Împăcarea, taina Împărăției în filmul „Ostrovul”

Deschid acest topic pe aria ortodoxa pentru a discuta (in primul rand dar nu exclusiv) cu crestinii ortodocsi despre mesajul pe care il transmite filmul "Ostrovul"(il recomand din toata inima).As dori sa incepem discutia pornind de la o recenzie  care atinge unele puncte esentiale referitoare la  crestinism cum ar fi : sfintenia, botezul, pocainta.O abordare a credintei prin prisma relatiei personale cu Dumnezeu, relatie foarte bine surprinsa in film de catre regizor prin cele doua personaje Anatolie si Iov.Cu toate ca au aceeasi credinta, mai mult, traiesc in aceeasi manastire, dupa aceleasi reguli (constrangeri) acceptate de bunavoie, au "pareri" total diferite despre relatia personala cu Dumnezeu, in consecinta au o viata interioara aproape opusa, unul punand accent pe trairea interioara (in taina), celalalt pe viata exterioara.In cazul in care aceste lucruri nu prezinta interes rog moderatorii sa stearga topicul.
Cred ca nu mai este nevoie sa spun ca aceasta discutie ar trebui sa se poarte intre cei care cred in Dumnezeu, afirmatiile de genul : "Dumnezeu nu poate fi dovedit", "crestinii sunt asa iar ateii asa", "crestinii sunt inapoiati" sau "ateii sunt limitati" nu au absolut nici un rost (deja sunt topicuri specializate).Eu cred ca baza comuna avem toti, dar... "nebunia" credintei depaseste limitele "realitatii imediate".Nici nu as vrea ca Dumnezeu sa apara (ca un papagal mare si rosu)  prin piete si sa faca minuni  la cererea celor cu IQ mare sau pentru ca asa cere X sau Y ca altfel nu vrea sa creada.Ma bucur ca Dumnezeu vine in inima lui "lelea Floarea"care intr-adevar are nevoie de El sau, I se descopera de exemplu, unui tata care are copilul bolnav iar medicii nu-i mai dau nici o sansa de supravetuire iar acel tata, ateu fiind, isi doreste din tot sufletul ca Dumnezeu sa existe si sa faca o minune sa nu-i moara copilul : "Cred Doamne, ajuta necredintei mele".Cand aud ca au murit o suta de oameni intr-un accident mai treaca mearga dar cand copilul se stinge sub ochii mei trebuie sa fiu nebun sa nu-mi doresc sa existe Dumnezeu si sa faca o minune.In sfarsit.
Spicuiri dintr-o recenzie la film.Sublinierile imi apartin.

"Împăcarea, taina Împărăției în filmul „Ostrovul”

