius turned his full attention against the Iazyges and Quadi. He crushed the Quadi in 174 AD, defeating them in battle on the frozen Danube river, after which they sued for peace.[86] The emperor then turned his attention to the Iazyges; after defeating them and throwing them out of Dacia, the Senate awarded him the title of Samarticus Maximus in 175 AD.[77] Conscious of the need to create a permanent solution to the problems on the empire's northern frontiers,[77]
Marcus Aurelius relaxed some of his restrictions on the Marcomanni and the Iazyges.
In particular, he allowed the Iazyges to travel through imperial Dacia to trade with the Roxolani, so long as they had the governor's approval.

Around AD 200 a phase of major population movements started in the European barbaricum (the region outside the borders of the empire).

The cause of this dislocation is unknown, but an important factor may have been the Antonine Plague (165-180), a devastating smallpox pandemic, which may have killed 15-30% of the Roman empire's inhabitants.[67] The impact on the barbarian regions would have resulted in many weakened tribes and empty regions that may have induced the stronger tribes to expand. A well-known example is the Goths. These were probably recorded by the Roman historian Tacitus, under the name Gotones, as inhabiting the area East of the Vistula river in central Poland in AD 100.[68] By 250, the Goths had moved South into western Ukraine and were frequently raiding the empire in conjunction with local tribes.[69]
It was in this context of upheaval that, in the middle of the third century, the Carpi emerged as a major barbarian threat to Rome's lower Danubian provinces.[70] They were described by Jordanes as "a race of men very eager to make war, and often hostile to the Romans".[71] A series of major Carpi incursions into the empire are recorded, either alone or in alliance with their neighbouring Sarmatian or Germanic tribes (including Roxolani, Bastarnae, Goths). However, the role of the Carpi in the coalition's incursions is not always clear, as the most comprehensive account, that of the 6th-century chronicler Zosimus, is chronologically confused and often denotes the participants under the vague term "Scythians" (meaning inhabitants of the geographical region called Scythia (i.e. roughly modern Ukraine), not ethnic Scythians). https://en.wikipedia...flict_with_Rome


https://en.wikipedia...ki/Free_Dacians

Validity of paradigm

There is substantial evidence that large numbers of ethnic Dacians continued to exist on the fringes of the Roman province of Dacia. During Trajan's Dacian Wars in AD 102 and AD 106, enormous numbers of Dacians were killed or taken into slavery. It also appears that many indigenous Dacians were expelled from, or emigrated from, the occupied zone. Two panels of Trajan's Column depict lines of Dacian peasants leaving with their families and animals at the end of each war.[5]
Furthermore, it appears that the Romans did not permanently occupy the whole of Decebal's kingdom. The latter's borders, many scholars believe, are described in Ptolemy's Geographia: the rivers Siret in the east, Danube in the south, Thibiscum (Timiş) in the west and the northern Carpathian Mountains in the north.[6] But the eastern border of the Roman province was by AD 120 set at the Limes Transalutanus ("Trans-Olt Frontier"), a line to the just east of the river Aluta (Olt), thus excluding the Wallachian plain between the limes and the river Siret. In Transylvania, the line of Roman border-forts seems to indicate that the eastern and northern Carpathians were outside the Roman province.

Free Dacians are reported to have invaded and ravaged the Roman province in 214 and 218.[10][11] Several emperors after Trajan, as late as AD 336, assumed the victory title of Dacicus Maximus (" Grand Dacian "): Antoninus Pius (157),[12] Maximinus I (238),[13] Decius (250)[14] Gallienus (257),[15] Aurelian (272)[16] and Constantine I the Great (336).[17]

Since such victory-titles always indicated peoples defeated, not geographical regions, the repeated use of Dacicus Maximus implies the existence of ethnic Dacians outside the Roman province in sufficient numbers to warrant major military operations into the early 4th century.[18]

The permanent deployment of a massive Roman military garrison, normally of 2 legions and over 40 auxiliary regiments (totaling ca. 35,000 troops, or about 10% of the imperial army's total regular effectives), also implies a grave threat to Roman Dacia throughout its history, between 106 and 275.[19]

There is substantial archaeological evidence of major and devastating incursions into Roman Dacia: clusters of coin-hoards and evidence of the destruction and abandonment of Roman forts.[20][full citation needed] Since these episodes coincide with occasions when emperors assumed the title Dacicus Maximus, it is reasonable to suppose that the Free Dacians were primarily responsible for these raids.



The traditional paradigm is also open to challenge in other respects.

There is no evidence that the peoples outside the province were Romanised to any greater extent than their non-Dacian neighbours, since the archaeological remains of their putative zone of occupation show no greater Roman influence than do other Chernyakhov culture sites elsewhere in the northern Pontic region; nor that the Free Dacians gave up their native tongue and became Latin-speakers.
[30] In 271-5, when the Roman emperor Aurelian decided to evacuate Roman Dacia, its Roman residents are reported by ancient sources to have been deported en masse to the province of Moesia Inferior, a Roman territory south of the Danube.[31][32] These reports have been challenged by some modern scholars who, based primarily on archaeological finds, argue that many rural inhabitants of the Roman province, and even part of the urban population, with few links to the Roman administration or army, remained behind.[33] However, leaving behind the Romano-Dacian peasantry would have defeated the main purpose of the evacuation, which was to repopulate the Roman provinces south of the Danube, whose inhabitants had been decimated by plague and barbarians invasions,[31] and to bring back into cultivation the extensive abandoned lands (terrae desertae) in those provinces. These were also presumably the aims of Aurelian's contemporaneous resettlement in Roman Pannonia of a substantial section of the Carpi people that he defeated in 273.

