Credinta Ortodoxa

2 din 4
Psihiatria a pus de mult problema graniţelor normalului. Unde se termină normalitatea şi începe boala psihică. O altă întrebare ar fi dacă normalitatea e totuna cu sănătatea. Există oameni anormali care trăiesc o viaţă deplină şi oameni normali care îşi ratează viaţa. De pildă, un fizician născut infirm care a ajuns pe culmile ştiinţei este mai sănătos din punct de vedere al împlinirii existenţiale decât un fost sportiv care s-a alcoolizat şi a ajuns la cotele de jos ale existenţei umane. Din acest punct de vedere, starea de sănătate include în sine şi o conotaţie morală, astfel încât sănătatea este în primul rând o stare de echilibru, care poate fi dobândită atât de cei normali, cât şi de cei „anormali".
Sănătatea fizică şi psihică este, desigur, o stare de normalitate dacă o privim din punct de vedere al integrităţii speciei. Din punct de vedere teologic însă, nu putem vorbi de sănătate decât dacă avem adăugată la cele două şi moralitatea. Încălcarea moralităţii este o deficienţă, un handicap mult mai grav decât handicapul fizic sau psihic. De aceea în tratatele Sfinţilor Părinţi omul cuprins de patimi este numit „bolnav". Cuvântul „patimă", pe care îl folosim şi în limbajul curent, înseamnă „rană". În rugăciunile Bisericii se cere foarte des „vindecarea", „tămăduirea" firii „bolnave", iar Dumnezeu este numit „Doctor al sufletelor şi al trupurilor noastre".
Ieromonah Savatie Baștovoi

3 din 4
Dacă din punct de vedere fizic şi psihic noi ne putem naşte perfect normali, firea noastră este în orice caz atinsă de boală, aceasta fiind o urmare a căderii din Rai ce se răsfrânge asupra tuturor oamenilor. Ca să nu facem multă teologie, voi spune doar că bătrâneţea este o boală inevitabilă pentru fiecare om şi această boală sfârşeşte întotdeauna în moarte. Cu alte cuvinte, toţi oamenii ajung bolnavi, chiar şi cei care se nasc perfect sănătoşi. După o vârstă, diferenţele dintre cel născut bolnav şi cel născut sănătos dispar. Pe patul de moarte ei ajung în condiţii egale, pentru a înfrunta ultimul examen - moartea.
Singurul criteriu de sănătate care rămâne neschimbat este cel care determină sănătatea spirituală. Un suflet desăvârşit poate trăi atât într-un trup sănătos, cât şi într-unui bolnav. Apostolul Pavel a făcut chiar o afirmaţie paradoxală: „Cu cit îmi slăbeşte trupul, cu atât mi se întăreşte sufletul" şi „când sunt slab, atunci sunt tare".
Scopul nostru trebuie să fie sănătatea spirituală, ca fiind singura care conferă statut de om realizat.
Până la urmă, de ce vă necăjiţi? Ce fac eu cu un trup sănătos mai mult decât cel cu trupul bolnav? Astăzi la vânătoare nu mă mai duc, cu atacatorii nu mă lupt, nici măcar fructele nu le mai culeg din copaci. Viaţa modernă ne-a uniformizat, iar odată cu apariţia tehnologiilor, cel sănătos şi cel bolnav pot lucra Ia fel de bine din spatele unui monitor.
Ieromonah Savatie Baștovoi

Editat de Ayami, 12 septembrie 2017 - 19:12.

4 din 4
Încetinirea funcţiilor creierului e şi ea o minune. Cunosc astfel de copii. Zic copii pentru că ei rămân aşa toată viaţa. Părinţii şi cei care ii cunosc se înţeleg perfect cu ei.
Aceasta m-a făcut să cuget la starea oamenilor din Rai, când nu vorbeau prin cuvinte. Aşa se înţelege şi mama cu pruncul, când toţi ceilalţi nu pricep cum de ştie ce-şi doreşte. Ştie. Dragostea nu are nevoie de explicaţii şi argumente, pentru că este văzătoare prin natura ei. Părinţii care au un astfel de copil îşi dezvoltă o sensibilitate sporită care se manifestă apoi nu doar în raport cu propriul copil, ci şi cu restul lumii.
Desigur, toate acestea nu sunt îndeajuns pentru a tămădui anii de suferinţă ai părinţilor cu copii bolnavi.
Singurul lucru pe care doresc să îl ştie este că în lume sunt foarte mulţi oameni care se gândesc la ei, se roagă pentru ei. Bisericile din întreaga lume se roagă în fiecare zi şi în fiecare noapte pentru bolnavi. Dacă veţi merge la biserică şi veţi asculta cu atenţie rugăciunile, veţi descoperi cât de des se întorc gândul şi inima credincioşilor spre fraţii lor bolnavi, spre voi, spre copiii voştri.
Odată a venit la noi un autocar cu adolescenţi în cărucioare. Am fost solicitat de organizatorii excursiei să-i însoţesc şi să le povestesc ceva. Uitându-mă la ochii lor strălucitori, la bucuria cu care sorbeau cuvintele şi atenţia pe care le-o dăruiam, am zis că singura diferenţă dintre ei şi mine este aceea că la mine nu se vede căruciorul în care îmi port sufletul, pe când cărucioarele lor sunt la vedere. Dacă am strânge toate cărucioarele în care oamenii îşi poartă sufletele, noi nu am mai încăpea în lume din cauza lor.
Iubiţi. Nu cereţi lumii să vă înţeleagă. Lăsaţi taina să respire liber.
Ieromonah Savatie Baștovoi