“Deși este despre viața monahală, „Ostrovul” nu este doar pentru monahi, ci descrie lucruri familiare tuturor creștinilor, cum ar fi: puterea rugăciunii; felul în care Dumnezeu vorbește fiecărui om în parte; despre așteptarea omului și răbdarea lui Dumnezeu; despre felul în care Dumnezeu îl salvează pînă și pe cel mai respingător dintre oameni.Este mai ales, ne spune Părintele Rafail, despre „adevărata problemă a omului: vitregirea de Dumnezeu”. Păcatul, o știm atît de bine, duce la înstrăinarea de Dumnezeu. Nici o pace nu este cu putință în afara păcii cu Tatăl. „Ce este sfînt în mine? Nu este pace în inima mea”, îi mărturisește Anatolie lui Filaret în noaptea de pomină în care-l eliberase pe Filaret de nevoia de confort. Pacea este un dar al lui Dumnezeu și un semn al sfințeniei; dacă Dumnezeu este singurul sfînt, omul nu poate ajunge sfînt decît devenind dumnezeu, îndumnezeindu-se. Sentimentul absenței acestei păci și al acestei sfințenii poate fi de asemenea un dar de la Dumnezeu. Cînd sufletul simte că-i lipsește această pace, nu zăbovește o clipă să o ceară. Această cerere se numește, în tradiția ortodoxă, pocăință. Întrucît se petrece în intimitatea sufletului omenesc și înaintea Celui nevăzut, pocăința este în ortodoxie o taină. Cel puțin în această privință, taina îndumnezeirii corespunde tainei înomenirii: o pace neremarcată la prima vedere.”
Omul nu caută însă această pace doar pentru a se „pune bine” cu un Dumnezeu aspru; pacea pe care Dumnezeu vrea să ne-o dăruiască nu are caracterul unui armistițiu între două tabere ostile. Omul caută pacea pentru că este făcut pentru pace – pentru că este făcut pentru Dumnezeu. Nu teama de represaliile unui Dumnezeu atotputernic îl determină pe om să ceară pacea, ci chinul propriu sufletului neliniștit. Nu îngerii lui Dumnezeu îi vor chinui pe cei din iad, ci viermele neadormit al unei neliniști veșnice.
În rînduiala Sfintei Liturghii sunt două momente pregătitoare speciale: Vohodul sau Intrarea mică și Vohodul sau Intrarea mare. Prima ne pregătește pentru primirea cuvintelor lui Hristos iar cea de-a doua pentru primirea, prin Sf. Împărtășanie, a lui Hristos însuși. În succesiunea lor, primul moment îl pregătește evident pe-al doilea. Liturghia se încheie însă printr-un ceremonial special numit apolis. Acesta este anunțat prin formula rostită de preot „cu pace să ieșim”. Credincioșii răspund: „întru Numele Domnului”. Atingem aici un alt aspect menționat de Părintele Rafail: insistența cu care Anatolie le cere celor tămăduiți să se spovedească și să se împărtășească înainte de a pleca. Căci doar în măsura în care îl avem pe Hristos în noi, putem dobîndi și păstra pacea Lui. Aceasta este vindecarea adevărată fiindcă aceasta este boala reală de care suferim cu toții: „vitregirea de Dumnezeu”. Lipsa păcii nu este decît una din manifestările ei cel mai greu de îndurat. Dar în măsura în care-l avem pe Hristos în noi, putem duce această pace în lume, putem „ieși cu pace”.
„Nu pot muri, nu pot trăi” se tînguie Anatolie pe insula lui, cerîndu-i lui Tihon ca, de-acolo de unde se va fi aflat, să-l roage pe Dumnezeu ca el, Anatolie, să moară împăcat. Un creștin nu poate trăi sau muri în pace decît dacă este în Hristos. Anatolie se săvîrșește în pacea pe care a căutat-o și care, în termeni duhovnicești, este numită isihie. El „iese” din lumea aceasta oarecum și cu trupul, fiind dus pentru îngropare pe insula unde se nevoise. Izolată de lume, insula te trimite cu gîndul la inima omului ca locaș al Domnului, locaș pe care demonii îl pot bloca dar în care nu pot să intre. „În inimă îmi cîntă îngerii”, îi mărturisește Anatolie lui Tihon care-l privea surprins. Tot acolo, în inima-insulă o va duce și pe fiica lui Tihon pentru a-i vindeca inima tulburată de dracul întristării, un demon cu care Anatolie însuși avusese de furcă. Căci o lucrare a dracilor este și aceasta care, printr-o falsă mustrare a cugetului, te ține captiv într-un trecut al remușcărilor împiedicîndu-te astfel să mai privești către cer, cum spune Părintele D. Stăniloae.
Rostul Rugăciunii inimii este să-l facă pe om inimă, adică să-l aducă pe om în starea în care întîlnirea și unirea cu Hristos este posibilă. Dar Rugăciunea inimii nu poate fi lipsită de nevoință. Nevoință înseamnă tocmai aceasta, a nu-ți face voia, a-ți lua, mai precis, crucea. Pentru omul vechi, voia lui Dumnezeu e cruce, este răstignire. Este ceea ce va face Iov la sfîrșitul filmului. Aici este o altă situație în care analiza Părintelui Rafail ne ajută, semnalîndu-ne o greșeală de traducere. Iertarea aduce pacea. Iertarea dintre oameni aduce pacea omenească. Așa cum nu te poți uni cu Dumnezeu dacă nu ești mai întîi unit în tine însuți, tot astfel nu poți primi iertarea lui Dumnezeu dacă nu ai în tine iertarea omenească. Iar iertarea dumnezeiască aduce pace dumnezeiască. Anatolie și Iov își cer iertare, Anatolie îi cere iertare lui Tihon. Iar Tihon, precizează Părintele Rafail, îi spune lui Anatolie: „te-am iertat de mult”.
