Sign In
Create Account
CARTEA LUI DUMNEZEU
Last Updated: Oct 31 2014 16:34, Started by
is1
, Oct 30 2014 11:04
·
0
0
#1
Posted 30 October 2014 - 11:04
|
LER Autor Ioan Suciu (romanul unei revelaţii) Capitolele I-IV Sfintei Maria, cu dragoste Închinare Toată lumina cuvintelor mele Curge din ceruri şi pulberi de stele, Tainic se-nşiră cuvânt din cuvânt Şi înfloresc zori albi pe pământ, Picură lin cu colinda din cer Ploaie de lacrimi în Ţara lui Ler. Taina lucrării cernută de sus Ninge-n cuvântul rostit de Iisus; Visele-ascunse-n poveştile scrise Scaldă luceferi în râuri aprinse, Sfântă rugare spre ceruri albastre, Zori de lumină şi pajişti de astre, Chip de fecioară ieşind din icoană, Veşnic mireasă, cu cerul coroană. Cap. I A fost odată ca niciodată. A fost odată o primăvară verde şi crudă ca o nouă naştere. În aerul proaspăt pluteau miresme de ierburi tinere şi parfum de flori de măr. Era o lume tânără şi nestricată, ancorată în copilăria Pământului. La ceasul povestirilor mele, pierdut într-o tainică reverie, duhul istoriei mă poartă pe uliţele timpului, trezind din somn îngerul amintirii. Este momentul de vrajă când, bătând din aripi la porţile de vis, povestea lui Ler, dantelată din pulbere de stele, începe să se toarcă din caierul nemuririi. Astăzi, duhul sfinţeniei, întrupat în carte, mărturiseşte pentru timpurile de altădată. Mărturiseşte pentru istoria copiilor cerului. Mărturiseşte pentru istoria Marelui Ler. ...După ce ani întregi o gândisem şi lucrasem la ea, cartea lui Ler-Împărat, aproape terminată, se oprise într-un punct din care nu mai putea merge înainte. Ce să fac? Cu cine să mă sfătuiesc? În acel timp, cei care îşi puneau întrebări despre taina lui Leru-i Doamne, erau doar o mână de oameni. După ce de sute de ani taina i se pierduse, istoricii, filozofii şi cercetătorii vremurilor se războiseră în zadar cu aflarea misterului. Iar cei care găseau şi răspunsuri demne de crezare, erau şi mai puţini. Doar poporul, nemuritorul şi credinciosul popor, păstrător fidel al tradiţiilor milenare, îşi cânta an de an, cu pioşenie, colindele cu Leru-i Ler, vorbind însă o limbă necunoscută cărturarilor şi mai-marilor vremii. Căci degeaba îl colinda nestricător pe Leru-i Doamne, explicaţiile învăţaţilor erau care mai de care mai aiurite. Absurdităţile mergeau până acolo, încât originea cuvântului Ler se căuta chiar şi în cuvinte de origine străină! Grăitoare sunt ipotezele infantile conform cărora cuvântul Ler ar proveni din „aliluia” sau ar însemna „cuptor”, după semnificaţia ardelenescului lèr! Aceasta era starea generală în momentul începerii povestirilor noastre. Şi era îngrijorătoare. Ler era doar o alunecare în mit şi legendă, o amintire plânsă şi cântată doar pe altarele Crăciunului! În curând, aveam să mă conving că povestea lui Ler ascundea cel mai mare mister al românilor. Drumul înspre dezvăluirea tainei avea să se înscrie ca o poveste. Era povestea unui popor care, în vremuri de restrişte, şi-a ascuns cel mai scump tezaur, dar nu în hrube ori în tainiţe ferecate, ci undeva unde nimeni nu s-ar fi gândit să-l caute: într-un cântec! Mai mult, în cuvintele măiestrite ale unei colinde. Astăzi, după sute şi mii de ani de istorie zbuciumată, colinda lui Leru-i Ler, devenită coroana tradiţiei folclorului românesc, s-a dovedit a fi cea mai aleasă moştenire şi cel mai scump tezaur al neamului. Numai că tainicul tezaur, trăindu-şi nemurirea generaţie după generaţie, trebuia să aştepte venirea unui timp anume pentru a fi redescoperit şi din nou sfinţit, despecetluit şi redat, în adevărata lui strălucire, adevăraţilor proprietari. Nu peste mult timp aveam să aflu că ceasul luminării acestui mister bătea în chiar zilele generaţiei noastre! Mai întâi am priceput că Ler este un nume. Dar, numele cui? Era încă o întrebare fără răspuns. Drumul înspre dezvăluirea enigmei rămânea, pe mai departe, necunoscut. Cunoscător al comorilor de tradiţie populară primite cu limbă-de-moarte de la mama-bătrână, printre ele şi pe cele vorbitoare despre Ler, credeam, încă din copilărie, în valorile şi în sfinţenia moştenirii populare. Nu am uitat cum colindam de mic, cu straiţa în spate şi cu cizmele rupte, purtat prin tot satul de puritatea colinzilor şi de miresmele Crăciunului. Era o sărbătoare tainică în care mă pierdeam cu totul, recepţionată cu toată curăţenia şi nevinovăţia sufletului de copil. Cu un asemenea bagaj am purces mai departe, învăţând an de an ceva nou din vechile mistere. Timpul, nesfârşit şi neiertător cu viaţa, m-a trecut de partea cealaltă a dealului. Pe nesimţite am ajuns la cincizeci de ani. Ciudat, deşi trăisem mereu cu ler în inimă, doar atunci aveam să descopăr adevărata lumină radiată de acest nume. Mai mult, aveam să cunosc cum se luminează fiinţa întreagă la cântul şi plânsul colindelor, cum vibrează sufletul şi cum se încălzeşte inima la auzul lor! Am înţeles cum melodiile şi cuvintele lor generează noi şi nemaipomenite armonii omului cântător. Era de parcă intrasem într-o altă dimensiune, adâncit cu totul în vraja tainică a sărbătorii Crăciunului. Zi de zi simţeam cum în mine creşteau, precum un copac, sentimente şi energii nebănuite. Zi şi noapte preocupat de taina lui Leru-i Ler, am înţeles că, păstrându-şi sfinţenia ancestrală, colindele erau nu numai o vie, nemuritoare şi tainică moştenire, ci şi rugăciuni alese, momente de înălţare spirituală, de alinare şi de legănare a sufletului. Mergând mai departe, aveam să descoper, cu bucurie şi cu surprindere, că până şi eu mă găseam pe un drum al luminării, ale cărei revelaţii întreceau orice închipuire. Mărturisesc, cercetarea mea, deşi a unui amator, se realiza folosind, în primul rând, instrumentul credinţei şi a iubirii faţă de Dumnezeu, alături de respectul şi încrederea în moştenirea tradiţională, mereu cu inima curată şi cu sufletul înălţat spre cer. Odată pornit pe această cale, aveam să înţeleg că taina necuprinsă a lui Leru-i Ler se lasă desluşită doar minţilor luminate de Învierea Mântuitorului, într-un spaţiu privilegiat de trăire şi de revelare a dragostei Sale magice. Simţeam că asupra întregii poveşti se revărsau razele unui soare nou, aducător de o altă conştiinţă şi de o nouă şi viguroasă concepţie despre existenţa lumii omului, radiind din credinţe şi din tradiţii milenare, reînviate la ceas şi la timp nou, străluminat de minunile săvârşite în ultimii ani de Domnul pe pământ. Viaţa de căutător al adevărului tainic ascuns în cuvântul Ler, a fost pentru mine nu numai o experienţă şi activitate de cercetare, ci şi o şcoală nouă. Căci învăţam, învăţam mereu, ziua şi noaptea, înaripat de o nouă văpaie, receptiv la descoperirile şi minunile nemaivăzute dăruite acestor vremuri. Mereu pe drumul căutărilor, am priceput că evenimentele uluitoare ale ultimilor ani se întâmplau în timpuri cu totul noi pentru omenirea întreagă, într-un spaţiu temporal pe care îl pot defini cu adevărat ca fiind zorii-de-ziuă ai răsăritului celui de sus. Drumul cercetării mele nu a fost nici scurt şi nici uşor. Numai că, pornind la drum împreună cu Marele Dumnezeu, toate tainele întâlnite pe parcurs s-au clarificat, deschizându-se precum o corolă de lumini. Elementul hotărâtor al dezvăluirii misterului a venit ca o răsplată din cer, după încercarea de a retrăi virtual ultima zi împreună cu Iisus, şi îndrăzneala de a urca, pentru câteva momente, împreună cu El pe Crucea Golgotei... Exerciţiul meu