De ce nu mă iubeşte cel pe care îl iubesc eu?”. De ce? Pentru că nimeni nu răspunde la o pretenţie. Dacă pretinzi cuiva să te iubească pentru că tu îl iubeşti, e un abuz şi omul se apără cum poate. Iubirea nu se pretinde, ci se dăru­ieşte. Iar ceea ce ai numit adineauri iubire poate fi doar o pretenţie de a ţi se răspunde la dorinţele tale. Sun­tem cu toţii bolnavi de nevoia de iubire, dar nu ştim ce înseamnă iubire. Vom învăţa-o numai în clipa în care vom învăţa să respectăm creaţia lui Dumnezeu, să vedem pre­zenţa lui Dumnezeu în toate făpturile, să vedem în cel din faţa noastră taina lui Dumnezeu. Până nu vom vedea că acolo e o taină, o minune, nu avem cum să iubim.
De obicei, când doi tineri, doi copii sau doi adolescenţi se întâlnesc, aşteaptă să-şi împlinească toate frustrările pe care le-au avut: mama nu m-a înţeles, tata nu m-a iubit... Fiecare aşteaptă să i se răspundă la aşteptările lui. Aproape că nu-l vede pe celălalt. Proiectează pe el toate nevoile pe care le are şi asta aduce foarte multă sufe­rinţă.
Iubirea înseamnă, când te simţi atras de cineva, când îţi place cineva, să-L priveşti pe Dumnezeu prin acea icoană. Fiecare om este o icoană. Ce frumos se vede Dumnezeu prin tine!
Maica Siluana Vlad

Găseşti pacea când nu doreşti nimic altceva decât ceea ce-ţi dă Dumnezeu, când eşti mulţumit permanent cu ceea ce ai şi nu-ţi doreşti nimic altceva decât pe Dumnezeu.
Am întâlnit un bătrân de 87 de ani, care nu ştia carte, dar vorbea numai din Scriptură. Căsătorit fiind, a murit fecior. La fel şi bătrâna, care, cu cinci ani de zile fiind mai tânără, când a ajuns la vârsta la care a murit bătrânul, şi-a dat duhul şi ea. Exact la aceeaşi oră. Pentru că a trăit la fel. Era blând, cum zice Domnul: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”.
Dacă se certau doi, trei oameni, ziceau „Hai să mergem la badea Mihai!”. Pe atunci nu erau atâţia judecători, oamenii nu aveau atâtea înlesniri ca acum, fel de fel de legi şi oameni ai legii. Şi când ajungeau în faţa bătrânului căpătau pace şi linişte atât de multă, că se uitau: „Pentru ce-am mai venit? Ce aveam noi de gând? Nimica!” şi plecau. Îl ştiu pentru că mi-a fost vecin badea Mihai.
A ştiut cu 20 de ani înainte ceasul morţii. Oamenii toţi aveau scris în calendar ziua când trebuie să moară: Joia Luminată, după Paşti. În acea Joi a fost la biserică, s-a împărtăşit. Şi-a văzut gospodăria pe picioarele lui, s-a dus pe la vecini să-i vadă şi să-i sfătuiască de bine, după aceea a trimis bătrâna: „Du-te şi cheamă vecinii, ca să mă iert cu ei”. Şi i-a chemat şi s-au iertat şi a spus: „Aveţi grijă de babă, că eu plec. Iată, vine!”. S-a dus, a luat lumânarea cu mâna lui, a aprins-o, a pus-o într-o cană de lut, a făcut trei mătănii cu fruntea la pământ – avea 87 de ani şi jumătate – şi şi-a cerut iertare. „Iertaţi-mă şi Dumnezeu să vă ierte. Aveţi grijă de babă!”
S-a urcat singur pe pat, a făcut cruce de trei ori, s-a întors cu faţa spre perete, s-a întins şi a fost mort. A murit un creştin. Puţini sunt cei ce-L caută pe Dumnezeu. Dacă Diogene umbla ziua în amiaza mare cu felinarul aprins să caute un om şi nu găsea, se poate spune că şi acum e la fel. Nu poţi găsi un om adevărat, unit cu Dumnezeu, să-L caute pe Creator, cum copilul cel mic îi caută mereu pe părinţi să-l apere.
Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului

Am învățat că cel mai mare expert într-o problemă este chiar cel care are problema respectivă. Schimbarea autentică ține de o viziune personală a vindecării. Viața este o sumă de experiențe pe care nu este nevoie să le împărțim mereu în bune sau rele. Oamenii dezvoltă structuri mentale stabile, care îi urmăresc toată viața și le provoacă suferință în mod repetitiv și se obișnuiesc să „pună  răul înainte”. Apoi el va trăi din energia ta. Să minimalizezi reușitele și să te agăți de cel mai mic detaliu nereușit pentru a fi trist și anxios este o cale sigură spre depresie. Gunoiul emoțional vine din programele de autosabotaj: evitare, amânare, critică, comparații, cogniții disfuncționale, sentimente de inferioritate, rușine, vinovăție etc. Greșim pentru a învăța cum să nu mai greșim. Ultimatum-urile nu ajută, nici etichetările. Fiecare experimentează altceva și e nevoie de răbdare pentru a aștepta pe celălalt, la fel cum delicat așteaptă Hristos.
Pui o lalea galbenă într-o călimară de cerneală și petalele vor deveni mov. O minte sănătoasă este o minte care te călăuzește, nu una care te învinovățește și te condamnă. Să ne întărim în nădejde! Nu există nicio greșeală pe care Dumnezeu să nu o poată ierta. Problema este că noi pe noi nu reușim să ne iertăm și ne condamnăm iar și iar. Umorul și iubirea sunt două forțe vindecătoare foarte puternice. Pielea este înfometată de iubire, de atingeri. Ce ai făcut astăzi pentru sufletul tău? Dar pentru trupul tău? Fericirea nu se poate cumpăra. Din fericire! Ea vine din interior. Cum sunt este mai important decât ce am. Murim și lăsăm totul. Luăm doar bogăția inimii cu care i-am iubit pe oameni.
Ieromonah Hrisostom Filipescu
............................................................

Cum putem învinge frica de eșec?
Cu eșecul. Cu moartea pe moarte călcând... Moartea lui Hristos pare un eșec fundamental. Toți, acolo, în Vinerea Mare, așa au crezut. Ei bine, imaginea aceasta a eșecului total care se convertește apoi în darul total al Învierii Mântuitorului Hristos ar trebui să vă pună pe gânduri.
În general, încercați să priviți paharul de sus. Știți? Că, dacă îl priviți din lateral, totdeauna mai e loc. Și dacă e plin, tot am mai băga ceva. Dar când îl privești de sus, pare plin. Așa, te liniștești.
Părintele Constantin Necula      

Editat de Ayami, 13 septembrie 2017 - 15:49.

Atunci când omul este mândru peste măsură, Dumnezeu îi trimite ispite peste puterile lui. Așa spune și Gheron Iosif Isihastul. Îi dă ispite peste puterile lui. Și vezi că ești nimic și nu poți lucra nici o poruncă, nu poți lucra nimic, tu ești așa cum ești… Ei, asta aduce smerenie. Tu înțelegi că fără Dumnezeu nu poți face nimic.
Numește-te pe tine așa cum ești. Dacă suntem împietriți, înseamnă că nu ne-am spovedit cum trebuie, că ne-am ascuns după deget. Nu spune în gândul tău: „Ei, n-a fost vina mea!”. Pune totul înaintea lui Dumnezeu și, pentru o revărsare sinceră a inimii, Dumnezeu îndată dă harul și ne putem ruga. Din toate stările este cu putință să ne ridicăm. El e puternic!
Dumnezeu ne-a dat porunci după nevoile sufletului nostru. Foarte interesant. Nu ne-a dat nimic din cele care nu sunt proprii inimii noastre. Iubiți-vă unii pe alții, Iertați și vi se va ierta – toate așa de bune, toate pentru noi. Ceea ce noi din fire trebuie să le facem, El ni le-a dat ca pe niște porunci. Așa e El de bun. Da, să-I mulțumim lui Dumnezeu. Mulțumirea atrage harul.
Ieromonah Savatie Baștovoi, Puterea duhovnicească a deznădejdii