„Nu există altă viață decît cea în Dumnezeu; cel care respinge această viață moare pentru că viața fără Dumnezeu este moarte. Aceasta este moartea spirituală, cea care umple toată viața de sentimentul morții și care, fiind despărțire de Dumnezeu, transformă viața omului în singurătate și suferință, frică și iluzie, robie a păcatului și ură, nonsens, aviditate și gol.” Omul nu poate să înceapă să trăiască viața adevărată înainte de a fi murit morții. Omul moare morții doar atunci cînd moare împreună cu Hristos. A muri împreună cu Hristos, de moartea Lui, înseamnă a te împărtăși de iubirea, ascultarea și unitatea absolute: „Întrucît moartea Lui nu este nimic altceva decît iubire, nimic altceva decît dorința de a distruge singurătatea, separarea de viață, întunericul și deznădejdea morții, nimic altceva decît iubire pentru cei ce sunt morți, nu mai există ‚moarte’ în moartea lui Hristos. Moartea Lui, fiind cea mai desăvîrșită manifestare a iubirii ca viață și a vieții ca iubire, anulează boldul morții care este păcatul și distruge cu adevărat moartea ca putere a lui Satan și a păcatului în lume. […] Umplînd moartea cu El însuși, cu iubirea și cu viața Lui, El face din moarte – care era în mod foarte real separare și pervertire a vieții – o fericită și trecătoare trecere – Paști – spre o viață mai plină, o comuniune mai totală, o iubire mai absolută.”
Filmul începe cu o înfricoșătoare ucidere și sfîrșește cu o împăcată moarte. Nu este aceasta toată povestea omului, de la cei răniți și despărțiți prin moarte la cei vindecați și uniți prin moarte? O tînără femeie voia să-i ceară lui Anatolie o dispensă pentru avort; o alta a lăsat întristarea să-i copleșească sufletul la aflarea veștii morții soțului ei; o alta, care-și credea soțul mort, avea să afle că acesta trage să moară și că o așteaptă undeva într-o țară străină. Toate aceste pricini de moarte sunt vindecate prin pomenirea Crucii, adică în lumina morții și Învierii Mîntuitorului. Întrucît „îndumnezeirea omenității lui Iisus Hristos începe după Patimi și prin Înviere […], îndumnezeirea omului începe de la botezul lui.”
În general, botezul este privit de majoritatea credincioșilor ortodocși ca un ceremonial care-i privește exclusiv pe prunci – o condiție care trebuie îndeplinită nu pentru ca noua ființă omenească să primească puterea vieții adevărate, ci pentru ca bebelușul să fie ferit de boli și de ghinion. Dacă botezul a ajuns să fie receptat ca un fel de combinație între vaccin antigripal și talisman, aceasta se întîmplă în primul rînd, arată îndurerat Părintele A. Schmemann, datorită unei teologii decadente, reducționiste, tradiționaliste și abstractizante. Or, în mod esențial, credința creștină este una baptismală; absența acestei viziuni baptismale explică în mare măsură criza Bisericii contemporane. Dacă lucrurile stau așa, atunci „astăzi, mai mult decît oricînd, avem nevoie de înțelegerea mai adîncă a acestei taine fundamentale a credinței și vieții creștine” Taina Botezului este capitală nu pentru că ar fi prima în ordinea incorporării în Biserică, o rubrică pe care o putem bifa și considera încheiată imediat ce trecem la Taina următoare (doar pentru a o bifa complezenți și pe aceasta). Botezul este taina fundamentală pentru că doar în lumina lui (nu întîmplător cei botezați erau numiți „luminați”) putem vedea valoarea proprie a tuturor celorlalte taine, pentru că doar în lumina Botezului ni se dezvăluie semnificația Crucii. Numai prin Botez putem vedea „în Biserică tocmai comunitatea celor care sunt morți cu Hristos și care au primit o viață nouă împreună cu El.” Spre deosebire de creștinii Bisericii începuturilor, noi ne-am desprins de viziunea baptismală și astfel de o „înțelegere radical diferită asupra vieții, de o orientare permanentă și fermă pentru toată existența noastră”
Botezul este o celebrare a bucuriei („iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”), fiindcă ceea ce vestim la Înviere, că Hristos a înviat, o spunem acum despre cel botezat. Prin botez ne împărtășim de moartea trupească a lui Hristos pentru a muri morții noastre spirituale. Întrucît Hristos a murit pe cruce, noi înșine, mai precis omul vechi din noi trebuie să moară pe cruce. A-ți duce crucea înseamnă a purta cu tine singura armă cu care moartea spirituală poate fi ucisă. Cuvintele Sf. Ap. Pavel, „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decît numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, și eu pentru lume!” (Gal. 6, 14) „exprimă o concepție radical nouă, specific creștină, asupra lumii și asupra vocației vieții omului în lume. Noutatea ei este exact aceasta: ea depășește polaritatea, reducționismul, acel sau-sau al tuturor spiritualităților și concepțiilor care nu fac decît să accepte sau să respingă lumea, transformînd religia fie în activism social, fie într-o evadare spre o altă lume. […] A spune că lumea este răstignită pentru mine, înseamnă mai ales să văd în Cruce criteriul absolut și universal, măsura ultimă a întregii vieți și a întregii acțiuni.”
Dar, cît timp nu suntem răstigniți pentru lume, ne amintește Părintele Schmemann, toate aceste cuvinte nu sunt decît teorii: „Numai în mine însumi, în credința mea, în viața și în acțiunile mele aceste cuvinte vor deveni viață și Crucea lui Hristos va deveni putere. Căci în credința creștină lumea nu este o idee, o entitate abstractă și impersonală, ci totdeauna darul făcut unei ființe umane unice: lumea dată mie de Dumnezeu ca viață, ca vocație a mea, ca datorie și ca responsabilitate. Nici o idee, nici o doctrină nu poate mîntui lumea, ci lumea piere sau se mîntuiește în fiecare om. Și ea este mîntuită de fiecare dată cînd omul ia Crucea și o face a lui, răstignindu-se pentru lume.”