spiritual a fost urmat, pe dată, de un adevărat miracol: mintea mea, coborâtă pe aripile timpului, a fost străfulgerată de cuvintele Domnului, pe care nu numai că le auzeam, dar le şi înţelegeam! Mai mult, în chiar acel moment, am primit lumina şi cheia misterului căutat de sute de ani. Era o flacără nouă ce cobora cunoştinţa adevărului ceresc, despecetluind taina milenarului refren: Ler e Dumnezeu! Convorbirile care au urmat de-a lungul a zece ani cu Dumnezeu mi-au confirmat lumina revelaţiei dăruite. Pe deplin încredinţat că învăţătura primită corespundea marelui adevăr al istoriei parcurse de Ler pe Pământ, am purces la scrierea cărţii de faţă, de mână cu sfătuitorul meu ceresc, Sfânta Maria. Deşi credinţa nu mă părăsise şi izvorul revelaţiilor mele era nesecat, la un moment-dat am început să mă poticnesc. Era pe când am întâlnit informaţiile inovatoare - şi atât de surprinzătoare! - ale unei alte cărţi de revelaţie. Este vorba despre „Evanghelia tainică”adresată poporului român. Conştient de responsabilitatea unor dezvăluiri fără de precedent, cartea lui Ionu lansează idei îndrăzneţe despre originea şi semnificaţia misteriosului refren Leru-i Ler, despre începuturile omenirii şi al religiilor, despre familia lui Iisus, despre vechiul şi noul război dintre cer şi infern şi despre minunile zilelor de astăzi, realizând un arc peste timp între zilele începutului de istorie şi cele ale contemporaneităţii. Complet răvăşit după citirea cărţii, mi-am pus întrebarea: Eu ce mă fac mai departe? Cu capul roindu-mi de gânduri nerostite şi cu povestea lui Ler în desagă, peregrinam şi căutam mereu răspunsuri la întrebări nerostite. Starea mea nu scăpă ghidului meu spiritual care mă sfătui să întreprind o călătorie în străinătate şi să vorbesc personal cu autorul acestei noi evanghelii. Am mulţumit pentru sfat şi, într-o încercare de a-mi alina durerile atâtor întrebări fără de răspuns, l-am urmat întocmai. Mai întâi, am scris autorului aflat în Germania, cu rugămintea de a-mi acorda o întrevedere. Mai apoi, fără să mai aştept răspunsul, m-am aşezat la volanul maşinii şi, cu manuscrisul în geantă, am trecut graniţa de vest. Drumul spre Germania a trecut prin capitala Ungariei, prin Bratislava şi prin Praga. Trebuie să spun că aceste drumuri îmi erau bine cunoscute. Le bătusem de zeci de ori, încolo şi încoace, încă din vremea când conduceam o Dacie. Ajuns la capătul călătoriei mele, m-am oprit într-una dintre localităţile înşirate în câmpia de pe malul drept al Elbei. Acolo, la una din casele din mijlocul satului, am apăsat soneria porţii de lemn învechite ce străjuia grădina din faţa casei. Mi-a deschis un bărbat de statură medie, cu faţa încă tânără dar cu părul alb, însoţit de un motan negru. -Guten Tag! Sunteţi domnul Ionu? -Da, eu sunt, mi-a răspuns omul din faţa mea. -Mă bucur, domnule. Se pare că am noroc. Daţi-mi voie să mă prezint: sunt profesorul Ardu din România. -Bună ziua şi bine aţi venit! Am primit scrisoarea dumneavoastră. Intraţi vă rog! spuse gazda deschizându-mi poarta. Am intrat într-o curticică mică, aflată în faţa a două case, pavată pe jumătate cu piatră dreptunghiulară. Pe dreapta ei, în mijlocul unui câmp de trifoi verde, se ridica o fântână largă din role de ciment, cu acoperiş de ţiglă, cu o cofă de lemn legată cu un lanţ, precum în satele româneşti. La colţ, lângă un vişin pitic, creştea un brad mare, ornamental, de peste patru metri. De cealaltă parte a curţii, despărţită şi aceasta de un gard din leaţuri de brad ce se întindeau pe tot lungul casei, se scălda în lumină o mândreţe de grădină în mijloc cu doi merişori explodând de splendorile florilor albe. Mai aproape de casă, pe după câţiva bolovani de piatră, se întindea un strat de căpşuni cu fructe roşii şi cărnoase. -Stimate domn, aţi putea să-mi acordaţi câteva minute? l-am întrebat. -Cu multă plăcere, domnule Ardu. Poftiţi înăuntru! Am urcat scările de ciment pe sub o arcadă de sticlă şi am intrat în casă. În holul de la intrare, domul Ionu a deschis o uşă pe stânga şi mi-a făcut semn să intru. Am intrat într-o sufragerie luminoasă cu o măsuţă mică şi cu trei fotolii verzi de jur-împrejur. Un perete întreg era ocupat de o bibliotecă maro cu uşile de sticlă. Lângă peretele interior era aşezată o pianină veche cu clapele îngălbenite, din lemn de nuc. Pe stativul ei era aşezată o partitură muzicală pe coperta căreia se putea citi: Hector Berlioz - La damnation de Faust. Pereţii camerei, îmbrăcaţi într-un tapet deschis la culoare, împodobit cu linii drepte şi cu sfere cafenii, erau acoperiţi cu fotografii alb-negru din tinereaţea gazdei, înrămate în lemn de culoare neagră. Într-un colţ era un televizor cu ecranul mare de aproape un metru. În celălalt colţ, dintr-un ghiveci măricel cu pământ creştea o plantă căţărătoare, cu frunzele mari şi late de un verde închis, înaltă până la tavan. -Luaţi loc vă rog. Pot să vă servesc cu o cafea sau cu un ceai? m-a întrebat gazda. -Da, cu plăcere. O cafea mi-ar face bine. Vin tocmai din ţară. Până în Germania nu am făcut nici o pauză mai de doamne-ajută. Gazda ieşi din cameră. Peste câteva minute intră din nou aducând pe un platou un vas burtos de sticlă plin cu cafea aburindă, plăcut mirositoare, două ceşcuţe de porţelan, zahăr, lapte, linguriţe şi o farfurioară cu fursecuri. -Serviţi-vă, vă rog, domnule Ardu! mă invită gazda, turnând cafeaua în ceşcuţe. -Cu plăcere, vă mulţumesc pentru ospitalitate. Am sorbit împreună câteva înghiţituri din licoarea neagră şi parfumată. Era pentru prima oară în aceast drum când, în sfârşit, puteam să fac o pauză adevărată şi să respir uşurat după concentrarea de la volan. -Domnule Ionu, am continuat eu, dumneavostră nu mă cunoaşteţi, eu însă, vă cunosc. Nu de mult, v-am citit „Evanghelia tainică”. Trebuie să recunosc, la început am fost şocat de noutatea şi de îndrăzneala afirmaţiilor cărţii. Doar mai apoi, după ce eu însumi am trăit experienţele cu totul deosebite ale convorbirilor mele cu Dumnezeu, am putut crede în ideile dumneavoastră, atât de surprinzătoare. Desigur, m-au interesat în mare măsură descoperirile despre naşterea omului pe Pământ, cele despre taina lui Leru-i Ler, în egală măsură cu dezvăluirile despre familia Mântuitorului şi întemeierea Împărăţiei Cerurilor pe Pământ. -Vă mulţumesc, domnule Ardu, cartea mea prezintă de altfel, nu ideile mele, ci sunt revelaţia Cuvântului lui Dumnezeu. Nimic din ceea ce este scris nu-mi aparţine. -Da, în acest moment pot să vă înţeleg şi să mă afiliez ideilor evangheliei dumneavoastră. La început însă, am fost destul de circumspect. -Vă iert, domnule Ardu. Beţi-vă liniştit cafeaua, serviţi-vă şi cu prăjiturele, mai apoi o să vorbim mai multe. Aş avea însă o rugăminte. Aţi putea să-mi povestiţi despre viaţa dumneavoastră? Aş dori să vă cunosc şi eu, mai bine. Deci, unde v-aţi născut şi cine sunteţi dumneavostră, domnule Ardu? -Iată, domnule profesor, aici am scris povestea mea, alături de povestea lui Ler-Împărat, i-am răspuns desfăcându-mi geanta şi scoţând dinăuntru manuscrisul ce îmi dăduse atâtea dureri de cap. Daţi-mi voie să vă citez o strofă ce defineşte strădaniile mele: Toate cântecele mele Înfloresc din zori de stele, Izvorăsc dintr-un cuvânt Şi coboară pe pământ, Povestesc de Leru-i Ler Şi zboară din cer în cer. -Minunat, domnule Ardu. După cum vedeţi, sunt singur acasă. Familia mea este plecată în ţară. Puteţi citi în linişte întreg