Poezii preferate sau metafore care v-au impresionat

Drumul ce duce la pădure
este mai lung.
Cândva era la doi pași.

Nici nu știam
când ajungeam
la inima copacilor
ascultându-i tic-tacul
sevei ce pulsa în trup.

Acum mașina ce gonește
mă poartă
spre marginea pădurii.
Orașul a gonit
pădurea
din mine

Arena

Aș vrea să țip, să sparg, să te rănesc,
Să-ți zgârii crunt tot spatele și pieptul,
Pentru că faci într-una pe deșteptul
Când mă topești în trupul tău ceresc.

Să-ți plângă pulsul, inima să-ți ardă
De câte ori dispar, să mă găsești
Cum stau slăbită-n cele omenești
Și-abia respir ca iedera pe coardă.

Te voi lovi în față, poate-n tâmplă
Cu un sărut viclean ținut la sân,
Să-ți fiu stăpână și să-mi fi stăpân
Așa cum totdeauna se întâmplă.

Puzderia de semne mici și dese
Din carne și din suflet să răzbată
Precum iubirea noastră fără pată
Ca dintre miri de aer și mirese.

(Florina Ladislau, Nuanțe, Editura Semne, 2014)

În depărtate insule


În depărtate insule nocturne,
Monade albe, de lumină pură,
Îmi port tăcerea liberă de ură
Precum cenușa palidă în urne
.
Privesc spre seară urmele rămase
De la incendiul plin de artificii
Și-ncerc să nu văd limitele fricii
De golul ce se cască-n nebuloase.

Pielea ta albă fulgeră spre mine
Ca Andromeda foarte-ndepărtată
Care-mi trimite limpede săgeată
Să mă uimească și să mă aline,

Să pot vedea ce încă nu se vede
De dincolo de seva risipită
Din abundență, pe o stea umbrită,
Că înverzește chiar dacă nu crede.

Revarsă spuma pulberii celeste
Și-mi toarnă viață, pulsul să vibreze,
Din infinit să mă incendieze
Această enigmatică poveste
Cu Agamemnon, tatăl lui Oreste.


(Bujor Voinea, Iluzii, Editura Semne, 2012)

Edited by BbVv, 25 February 2019 - 07:47.

Cosbuc e poetul meu preferat, pe care l-am simtit cel mai aproape
La paşa vine un arab,
Cu ochii stinşi, cu graiul slab.
Sunt, paşă, neam de beduin,
Şi de la Bab-el-Manteb vin
Să vând pe El-Zorab.
Arabii toţi răsar din cort,
Să-mi vadă roibul, când îl port
Şi-l joc în frâu şi-l las în trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap
Şi nu l-aş da nici mort.
Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;
Şi de amar îndelungat,
Nevestei mele i-a secat
Al laptelui izvor!
Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi:
O, mântuie-i, de vrei, că poţi!
Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!
Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac,
Dă-mi numai cât socoţi!
El poartă calul, dând ocol,
În trap grăbit, în pas domol,
Şi ochii paşei mari s-aprind;
Cărunta-i barbă netezind
Stă mut, de suflet gol.
O mie de ţechini primeşti?
O, paşă, cât de darnic eşti!
Mai mult decât în visul meu!
Să-ţi răsplătească Dumnezeu,
Aşa cum îmi plăteşti!
Arabul ia, cu ochii plini
De zâmbet, mia de ţechini
De-acum, de-acum ei sunt scăpaţi,
De-acum vor fi şi ei bogaţi,
N-or cere la străini!
Nu vor trăi sub cort în fum,
Nu-i vor cerşi copiii-n drum,
Nevasta lui se va-ntrema;
Şi vor avea şi ei ce da
Săracilor de-acum!

Edited by puisor, 07 March 2019 - 20:11.

Ironie

de Florina Ladislau


Sunt atât de blondă că mă sperii
Să nu calc petalele căzute
Și să nu fac gândurilor cute
Pe obrazul palid al tăcerii.

Dacă sunt și albă pe la tâmple
Să nu creadă nimeni că mi-e frică
Să devin mătușă sau bunică
Și că toate astea să se-ntâmple.

Tenul meu din soare se hrănește
Și chiar șoldul liber se ridică
Pentru că am gheare de pisică
Ca și colți cu care se rănește.

Blondă sunt și mă feresc de mine
Să nu-mi fiu a toate iertătoare
Când greșesc punând o întrebare
Și mă fac albastră de rușine.

Prinde-mi mâna și încet mi-o strânge
Să mă liniștesc și să nu cad
Ca la munte apele în vad
Când o stea se-ntunecă și plânge.