Cum vi se pare că e reprezentata astazi femeia in societate? E ea egala barbatului?
E greu de răspuns. Pentru că exigenţele acestei egalităţi sunt modificabile aproape în permanenţă. Eu cred că femeia depăşeşte bărbatul. Când se mulţumeşte doar să-l egaleze îmi pare că pierde perspectiva. Mă întreb mereu dacă urletul unui şef de multinaţională pentru a împlini targetul zilei e mai important decât surâsul cu miros de lapte al pruncului. Fără ca această întrebare să trimită femeia la cratiţă. E un duh de ocrotire ce face din femeie scară spre cer. O fragilitate plină de forţă.
Părintele Constantin Necula

1 din 3
„Femeia se mântuieşte prin naştere de prunci. ” Vă rugăm, dacă puteţi, să ne explicaţi sensul acestor cuvinte, fiindcă de multe ori am au fit speculaţii sau interpretări greşite pe seama lor.
Naşterea de prunci presupune foarte, foarte multă jertfă. Din păcate există şi speculaţii, dar există şi mult adevăr. Femeia este complicată la ora actuală, adică noi i-am complicat viaţa; noi, adică bărbaţii şi societatea actuală. Femeia este, sub toate aspectele, terminată. Nici nu ne explicăm cum mai face faţă la mersul societăţii, în sensul că, în afară de ce făcea, acum face mai mult. Adică face, cu mici excepţii, aproape tot ce făcea un bărbat. Şi făcând aşa, ce poţi să-i mai ceri?
Cum era înainte, dactilograful, dactilografe erau în mare parte femeile; bărbaţii nu prea, rar era vreun bărbat dactilograf. După atâta ţăcăneală a maşinii de scris, după ani de zile, ce fel de femeie mai era ea, mamă de copii, soţie şi aşa mai departe? Pentru că sub aspect psihic era terminată. Deci, iată o îndeletnicire pentru femeie care nu corespunde. Astăzi e dandana şi mai mare cu calculatoarele, care, chiar dacă nu mai fac zgomot, ucid retina, te lasă fără lacrimi, nu clipeşti, eşti concentrat - şi celelalte. De aceea, Biserica recomandă o anumită ţinută femeii, pentru că, dacă tot ia ţinuta bărbatului, se transformă.
Părintele Nicolae Tănase

2 din 3
Dacă aţi avut ocazia, prin filme sau altundeva, să vedeţi cum călăresc femeile, aţi văzut că ele călăresc altfel decât bărbaţii. De ce? Pentru că, sub aspectul fiziologicului ei, femeia trebuie să aibă un anumit comportament; ea nu poate să facă orice, deoarece se masculinizează; iar când se masculinizează nu mai are căutare ia bărbaţi. Fetele noastre nu prea ştiu acest lucru. Cu cât se dezgolesc mai mult, cu atât devin mai puţin atrăgătoare pentru bărbaţi, pentru băieţi. Nu mai au atracţie. O au pe moment, dar apoi se creează o distanţă. De ce? Pentru că Dumnezeu ştie bine cum a făcut conştientul, subconştientul, ce valoare au ele... Şi astea nu le mai modifică nimeni. Dacă omul a tot umblat la capitolul acesta, avem 10 căsătorii şi 8 divorţuri, 10 căsătorii şi 4 divorţuri; la 3 ani, la 2 ani, la 8 ani - aşa cum spun statisticile acestea pe care le tot vedem.
De aceea trebuie să fim foarte atenţi. Femeia nu e nici prelungirea cratiţei, nici fabrică de făcut copii. Femeii i s-a pus prea mult în cârcă. Mişcarea feministă este o invenţie făcută pentru ca femeia să aibă aceleaşi drepturi cu bărbatul, în toate (şi până aici ar fi bine), dar şi acces la aceleaşi preocupări. Auzim despre musulmani că le impun femeilor lor anumite lucruri. Noi nu suntem de acord cu islamul, noi avem altă religie şi alte principii. Dar vedeţi că ei au principii, iar noi nu mai avem principii. Atunci, urmează să fim stăpâniţi de cei cu principii. In lume stăpânesc cei cu principii.
Părintele Nicolae Tănase