manuscrisul dumneavostră. Mai apoi, vom găsi timp să povestim despre cele citite. Puteţi începe. Cap. II Nu ştiu ce soartă mă aşteaptă şi nici prin ce minune cartea mea va ajunge la destinaţie. Ştiu doar că, scriind cuvintele tainice pogorâte prin miracol mai presus decât înţelegerea omenească, nu mi-am făcut decât datoria, nu faţă de mine, ci faţă de Marele Dumnezeu, primindu-le ca pe adevărate odoare şi nestemate sfinte, vorbitoare poporului care a trăit în întuneric, astăzi, în timpurile Celei de a Doua Veniri a Mântuitorului pe Pământ. Coborând pe treptele timpului, mă închin cu sfiiciune nu numai în faţa Lui şi a Învierii Sale, ci şi în faţa poporului român, cel care m-a născut, m-a crescut şi mi-a înfrumuseţat viaţa cu darurile negrăite ale moştenirii sale. În suflet cu amintirile neşterse ale copilăriei şi cu ochii înceţoşaţi de lacrimi, îmi aplec genunchii şi în faţa străbunilor mei, astăzi pământ de flori în ţinţirimul cu pruni bătrâni de pe panta dealului, unde pe vremuri dăinuia, mică şi curată, o bisericuţă veche de lemn. Acolo, pe sub clopotniţa ce se clătina scârţâind la fiecare sunet al clopotului, mi-am făcut pentru prima oară semnul sfintei cruci, în faţa icoanelor vechi şi afumate de lumânările sutelor de ani de rugăciune şi de nădejde a neamurilor mele, căci cu toţii alcătuiam o mare şi trainică familie, trăitoare dintru începuturi întru credinţa cea adevărată a lui Iisus Hristos. Când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa străbunilor, unde trăiam împreună cu mama-bătrână şi cu moşu’, cu mămuca şi cu tătucu, laolaltă cu blânda noastră mamă şi cu aprigul nostru tată, lacrimile îmi curg şiroaie, pe când amintirea mi se luminează tot mai mult iar timpul mă poartă din nou pe uliţele sale, într-un sat coborât parcă din primăvara raiului ceresc, sat care, din păcate, şi-a pierdut numele în vremurile tulburi ale reorganizării teritoriale săvârşite de guvernanţii comunismului. O! Doamne! Mereu hoinar pe căile vieţii, amintirile mi-au fost singurul tovarăş de călătorie şi singura bogăţie dobândită. Bun prieten la drum, ele mă mai poartă adeseori în visare, hoinar pe drumurile copilăriei, asemeni lui Ion Creangă din Humuleştii Moldovei. „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!” scria Ion Creangă în minunatele sale Amintiri din copilărie. În copilăria şi în tinereţile mele petrecute prin largul ţării, nu am întâlnit cuvinte mai dulci, mai frumoase şi mai sfinte la adresa casei părinteşti, decât cele ale Amintirilor din copilărie! Căci ele poartă, în cuvinte meşteşugite, dorul şi aleanul unui popor întreg, durând amintirea cea mai sfântă a tinereţii, în momentul înstrăinării neamului pe drumurile străinătăţilor. Tot aşa aş dori să pot scrie şi eu, căci tot aşa mă îndeamnă şi îmi tresaltă şi mie inima, când mă gândesc la casa părintească, la grădina cea mare cu pomi, la pomniţerul cel bătrân şi înalt din gardul cu vecina, la căsuţa cea mică de pământ, la casa cu şorocaturi maronii şi la curtea plină de troscoţel, la şura de lemn şi la poiata cea veche, lipită de mămuca cu lut, la mama bătrână şi suferindă, aşteptând să se ducă la cer, şi la tata, săracul, care, bolnav încă din ultima iarnă, de-abia se mai mişcă astăzi, imobilizat într-un pat de suferinţă... Gândindu-mă la amarul lui tata, realizam că, deşi eram sănătos, şi eu, în felul meu, tot imobilizat eram, deşi nu la pat. Plecat de peste douăzeci de ani în străinătate, sunt şi astăzi străin, într-o ţară străină. Doar gândul mă mai poartă, zi şi noapte, înspre plaiurile României, cu munţii întunecoşi şi pădurile cele verzi, cu dealurile domoale şi cu văile mâncate de ape. Dar, mai cu seamă, dorul mă poartă înspre satele pustiite şi sărăcite ale Transilvaniei. Căci asta e şi acolo e casa noastră! Casa părintească. De ea mi-e întotdeauna dor şi la ea ţinteşte durerea inimii mele, de atâta amar de vreme! Numai că, din păcate, deocamdată încă nu ne putem întoarce de tot acasă şi călătorim în ţară doar o dată, cel mult de două ori, pe an. ...Acum, când aştern pe hârtie cuvintele mele, constat că au trecut mai bine de nouă ani din acea vară a anului 2003, când, plecând din nou în vacanţă acasă, vedeam ţara mereu cu ochii dorului. Trecând graniţa, aveam impresia că intram până şi într-o lumină nouă, iar ochii prindeau să îmi lăcrimeze. Începând cu această călătorie, viaţa mi-a ţesut un fir nou. Acesta avea să-mi aducă experienţe şi cunoştinţe nevisate, luate din cupa de aur a minunilor, chiar dacă unele au săpat răni adânci în inima şi în sufletul meu. Începând din acel timp, prin misterul revelaţiei şi prin împărtăşirea tainică din Cuvântul lui Dumnezeu, aveam să alunec în adâncurile trecutului celui mai îndepărtat al istoriei, ajungând să văd ceea ce ochi de om poate nu mai văzuse şi minte umană rar cunoscuse. În această nouă dimensiune aveam să întâlnesc lucruri mari şi, alături de ele, aveam să primesc lumina. Lumina lui Dumnezeu. Anul 2003 a fost momentul meu de cumpănă. Atunci, după ce cu trei ani mai înainte îmi pierdusem centrul de echilibru pe partea stângă, mi l-am recâştigat din nou după trei ani, când am trăit, în mod cu totul surprinzător, o adevărată minune. Acesta a fost începutul unor experienţe ciudate, în care s-au amestecat întâmplări reale cu evenimente fantastice, experienţe palpabile, cu altele de revelaţie şi de clarviziune, alăturând lumea ochilor deschişi celei a miracolului visării... Aşa că, dragul meu cititor, să nu te miri dacă în această carte vei citi şi lucruri mai ciudate sau cu totul ieşite din comun. Este însă de datoria mea să le prezint aşa cum au fost, cum s-au întâmplat şi cum le-am înţeles eu, spre priceperea şi informarea corectă a omului căutător de adevăr. Iar care este acest adevăr, rămâne să aflăm împreună, parcurgând povestirea de faţă. Este un drum pe care mă bucur că-l putem petrece împreună. Este drumul căutării sfinţeniei şi a luminii răsăritului celui de sus. Mai înainte de-a intra în cuprinsul povestirii mele, trebuie să mai spun şi câteva cuvinte despre mine şi despre preocupările mele din acel timp. Interesat de o mişcare nouă de cercetare a istoriei trecutului, eveniment de-o deosebită amploare în lumea ştiinţifică din ţară de după Revoluţie, am început şi eu, de unul singur, un fel de cercetare empirică a tainelor vechilor semne şi inscripţii existente pe teritoriul ţării noastre. Inevitabil, drumul meu a ajuns la primul scris cunoscut în lume şi la contactul meu cu vechile semne şi înscripţii ale spaţiului carpatic, ale celui german şi nord-european, spaţii mult mai bine cercetate şi cunoscute lumii istoricilor şi iniţiaţilor. Deşi de profesie istoric, contactul meu cu înscripţiile vechi şi tainice ale literelor încrustate in lemnul, în piatra sau în metalul culturii Vinca, încă de prin anii 5500 î.Hr., m-a emoţionat până la lacrimi. Noile teorii, în special cartea doctorului Napoleon Săvescu „Noi nu suntem urmaşii Romei”, vorbeau o limbă nouă, cu adânci rezonanţe şi în inima mea. Mai ales că, după ce luasem contact cu limba italiană şi cu cea germană, bănuiala că Mama tuturor limbilor ar putea fi limba română, se cuibărise adânc în inima mea. Un glas ascuns care a prins să vorbească limba celor mai noi cercetări de istorie şi de arheologie a spaţiului carpato-pontico-dunărean îmi spunea că am dreptate. În acelaşi timp, simţeam o bucurie negrăită, gândindu-mă la minunile descoperite şi, mai ales, la starea