O frumoasa poezie al lui Radu Gyr

Îndemn la luptă

Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care să lupte nu mai vor.

Cat inima în piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
când te ridici cu-n steag, mai sus ?

Infrant nu esti atunci când sangeri,
nici ochii când în lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis.

de Radu Gyr

Ca e frumoasa e clar, dar e buna si de tinut minte !

- E frumoasa. Nu cred ca e utila, dar e frumoasa. Intr-o societate sanatoasa (ADICA CU INTERESE COMUNE) ar putea cladi super-oameni, intelepti si curajosi.
- Dar daca pui o samanta intr-un pamant bogat si roditor, oferi toate celelalte conditii optime de viata, dar nu oferi si lumina constanta, floarea va creste mica, bolnava si urata, si degeaba va incerca sa infloreasca. Daca indemni romanul la lupta, dar i se da voie sa lupte doar pentru alte cauze decat exact cea care l-ar ajuta pe el, ce rost mai are sa-l incitzi de la bun inceput?! Daca trend-urile indeamna constant si eficient oamenii la lucruri paguboase si daunatoare, crezi ca o poezie e propaganda mai puternica decat un dita mai trendul? Nu are nici o sansa.
- Pentru ca asa poezii sa poata fi aplicate (in limitele civilizatiei) astazi, ai nevoie de o reafirmare publica a independentei romanilor. Lucru cam utopic, avand in vedere directia spre care se indreapta Romania in realitate.

Editat de -incoerent-, 09 noiembrie 2013 - 14:25.

Da' "Foamea" o stiti?
Il cam luau colegii de "suferinta" la misto, strigau dupa el si-l intrebau "cum e cu foamea"?


Foamea

Parca de veacuri, parca de cinci ani
N'am mai pranzit, n'am mai sezut la cina.
Parca de veacuri, parca de cinci ani,
Am suge fier, am roade bolovani,
Am hapai moloz si rogojina.

In foamea noastra vajaie paduri,
Se casca mari, se surpa munti din coame.
In foamea noastra vajaie paduri,
Si parca din strabuni sau din scripturi,
Dela'nceputul lumii ne e foame.

Ziua pandim cu narile in vant
Naluca unui abur de mancare.
Ziua pandim cu narile in vant,
Poate din cer, din iad, sau din mormant,
Or sa ne-arunce resturi ca la fiare.

In bezna noptii ne visam strigoi,
Ca ne-ospatam din cate-un hoit fierbine.
In beza noptii ne visam strigoi,
Dar numai moartea rupe halci din noi,
Ea singura infuleca morminte.