Despre gandire

Binecuvantata fie evolutia limbajului si a constrangerilor din mediul natural ce i-au nascocit arhitectura! Limbajul a facut posibila aparitia de grupuri coerente, foarte sociabile, si istete ce actioneaza ca o entitate ce poseda inteligenta proprie capabila sa prevada si sa faca fata mofturoaselor obstacole evolutive ale naturii. Ca un individ ce putea face parte din acel grup ti-ai putea creste mai mult decat probabil sansele de supravietuire prin comunicarea informatiilor complexe cu ceilalti membri ai tribului; aceasta complexitate in transferul de informatii ar fi putut fi realizata numai de talentul arhitecturii limbajului uman. Abilitati de constructie a uneltelor, abilitati intr-ale vanatului si culesului de fructe, meme culturale, ai putea cu usurinta avea acces la toate acestea daca ai invata sa-ti folosesti deja evoluatul circuit lingvistic al creierului.

Desi unii pot vedea limbajul doar ca un instrument folosit pentru a comunica altora deja existenta si complexa dinamica de gandire a creierului nostru, in mod paradoxal, putem gasi in schimb, cu usurinta, motive pentru a reflecta la puterea limbajului de a accelera si stimula gandirea. Ce-ar fi daca adevaratul talent al limbajului a fost sa aprinda scanteia creativitati, sa ofere “hrana pentru gandire”, sa creeze si modeleze arhitectura gandirii? Ce-ar fi daca gandirea complexa era inexistenta inaintea evolutiei limbajului complex? Ce-ar fi daca limbajul ar fi fost cauza principala, mestesugarul de baza, ce a dus la aparitia hominizilor inteligenti si nu viceversa? Sau s-ar putea ca eu sa exagerez prin inversarea completa a logicii si ipotezelor de lucru, si ma impotmolesc fara sa vreau intr-o alta plictisitoare dezbatere evolutionista, asemanatoare celei cu oul si gaina. Oricum ar fi, limbajul ramane o sursa majora de combustibil pentru creierul nostru fara de care multe minti sclipitoare si genii ale gandirii ar fi la fel de rare ca pietrele pretioase.

Gandurile pe care le avem, ideile bune, ideile mai putin bune, povestile uneori minunate ce trebuie spuse, toate acestea sunt manjite in voluminoasele circuite neuronale ale creierului nostru prin intermediul unor mecanisme specializate de fixare a continutului, pe care, prin natura cablarii si arhitecturii creierului, le-am putea sili cu greu sa se intrepatrunda in mod coerent, sa agrege complet una cu alta folosind mecanismele interne de functionare ale acestuia. Unealta cu care reusesc sa faca sex unele cu altele este cea a limbajului. Spre exemplu, doua idei apartinand aceleiasi minti sunt in necesitatea de a funziona una cu alta, dar din cauza curentei cablari neuronale a creierului nu-si pot satisface aceasta vrere; astfel, una dintre aceste idei este transferata prin intermediul comunicarii verbale in mintea unui comunicator ce v-a trebui sa ni-l imaginam, este procesata in creierul acestuia, si apoi rezultatul computatiei, care in cazul de fata este reprezentat de aceeasi idee dar usor modificata, usor modelata intr-un alt format, este apoi retransmisa initiatorului comunicarii. Acum, pentru ca ideea este usor modificata, aceasta poate gasi mai facil o cale neuronala ce-o va conduce la ideea la care i-a fost imposibil sa ajunga cu ceva momente in urma. Si astfel ia nastere o noua idee, un nou gand. (vezi ilustratia explicativa).

Asadar, daca comunicand unii cu altii ne adunam gandurile, ne limpezim mintea, si ne aprindem scanteia creativitatii, atunci de ce n-am vorbi cu noi insine pentru a obtine acelasi beneficiu tactic? In 1960, ingeniosul E.M. Forster a insumat in mod abil toate cele expuse mai sus de mine: “Cum pot spune ce cred pana cand nu voi vedea ce am spus?“. In 1991, in Constiinta Explicata, Dennett spunea ca “fortand anumite informatii prin urechile si sistemul auditiv al cuiva poate cauza fara de mirare exact acel tip de conexiuni mentale dorite de acesta…“; vorbind cu noi insine gandurile noastre vor deveni mai coerente, mai interconectate, si cel mai important, vor deveni plamaduitoarele noilor ganduri, noilor idei, ce se pot dovedi a fi uneori geniale.

Deci, cum ar trebui sa discute cineva cu el insusi cu scopul de a-si boota softwareul atat de necesar bunei functionari a creativitatii? Mai mult decat probabil, pur si simplu mormaind cuvinte fara sens nu vom aprinde scanteia niciunui gand creativ, dar poate punandu-ne intrebari relevante problemei pe care incercam s-o rezolvam ne vom bucura in mod nesurprinzator de acest dorit efect. Aristotel avea patru intrebari pe care le folosea pentru a se lamuri in legatura cu orice lucru: cele patru aitia. El dorea sa stie cauza materiala a acelui ceva, adica, materialul din care aceasta entitate (obiect) este confectionata; cauza eficienta sau ceea ce a adus acea entitate la existenta ; cauza formala sau intrebari despre arhitectura, structura sau forma entitatii; si cauza finala, adica care este scopul acelei entitati in univers. Pornind de la intrebari atat de simple, interogari cu forme mult mai complexe si in mod vadit lucrative vor incepe usor sa evolueze in creierul celui ce si le pune.

Daca a-ti pune intrebari este tehnologia corecta pentru a pune motoarele creierului in functiune, atunci care este modalitatea prin care vom reusi sa acceleram acest proces si sa evitam a ne impotmoli intr-un nedorit blocaj mental? Daca raspunsurile intrebarilor pe care ni le adresam noua insine nu ne sunt in mod facil accesibile, atunci cum vom reusi sa ne potolim foamea mentala? Asa cum am aratat intr-un articol recent, urmarind mai multe canale de informatii si in acelasi timp mentinand o buna doza de scepticism fata de toate aceste generatoare de idei si ganduri, chiar daca gradatia acestei doze va trebui reglata in functie de credibilitatea sursei, va va mentine cu un pas inainte in cursa pentru aflarea adevarului.