acestui timp de efervescenţă şi de muncă luminatoare, de refacere şi de reînviere a adevărului istoriei lumii omeneşti. În contactul cu noile idei, m-am minunat şi eu împreună cu atâta lume din ţară şi din străinătate, cu cei care, iată, datorită românilor, schimbau cronologia istoriei omenirii. Cu atât mai mult, cu cât savanţii lumii vorbeau deja, de câţiva ani încoace, despre o civilizaţie care a dat, prima în istorie, semnele scrisului. Este vorba despre descoperirile făcute în mirificul spaţiu al ţării noastre şi în vecinătatea apropiată a graniţelor sale. Am remarcat că, în ultimii ani, cu recunoaşterea sau cu nerecunoaşterea savanţilor şi a academicienilor români, istoria lumii s-a schimbat definitiv. Cercetătorii trecutului vorbesc tot mai des despre vechea civilizaţie traco-geto-dacă şi, în mod inevitabil, şi despre civilizaţia Vinca şi despre tainica limbă a acelei civilizaţii. Scrisul Vinca, pornind din spaţiul carpato-dunărean, era asemănător runelor germane şi nord europene, pe care le-a influenţat în mare măsură. Cele circa 200 de semne cunoscute ale scrisului Vinca erau utilizate, probabil, pentru silabe şi consoane. Dar, la un moment dat, urmele acelei culturi încetează să mai apară în descoperirile arheologice, pierind aşa, de-odată, ca înghiţite de timp, în condiţii încă neelucidate. Mă întreb, oare nu au fost cu adevărat „înghiţite” de către însuşi Hăul Pământului?... Scufundarea culturii Vinca, spun învăţaţii, s-ar fi petrecut pe la 3500-4500 î.Hr. Acum, când cunosc mai multe amănunte despre acele timpuri, mă gândesc că, fără îndoială, dispariţia acestei mari culturi a avut loc în legătură cu prăbuşirea Atlantidei, eveniment petrecut în urma războiului dintre îngeri. Probabil în aceeaşi perioadă s-a format şi cea mai adâncă mare interioară a planetei, Marea Neagră, nu fără să lase urme grăitoare în amintirile cele mai vechi ale lumii. Astăzi, din acele timpuri pierdute în întunericul istoriei, ne sunt cunoscute semnele de pe pietrele şi din peşterile Carpaţior, mai ales cele din Munţii Buzăului, descoperirile de la Turdaş, tăbliţele de la Tărtăria, de pe malul Mureşului, alături de surprinzătoarele săpături de lângă Hunedoara şi Orăştie. Nu departe de aceeaşi zonă, ne vorbesc obiectele cu semne vechi de peste 8000 de ani, dezgropate la Miercurea Sibiului. Alte descoperiri, cum ar putea fi cele de la Sarmisegetuza, sub care se odihnesc ruinele unui oraş de dimensiunile Bucureştiului, se aşteaptă să fie întreprinse în viitor. Inscripţiilor de la Tărtăria li s-a închinat, în ultimii ani, la chiar marginea localităţii, un ansamblu sculptural cuprinzând copiile vechilor plăcuţe, dovedite a fi cu mult mai vechi decât scrisul sumerian. Aceste descoperiri se înregistrează, deocamdată, ca fiind primul scris cunoscut în istoria umanităţii! Desigur, cercetările timpurilor viitoare, efectuate tot în perimetrul carpato-dunărean, vor mai împinge prima scriere a omenirii cu alte mii de ani înapoi! Plăcuţele de la Tărtăria, precum şi cele din Miercurea Sibiului, nu au fost până în acest moment traduse, sunt însă o mărturie vie a unui scris vechi, venind fără de îndoială din timpurile Ţării Raiului, amintire minunată de pe când Dumnezeu umbla pe pământ, cu multe mii de ani în urmă. Interesant mi se pare faptul că însăşi istoria cea veche ne vorbeşte din chiar tainicul spaţiu central al Transilvaniei, din Munţii Apuseni, din Turdaş, din Tărtăria, din Orăştie şi din Miercurea Sibiului, zone aflate în imediata apropiere a centrului sacru al dacilor, Sarmisegetuza! În acei ani ai începuturilor mele, în minte îmi înmugurise, aşa, ca din senin, ideea că, în acelaşi spaţiu, undeva prin centrul Transilvaniei, trebuiau să fi fost chiar şi primele începuturi ale omului pe Pământ, adevăratul leagăn al civilizaţiei! Mă mai gândeam - şi mă minunam! - că vechile legende vorbesc despre aceste plaiuri ca fiind pământul care a avut, cândva, în curgerea istoriei, numele de Rominia, Ţara Raiului! Mă gândeam şi că românii de azi păşesc pe locurile de veche sfinţenie călcate odinioară de paşii lui Ler - Împărat şi ai Doamnei sale. Căci, tot aici, trebuia să fi existat şi tainica Grădină a Maicii Domnului! Dintre semnele vechii culturi, voi menţiona doar o mare varietate de cruci, unele de dimensiuni considerabile, vizibile chiar de la mare depărtare pe trupul munţilor, dintre care multe le-am văzut chiar eu, prin preumblările făcute prin Munţii Carpaţi. Ele sunt relicve ale unei înalte, deşi foarte vechi forme de cultură şi de creştinism adevărat, practicat cu multe mii de ani mai înainte de Naşterea şi Învierea lui Iisus Hristos. Unii istorici sunt de părere că semnele şi operele de artă veche, dovadă a unei culturi avansate, aflate pe teritoriul României de astăzi şi în vecinătate, încă cu opt mii de ani î.Hr., arată o dimensiune spirituală deosebită a oamenilor care trăiau în acea vreme, înfrăţiţi cu munţii şi cu pădurile, cu izvoarele şi cu mulţimea râurilor curgătoare aflate în drumul lor neostoit înspre Dunăre şi Mare. Aici, pe aceste meleaguri, trăiau şi acei oameni, despre care legendele spun că se înfrăţeau nu numai cu natura generoasă, ci cu însăşi tainica divinitate a poporului, cu Ler - Doamne, Împăratul Lumii, Cel care trăise alături de ei pe Pământ împreună cu îngerii cerului, în ţara binecuvântată a Raiului. Interesant de notat este că un istoric american consideră sanctuarele europene din vremurile mileniului trei î.Hr., pline de un rafinament arhitectonic, pe care templele greceşti îl vor atinge doar peste o mie de ani! Este şi firesc, strămoşii tracilor s-au născut în vechime pe aceste plaiuri, în vreme ce grecii au migrat mult mai târziu în sud-estul Europei! Asemenea culturi ale începuturilor omenirii au fost, de bună seamă, rafinate şi magice culturi religioase, culturi în care tradiţiile şi spiritualitatea de origine divină a primilor oameni mai stăruie încă în amintirea şi în taina tradiţiilor populare. Desigur, putem vorbi aici şi despre existenţa comorilor, atât de vii şi de bogate, încriptate în povestea milenară cu Leru-i Ler şi cu Hai linu-i Leru-i Doamne. ...Într-o asemenea lume nouă a căutătorilor de taine, cădeam şi eu, ca din cer, deşi aveam o pregătire istorică de şcoală, de facultate şi de doctorat. Însă, viaţa cea vie, scoasă la lumină şi dezvăluită lumii, se dovedea, şi de această dată, mai bine-vorbitoare şi mai înţeleaptă decât învăţăturile scolastice! Scriu aceste lucruri cu credinţa că interesul cititorului este să afle cam ce preocupări aveam şi ce gânduri îmi umblau prin cap în acel timp. Este bine să se ştie că scrierea de faţă provine, aproape în exclusivitate, din revelaţii cereşti, dăruite cu generozitate sub forma unor povestiri adevărate. Unele istorii au fost scuturate de colbul trecutului, pe când, pentru multe întâmplări şi experienţe prin care am trecut personal, pot depune însumi mărturie. Desigur, pot înţelege, unele dintre cele prezentate vi se vor părea de neînţeles, perdele fantastice ori chiar invenţii ale unei minţi bolnave. Nici în acest caz nu mă voi supăra şi-l voi ruga pe bunul Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă dăruiască lumina Sa. Daţi-mi voie să afirm cu îndrăzneală că această carte vă prezintă un roman viu, cu un conţinut care, pentru mine, este cu totul adevărat şi întocmai cu datele primite pe multele şi variatele căi de comunicare cu Marea Înţelepciune. De aceea, cred