In CONCLUZIE, dacii intrau in Dacia fosta Felix, in timp ce romanii se retrageau la sud de Dunare.

Reconstructia fortificatilor de la Porolisum in 138 AD indica probleme grave in Dacia Romana, la fel cele doua reorganizari, a lui Hadrian (118 si 124) si a lui Antonius Pius in 158 AD, indică invazii si razboaie pe teritoriul Daciei Romane care au cauzat distrugeri grave si reorientarea strategiilor imperiului, de aceea Hadrian era gata sa paraseasca Dacia, nu a fost asa un gand de moment ci o situatie grava si atent gandita.


https://en.wikipedia...iki/Roman_Dacia

By this time, Hadrian had grown so frustrated with the continual problems in the territories north of the Danube that he contemplated withdrawing from Dacia.[2] As an emergency measure, Hadrian dismantled Apollodorus's bridge across the Danube, concerned about the threat posed by barbarian incursions across the Olt River and a southward push between a number of Trajan's colonia and the castrum at Bersobis.


By 118, Hadrian himself had taken to the field against the Roxolani and the Iazyges, and although he defeated them, he agreed to reinstate the subsidies to the Roxolani.[53][54] Hadrian then decided to abandon certain portions of Trajan's Dacian conquests. The territories annexed to Moesia Inferior (Southern Moldavia, the south-eastern edge of the Carpathian Mountains and the plains of Muntenia and Oltenia) were returned to the Roxolani.[55][54] As a result, Moesia Inferior reverted once again to the original boundaries it possessed prior to the acquisition of Dacia.[33] The portions of Moesia Inferior to the north of the Danube were split off and refashioned into a new province called Dacia Inferior.[33] Trajan's original province of Dacia was relabelled Dacia Superior.[33] It was at this time that Hadrian moved the Legio IV Flavia Felix from its base at Ulpia Traiana Sarmizegetusa, and ordered it stationed in Moesia Superior.[56]
By 124, an additional province called Dacia Porolissensis was created in the northern portion of Dacia Superior,[57] roughly located in north-western Transylvania.[33] Since it had become tradition since the time of Augustus that former consuls could only govern provinces as imperial legates where more than one legion was present, Dacia Superior was administered by a senator of praetorian rank.[57] This meant that the imperial legate of Dacia Superior only had one legion under his command, stationed at Apulum.[32] Dacia Inferior and Dacia Porolissensis were under the command of praesidial procurators of ducenary rank.

Consolidation (138–161)[edit]
See also: Antoninus Pius
Emperor Antoninus Pius (138–161)
The accession of Antoninus Pius saw the arrival of an emperor who took a cautious approach to the defense of the provinces.[61] The large amount of milestones dated to his reign demonstrates that he was particularly concerned with ensuring that the roads were in a constant state of repair.[62] Stamped tiles show that the amphitheater at Ulpia Traiana Sarmizegetusa, which had been built during the earliest years of the colonia, was repaired under his rule.[63] In addition, given the exposed position of the larger of the Roman fortifications at Porolissum (near Moigrad, Romania), the camp was reconstructed using stone, and given sturdier walls for defensive purposes.[64]
Following a revolt around 158, Antoninus Pius undertook another reorganization of the Dacian provinces.[64] Dacia Porolissensis (in what is now northern Transylvania), with Porolissum as its capital, remained as it was. Dacia Superior was renamed Dacia Apulensis (in Banat and southern Transylvania), with Apulum as its capital,[64] while Dacia Inferior was transformed into Dacia Malvensis (situated at Oltenia). Romula was its capital (modern Reșca Dobrosloveni, Romania).[65] As per Hadrian's earlier reorganization, each zone was governed by equestrian procurators, and all were responsible to the senatorial governor in Apulensis.[64]

arcomannic Wars and their effects (161–193)

Lucruri in general cunoscute, probleme au fost, anumite fortificatii au fost avariate, refacute, dar nu pierdute (sau teritorii din provincii pierdute definitiv, referindu-ne strict la ceea ce stim ca provincia Dacia Felix). Cucerirea Daciei a deschis o mare cutie a Pandorei, navaliri din toate partile pe un teritoriu mult mai greu de aparat decat ar fi fost linia Dunarii. O buna bucata de vreme a meritat efortul datorita resurselor.

Chestia din wiki despre Hadrian si demantelarea podului o consider in continuare o prostie.

Xiphilinus compileaza pe la 1100 niste fragmentele de-ale lui Cassius despre perioada lui Hadrian. Vede chestia cu presiunea barbara, cu ganduri de retragere si in mod categoric chestia cu podul vine de la el. Eutropius, mult mai aproape de Cassius si in mod absolut categoric l-a studiat pe acesta, pomeneste de aceleasi probleme, dar nici un cuvintel despre pod (aspect foarte important, nu se poate nicicum invoca "omisiunea" aspectului asta pur si simplu). Deci Eutropius nu a vazut vreo mentiune de genul asta la Cassius. Apoi:

"By this time, Hadrian had grown so frustrated with the continual problems in the territories north of the Danube that he contemplated withdrawing from Dacia.[2] As an emergency measure, Hadrian dismantled Apollodorus's bridge across the Danube,"

deci Hadrian se gandeste clar sa se retraga, sa abandoneze provincia, dar intai distruge podul pe care urma sa treaca ca sa se retraga...asa putea gandi eventual bucatarul lui Traian, nu generalul lui.

Edited by SorinGT, 22 September 2017 - 10:36.