interesanta recenzie.
cine este regizorul filmului?

am mai vazut un film interesant: Andrei Rubliov de Tarkovski. este despre un calugar pictor de Biserici in perioada evului mediu.
imi pare rau dar nu prea ma pricep sa fac recenzii, insa il recomand spre vizionare.

Regizorul este Pavel Lungin iar filmul se poate descarca de aici :  http://bisericasecre...ortodox-recent/

Cineva compara ortodoxia cu un aisberg, un sfert se vede iar trei sferturi  reprezinta partea ascunsa.Acel sfert  se compune din activitatea exterioara : participarea la slujbe, rugaciunea personala citita si, in general, toate actiunile vazute ale crestinului.De aceasta bariera, cred eu, nu pot trece sub nici o forma necredinciosii, iar 99% din crestinii contemporani considera ca fiind suficient indeplinirea cu rigurozitate a regulilor impuse de religie contabilizand meschin faptele bune pe care le fac.Confunda mijloacele cu scopul devenind "arame sunatoare", vorbind in citate din Biblie, oameni religiosi la exterior dar goi cu desavarsire pe dinauntru.Uita sau nu realizeaza esenta credintei : Dumnezeu este "Viu, Personal si Lucrator", il gasim in inima noastra, iar scopul este de a ne uni cu El ( a trai in rai ) inca din viata aceasta.Majoritatea asteapta sfarsitul vietii pentru a se intalni cu Hristos.Eroare.Trebuie sa ne sfintim de pe acum, din aceasta lume, sa permitem Duhului Sfant sa lucreze in si prin noi cu toate ca suntem pacatosi si "imperfecti".Un sfant parinte rezuma toata Evanghelia in urmatoarele cuvinte : "iubeste si fa ce vrei"...dar... nu spune de la ce nivel.
Acest aspect il surprinde filmul foarte bine.Cu toate ca parea nebun in fata fratilor din manastire, parintele Anatolie a reusit sa sparga tiparele ( sau sa se ridice deasupra lor) si sa faca minuni cu o simplitate care socheaza, mai ales pentru ca lui i se pareau lucruri normale, in acelasi duh cu sfintii parinti din vechime, de la inceputurile crestinismului, inainte de "Marea schisma" cand Biserica era intradevar una, soborniceasca si apostoleasca iar credinta era vie si lucratoare.    
Bine spune un parinte :
"Cine are credinta in Hristos ca o teorie si nu trage din ea nici o concluzie pentru viata lui, avand de fapt o credinta lipsita de viata, de miezul ei cel viu si roditor, este tot un eretic pentru ca mai mult compromite credinta decat o slujeste."