că pot scrie, cartea pe care o citiţi este viaţă adevărată, aşa cum am înţeles-o, cum am văzut-o şi cum am cunoscut-o eu în acel ceas, fără a face mari schimbări şi comentarii şi lăsând latitudinii lectorului întreaga capacitate de analiză netulburată. În acei ani, încă sălbatici şi pelegrini ai vieţii mele, mă găseam cu o încărcătură afectivă deosebit de sensibilă, cu un dor nestricat de casă şi de ţara întreagă, pe care o părăsisem şi de unde plecasem în lumea largă. Perioada de timp despre care vă vorbesc, şi ale cărei revelaţii sunt însuşi izvorul viu al acestor istorii, s-a petrecut pe o durată de mai mulţi ani, începând cu un neuitat sfârşit de vară al anului 2003... Începutul povestirii mele se depăna pe când mă reîntorceam acasă într-o scurtă vacanţă pentru mângâierea sufletului tulburat şi sărăcit pe drumurile străinătăţii. De mai mulţi ani locuiam în Germania, la Braunschweig. Acolo, în Niedersachsen, am avut o vreme o catedră universitară. Cum timpurile se schimbaseră, ajunsesem şomer. Aşa că, în ultimii ani ne permiteam să călătorim acasă, de regulă, doar odată, de cel mult de două ori pe an, pentru câte două-trei săptămâni. Aşa a fost şi în acel an. După două zile de călătorie fără de popas, timp în care parcă reînviam cu fiecare ceas ce trecea, m-am regăsit, în sfârşit, în Transilvania. Casa veche, crăpată şi amărâtă, mai era încă acolo, într-o mare de verdeaţă. Acolo era sufletul meu şi sufletul strămoşilor mei. Mi-am reîntâlnit părinţii mai slăbiţi şi mai îmbătrâniţi ca altădată, dar tare bucuroşi de revederea noastră. Şi eu mă bucuram peste poate, căci doar dorul şi amarul mi-au uscat lacrimile de atâţia ani, de când umblam ca un străin buimac pe drumurile Europei. Acum însă, găsindu-mă din nou în ţară, casa era din nou casă şi masa, masă. Cât despre ţară, o găseam mereu mai frumoasă, în ciuda atâtor dureri pe care le suferea poporul ei. Mă durea nespus de tare sufletul că satele erau mereu mai căzute, mai urgisite şi mereu mai sărace. Şi, mă mai durea şi gândul că milioane de români luaseră, ca şi mine, drumul pribegiei! Gândindu-mă la românii din străinătate, realizam că acolo, departe, pe drumurile lumii, în ultimii ani s-a format un nou popor, poporul umblător al Pământului, din care, noi, românii, eram cei mai mulţi şi mai împrăştiaţi pe drumurile lumii, precum altădată evreii. Dar, ce să facem ? Asta era istoria cea adevărată, realitatea acestui timp al peregrinărilor noastre prin pustiul Pământului. Vitregiţi prin toate ţările, noi, românii, ca cei mai amărâţi şi mai năpăstuiţi pribegi din lume, purtăm cu noi pretutindeni ţara noastră şi pecetea dorului de casă. Totuşi, cu tot amarul integrării în străinătate, am reuşit să dăruim civilizaţiilor lumii ceva din omenia românească, din bogăţia sufletelor noastre, din hărnicia, din priceperea, din cultura şi din învăţătura de acasă, păstrându-ne nestricate obiceiurile şi credinţa străbună şi vărsându-ne focul şi suferinţele în limba română. Astfel, ştiut sau neştiut, pribegii români ai acestor ani dăruiesc lumii moderne o flacără nouă, aceea a sufletului nemuritor al inimilor lor, o bogăţie nemaiîntâlnită şi, desigur, de nepreţuit a tradiţiei şi culturii multimilenare a urmaşilor unui vechi şi sfânt popor al începuturilor! Cap. III Ajunşi în acest punct, vă rog, dragi cititori, pregătiţi-vă să ascultaţi ce ne povesteşte mai departe albumul amintirilor. A fost odată ca niciodată. A fost odată o vară. Vara de altădată, nemuritoare ca şi cântecul ei: Vară, vară, vară, vară, De iubire şi de pară, Vis de floare sărutată, Dragostea de altădată! Vară, vară, vară vară, Cânt de-o viaţă şi de-o seară, Sâni săltând sub colb de lună, Dor de dragoste nebună. Vară, vară, vară, vară, Dragoste de-odinioară, Buze umede de rouă, Dragoste de floare nouă. Vară, vară, vară, vară, Amintiri de floare rară, Visul serilor albastre, Rugul dăruirii noastre. După cum amintirile se scriu cu litere de aur în hrisovul neuitării, tot aşa, şi clipele acelor zile mi s-au scris în albumul vieţii, ecourile întâmplărilor trăite altă dată trezind o melodie tulburătoare în inima mea mereu căutătoare de noi trăiri, de noi iubiri şi de noi experienţe. Această încântare era vie şi deosebit de armonioasă, după cum vie şi armonioasă era şi amintirea, fără ca trecerea vremii să îi fi furat din încărcătura simfonică. Să o retrăim împreună modelând un arc peste ani, într-o încercare de a reînvia fantomele trecutului din umbrele vremii. Să păşim, aşadar, încet-încet, pe poarta de poveste... Vara aceea, încă fierbinte în ultimele ei zile, mai ales că o petreceam acasă, imi lumina viaţa cu o frântură de tinereţe ce-mi reedita iubirile mele şi întâmplările anilor de altădată. Spre sfârşitul vacanţei, singur şi cu sufletul pustiit, nu ştiam că, în curând, o nouă poveste va coborî cu o ninsoare de fericire cernută din cer, pe măsură ce vara îşi domolea căldurile. Atunci, ca să-mi facă o plăcere, fratele meu, Idru, m-a invitat să particip la un congres internaţional organizat la Deva, pe teme de dacologie, de istorie şi de fenomene paranormale ale spaţiului carpato-dunărean. Am primit invitaţia cu plăcere, mai ales că, acolo, urma să cunosc o personalitate aparte, pe profesorul şi poetul bucureştean Dragu, unul dintre participanţii la întâlnire şi, mai ales, aveam să o cunosc pe fiica profesorului, pe neuitata şi atât de frumoasa Carina. Din primele momente, Carina semănă între noi o emoţie caldă şi învăluitoare şi descătuşă în mine o iubire fulgerătoare, scurtcircuitându-mi întreaga existenţă. Ea deveni o parte a sufletului meu şi noua mea bătaie de inimă. Cunoştinţa şi prietenia cu ea avea să se transforme, încă din prima noastră zi, într-o mare vâlvătaie şi o neuitată romanţă de dragoste. Povestea noii mele legături avea să-mi aducă însemnele fericirii pentru următorii trei ani şi pe cele ale durerii pentru toată viaţa... Carina era o mândreţe de fată. Cu trupul subţire şi cu formele frumos arcuite, cu picioare lungi de balerină şi cu mişcări frumos arcuite de felină, Carina inspira o poezie ispititoare, în vreme ce merele sânilor îi tresăltau jucăuşi pe sub bluza fină de mătasă. Apariţie răpitoare, cu trupul tras ca prin inel, cu părul ca o coamă nărăvaşă, cu ochii albaştri scânteietori şi cu chipul suav de icoană, era întruchiparea frumuseţii ireale, imaginea perfectă a iubirii romantice, închipuire ameţitoare, vis al nopţilor de veghere şi de căutare a penelului măiestru al oricărui pictor. Să nu vă fie cu mirare dacă toate zilele şi nopţile mele, până şi lucrările congresului, începură să fie însufleţite doar de ochii şi de surâsul Carinei. Într-o seară târzie, pornind din centrul minunii urbane de la baza pintenului de piatră prelungit adânc cu muntele în câmpie, intram într-o nouă şi minunată poveste. Despre aceasta vorbesc astăzi amintirile mele. Şi, chiar dacă în acea noapte eram mai multe persoane împreună, povestea mea vorbeşte doar despre două. Era de parcă numai noi doi existam şi toate celelalte treceau pe lângă noi, din momentul în care Carina m-a luat de mână! Eram doar amândoi, ademeniţi de albastrul imaculat al cerului, mereu porniţi aiurea prin noaptea cernită de lumină, lumină din lumină în noaptea povestirii noastre. Pe când noi doi ne pierdeam privindu-ne unul pe altul în adâncul ochilor, undeva departe, parcă într-o dimensiune paralelă, deşi în aceeaşi maşină, alături de noi, călătorea şi profesorul