«Ne vom întoarce într-o zi», de Radu Gyr

Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi…
Și cei de azi cu pașii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simți
Cum vom pătrunde-ncet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
Ușori, ținându-ne de mâni,
Toți cei de ieri în cei de-acum,
Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
în toate dragostele noi
Și-n cântecul pe care și-l
Vor spune alții, după noi.

În zâmbetul ce va miji
Și-n orice geamăt viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o sămânță-n taina lor.

Noi, cei pierduți, re-ntorși din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem și-n disperări,
Și-n răni ce-n piepturi se ascund.

Și-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
în tot ce mâine, ca și ieri,
Va sângera sau va iubi.

Vine o zi


Vine o zi când inima îmi spune
Cu glas alunecos despre un schimb
De umbre repezi, ca și când mă plimb
În valul mării răsucit pe dune.

O zi prea scurtă, să-nțeleg urmarea,
Așază straturi de polen și vânt
Să risipesc ce-a fost, să mă frământ
Că peste flori se lasă înserarea.

Ziua se duce într-un vag prezent
În care-mi port imaginea știută,
Chiar dacă timpul a săpat o cută
Și mi se pare-n plus și neatent.

(Florina Ladislau, Nuanțe, Editura Semne, 2014)

Intrigă
O sete de tine, de tine, iubito,
O foame de spirit intensă și grea,
Și setea și foamea o spun prin cuvinte
Ce dor mi-e de tine, ești patria mea!
Ești casă și masă, ești mamă natură,
Întregul de care, nevoie am, vezi?!
Iar tu, idolatro, cum nepăsătoare
Din culpă-mi șoptești: - Cam exagerezi...

poezie de Vasile Zamolxeanu.             iubirea
Ce seamănă bărbații ăștia cu tine!
Curios!
Pe ei nu-i pot dezbrăca de gânduri,
Pe ei nu-i pot ucide-n versuri.

Au fața ta și gesturile parcă sunt asemănătoare,
Dar nu mă pot înșela.
Pe tine nu te văd, pe tine te simt.
Ești ca un spirit rău
Pierdut pe cărările Raiului...

Tu, cum te rogi la Dumnezeu?
Eu spun:
"În numele iubirii
Voi trăi până la moarte
Amin!"

poezie de Any Drăgoianu din Prin păcate

Edited by Angela456, 06 June 2019 - 09:40.

Flori de vorbe

de  Florina Ladislau

Arunc cu flori de vorbe împletind
Idei, filosofie, îndoieli,
Spre chipuri luminate de greșeli
Ce m-au purtat prin vreme și depind.

Arunc cu frunze, iarbă, veri uitate,
Cu vânt subțire și cu ce găsesc
În omul bun și-aproape nefiresc
De trist privind tăcerea pe-nserate.

Îi torn în păr cuvinte vechi și dure
Să sufere că l-am ales și-l port
În bluza mea  ca firele de tort
Sub care ard esențele obscure.

Vreau să trezesc în scoicile căzute
O lacrimă cuminte, prea cuminte
S-o pot vedea cum tremură și minte
În perle roz iubiri necunoscute.

Plăcută lumii poate nu sunt însă
Arunc cu drag un lujer de argint
Direct în versul unde poate mint
Să nu se vadă că am fața plânsă.

           Sic transit... - George Bacovia


I

Acolo, unde nu-i nimeni,
Nici umbre,
Unde se duc
Mulţime de ani,
Şi zgomotul zilei,
Şi tăcerea nopţii...
Unde toate sunt ştiute...
Acolo, spun călătorii,
Că numai rafale de foc
Se denunţă
Lugubru, metalic,
Din minut în minut.
Acolo, unde nu-i nimeni,
Şi nu mai trebuie
Nici un cuvânt.


II

Şi iată, ne-a surprins seara
Peste zi nefiind nimic.
La fel
Ca de atâtea ori.
Poveşti...
De muncă,
Lene,
Banchetul din umbră,
Sau timp de fericire.
Şi, iată, ne-a surprins seara,
Peste zi nefiind nimic.

Edited by cleopatra00, 28 December 2019 - 21:29.