Edited by sorin2007, 19 July 2007 - 20:30.

sorin2007, on Jul 19 2007, 21:22, said:

merci pentru link.

De ce l-a ucis Cain pe Abel?

Pollux, on Jul 22 2007, 09:08, said:

Punct ochit, punct lovit.Intrebarea asta e pusa in ambele sensuri, daca ai observat.In primul rand pentru Iov, expert in contabilitatea afurisita a pacatelor si a faptelor bune, care a mers la Staret cu greselile lui Anatolie scrise pe hartie, nu putea sa vada dincolo de aparente, el chiar credea ca face o fapta buna, ori acest lucru imi aduce aminte ca cel mai periculos rau este cel care are aparenta binelui.Este o ispita fina, cate pacate facem si nici  nu ne dam seama, dimpotriva dormim linistiti cu amagirea ca meritam sa ne mantuim, ca nu am facut nimic rau.Valoarea tainei spovedaniei in asta consta : odata marturisite, pacatele sunt iertate toate, definitiv si instantaneu, sunt sterse inclusiv din catastifele dracilor, suntem eliberati de povara lor.Acest lucru nu-l pricep multi crestini si din aceasta cauza nu progreseaza duhovniceste, le vine greu sa creada ca "Duhul face viu".
In al doilea rand, cred, intrebarea a fost retorica pentru ca Anatolie deja traia pedeapsa lui Cain.La un moment dat se roaga pe insula aceea pustie (care poate fi comparata cu inima omului ) sa-I ridice Dumnezeu povara pacatului uciderii de pe suflet pentru ca "nu-l slabeste nici un moment si nu poate nici sa moara nici sa traiasca", exact ca si Cain.
Mantuirea prin suferinta.De ce zic eu ca suntem prea mici sa intelegem ce scrie in Evanghelii? Parca ce conteaza cateva ore rastignit pe cruce, nu? Nu putem intelege cum orele se dilueaza  in minute, minutele in secunde, secundele in nanosecunde si tot asa pana ce timpul dispare, ramane numai suferinta.Hristos nu a trisat.Acel strigat : "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" arata clar ca a luat asupra Sa toata durerea si disperarea omeneasca numai din dragoste pentru fiecare din noi, pentru ca pacat nu avea.
Cat de actuale sunt cuvintele sfintilor parinti dar cine mai are timp sa le puna in practica :

"Venirea sufletului la Dumnezeu nu se infaptuieste prin reflexiuni teoretice, ci prin suferinta pentru pacatele savarsite."

"Cand omul isi aduce aminte de pacatele sale si se pedepseste pe sine, atunci si Dumnezeu are grija de el ca sa-l odihneasca, pentru ca Dumnezeu se bucura ca si-a dat siesi certare pentru abaterea de la calea Lui. Caci acesta este semnul nepatimirii. Si pe cat de mult isi sileste sufletul sau, pe atata se inmulteste cinstirea lui din partea lui Dumnezeu."

"Semnul iertarii nu sta intr-o liniste nepasatoare, ci intr-o grija ca esti mereu dator sa faci ceva pentru a merita iertarea. Pacatul savarsit devine astfel un bold de continua inaintare in cele bune. El poate fi astfel o forta de continua sensibilizare spirituala."      

"Se afirma iarasi importanta lui acum si al lui astazi, necesitatea de a implini in aceasta clipa ceea ce cere Dumnezeu in ea. Fiecare clipa ne este data pentru a o umple cu implinirea datoriei noastre legate de ea pentru a imprima in noi ceea ce ne cere si Dumnezeu Insusi ne spune in ea ce datorie avem de implinit in ea."

Edited by sorin2007, 24 July 2007 - 11:22.