împreună cu fratele meu. Odată cu plecarea maşinii, începu marea aventură a necunoscutului şi a iubirii. În acele momente, nimic nu mi se părea anormal şi nimic nu îmi părea imposibil. Împinsă parcă de o putere nevăzută, maşina scăldată în raze de lună alerga tot mai sus pe culmile montane, săltând peste bolovani şi pâraie şi ţintind înălţimi necunoscute din muntele sfânt. Mergând fără de semne indicatoare, ne-am rătăcit în curând pierzându-ne definitiv în taină sub cerul înflorit ca o explozie de stele. Atingând la un moment dat o culme înaltă, nu ne-a rămas altceva mai bun de făcut decât să o coborâm din nou şi să ne bucurăm, fiecare în felul nostru, de bucăţica de frumuseţe pe care ne-o dăruia dimensiunea albastră a nopţii. Dintre toţi, vă rog să mă credeţi, eu eram cel mai fericit. Mereu de mână cu Carina, puteam să mă bucur de scânteierile ochilor ei albaştri, de sensualitatea atingerilor părului răsfirat sub razele lunii, de delicateţea şi de dulceaţa din voce şi, mai ales, de focul buzelor ei şi de căldura radiată de trupul ei tânăr, strălucitor în noapte ca o statuie de jar. Şi-aşa, pierduţi între cer şi pământ, fără să mai avem conştiinţa celor reale, am petrecut orele serii şi târziul nopţii într-o poiană montană, îmbrăţişaţi în iubire. Acolo, pe când mângâierile vorbeau în loc de şoapte, undeva, suspendaţi între cer şi pământ, ne legăna fericirea dragostei noastre. Nu eram două trupuri, eram numai unul, alintat de argint şi sclipiri de lumină, una cu pulberea de stele a nopţii de vară, într-o ruptură de spaţiu şi timp din ţara de vis a raiului pământesc. Mult mai târziu, încă ameţiţi şi îmbătaţi de fericirea cea nouă, ne-am ridicat din culcuşul de ierburi uscate, clătinându-ne printre umbrele răzleţe, îmbogăţind cu încă două tainele nevăzute. Sus, pe creastă, ne-am alăturat din nou grupului. Alături de noi, între cer şi pământ, parcă izvorând din adâncuri şi din omătul de stele, se mişcau fantomele trecutului şi sfinţii din vechime, într-un cerc cu îngerii lui Dumnezeu. Un timp am mai urcat încă o culme, mai apoi am coborât iarăşi, iarăşi am urcat, iarăşi am coborât, mereu degeaba, fără să găsim drumul înspre sanctuarul strămoşilor. Ne mişcam noi, se mişca şi noaptea cu noi. Se mişca luna şi se mişcau stelele, ca într-un cerc al veşnicei treceri peste spaţii şi timp. Se mişca timpul, se mişca lumea. Generaţiile se mişcă şi ele, unele vin, altele trec, cele mai noi vin în urma lor, toate urcă şi coboară cărările ştiute sau numai ghicite ale timpului şi spaţiilor infinite. Acolo, într-o frântură de spaţiu ne găseam şi noi patru, furnici mişcătoare în lumea de vis şi legendă a spaţiilor sfinte şi imaculate. Privind statuia de argint a Carinei, mă întrebam cum s-or fi petrecut poveştile de dragoste cu mii de ani în urmă, aici, pe platformele munţilor. Căci, ca şi astăzi, păzitorii vieţii din vechime, vitejii apărători de altădată, hoinarii fără de astâmpăr şi îndrăgostiţii fără de leac trebuiau să fi colindat în taina nopţilor pe culmile munţilor, amestecaţi cu albastrul cerului şi cu iarba înstelată, cu piatra şi cu brazii înălţimilor. Aşa eram şi noi, cei adunaţi împreună de această noapte, căutători ai tainelor neştiute, pierduţi în răsuflarea adâncă şi curată a cerului şi pământului, a pietrelor, ierburilor şi brazilor, într-un spaţiu sacru ce poartă şi astăzi urmele unui trecut de sfântă amintire. Era o noapte de vis şi de albastru de cer. Era parcă un munte căzut drept în sus înspre Carul Mare şi aşezat cu vârful în mijlocul cerului, printre scăpărările puzderiilor de stele. Era cerul şi era Pământul. Era Muntele Sfânt, răsuflând din toate pietrele, ierburile şi copacii pădurilor. Era sfinţenia lui Dumnezeu alipită acestei grădini binecuvântate, de-o frumuseţe fără de seamăn. Era o noapte de vrajă şi de vis, ca o punte spre Ţara Raiului, înspre ţara lui Burebista şi a lui Decebal. Era o arcuire de timp înspre Raiul lui Dumnezeu. Era realitate, istorie şi veşnicie sub cerul albastru nesfârşit, fulgerat de sclipiri de stele şi aplecat peste umbrele nopţii. Era Istoria însăşi la ea acasă. Şi eram noi, suflete rătăcitoare prin timp, printre stelele cerului şi valurile pământului, printre umbrele şi licuricii nopţii, înotând prin lumină şi întuneric cu inimile pline de atâtea întrebări fără de răspuns. Eram rătăciţii acestei lumi, căutători de mici şi de mari adevăruri şi de nimicuri ale lumii. Eram noi, eu şi cu Ea, Iubirea, umplându-ne inima şi picurându-ne în suflet vinul fericirii, râzând răsfăţaţi mână în mână. Era ceasul de taină al poeziei, alăturat aceluia al rugăciunii şi închinării. De undeva din faţă, urcaţi pe o creastă de munte pietroasă, fratele meu şi profesorul începură să ne strige şi să ne facă semne. Le-am răspuns pe dată. Carina alergă ca o nălucă înspre ei. Mai înainte de a mă alipi din nou grupului, rămas mai în urmă printre umbrele albastre, m-am trântit la pământ cu faţa în sus. Am împreunat mâinile a rugăciune şi, încet de tot, am început să murmur Înaltului: „Fă Doamne, lumea-ntreagă din lumină, Un răsărit ce nu se mai termină, Fă lumile din taină şi visare, Un univers născut din lăcrimare, Lumina o petrece în cuvânt S-aprindă-n fericire cerul sfânt. Coboară, Doamne, lunecând pe-o rază Şi cerurile tale luminează, Sloboade-n slava soarelui de sus Un răsărit de stele fără-apus, Deschide larg luminile din cer Să cearnă cu iubire, Doamne Ler!” O nouă chemare mă trezi din visare. De data asta, ajunsă şi ea pe culme, Carina îmi făcea semne disperate cu un voal alb de mătase fluturat în vântul nopţii sub cerul de jar, incendiind parcă şi mai mult stelele spuzite ca un pom de sărbătoare. Aşa era noaptea şi aşa eram noi la cel ceas de taină, mişcându-ne peste istorie şi timp, peste prezent şi trecut, umbre destrămate de umbrele lunii, de stelele şi de albastrul misterios, rupţi de orice legătură cu viaţa cotidiană, departe de lumina zilei şi de rumoarea trăirii în marile oraşe. Aşa era noaptea şi aşa eram noi, patru fantasme mişcătoare la o oră târzie, păşind parcă printre stelele cerului, într-o adevărată călătorie iniţiatică, paralelă sfinţilor Sarmisegetuzei. Târziu, doar foarte târziu, obosiţi de multă umblare pe sub luminătorii câmpurilor stelare, fără să găsim ce-am căutat, dar plini de lumini şi de stele, ne-am retras cu toţii în maşina fratelui meu, la adăpost de lună şi de albastru, încercând să mai aţipim câteva momente mai înainte să coboare Ziorel-de-Ziuă. Ne-am trezit din moleşeală dis-de-dimineaţă. Acum, de cealaltă parte a nopţii, coborând muntele prin lumina cotidiană, eram uimiţi de râpile adevărate şi de înălţimile surprinzătoare atinse de cu seară în neştiinţa urcuşului. Peste culmile muntoase se arătau razele sângerii ale soarelui. Noi, tăcuţi şi cu păreri de rău, ne despărţeam din vraja trăită încercând să ne integrăm din nou în freamătul lumii. Ciudat, acolo, jos, totul părea altfel ca înainte. Şi noi păream a fi alţi oameni. Undeva, prin înaltul munţilor, se pierduse taina, visarea, farmecul şi parfumul nopţii de vară. Intrase în amintire. Astăzi, când închid ochii zâmbind farmecului pierdut, îmi mai revine încă în memorie cerul acelei nopţi, spuzit cu stele mari şi mişcătoare. Îmi amintesc şi de săgeţile razelor soarelui dimineţii, cernându-şi lumina generoasă peste începutul noii zile şi peste amintirea celei trecute. În viaţa ţării începea o nouă zi. În viaţa mea se aprinsese şi strălucea