Ce este sufletul ?

Destinul este un aspect al Cauzei Prime, a fiinţei noastre; Necesitatea este aceea a operării Cauzelor mediate, care determină condiţiile devenirii noastre. Distincţia este cea dintre necessitas infailibilitatis a unui agent autonom şi necessitas coactionis prin care este guvernat un subiect eteronom. În măsura în care cooperăm cu Destinul devenim ce suntem, şi suntem eliberaţi de Necesitate; Destinul nostru nu este decât o predicaţie a Destinaţiei noastre, care trebuie să fie atinsă dacă urmăm direcţia sa. „Legea-proprie” (sva-dharma) care determină o vocaţie (sva-karma) este auto-impusă; şi deoarece acestă lucrare proprie este „dată de către propria natură” (sva-bhAva-niyatam) ea trebuie să conducă către ultimul nostru sfârşit al perfecţiunii (BG. XVIII.45-49). Nimic nu este mai binecuvântat şi mai eudaimonic, decât sarcina destinată (niyatem) şi co-născută (sahaja), ocupaţia, care este chiar raţiunea de a fi a unei nativităţi.
Termenul „moira” înseamnă „destin alocat”: semnificaţia esenţială a rădăcinii (prezentă şi în latinescul „mors”) este „a-şi primi partea cu noţiunea colaterală de a fi datoria cuiva” (Liddel şi Scott): moira înseamnă uneori simplu ,,moştenire”.
Noţiunea de „Soartă” este foarte des înţeleasă greşit, ca însemnând ceva arbitrar impus asupra noastră dinafară; în realitate această noţiune se referă la ceea ce noi trebuie şi se cuvine să ne aşteptăm; cine este născut este „sortit” să moară, cine-şi pune mâna-n foc este „sortit” să se ardă; tot ce e muritor în noi este „sortit” să moară.
Soarta rezidă în cauzele create însele. Cauza Primă este în mod direct cauza fiinţei noastre (şi asta este de asemenea o participare), dar doar indirect, prin intermediul cauzelor mediate, puterile, forţele pe care anticii le-au numit „zei”, cauze de a fi CE suntem. Ce suntem în fiecare moment dat, este rezultanta tuturor „lucrurilor care au fost făcute” (karma), a căror moştenitori suntem: „Lumea ar fi fost privată de perfecţiunea cauzalităţii”, de fapt, „nimic nu are loc din întâmplare”.
Legat de problema „eliberării” din Soartă şi „de a nu mai fi sub lege”, trebuie spus pe scurt că partea muritoare din noi este în mod fatal determinată, „libertatea” poate însemna doar faptul de a avea conştiinţa de a fi centrată doar pe partea nemuritoare a noastră, adică „de a ne cunoaşte pe noi înşine” şi de a deveni ceea ce suntem cu adevărat, şi nu ce părem a fi.
„Soarta” este rezultanta „cauzelor mediate” care lucrează ÎN noi, mai degrabă decât ASUPRA noastră.

Edited by 3sat, 26 September 2016 - 19:19.

I-ai citit pe Liddel şi Scott ?