3 din 3
De aceea americanii au făcut o greşeală mare amestecându-se în mersul relaţiilor dintre bărbaţi şi femei în Irak, în Afganistan şi pe unde au mai pătruns, sub formă de poliţişti. S-au amestecat în ceva la care nu s-au priceput. Nu ne putem noi, creştinii, amesteca în moralitatea, principiile şi modalităţile altei religii, care are foarte puţine puncte comune cu noi, sau deloc.
Asta e marea problemă, că noi am renunţat la aproape toate principiile cu care ne prezentam, ca religie creştină. Nu mai vorbesc despre Ortodoxie, care este o religie foarte largă; noi spunem că este Biserica cea adevărată şi atât, nu comentăm mai mult... Nu spunem mai mult pentru că nu e de folos să spunem „tu nu eşti bine”; ci mai bine arătăm cine suntem noi. Dar dacă acum aeroporturile şi gările din ţara noastră ar fi umplute de oamenii din alte culte şi religii, ca să vieţuiască cu noi 3-4 săptămâni, pentru a vedea viaţa noastră, principiile noastre, moralitatea noastră, gândirea noastră, mersul nostru la biserică, şi să se convertească la Ortodoxie - câţi credeţi că s-ar converti?
Puţini, sau deloc. De ce? Nu prea au ce să vadă. O să meargă la clinicile de ginecologie şi o să vadă avorturi, o să meargă şi o să vadă medici care din 10 naşteri la 8 le fac cezariană, fie că e nevoie sau nu. Asta o să vadă. O să intre în biserică şi o să vadă dezordine şi aşa mai departe. O să plece înainte de 3 săptămâni, se vor duce la aeroport, pierd biletul, plătesc din nou şi tot pleacă, vor spune că nu le trebuie Ortodoxie.
De aceea, credem că trebuie să fim foarte atenţi cu principiile noastre, care sunt enunţate, dar cărora trebuie să ne supunem. Şi atunci, când spunem că femeia se mântuieşte prin naştere de fii, trebuie să ştim exact ce este naşterea, cum se face un copil, trebuie să ştim că un copil se face în 3, nu în 2, cum credem adesea că se face, între mama şi tata. Copilul se face în 3: mama, tata şi Dumnezeu. Dumnezeu sădeşte sufletul în momentul concepţiei. De aici ideea că omul e om din secunda conceperii, de aici constatăm că Dumnezeu nu totdeauna creează un suflet şi-l sădeşte - asta înseamnă că nu totdeauna femeia rămâne gravidă, şi aşa mai departe.
Părintele Nicolae Tănase

Editat de Ayami, 14 septembrie 2017 - 10:21.

De ce privim mereu în jos?
1 din 3
Vedem în Evanghelie că în cazul femeii gârbove neputința ei, întoarcerea ei către cele pământești se manifestă în mod fizic. Era pur și simplu cocoșată și privea spre cele de jos. Dar, în cazul multora dintre noi, neputința aceasta de a privi spre cele de sus, spre cele cerești, spre cele dumnezeiești, spre cele duhovnicești, neputința de a trăi așa cum suntem chemați să trăim se traduce prin ceea ce astăzi lumea medicală numește depresie sau ceea ce părinții Bisericii numesc akedie. În lumea duhovnicească, acest termen are un conținut mult mai larg decât în lumea psihologică.
Părintele Rafail Noica, traducând etimologic akedia, o denumește ca lipsă de grijă pentru mântuire. Și asta se întâmplă la un moment dat și în viețile celor care merg la biserică, atunci când apare o amorțeală – dar se întâmplă și în viața celui ce nu are nicio legătură cu Biserica și nu-și pune problema mântuirii. Pentru noi, cei care vrem să ne mântuim, lucrurile devin grave, de multe ori din ignoranță și dintr-o abordare superficială a tot ce este viață duhovnicească. De cele mai multe ori, omul este adus la un moment dat în Biserică de cercetarea harului lui Dumnezeu, care ne dă să ne îndrăgostim de Domnul, să ne bucurăm de cele ale Bisericii, să râvnim să postim, să ne trezim noaptea la rugăciune și așa mai departe.
Vlad Botez