un nou soare... După cafeluţa de dimineaţă cu caimac şi cu miere de stup, am participat cu toţii la o nouă zi de conferinţe. Acolo, în clădirea Teatrului, adunaţi de prin toată ţara şi din Moldova de dincolo de Prut, grupuri de cercetători, de jurnalişti, de istorici şi de oameni de ştiinţă prezentau auditoriului teme majore ale timpului şi spaţiului de esenţă mioritică. În discuţie apăreau, mai cu seamă, teme legate de vechea civilizaţie a daco-românilor, în legătură cu existenţa unui trecut falsificat, scris de-a-ndoaselea de către stăpânitorii vremelnici ai vremii, trecut ascuns şi îngropat o mie de ani de către ungurii şi rău-voitorii catolici ai Vaticanului, sub vălul ignoranţei, al minciunii şi al tăcerii. Ascultând prelegerile congresului, aveam impresia că istoria renăştea din vremurile şi ruinele Sarmisegetusei şi începea să vorbească din nou, trezită la viaţă. Relatările conferenţiarilor prezentau alte şi alte informaţii, dintre care, unele mai deosebite, au aprins de-a dreptul minţile ascultătorilor. Cu gândul la marile mişcări ale timpului, nu mă puteam opri să nu regret că, printre participanţii la eveniment nu se găsea nimeni de la Academia Română. Se pare că academicienii noştri erau, ca şi în vremurile mai vechi, aceiaşi şoareci de bibliotecă de şcoală veche, înmărmuraţi de doctrina comunistă în vechi cunoştinţe şi metode de cercetare, cu totul refractari la noile descoperiri făcute în lumea ştiinţifică mondială. Personalităţile mai mari ale ţării erau neştiutoare şi nesimţitoare la noile teorii despre trecutul vechilor popoare traco-geto-dacice. De altfel, noile rezultate ale cercetărilor arheologice nu veneau în întregime doar de la personalităţi româneşti, ci şi de la savanţi străini şi de la grupuri multidisciplinare ale unor universităţi de peste hotare. Cum pe lista prelegerilor figura şi studiul meu „Religia traco-dacilor”, la timpul cuvenit am urcat şi eu la tribuna congresului. Am fost surprins de aderenţa la public a „Evangheliei tainice”, carte revoluţionară apărută recent la Cluj-Napoca, ale cărei idei tocmai le prezentasem, pentru prima, oară publicului ştiinţific. Precum şi cartea binecunoscută a doctorului Napoleon Săvescu, şi această lucrare lansa afirmaţia că noi nu suntem urmaşii Romei. Mai mult, „Evanghelia tainică” afirma că limba română era izvorul şi Mama tuturor limbilor Pământului! Acest moment, precum şi acela al dezvăluirii marrelui eveniment al Împărăţiei Cerurilor coborâte deja pe Pământ, a fost salutat de audienţă mai întâi cu o tăcere adâncă. Surpriza a venit doar după câteva secunde când s-au auzit aplauzele auditorilor. De un deosebit interes s-au bucurat şi celelalte idei lansate de Evanghelia tainică, în special aceea că începuturile omenirii sunt identice cu însăşi începuturile credinţei lui Dumnezeu şi că aceste izvoare trebuiesc căutate cu peste paisprezece mii de ani în urmă, în acelaşi spaţiu mirific carpato-pontico-dunărean. Am părăsit lucrările zilei cu bucuria că mi-am făcut datoria faţă de credinţa şi Dumnezeul neamului. M-am bucurat şi că vocea mea a putut fi ascultată de un public cu adevărat elevat. Rămâneam totuşi cu regrete profunde din cauza oficialităţilor României care, la acea oră, mai dormeau încă somnul neştiinţei, al conservatorismului şi al necunoaşterii, în timp ce, în străinătate, descoperirile arheologice din perimetrul ţării noastre schimbaseră deja cronologia istoriei şi culturii umanităţii. Gândindu-mă la proasta informare a românilor privitoare la bogăţia descoperirilor de la Turdaş, Tărtăria, Orăştie, Hunedoara, precum şi a celor din Bulgaria vecină, din Serbia şi din Turcia, nu puteam să nu remarc aceeaşi lipsă de informaţie din partea academicienilor ţării. În timp ce lumea străinătăţii privea cu uimire rezultatele nemaipomenite ale cercetărilor realizate în vechea vatră a Daciei, Academia Română tăcea în inactivitate şi prostire, cu gândul încă la tătucul Traian! Adormirea oamenilor de ştiinţă îmi aducea în minte vechea zicală: „De-ar avea românul mintea de pe urmă...” Constatam cu amar că trăiam încă vremurile când încă străinii ne făceau istoria, noile idei şi rezultatele cercetărilor fiind preluate în ţară doar cu multă întârziere şi numai dacă proveneau de la ei! Din păcate, aşa a fost mereu, doar ceea ce era venit de peste graniţă era acceptat ca valoare, respectat, dezbătut şi promovat în lumea ştiinţifică românească! Păcat, mare păcat! Şi e mare păcat de tot ce se întâmplă în ţară după moartea lui Ceauşescu! România a devenit ţara nimănui, pradă uşoară a hoţilor, a excrocilor şi aventurierilor din ţară şi din străinătate! Amărât de realitatea cotidiană, după terminarea lucrărilor congresului m-am retras împreună cu fratele meu, cu profesoul Dragu şi cu Carina la familia care ne găzduia cu generozitate. Gazda, o femeie frumoasă, tânără şi harnică la vorbă şi faptă, ne-a poftit la masă ca într-o familie adevărată. Remarcând bucuria şi atenţia cu care amândouă gazdele ne onorau, am mai uitat de gândurile amare de dinainte. O oală cu sărmăluţe frumos mirositoare a fost salutată de toţi comesenii ca fiind o binevenită şi prea-îndestulătoare răsplată pentru minţile înfierbântate şi burţile flămânde. Mai apoi, după o scurtă pauză, o cafeluţă neagră ca viaţa şi o farfurie de prăjituri a încheiat minunat sejurul nostru într-o casă de mare, frumoasă şi distinsă ospitalitate, cu oameni simpli şi binevoitori ca-n poveştile din vechime, cu inima şi cu sufletul înălţat prin iubire şi credinţă la cele mai nobile valori ale tradiţiei neamului. După masa de amiază, mulţumind gazdelor pentru privilegiul avut de-a fi fost oaspeţii lor, într-o companie atât de caldă şi plină de omenie, ne-am pregătit de drum. -Vă mulţumim pentru ospitalitate şi găzduire. Totul a fost minunat. Rămâneţi cu bine! Binecuvântarea bunului Dumnezeu să rămână în casa dumneavoastră! le-am spus gazdelor noastre la despărţire. -Mergeţi cu Domnul! ne-au răspuns amândoi într-un glas. Cap. IV În anii trecuţi începusem în străinătate un studiu aparte, de căutare a unor semne, desene şi inscripţii vechi, existente în cultura europeană. Ca să ajung şi la studiul celor aflate în Munţii Carpaţi, am cercetat o mulţime de fotografii găsite prin albume şi pe paginile internetului. Îndeosebi m-au fascinat peşterile din România şi, dintre acestea, în mod deosebit, Peştera Ialomicioarei. Cât despre semnele pe care le căutam, ele existau în realitate. În peşteri şi pe pietrele dinafara lor, se găseau semne ciudate, scobite în trupul munţilor în timpuri uitate de memorie, de către oameni care au gândit pentru mii de ani mai târziu. Vorbesc despre prima scriere a civilizaţiei omeneşti, adevăratul şi tainicul alfabet al Carpaţilor. În legătură cu o explicaţie aparte a existenţei atâtor semne prin Munţii Carpaţi, îmi vine în minte povestirea unui savant maghiar. Acesta, cu eterna neştiinţă şi aroganţă a vechilor stăpânitori, istoriseşte despre nişte negustori străini care veneau din Orient. Aceştia aveau de gând să treacă prin Carpaţi înspre vestul Europei. În rucsacurile pline ar fi avut, printre alte lucruri, şi cărţi scrise cu... rune. După „savanta” părere a omului de ştiinţă maghiar, o parte dintre aceste semne au căzut jos pe potecile munţilor... Aşa, explică omul de ştiinţă maghiar, şi numai aşa, s-au putut naşte runele româneşti! Acum, când scriu aceste rânduri, nu mă pot opri să nu râd, gândindu-mă cum cădeau