Mitul Potopului în tradiția hindusă


Indiferent ce fundamente pot sau nu exista în ceea ce privește credința într-un potop istoric, doctrina manvantarașilor este, la fel cea a kalpașilor, o parte esențială a tradiției hinduse, care nu mai poate fi explicată prin nici un eveniment istoric ca în cazul îngerilor vedici explicați prin deificarea eroilor.
Legenda potopului aparține unei tradiții mai vechi decât orice redactare sau referință indiană, mai veche decât Vedele (a nu se confunda punctul de vedere avut aici în vedere cu cel esențial: Vedele fiind eterne) în forma lor prezentă; aceste redactări indiene trebuie să fie gândite ca având, la fel ca și în cazul versiunilor: sumeriană, semitică și probabil cea eddică, o sursă comună, corespondențele fiind atribuite nu „influenței” ci transmisiei prin moștenire de la o sursă comună.
„Potopurile” sunt o trăsătură normală și recurentă a ciclului cosmic, de exemplu: perioada (para) unei vieți a lui Brahma numărând 36.000 kalpași, sau „zile” de timp angelic. În particular, naimitikapralaya la sfârșitul fiecărui kalpa (încheierea unei „zile” de timp angelic, și echivalent „Judecății Ultime” din creștinism), și prakritikapralaya, la sfârșitul de viață a unui Brahma (încheierea unei „zile” de Timp Supernal) sunt în mod esențial descompuneri (disoluții) ale existențelor manifestate, în potențialitatea lor nedeterminată, Apele; și fiecare ciclu de manifestare reînnoit este producere în „ziua” următoare, a formelor latente ca potențialitate în noianele de ape ale rezervorului ființei.
În fiecare caz, semințele, ideile, sau imaginile manifestării viitoare, persistă pe timpul intervalului sau intra-Timpului disoluției, pe un plan mai înalt de existență, neafectate de distrugerea formelor manifestate.
Simbolismul cronologic, inevitabil din punct de vedere empiric, nu poate fi gândit ca și caracterizând actualitatea atemporală a tuturor posibilităților de existență în prezentul indivizibil al Absolutului, Căruia întreaga multiplicitate este oglindită într-o singură imagine.
Atunci nu poate fi nici o distrugere a lucrurilor așa cum sunt ele în Sine, ci doar a lucrurilor așa cum sunt în ele însele, eternitatea, sau mai degrabă atemporalitatea ideilor este o necesitate metafizică.
De aici, într-adevăr, concepția unui alt tip de transformare, atyantikapralaya, disoluția absolută sau supremă, de îndeplinit de către individ, când sau oriunde poate fi, ca și Realizare: când, prin nimicire de sine un om efectuează pentru el însuși transformarea lucrurilor așa cum sunt în ele însele, și le știe doar așa cum sunt în Sine, el devine astfel nemuritor – nu în mod relativ, așa cum sunt devașii, durând doar până la sfârșitul Timpului – ci în mod absolut, ca independent de timp și orice altă contingență.
Ideile (imaginile, tipurile) în chestiune nu sunt în mod exact ideile platoniciene, ci idei sau tipuri ale activității, cunoașterii și ființei Sinelui constând din act pur; în simbolismul cronologic eficacitatea creativă a lor este exprimată în termeni precum adrsya sau apurva karma, „consecință latentă” sau „nevăzută”.
Crearea cosmosului (Brahmanda) la începutul unui para, și recrearea elementelor distruse ale cosmosului la începutul fiecărui kalpa, sunt munca lui Brahma (Prajapati), Tatăl-A-Toate, o tot mai apropiată geneză și ghidare a umanității în fiecare kalpa și manvantara este produsă de către un Patriarh (pitr) al străbunilor angelici, și desemnat ca Manu sau Manus.
În fiecare kalpa există 14 manvantara, fiecare prezidat de către un Manu individual ca progenitor și legislator (cel care înmânează Legea); așa și rsis, Indra și alți (karma-)devași sunt indivizi fiecărui manvantara.
Primul Manu al prezentului kalpa a fost Svayambhuva, „copilul lui Svayambhu (Cel ce subzistă prin sine însuși)”; al șaptelea și actualul Manu este Vaivasvata, „copilul Soarelui”.
Fiecare Manu este un supraviețuitor conștient și determinat al precedentului manvantara, și prin el, tradiția sacră este păstrată și transmisă. Manu particular avut în vedee nu este întotdeauna specificat în texte, și în asemenea cazuri trebuie în mod general înțeles că referința se face la actualul Manu (Vaivașvata).