Nichita Stănescu: Urare

Clopotele norilor
cu ding-danguri de ninsoare
la-nceputul orelor
iată-le, bat ora mare.
Crugul anului se schimbă,
un cuvânt rămâne-n urmă,
însă prea frumoasa limbă
niciodată nu se curmă,
ci azvârle înainte
noi urări, numai de bine,
prevestite de cuvinte
ninse sus, în înălţime;

Să vă fie anul-an,
suplu ca pe râuri unda,
să nu fie bolovan
peste suflete secunda,
nori să fie doar de ploaie
peste câmpuri, jos, la vale,
niciodată să-ntretaie
raza fragedă de soare;
fie aerul curat,
plin de păsări liniştite,
niciodată sfâşiat
de lungi fumuri stalactite;
limpede vă fie apa,
verde pururea pământul,
nu vi-l tulbure cu sapa
semnul rău, înnămolindu-l;
pasul zvelt şi luna albă,
gestul mâinii prietenos,
niciodată steaua slabă
cu luci mohorât de os,
pâinea să vă stea pe masă
aburindă, aburind
gheaţa ultimă rămasă
pe ferestrele din gând.
Pură fie-vă zăpada,
încălzind la subţioară
floarea albă din livada
înflorită-n primăvară.

Totul - altfel


Totul ar fi putut fi altfel. Gîndul ăsta m-a obsedat întotdeauna: că toate ar fi putut fi altfel sau s-ar fi putut să nu fie deloc; că toate sînt întîmplătoare pe lumea asta, fără nici o necesitate, fără nici o noimă...

Mircea Eliade, în Nuntă în cer

Mi-a dispărut o pagină din acest Jurnal. Ce spusesem acolo? Era poate ceva adînc, ceva hotărîtor. Mă cuprinde deodată neliniștea să mă știu străin de mine, de ce am mai bun in mine, și înțeleg vorba ciudată a lui Augustin: e în noi ceva mai adînc decît noi înșine.

Constantin Noica - Jurnal filosofic (1944)

Mamei (I) – Mircea Micu


Mamă ești mai frumoasă ca o
duminică fără sfârșit
când se aude plânsul ierbii
pierând pe câmpul înverzit.

Departe, peste vămi de gheață
unde miroase a gutui,
stau stele albe și învață
ruga ta spusă nimănui.

Cu cât ne-ndepărtează vremea,
cu cât te uită carnea mea,
eu mă gândesc cu greu la ziua
când nu te voi putea vedea…

O, de-aș putea, (dar ce pot oare,
din sărăcia care-o am)
să te întorc din nou la clipa
acelor ani când nu eram…

Gândurile unui mort

- Lucian Blaga


De mână-aş prinde timpul ca să-i pipăi
pulsul rar de clipe.
Ce-o fi acuma pe pământ?
Mai curg aceleaşi stele peste fruntea lui în stoluri
şi din stupii mei
mai zboară roiuri de albine spre păduri?
Tu, inimă, eşti liniştită-acum!
Mult a trecut
de când îmi răsfrângeai în pieptul scund
un soare nou în fiecare dimineaţă
şi-o suferinţă veche-n orişice amurg?
O zi?
Sau poate veacuri?
Un stânjen doar deasupra mea-i lumină.
Flori cu sâni de lapte îmi apasă lutul.
Să pot
eu mi-aş întinde mâna şi le-aş strânge într-un mănunchi
să le cobor la mine,
dar
pământul poate nu mai are flori.
Gândul meu şi veşnicia seamănă
ca nişte gemeni.
Ce lume se va zbate azi în valurile zilei?
Ades un zgomot surd mă face să tresar.
Să fie paşii sprinteni ai iubitei mele,
sau e moartă şi ea
de sute şi de mii de ani?
Să fie paşii mici şi guralivi ai ei,
sau poate pe pământ e toamnă
şi nişte fructe coapte-mi cad mustoase, grele,
pe mormânt,
desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine?

[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/XCl2qZb7L9g?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Douăzeci de ani - Nicolae Labiş


Am douăzeci de ani și mă exprim
Într-o odaie de hotel, spre seară
Stăm împreună, cei ce ne iubim
Înfiorați de iarna de afară,
De ce să mint, prietenii mei nu-s,
Dar vuiet la fereastră dă târcoale ...
Închipuirea-mi numai v-a adus
Prieteni dragi, pe scaunele goale,

Dau un ospăț - am douăzeci de ani.

A venit tata

de Ion Mustata (1936-2004)*

A venit tata la noi
Îmbătrânit de griji si nevoi,
s-a așezat pe scaun sfios
si cu palma
bătătorită si grea
a prins delicat
ceașca cu cafea,
a sorbit ușor, pe tăcute
si cu glas dureros
a soptit:
- E seceta-n sat, e cumplit,
se usuca porumbul,
si campu-i ca plumbul,
ma doare inima, fiule,
ca pamantul se crapa
plangand dupa apa,
ce va fi cu noi
nu se stie,
e blestem in campie,
s-a dus munca de-un an
pe apa sambetei,
taranul a ajuns
tot mai sarman,
doar asta
nu e rasplata.
A venit sa se planga
la noi tata.

* poet brailean