runele din desagii străinilor şi se răspândeau cu miile, agăţându-se când de-o piatră, când de alta, până când au umplut văile şi peşterile Carpaţilor! Cu atât mai comică mi se părea explicaţia maghiarului, cu cât, astăzi, elita adevărată a oamenilor de ştiinţă a putut descifra o mare taină a istoriei omenirii. Conform acestor cercetători, primul scris din cultura umanităţii ar fi apărut chiar în regiunile Carpaţilor şi în cele scăldate de apele Dunării! Ceva mai târziu aveam să aflu că aceasta era şi mărturia Cuvântului lui Dumnezeu. Conform mărturiilor lumii contemporane, nu numai că aici s-a format prima cultură umană, ci, tot aici, au apărut şi primii oameni ai Pământului! Aceştia, locuind într-o ţară apărată în mod fizic de natura generoasă, alcătuiau acel popor din vechime, ai cărui urmaşi mai trăiesc şi astăzi pe aceleaşi meleaguri. Desigur, vorbim despre poporul român care, de la începutul lumii omeneşti, învingând toate vitregiile, a rămas statornic pe aceleaşi plaiuri ale Carpaţilor, pe lângă curgerea Dunării şi în vecinătatea Mării Negre. Cât depre primul scris, acesta, ca şi primii oameni, era de natură divină, fiind folosit de iniţiaţii şi gânditorii timpurilor străvechi în acţiunile deosbite ale comunităţii, în cercetarea mersului stelelor şi a nemuririi oamenilor, în alcătuirea liturghiilor sacre, în raporturile interumane, în medicină şi în comunicarea dintre om şi ceruri. Astăzi, la mai mulţi ani trecuţi de la evenimentele acelui timp, cercetările şi descoperirile arheologice din spaţiul de binecuvântare al Carpaţilor certifică, o dată în plus, că tot aici trebuie căutată taina creaţiei omului şi leagănul civilizaţiei sale. În următoarele pagini vă invit să întreprindeţi împreună cu mine şi cu Carina, o călătorie tainică în inima munţilor, într-o lume magică dar reală, plină de vrajă şi de mistere. Această călătorie a însemnat începutul unui nou drum în viaţă, drum greu de găsit, de atâtea ori. În ceea ce mă priveşte, odată ajuns pe el, nu l-am mai părăsit niciodată. Sunt sigur, capătul lui va fi doar punctul terminus al vieţii mele. Călătoria la care vă invit să luaţi parte a fost începutul unei poveşti de iluminare, pe parcursul căreia aveam să realizez Marea Întâlnire cu Dumnezeu. Edited by is1, 30 October 2014 - 11:07. |
Back to top
#2
Posted 30 October 2014 - 11:20
|
[ http://www.fcsteaua.ro/media/images/article_pictures/normal_size/nebunii_din_ghencea-1542028688.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]
Edited by 667, 30 October 2014 - 11:23. |
#3
Posted 30 October 2014 - 11:51
|
wow. nasti somn. Dragul meu Domn, mă bucur de popasul făcut pe această pagină şi-ţi mulţumesc. De altfel, ai pertfectă dreptate, mai mult chiar, "Ler" naşte şi vise. Iţi fac o propunere: o citeşti toată şi visezi despre... ATLANTIDA! |
#5
Posted 30 October 2014 - 13:33
|
Iti trebuie mai intai canepa, foita, filtru, si tutun dupa gust..
Se pun la un loc canepa si tutunul, dupa gust, si se amesteca bine bine, incat amestecul devine unul omogen. Se presara amestecul rezultat in foita, se fixeaza filtrul, si rasucesti cu maiestrie din degete, pana prinde forma unei tigari. Tragi o limba pe partea lipicioasa si o lipesti de restul tigarii.. Se serveste, dupa preferinta, cu un pahar de suc langa, dai foc si... Pofta buna!! |
#6
Posted 30 October 2014 - 13:58
|
Iti trebuie mai intai canepa, foita, filtru, si tutun dupa gust.. Se pun la un loc canepa si tutunul, dupa gust, si se amesteca bine bine, incat amestecul devine unul omogen. Se presara amestecul rezultat in foita, se fixeaza filtrul, si rasucesti cu maiestrie din degete, pana prinde forma unei tigari. Tragi o limba pe partea lipicioasa si o lipesti de restul tigarii.. Se serveste, dupa preferinta, cu un pahar de suc langa, dai foc si... Pofta buna!! |
#7
Posted 30 October 2014 - 14:01
|
Toti crapam mai devreme sau mai tarziu, varule... Si stii vorba aia, old habits die hard.
|
#8
Posted 30 October 2014 - 14:20
|
Dragilor, în urmă cu o săptămână-două, o tânără româncă, aflată la Paris, de profesie cântăreaţă de operă, soprană, a încercat să se sinucidă!. A fost salvată în ultimul moment, de prietenii de pe Facebook. Printre primele ei cuvinte, cele de după incident, au fost şi următoarele: "Spuneţi părinţilor din România să nu-şi mai trimită fetele în vestul Europei că le trimit DIRECT ÎN IAD!"". Oare, ce a vrut să spună?
|
#9
Posted 30 October 2014 - 14:42
|
Dragilor, în urmă cu o săptămână-două, o tânără româncă, aflată la Paris, de profesie cântăreaţă de operă, soprană, a încercat să se sinucidă!. A fost salvată în ultimul moment, de prietenii de pe Facebook. Printre primele ei cuvinte, cele de după incident, au fost şi următoarele: "Spuneţi părinţilor din România să nu-şi mai trimită fetele în vestul Europei că le trimit DIRECT ÎN IAD!"". Oare, ce a vrut să spună? Deci in est este raiul? Edited by cojocarundr88, 30 October 2014 - 14:43. |
#10
Posted 30 October 2014 - 14:55
|
Nu, raiul nu este nici acolo, doar o ţară amărâtă, cu părinţii, bunicii, neamurile, mai necăjite cu fiecare an ce trece, şi cu mormintele... mereu mai pustii!
Şi, chiar şi aşa, cel puţin de Paşti, bisericile sunt neîncăpătoare! |
|
#12
Posted 30 October 2014 - 16:05
|
Nu, raiul nu este nici acolo, doar o ţară amărâtă, cu părinţii, bunicii, neamurile, mai necăjite cu fiecare an ce trece, şi cu mormintele... mereu mai pustii! Şi, chiar şi aşa, cel puţin de Paşti, bisericile sunt neîncăpătoare! |
#13
Posted 30 October 2014 - 19:50
|
LERU'-I LER SI IARASI LER. Adevărat, LERU-I DOAMNE este o moştenire a românilor. Care şi ce fel de moştenire? Explicaţia o poţi găsi citind cartea amintită în postarea nr. 1. Primirea cărţii nu te costă, de altfel, nimic... |
#14
Posted 31 October 2014 - 15:37
|
Adevărat, LERU-I DOAMNE este o moştenire a românilor. Care şi ce fel de moştenire? Explicaţia o poţi găsi citind cartea amintită în postarea nr. 1. Primirea cărţii nu te costă, de altfel, nimic... |
#16
Posted 31 October 2014 - 15:44
|
Io am zis ironic,da bine-i si asa Apropo de particula Io. Eu sunt unul dintre cei care afirmă că particula Io, cea care a fost dovedită ca fiind ataşată şi numelui marilor noştri voievozi, provine de la numele cel mai vechi al lui Dumnezeu, adică Io Ler. Interesant, nu? |
#17
Posted 31 October 2014 - 15:50
|
Apropo de particula Io. Eu sunt unul dintre cei care afirmă că particula Io, cea care a fost dovedită ca fiind ataşată şi numelui marilor noştri voievozi, provine de la numele cel mai vechi al lui Dumnezeu, adică Io Ler. Interesant, nu? |
#18
Posted 31 October 2014 - 16:28
|
Apropo de particula Io. Eu sunt unul dintre cei care afirmă că particula Io, cea care a fost dovedită ca fiind ataşată şi numelui marilor noştri voievozi, provine de la numele cel mai vechi al lui Dumnezeu, adică Io Ler. Interesant, nu? |
Anunturi
Bun venit pe Forumul Softpedia!
▶ 0 user(s) are reading this topic
0 members, 0 guests, 0 anonymous users
-
- Change Theme
- English
- Mark Community Read
- Termene & conditii
- Confidentialitate
- Consimtamant
- Cookies
- Help
© 2001-2024 Softpedia. All rights reserved. Softpedia® and the Softpedia logo are registered trademarks of SoftNews Net SRL.
Ora implicita a Forumului Softpedia este ora standard a Romaniei (GMT+2). Mai multe informatii →
⚠ Postarile afisate pe Forumul Softpedia reprezinta o opinie subiectiva a membrilor care le-au publicat si nu a SoftNews Net SRL.