Nu este specificat în mod expres faptul că un potop apare la încheierea fiecărui manvantara, dar asta trebuie înțeles pe baza analogiei potopului în legătură cu Manu Vaivaștvata, și a analogiei „potopurilor” mai mari care marchează încheierea unui kalpa, dar în timp ce în ultimul caz principiul de continuitate este dat de Ipostaza creativă, plutind întinsă și adormită pe suprafața apelor, sprijinită de Naga „Eternitate” (Ananta), în cazul disoluției parțiale sau scufundării formelor manifestate, care are loc la sfârșitul unui manvantara, legătura este dată prin călătoria lui Manu într-o arcă sau vas de apă.
Se poate observa că aceasta este în mod esențial o călătorie sus-jos pe panta (pravat) cerului mai degrabă decât o călătorie către… și de la… (pe ape), și foarte diferită de călătoria devayana, care este continuu către în sus și către un țărm, deci unde nu există nici întoarcere.
Nu se specifică durata cronologică a potopului și a călătoriei lui Manu. Din analogia cu pralayașii mai mari, o durată egală cu cea a precedentului manvantara trebuie avută aici în vedere, dar o analogie mai plauzibilă este poate de găsit în „crepusculii” yugașilor, și asta ar sugera o relativ mult mai scurtă perioadă de scufundare.
În ceea ce privește adâncimea potopului, există o informație mai bună. Mai întâi este evident că dizolvarea (disoluția) formelor manifestate, la încheierea manvantara-ului va fi mai puțin în manieră cosmică decât cea, numită a celor „Trei Lumi”, care are loc la încheierea unui kalpa, și acest lucru va însemna în mod necesar că în cazul dizolvării „Celor 3 Lumi”, Svar (cerul „olimpian”) cel puțin, și probabil de asemenea Bhuvar (sferele „atmosferice”) sunt scutite de scufundare, se știe că în orice caz Dhruva (Steaua Polară) rămâne neafectată pe durata unui kalpa.
Pământul (bhur) este scufundat complet. Acum, călătoria unui Manu, în mod tipic un Patriarch (pitr, observați aici componentele „pitr” și „arc(ă)” din termenul Patriar©h), este un caz special al Călătoriei Patriarhale (pitryana), fiind o călătorie către și de la „Lună”, aceia care călătoresc în mod regulat pe această rută fiind Patriarhii (desemnați în mod colectiv prin termenul „pitaras”), și Profeții (rsayah) „descendenții pofticioși” (praja-kamah).
Astfel, Potopul, în care vasul lui Manu este purtat în sus, trebuie să se ridice cel puțin la nivelul sferei Lunii, deși nu este necesar să se presupună că Luna însăși este scufundată. În timp ce e exclus faptul că apele potopului ar trebui să se extindă până la cerurile empireene, Mahar-loka sau dincolo, există un bun motiv de a presupune că în creșterea către nivelul Lunii, apele potopului trebuie să atingă de-asemenea țărmurile cerurilor olimpiene (Indra-loka, deva-loka).
Dar, cu toate că Indra-loka sau deva-loka este văzută ca o stație, nu a Călătoriei Patriarhale (pitryana), ci a Călătoriei Angelice (devayana), nu se poate nega faptul că Indra-loka este în mod continuu gândită ca un loc al răsplatei morților merituoși, războinicilor în particular, care rezidă aici bucurându-se de societatea apsarasas și alte plăceri până când în decursul timpului revin la rându-le către condițiile umane.
Se spune că efectul latent al Lucrărilor rămâne eficient pe parcursul unui kalpa (Vișnu Purana), reiese din faptul că ocuparea oficiului lui Indra durează doar pe perioada unui manvantara (de aici un kalpa poate fi la fel de bine numit o perioadă de 14 indrași precum sau o perioadă de 14 manuși) că răsplata în Indra-loka în general, trebuie să fie de aceeași durată; de aceea la începutul oricărui manvantara, trebuie ca un descendent general al Lumii Angelice să fie inițiat.
Este clar că cele 2 Lumi, Indra-loka sau deva-loka și Luna ca pitr-loka, sunt dpdv psihologic echivalente, ambele fiind stații ale răsplatei Lucrărilor kamya, de fapt, Patriarhii sunt referiți în mod obișnuit ca bucurându-se de Soma în compania Îngerilor, și este specificat în Valakhilya că Manu bea din Soma în compania lui Indra.
Se poate exprima situația prin a spune că în timp ce Luna este în mod firesc pitr-loka din punct de vedere brahmana (sacerdotului), ca domiciliul postum al „acelora care venerau o credință în sacrificiu, merit și datul de pomeni”, Indra-loka sau deva-loka este în mod firesc casa morților din punct de vedere kșatriya, al războinicului.
Și dacă Indra-loka este amintită doar ca o stație a devayana, asta se datorează faptului că ea reprezintă de fapt o stație din care nu există doar necesitatea întoarcerii pentru cei care au îndeplinit doar Lucrările, ci și posibilitatea trecerii prin Soare către cerurile empireene, în cursul Krama mukti și fără întoarcere, în cazul celor „care înțeleg asta și în pădure venerează cu adevărat”.