De ce privim mereu în jos?
2 din 3
Și, la un moment dat, dintr-un motiv sau altul, dar de cele mai multe ori, din mândrie și din ignoranță (când omul crede că el și-a schimbat viața, că el face multe metanii, că el e plin de râvnă), Dumnezeu își retrage harul și omul cade în akedie. Dintr-odată, nu-i mai vine să se mai dea jos din pat dimineața – lui, care poate ani de zile se trezea noaptea la rugăciune și își jertfea din somnul său. Dintr-odată îi e greu să țină o zi de post – lui, care postea negru până la ora trei după amiaza, săptămâni la rând, în posturile de peste an. Și omul, dacă nu știe să se lupte duhovnicește, devine paralizat de această întristare, de această deznădejde.
Dar sunt și cauze ale akediei care țin de firea omului, când omul își iese din fire. Ontologic, ființial, bărbatul e înzestrat de Dumnezeu să conducă. De câte ori își declină, respinge sau se depărtează de această menire a lui, bărbatul își iese din fire și nu poate să-l aștepte decât akedia.
O altă pricină a akediei este lipsa muncii sau lenea. Sfântul Pavel spune că cine nu muncește, nici să nu mănânce. Omul are nevoie de muncă, pentru că acest lucru face parte din ispășirea blestemului pe care Dumnezeu ni l-a pus pe umeri, când l-a scos din Rai pe Adam. Dumnezeu i-a spus atunci bărbatului că în sudoarea frunții sale își va câștiga pâinea, iar femeii – că va fi atrasă de bărbatul ei și el o va stăpâni. De câte ori încercăm să eludăm, de câte ori încercăm să ne ascundem în spatele unor servicii cât mai ușoare, cât mai ne-transpirante, ne-stresante, ieșim din firea noastră. De câte ori ne bucurăm, că într-un context sau altul nu avem de muncă sau nu trebuie să muncim, ieșim din firea noastră. Cum și femeia care respinge facerea de prunci, la modul absolut – așa, doar că nu-i comod –, își iese din fire.
Vlad Botez

De ce privim mereu în jos?
3 din 3
Toate depărtările de la „tiparul” inițial ne provoacă suferință. Câștigăm astăzi și suferim de mâine încolo, pentru alegerea noastră proastă. Pe de altă parte, prea multă muncă îl poate aduce pe om în starea aceasta de deznădejde, de deprimare, de depresie, când omul nu mai știe să rămână pe linia necesității. Are un acoperiș deasupra capului și mâncare în frigider, el vrea încă o casă. Apoi vrea una și în alt oraș, și apoi vrea și o casă de vacanță la mare sau la munte, și mereu își dă de lucru inutil. Iar toate acestea vin din neînțelegerea așezării noastre inițiale, dintr-o raportare greșită la Dumnezeu și la aproapele nostru.
De câte ori avem pretenții și așteptări de la ceilalți, mai întotdeauna apare întristarea. De câte ori, în schimbul faptei mele bune sau al iubirii mele aștept recunoștință de la celălalt și dragoste, sunt toate șansele să fiu îndurerat. Totul ține de cum înțelegem acestea. Iubim pentru că iubirea ne înnobilează sufletul și pentru că e poruncă de la Dumnezeu, nu iubim ca să fim iubiți. Facem fapte bune pentru că Dumnezeu face atâta bine peste noi și revarsă atâtea daruri în viața noastră, și nu pentru mulțumesc-ul potențial de pe buzele celuilalt, ci pentru vindecarea mea, pentru reintrarea mea întru cele în care Dumnezeu m-a așezat.
Vlad Botez

Căci împărăţia cerurilor este asemenea unui om stăpân de casă, care a ieşit dis-de-dimineaţă să tocmească lucrători pentru via sa.
Şi învoindu-se cu lucrătorii cu un dinar pe zi, i-a trimis în via sa.
Şi ieşind pe la ceasul al treilea, a văzut pe alţii stând în piaţă fără lucru.
Şi le-a zis acelora: Mergeţi şi voi în vie, şi ce va fi cu dreptul, vă voi da.
Iar ei s-au dus. Ieşind iarăşi pe la ceasul al şaselea şi al nouălea, a făcut tot aşa.
Ieşind pe la ceasul al unsprezecelea, a găsit pe alţii, stând fără lucru, şi le-a zis: De ce aţi stat aici toată ziua fără lucru?
Zis-au lui: Fiindcă nimeni nu ne-a tocmit. Zis-a lor: Duceţi-vă şi voi în vie şi ce va fi cu dreptul veţi lua.
Făcându-se seară, stăpânul viei a zis către îngrijitorul său: Cheamă pe lucrători şi dă-le plata, începând de cei din urmă până la cei dintâi.
Venind cei din ceasul al unsprezecelea, au luat câte un dinar.
Şi venind cei dintâi, au socotit că vor lua mai mult, dar au luat şi ei tot câte un dinar.
Şi după ce au luat, cârteau împotriva stăpânului casei,
Zicând: Aceştia de pe urmă au făcut un ceas şi i-ai pus deopotrivă cu noi, care am dus greutatea zilei şi arşiţa.
Iar el, răspunzând, a zis unuia dintre ei: Prietene, nu-ţi fac nedreptate. Oare nu te-ai învoit cu mine un dinar?
Ia ce este al tău şi pleacă. Voiesc să dau acestuia de pe urmă ca şi ţie.
Au nu mi se cuvine mie să fac ce voiesc cu ale mele? Sau ochiul tău este rău, pentru că eu sunt bun?
Astfel vor fi cei de pe urmă întâi şi cei dintâi pe urmă, că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.
Sfânta Evanghelie după Matei, cap.20