Pentru mine intrebarea pusa de Anatolie a fost una incuietoare. N-am reusit sa inteleg exact de ce a pus-o. Initial am crezut ca vrea sa scape de Iov (Parintele Nicolae Steihardt spunea ca diavolul este, mai presus de orice, contabil) punandu-l in dificultate. Am citit insa ultima postare si incep sa inteleg. Multumesc mult.

Rugaciunea lui Iisus.Anatolie se ruga mereu, mai ales pe insula.Aceasta rugaciune au practicat-o Sfintii Parinti si daca vrem sa  "testam" aceasta "cale de comunicare" cu Dumnezeu o  putem face simplu si fara frica deoarece mergem pe un drum batatorit.Ea reprezinta transpunerea in viata a cuvintelor lui Hristos : "Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide." si "Rugați-vă neîncetat."Multi crestini il cauta pe Dumnezeu oriunde in alta parte numai in inima lor nu.Practic, legatura (unirea) care rezulta in urma rugaciunii repetate, cu "mintea in inima", fara nici un fel de imaginatie si constienti ca vorbeste un om limitat, neputincios si pacatos cu Insusi Dumnezeu,  poate da nastere diferitelor "stari" duhovnicesti ( nu trebuie uitata, totusi, influienta lui aghiuta care e prezent la datorie sa castige si el cat de putina atentie ) in urma carora se "biruieste" cu usurinta firea omeneasca sau legile naturii.Acest lucru nu reprezinta catusi de putin un scop ci se urmareste pastrarea acestei "cai de comunicatie" pana la moarte.Filmul este o incercare de a prezenta "viata ascunsa in Hristos" a calugarilor adevarati, imaginile si cuvintele nu pot reda decat partial acele 'trei sferturi din aisbergul numit ortodoxie".
In concluzie, citez  o parerea care m-a convins ca merita sa incerc si eu :

Despre puterea rugaciunii lui Iisus
(Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma)

