Sediul sufletului

 dark, on 28 ianuarie 2018 - 20:05, said:

vorbesti prostii...

Isaia glăsuieşte: cum ai căzut Lucifer, stea a Orientului? când în realitatea sensibilă, singura interesantă, în ceremonia răsăritului soarelui, Luceafărul e înaintaş. El precede astrul zilei în direcţie verticală. El se urcă mereu, când soarele îi topeşte aripile. E o contradicţie, pe care nu o poate lămuri decât analogia în sens invers. Când se urcă, lunecă în jos ca o stea căzătoare, dar în momentul suprem, în ultima clipă, când se mistuie în soare. Lumina este o armă cinstită contra unui principiu crepuscular în esenţa lui, care nu poate uzurpa strălucirea, pe bunul motiv că este o funcţiune distributivă a zilei şi a nopţii? Trâmbiţaş de avantgardă în ascensiune, Luceafărul, în cădere, ia drumul Tăcerii şi a Nopţii Prime. În ea, Lucifer devine Iştar căutându-şi iubitul în genuni. Dumnezeul ebraic este un Principiu orbitor, cum se arată în Rugul Arzător, pe Muntele Sinai, înconjurat de fulgere şi de trăsnete, în soarele carbonizat al deşertului. Tăcerea ultimă nu o poate atinge, dar când sacrificial această tăcere devine imanentă în Peştera cosmică, Adonai Sabaot îşi trimite toate oştirile contra ei. Atunci ea, se cufundă în Abis, dar în mod sacrificial. În fond nu e vorba de incompatibilităţi, ci de funcţiuni diferite complementare. Dar de ce Biblia le arată ca opoziţii? Fără îndoială, din cauza incapacităţii totale metafizice a semiţilor. O carte revelată, nu poate greşi. Atunci se resemnează la luptă, în care triumfă o jumătate de adevăr. Ceea ce spunem, nu e o impietate faţă de cărţile revelate. In cazul antagonismului dintre Cain şi Abel, mit absolut fundamental în tradiţiile creştine ar trebui să ascultăm ce spun popoarele sedentare, adică versiunea lui Cain.
Deci crepusculul dimineţii şi crepusculul serii nu sunt o lumină minoră, o promisiune de zi sau de noapte; sunt principiale. De obicei voiajul infernal se efectuează de-a lungul unui ax vertical, în sensul descendent, deci solstiţial. Dar ştim că axului solstiţial Nord-Sud i se poate substitui un ax orizontal, deci Est-Vest. E calea Avatarelor. Luceafărul apare la capătul celălalt al traiectoriei; cu alte cuvinte, apune la Răsărit, răsare la Apus, „oriens in Vespere”, de-a lungul unei secţiuni transversale a vortexului cosmic.

 33.jpg   64K   1 downloads

„Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor? Tu ziceai în inima ta: mă voi sui la cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pre sus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele aşezării dumnezeilor, la capătul Miază-nopţii; Mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt. Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului. Cei ce te văd se uită miraţi la tine, te privesc cu luare aminte!” (Isaia, cap. 14, par. 12-16).