[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/3a9WBVNZGbc?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Creștinismul fără rețete

Pe calea spre Hristos această abordare nu funcţionează. In creştinism nu există reţete. Şi practica duhovnicească „standard", descrisă în manualele de religie, nu funcţionează în viaţă. Există omul individual, concret, şi există Dumnezeu, spre Care omul respectiv se poate mişca ori de Care se poate, dimpotrivă, îndepărta. Mişcarea depinde de viaţa lui duhovnicească personală, bazată pe decizii libere şi responsabile. Iar toate câte ni le propune Biserica nu sunt reţete de-a gata, ci mijloace ajutătoare.
Pe această cale există un anumit criteriu interior de evaluare, dat de Apostolul Pavel, care le poruncea creştinilor: Bucuraţi-vă totdeauna! Desigur, este vorba de o bucurie care nu-i legată de plăcerile exterioare, ci este generată din interior. Ce ne împiedică să simţim această bucurie? Păcătoşenia atitudinilor noastre lăuntrice. Şi dacă omul se roagă, se spovedeşte, se împărtăşeşte cu sinceritate, eforturile duhovniceşti personale şi Tainele Bisericii îi deschid uşa ca să intre în bucuria petrecerii împreună cu Dumnezeu - iar dacă el nu simte asta în interiorul său poate că mijloacele harice pe care i le propune Biserica nu sunt folosite în mod corespunzător.
Biserica este pe bună dreptate comparată cu un spital duhovnicesc, dar - ca să continuăm această comparaţie - e important nu doar să zăcem în spital. Principalul e să ieşim din el sănătoşi şi bucuroşi. Dacă oamenii vin în Biserică şi se împotmolesc în poziţia bolnavului care zace, nevrând să se scoale din pat şi să-şi scoată perfuzia, lucrul acesta e foarte trist: omul e în Biserică, dar nu e gata de întâlnirea cu Domnul.
Sfinţii Părinţi ne-au arătat vectorul: a redeveni după chipul şi asemănarea cu Dumnezeu în deplinul înţeles al cuvântului. A dobândi libertatea, capacitatea de a crea, de a clădi, de bărbăţie, de dragoste - tocmai acestea sunt lucrurile despre care spunea Sfântul Serafim din Sarov că reprezintă darurile Sfântului Duh, care-l ajută pe om în năzuinţa lui spre integritate. Calea duhovnicească tocmai spre acestea trebuie să ducă. Dumnezeu să ne dea ca în fiecare etapă a acestei căi să dobândim câte o părticică de libertate, de dragoste, de înţelepciune, de creativitate şi de smerenie! Tocmai asta se numeşte „viaţă duhovnicească". Şi se poate spune că tocmai omul orientat spre a reface în sine chipul lui Dumnezeu e omul fericit.
Părintele Andrei Lorgus

Dar ce vi se pare? Un om avea doi fii. Şi, ducându-se la cel dintâi, i-a zis: Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea. Iar el, răspunzând, a zis: Mă duc, Doamne, şi nu s-a dus. Mergând la al doilea, i-a zis tot aşa; acesta, răspunzând, a zis: Nu vreau, apoi căindu-se, s-a dus. Care dintr-aceştia doi a făcut voia Tatălui? Zis-au Lui: Cel de-al doilea.
Zis-a lor Iisus: Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu.
Sfânta Evanghelie după Matei, cap.21
...........................................................  