 13422429_544913249044636_3008554717727909154_o.jpg   229.95K   2 downloads

Edited by 3sat, 26 September 2016 - 22:23.

Maha-Pralaya este în termeni creştini „Judecata Ultimă”. Cei „judecaţi” şi admişi în „rai,” care este nemurire absolută şi non-contingentă, corespund acelora care în termeni vedici au atins o realizare parţială urmând calea pitr-yana sau deva-yana: cei judecaţi şi „damnaţi” acelora la care servitutea (pasa, individuaţie, ignoranţă, păcat) a fost în aşa fel încât să excludă posibilitatea chiar şi a unei eliberări amânate şi parţiale (krama-mukti), şi trebuie de aceea să-şi aştepte într-o latenţă „perpetuă” dar nu eternă, redevenirea muritoare într-un alt Timp (kalpa), atunci când în mod natural posibilitatea de a atinge sau nu o realizare totală amânată sau imediată se va face prezentă. „Damnarea” în acest sens, adică o condamnare-de-sine la o latenţă fără sfârşit (deci nu eternă), o anihilare relativă (deci nu absolută), este recunoscută acelora care concep Ego-ul drept Sine, gândind că a acţiona „de dragul Sinelui” nu înseamnă altceva decât a satisface orice dorinţă a Egou-ului, servind corpul aici şi acum; cei care trăiesc astfel (devas sau asuras) „vor pieri” ( Chandogya Upanisad, VIII, 8.4). În natură acelaşi lucru este descris prin gustarea din fructul Pomului Cunoaşterii Binelui şi Răului (care este Pomul Vieţii conceput în termeni de „perechi de opuşi”). Acest Pom poate fi văzut de către Sine cu mare încântare, căci el creşte în Grădina Vieţii (pranarama); dar fructul („lucrurile cum sunt în ele însele”, şi nu „cum sunt în Dumnezeu”) asimilat (tadakrtva) de către Ego este venin mortal (visa, cf. Rădăcinii vis în alte sensuri); a mânca din fruct înseamnă o asumare a ceea ce nu e nimic în el însuşi, deci „Păcatul mortal” împotriva Spiritului, Moarte din punct de vedere al Vieţii Eterne. Doar Sinele poate înghiţi un asemenea venin şi să fie încă Viu: aşa cum o face Şiva când printr-o altă imagine este produs dvandva la Smântânirea Oceanului de Lapte („Apele”, posibilităţile fiinţei), ale cărui urme sunt de culoare albastru-negru pe gâtul Său ca Nilakantha, Visakantha, Visagnipa, şi „dependenţa” sa faţă de doctorii. Aparenta subiectivare a Sinelui către tragedia (arta) „vieţii”, acea durere asumată, este Pătimirea lui Dumnezeu şi a Omului.

Edited by 3sat, 27 September 2016 - 00:58.

Experienţa morţii seamănă cu cea a unui om care, după ce a trăit toată viaţa într-o cameră întunecoasă s-ar vedea brusc transportat pe vârful unui munte: de acolo ar putea îmbrăţişa cu privirea întinderea unui vast ţinut iar realizările omeneşti I-ar părea total nesemnificative. Sufletul smuls pământului şi trupului percepe în mod analog diversitatea inepuizabilă a lucrurilor şi abisurile nemăsurate ale lumilor care le conţin; se vede pentru prima oară în contextul său universal, într-o inexorabilă înlănţuire, prins într-o reţea de relaţii multiple şi nebănuite, dându-şi deodată seama că viaţa nu a fost decât o „clipă” sau un „joc”.

„Sufletul este tot ceea ce cunoaşte” spunea Aristotel; este necesar de adăugat că sufletul este capabil să cunoască tot ce el este; şi că în esenţa sa nu este altul decât Acela care este, şi Acela care singur este.

Saint John the Damascan:

‘The soul, therefore, is a living essence, uncomplicated, incorporeal, invisible – in its proper nature – to the eyes of the body, immortal, reasoning and intelligent, formless, making use of an organic body and being the source of its powers of life, growth, sensation and generation, the intellect being its purest part though not in any way alien to it (as the eye is to the body, so the intellect is to the soul). It has power over itself, its volition and energy, and is mutable, i.e. able to be changed, because it is created. All of these features are natural to it through the Grace imparted by its Creator, and its being and nature are thus because of this same Grace which it has received’.

The intellect is the highest cognitive power of the soul. The cognitive powers of the soul are the intellect, the rational mind, opinion, imagination and the senses.

Edited by 3sat, 15 October 2016 - 13:40.

Nu mai scrie mesaje în altă limbă decât cea română, este contrar normelor, ai putea fi sancționat. Să nu zici că nu ți-am spus! Limba care guvernează acest forum este limba română.

3sat, on 26 septembrie 2016 - 22:22, said:

Ești off topic, chiar nu pricepi?

dark, on 15 octombrie 2016 - 14:52, said:

nu. nu pricep. cum ai vrea sa pricepi ce e sufletul fara cosmologie?

Edited by 3sat, 15 October 2016 - 15:20.

3sat, on 15 octombrie 2016 - 13:36, said:

Si din Ioan Damaschinul nu era bine ?