Rugaciunea este atat de tare si  de puternica incat poti sa te rogi si sa faci ce vrei, caci rugaciunea te va povatui spre o lucrare adevarata si dreapta.
Pentru ca sa fii placut lui Dumnezeu n-ai nevoie de nimic altceva decat sa iubesti - "iubeste si fa ce vrei", spune Fericitul Augustin - caci cine iubeste cu adevarat, acela nu poate si nu vrea sa faca ceva ce nu este placut fiintei iubite...cum insa rugaciunea nu este decat revarsarea si lucrarea dragostei, atunci se poate spune cu toata dreptatea despre ea acelasi lucru : pentru mantuire nu este nevoie de nimic altceva decat de rugaciunea neincetata.Roaga-te si fa ce vrei, si vei atinge telul rugaciunii, vei dobandi iluminarea prin ea insasi!...
Pentru ca sa putem desfasura mai amanuntit intelesul acestei chestiuni o vom lamuri prin pilde :
1.Roaga-te si gandeste ce vrei, si gandurile tale se vor curati prin rugaciune.Rugaciunea iti va lumina mintea, va izgoni si va linisti toate gandurile necuviincioase.Asta o intareste Sf.Grigorie Sinaitul: "Daca vrei - ne sfatuieste el - sa-ti alungi gandurile si sa-ti cureti mintea, atunci izgoneste-le cu rugaciunea, caci in afara de rugaciune, cu nimic nu putem opri gandurile."Sfantul Ioan Scararul spune in aceasta privinta acelasi lucru :"Cauta sa biruiesti vrajmasii ce tin de ganduri prin Numele lui Iisus.Afara de aceasta arma nu vei gasi alta."
2.Roaga-te si fa ce vrei, si faptele tale vor fi placute lui Dumnezeu, iar pentru tine folositoare si mantuitoare.
Rugaciunea deasa, chiar si atunci cand nu tine seama de cererea ce o faci, nu va ramane fara rod (Marcu Ascetul), pentru ca in ea insasi se afla o putere plina de dar."Sfant este Numele Lui, si oricine va chema Numele Domnului se va mantui."Asa de pilda, cel ce s-a rugat multa vreme fara sa simta vre-o imbunatatire in viata lui vicioasa a primit in cele din urma, prin rugaciunea lui, o inteleptire si o chemare la pocainta.
3.Roaga-te si nu prea te trudi sa birui patimile prin propriile puteri.Rugaciunea le va darama in tine :"Caci Cel ce este in voi, este mai mare decat cel ce este in lume", spune Sfanta Scriptura, iar Sf. Ioan Carpatinul invata ca daca tu nu ai darul infranarii sa nu te intristezi, ci sa stii ca Dumnezeu cere de la tine silinta spre rugaciune, si rugaciunea te va mantui.
Batranul descris in Pateric, care "cazand a biruit", adica poticnindu-se de pacat nu s-a deznadajduit, ci s-a intors cu rugaciunea spre Dumnezeu si s-a ridicat in picioare, slujeste drept dovada printr-o pilda.
4.Roaga-te si nu te teme de nimic, nu te infricosa de necazuri, nu te spaimanta de napaste, caci rugaciunea te va apara, le va inlatura.Adu-ti aminte de putin credinciosul Petru care se ineca, de Pavel care se ruga in temnita si de alte cazuri asemanatoare.Toate aceste intamplari arata puterea, taria si intinderea atotcuprinzatoare a rugaciunii facuta in Numele lui Iisus Hristos.
5.Roaga-te oricum, numai mereu, si nu te nelinisti de nimic.Fii vesel si linistit cu duhul, caci rugaciunea va randui toate si te va intelepti.Tine minte ca despre puterea rugaciunii vorbesc Sfintii Ioan Gura de Aur si Marcu Ascetul; cel dintai spune ca : "Rugaciunea, chiar atunci cand este facuta de noi, care suntem plini de pacate, ne curata numaidecat" iar al doilea vorbeste astfel : "Ca sa te rogi intr-un fel oarecare sta in puterea noastra, dar ca sa te rogi curat este un dar de sus."Prin urmare jertfeste lui Dumnezeu ceea ce iti sta in putere, adu-I la inceput macar cantitatea, adica un numar cat mai mare de rugaciuni si puterea lui Dumnezeu se va revarsa in neputinta ta, devenind o deprindere si facandu-se una cu firea, va ajunge o rugaciune curata, luminoasa, inflacarata, si asa cum se cuvine.
6.Apoi, in sfarsit iti mai spun ca daca vremea vegherii tale ar fi insotita de rugaciune atunci, in chip firesc, nu ti-ar ajunge timpul nu numai pentru faptele pacatoase, dar nici pentru ganduri necurate.
Vezi cate idei adanci sunt inmanunchiate in aceasta inteleapta vorba : "iubeste si fa ce vrei".Roaga-te si fa ce vrei!...Cat de imbucuratoare si mangaietoare sunt toate cele zise mai sus pentru un pacatos, ingreuiat de slabiciuni, pentru cel ce geme apasat de povara patimilor care il lupta!...
Rugaciunea, iata totul! Ea ne este data ca un  mijloc atotcuprinzator ce duce la mantuirea si desavarsirea sufletului?Asa e! Dar cu numele rugaciunii este aici stans unita si conditia ei : "neincetat va rugati" porunceste cuvantul Domnului.Ca urmare, rugaciunea isi va arata toata puterea ei lucratoare si roadele numai atunci cand va fi rostita des, neincetat, caci repetarea deasa a rugaciunii tine fara nici o indoiala de vointa noastra sloboda, pe cata vreme osardia, desavarsirea, ca si curatia rugaciunii este un dar de sus.
Ne vom ruga prin urmare, cat mai des cu putinta, vom inchina intreaga noastra viata rugaciunii, chit ca ea va fi risipita la inceput.Practica repetata des de tot ne va invata sa fim cu luare aminte, cantitatea ne va conduce negresit la calitate.
Ca sa invatam sa facem un lucru bun trebuie sa-l savarsim cat mai des.

Edited by sorin2007, 14 August 2007 - 21:09.

Eu ma gandeam la o alta abordare a filmului. In momentul cand  Anatoli si-a tradat comandantul, a capatat sansa sa se mantuiasca si sa aduca alinare si altora, prin credinta lui. Mai ales ca putea foarte bine sa fie impuscat pe urma si el de neamt. In loc de doua morti inutile, a avut loc numai una. Atunci, intreb eu, crima lui poate fi privita un rau necesar?