VIATA CRESTINA ESTE NEVOINTA
1 din 3
Crestinul niciodata nu va putea atinge nici dragostea pentru Dumnezeu, nici adevarata dragoste pentru om, de nu va trai foarte multe si grele dureri. Harul vine numai in sufletul care a suferit pana la capat.
Situatia tragica in care te afli acum nu imi este necunoscuta. Eu insumi pana astazi imi amintesc de acea lupta, nespus de grea, pe care am avut-o cu vrajmasul in lume, mai ales la Paris. In parte iti voi povesti. Se intampla ca ma intorceam de la biserica acasa si simteam o dorinta atat de mare sa ma duc sa vad pe vreun cunoscut, sa vorbim, sa ne distram, incat parca nu aveam putere sa ma intorc acasa si sa raman acolo singur. Dar totusi, intr-o extrema incordare a vointei, ajungeam la mine in odaie si aproape cadeam la pamant in neputinta, din pricina zbuciumului si a uratului, gata sa zgarii pamantul cu unghiile, gata sa plang din durerea inimii, si chiar plangeam. Si numai rugaciunea ma ridica si reaseza pacea in inima. Dar o pace pe care inainte nici nu mi-as fi putut-o inchipui cu putinta, care pana atunci nici nu venise in inima mea.
Au fost multe alte imprejurari. Veneam acasa de pe undeva. Vreau sa intru intr-un Café, dar ma lupt cu dorinta. Si ce crezi? Dintr-o data, intr-un chip de neinteles mie insumi, ma simt ca si cum mi-am pierdut vointa si, literal, ca un dobitoc pe care cineva nevazut il trage catre vreun Café oarecare. Devenea infricosator. Numai Domnul stie, ba si cei ce au suferit astfel de ispite, de cata durere, de cata truda de neinchipuit era nevoie ca sa biruiesc aceste dorinte dobitocesti. Sau, imi amintesc, ma atragea cu atata putere undeva, la vreun cinematograf, sau mai stiu eu pe unde, in astfel de locuri catre care in realitate eu niciodata nu trageam. Dar in schimb, ajungand acasa, daca nu cedasem, rugaciunea mi-era ca un foc.
Ceea ce-mi scrii, o inteleg atat de bine. As fi facut orisice, numai sa nu ma rog. Atunci am inteles puterea cuvantului Parintilor, ca nu este lucrare mai grea decat rugaciunea. Dar cand omul biruieste ispita, insa prin rugaciune, rugaciunea devine atat de dulce, ca nimic altceva pe lume. Iar calea aceasta este cu adevarat dureroasa, stramta, si putini sant, dupa cuvantul Domnului, care o afla.
Parintele Sofronie Saharov

VIATA CRESTINA ESTE NEVOINTA
2 din 3
Credinta mea adanca este ca daca mata (si este adevarat pentru tot omul) nu vei trai astfel de scarbe, de saracii, de injosiri, poate si foame, parasire desavarsita de catre toti- si de catre oameni, si chiar de catre Dumnezeu - Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai parasit? - niciodata nu vei cunoaste dragostea Dumnezeiasca. Inima ce nu s-a zdrobit de catre loviturile durerilor si nu s-a smerit pana in sfarsit de saracii de tot felul (si duhovnicesti, si trupesti), nu este in stare a primi harul lui Dumnezeu. El se cumpara cu un pret deosebit de scump.
Caci vrajmasul ne lupta folosindu-se de cele mai firesti dorinte ale iubirii omenesti, sufletesti, iar uneori si ale celei pur si simplu animalice, trupesti,atunci, asemenea Mariei Egipteanca, vom cadea la pamant si vom ruga pe Dumnezeu ca, pentru milosardia Sa, sa ne dea a Sa Dumnezeiasca dragoste in schimb pentru cea trupeasca si omeneasca, pe care pentru El am lepadat-o. Insa rugandu-te astfel, trebuie sa te rogi numai pana cand se va stinge toata dorirea dragostei trupesti si va salaslui pace in suflet si in trup. Mai mult nu trebuie sa cauti, spre a nu cadea in ispita, in “inselare”.
Daca se poate, rabda, dragul meu. Ocaraste-ma, pe vinovatul napastelor matale, dar rabda. Oare ma crezi ca indraznesc sa-ti vorbesc astfel numai pentru ca si eu am cunoscut dureri asemanatoare?
Daca vrei sa imparatesti cu Hristos, atunci biruieste patimile. Alta cale nu este - la drept vorbind, patimile nu sunt decat o “ispita”. Eu niciodata nu voi crede ca ceva din lumea aceasta te va putea multumi. Teatrul, cinematograful, Café-urile si altele asemenea nu sant decat pentru copii, cei cu inima neintelegatoare…
Viata dupa poruncile lui Hristos este cu adevarat o Golgota. Iar calea aceasta este astfel incat cel ce paseste pe ea, de nu va birui prin rugaciune greutatile ce nu fac decat sa creasca, ci se va abate de la ea si se va intoarce inapoi, el nici acolo unde se va intoarce, adica in lume (la viata dupa patimi) nu va afla acea bucurie pe care o au oamenii acestei lumi care nu au cunoscut pe Dumnezeu.
Parintele Sofronie Saharov