 44.JPG   191.94K   1 downloads

Această apostrofă ilustră se adresează lui Lucifer într-un context de imprecaţiuni adresat Babilonului. Să nu uităm că tradiţia babiloniană era întreţesută pe un simbolism aproape exclusiv astrologic. Era natural ca Isaia, exponent şi profet al unei colectivităţi tradiţionale autentice şi ortodoxe, să întrebuinţeze tot un simbolism astral. În adevăr, Adonai-Sabaot, în numele căruia profetizează Isaia, însemnează exact Domn al Oştirilor şi după exegeza rabinică, aceste oştiri sunt armatele stelelor în luptă cu stelele duşmane lui Israel. Aşa că din invectivă nu putem înfera ce reprezenta exact Lucifer în tradiţia babiloniană, iar vestigiile arheologice ne lămuresc şi mai puţin. În lumea dualităţii, doi profeţi pot fi adversari, fără să le fie scăzută autenticitatea. Nimic nu poate fi mai duşman adevărului decât ascultarea unei singure părţi, aşa cum a făcut-o Occidentul creştinizat. Aşa că este mai înţelept să căutăm lumini în tradiţii mai depărtate de câmpul de bătălie, neatinse de incendiu.
Adonai Sabaot este deci Domnul Oştirilor. Ori, o armată luptătoare are, prin definiţie, o altă armată luptăroare în faţă şi ea condusă de un Adonai Sabaot. Nimic mai legitim decât faptul ca un profet, în exteriorizarea lui, să lupte într-una din tabere. Ceea ce se află în firea sa impasibilă, e secretul lui şi al lui Dumnezeu.
Deci o oştire este în funcţiune de oştirea din faţă. Se încaieră pentru că Polemos, Războiul, este în Dharma Dualităţii şi masa luptătorilor nu trebuie să aibă conştiinţa Unităţii, dar nici măcar aceea a complementarismului. Conspectul unitar e rezervat lui Krişna, lui Gengis-khan, şefilor ascunşi ai cruciadelor. Domnul Oştirilor babilonian a bătut pe Domnul Oştirilor israelian. Profetul Isaia are misiunea să promită o răzbunare ce avea să se împlinească prin mâna Perşilor.
Reamintim în treacăt că principala zeiţă babiloniană se numea Iştar, care înseamnă stea (lotus şi crin), în limbi semitice şi în limbi ariene. Probabil că vocabularul iese direct din limba Primordială. Ori, Iştar este o zeiţă soteriologică, adică mântuitoare şi se coboară în Infern ca să scape pe Tamuz. Cât de uşor este pentru un vrăjmaş să poreclească această coborâre sacrificială (*) cădere şi mânie a lui Dumnezeu. Tot aşa, feminizarea unor nume de zei este curentă. Lucifer devine Venus, Lunus Luna, Dianus Diana. Faţa superioară care primeşte lumina de sus este feminină; cea îndreptată în jos, spre lume, e activă şi masculină. Războiul oştirilor cereşti şi sublunare între ele este exclusiv cosmic. Nu concernă prin nimic pe Işwara. Învălmăşeala distilează un elixir care susţine viaţa lumilor. Ecoul acestui război ajunge până la ultima carte din Biblie, Apocalypsul. „Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui”. (Ap. 12, 7-9) Până una alta, văd balaurul tot la locul lui pe cer, între cele două Urse. De ce religiile nu fac deosebire între balaurul ceresc şi reziduul său, căzut pe pământ temporar? Textul sfânt e categoric: balaurul patibil e închis pe o mie de ani. În mod necesar va intra în reintegraţiunea finală. Lancea lui Mihail s-ar pierde în Abis, dacă n-ar întâmpina rezistenţa scutului lui Lucifer; dacă scutul lui Lucifer n-ar fi oprit de lancea Arhanghelului, ar sfărâma cerul de diamant al Empyreului. Ciocnirea produce o scânteie care e Fiat-Luxul cosmogonic.


(*) - „Regele Soma, sacrificiul, nu este, de fapt, nimeni altul decât sumerianul Dumuzi (Tammuz) care, prin epitetul său uşumgal nu este doar un spirit al vegetaţiei, plantă sau arbore, ci un „mare şarpe” (S. Langdon, Tammuz and Ishtar, 1914, pp.114 f).”

Edited by 3sat, 28 January 2018 - 20:21.

 3.jpg   72.73K   0 downloads

Latet Soi in Sidere, / Oriens in Vespere,
Artifex in Opere, /Per Gratiam.