Laberta, on Aug 31 2008, 10:29, said:

In nici un caz, problema se pune in felul urmator :
"De aceea îți zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puțin, puțin iubește. "
Anatolie nu ajungea la acea masura duhovniceasca daca nu suferea (la fel ca Sfantul Siluan, zic de suferinta) atat de mult pentru crima pe care credea ca a facut-o. Viata lui de cand a ajuns la manastire a gravitat in jurul iertarii pacatului cumplit, cainta a fost profunda si definitiva, i-a schimbat total viata, de aceea ajunsese "prietenul lui Dumnezeu"(vezi cand l-a rugat pentru acel copil cu piciorul rupt parca [olala ce am uitat, am zis eu ca tre sa revad filmul] cum a fost ascultat. Anatolie ajunsese la cu totul alte masuri decat staretul lui, a celorlalti frati din manastire si decat ale noastre in ultima instanta, pentru ca si noi suntem crestini.

Din ce spui tu trag doua concluzii:
1. ca de ce ai mai multe pacate e mai bine, primesti mai multa mila de la Dumnezeu
2. necredinciosilor le lipseste simtul "vinei" Sau il au cumva atrofiat?

Oare ce s-ar intampla daca celor care fac fapte rele (bad bad people) li s-ar cere sa-si dea singuri pedeapsa?

Daca vom discuta de aceste lucruri cu "detasare" vom discuta degeaba, e vorba de traire, adica ai tras concluzii gresite :
1. sa zicem ca te rogi lui Dumnezeu pentru copilul tau in felul urmator :
  a."Doamne, ajuta-l pe copilul meu", cand copilul este sanatos si nu are nici o problema.
  b."Doamne, ajuta-l pe copilul meu", atunci cand copilul tau este grav bolnav, in pericol de a muri.
Este aceeasi rugaciune? Aparent da, folosesti aceleasi cuvinte si pentru acelasi scop…dar…intensitatea rugaciunii e aceeasi? Raspunsul lui Dumnezeu va fi acelasi in ambele cazuri? Sigur nu. Intr-o doara ne rugam(in majoritatea cazurilor) si la fel primim ajutor.
Deci, cel mai bine este sa ne rugam lui Dumnezeu ca si cand am avea multe si mari pacate, vom primi mai multa mila, intrebarea e : putem? Fericiti sunt cei ce pot.
Nu e de dorit ca cineva sa aiba multe si mari pacate, insa e sigur(si despre asta vorbim) ca acel cineva se va ruga lui Dumnezeu mult mai profund decat majoritatea crestinilor caldicei.

2.Da. Multora le este atrofiat iar unora le lipseste cu desavarsire, probeaza/intreaba si o sa vezi.

3.Bad bad people nu si-ar da singuri pedeapsa pentru motivul ca au justificari pentru tot ce au facut si nu cred ca merita pedeapsa. Asta e valabil si pentru noi, cu greu recunoastem ca numai noi suntem vinovati de pacatele pe care le-am facut, gasim imediat justificari, vinovati, motive sau pur si simplu nu constientizam gravitatea anumitor pacate. Astia suntem ca ne place sau nu, niste fatarnici.

E foarte frumos filmul. Deosebit de bine jucat. Este si pe youtube integral, in 12 parti.

OSTROV (Insula)

alt film de pavel lunghin, cu acelasi actor in rolul principal dar de data aceasta unul negativ, este Tarul. la fel de bun daca nu chiar mai bun...

L-am vazut si eu. Dar n-as putea sa spun ca ar fi mai bun. Este, in primul rand, o altfel de poveste...

sorin2007, on 14th August 2007, 22:04, said:

pe de alta parte, putina rugaciune arata si putina credinta. e un 'barometru' exact pentru mine intrucat imi arata foarte fin nivelul credintei mele...undeva pe la genunchiul broastei, daca pot ca sa ma exprim plastic...

robinake, on 4th November 2010, 15:40, said:

Pai, si calitatea atunci la ce se refera?...

karuna, on 4th November 2010, 16:48, said:

probabil ca la rezultatul adus de cantitate...

sau...mutatul muntilor?

Edited by robinake, 04 November 2010 - 15:53.