Soarele ce se ascunde în Stea e același cu Soarele de Miezul Nopții, de care vorbesc misterele antice. E un soare care nu mai apune, pentru că e deasupra oricărei mișcări, a oricărei revoluții. Prin analogie inversă, nu poate fi văzut în lumea noastră decât în întuneric. Altfel, dealtminteri, lumea nu l-ar suporta. Acest soare ascuns în stea, e acela pe care-l văd Magii de la Răsărit. "In divinis" se ascunde în stea, în lumea noastră se ascunde în peștera de la Bethleem. Amândouă se situează pe aceeași verticală.
Simbolismul stelar e superior acelui solar, când sunt concertante, dar într-un sens, se poate spune că trecerea de la Stea la Soare e o trecere de la Potență Ia Act. Astfel, ceea ce e în vârful axei verticale a Crucii, intersectând ramura orizontală, produce ceva, în felul lui superior tuturor celorlalte puncte ale Crucii, de n-ar fi decât din cauza centralității lui. Christ încarnat e superior Christului divin, pentru că descinderea lui în lume, nu este limitativă, cum e cazul unei căderi, din cauza caracterului ei sacrificial.
Soarele răsare la Apus, pentru că așa îl văd Magii care vin de la Răsărit. Tot analogie în sens invers.
E Artifex în Opere pentru că din punctul central unde s-a situat, imprimă un Fiat, o vibrațiune în Haos care-l transformă în Cosmos.
Acesta e valabil pentru toate lumile în care se manifestă, nu numai la începutul Creațiunei. Magii "i-au văzut Steaua", adică natura cerească; cealaltă, pământească era ascunsă în staulul de la Bethleem. Pe lângă pântecele Fecioarei, staulul este un pântece macrocosmic, în care Boul și Măgarul, prin suflurile lor țes suflurile vitale din copilul Iisus, rețeaua sa de vine și de nervi.
Latența indică o virtualitate numai? Față de Avatarana, da, o trecere de la potența la act. Dar e legitimă și o altă perspectivă, în care "latet" indică Marile Mistere, Asrar rabbanyia. E cumva simbolismul faptului, că cei Trei Magi nu găsesc calea pe orizontala umană, decât urmărind calea divină pe Cer. Deci, și în lumea noastră, în Micile Mistere, ținta nu e ajunsă decât tot numai prin imuabila fixare pe Pol, cum o arată dealtminteri orice navigație bazată pe busolă. "în Polo est cor Mercurii qui verus est Ignis, in quo requies est Domini sui, navigans par mare boc magnum", se poate aplica și căutării pruncului Iisus de către Regii Magi.
Polul Ceresc are o proiecție și pe pământ în Polul pământesc. Probabil că există o întreagă știință a coordonatelor polare și solare proiectată în combinația pământească.

Steaua sus răsare Ca o taină mare,
Steaua luminează Și adeverează.

Altfel spus, se poate afirma că făcând să răsară din noi "steaua noastră", ne facem percepuți de acei din ierarhiile îngerești. E un început de actualizare. Ea luminează, nu numai pe noi, ci și pe acei, care însărcinați să ne conducă, nu ne-au perceput încă și nu ne pot percepe până când steaua va ieși din "miniera" ei. Ea e "piatra" aruncată de lucrători în drum și pe care nimeni nu o poate distinge până când nu e pusă în vârful unghiului, adică deasupra noastră, "in summo inteletto" și călăuzește ca un far pe acei ce vor să vie spre noi, și pe noi înșine.
O inteligență feminină are alte meandre, alte demersuri, decât cea masculină, riguroasă și geometrică. Nu renunța niciodată la inteligență. Steaua Polară e intelectuală și numai intelectuală. Numai așa vei putea să-ți duci navigațiunea la bun capăt. Adaugă că asta nu e renunțare la sensibilitate, din contră, Intelectul îi adaugă o dimensiune, ce constituie pentru sensibilitate o cutie de rezonanță prodigioasă. Numai când elementul intelectual intervine în personalitatea noastră, apar liniile de forță pe care le formează magnetul pe coala de hârtie unde e întinsă pilitura de fier.

[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/BebPqlF0p0Q?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]