Viata fara mama

Evident, niciuna, a fost o refulare a ei pe incapatanarea mea.

On topic...asa este, nu o poate ajuta experienta noastra cu mame dar cineva care a trait fara mama poate in sensul ca se pot alina avand aceeasi situatie............... ia uite mai sunt si altii care nu au avut mame si si-au dorit acea prezenta, au tanjit dupa mama, etc.

 Corina2009, on 8th December 2010, 16:09, said:

Eu cred ca relatarile astea ajuta , pentru ca sa nu creada ca daca ai mama curge lapte si miere din sanii ei , pentru ca poate curge si fapte (contondente ) si fiere .

Nu zic mai multe ca sa nu fiu offtopic total dar nefiind mama inca sper sa am puterea si discernamantul sa fiu cum mi-am dorit eu.


Dar ce mai fac daca copilul meu se va simti sufocat?
Ma adaptez, da.

 Corina2009, on 8th December 2010, 16:21, said:

Daca se simte sufocat , ii iei perna de pe cap pentru ca si usile s-au mai schimbat !  

Dinpct tau de vedere, de barbat, ce regrete ai vis a vis de mama ta?
Esti genul mamos?
Indiferent?
Cu masura?

 Corina2009, on 8th December 2010, 16:28, said:

Regret ca nu m-a batut mai des .
Parintii mei m-au lasat sa cresc singur , pentru ca nu prea s-a mai lipit educatia de mine dupa ce nu am mai fost virgin .
Eu nu implinisem inca 19 ani cand m-am mutat din casa parinteasca si fiind oarecum pe cont propriu , nu prea au mai avut pe cine sa educe .

Mama a educat-o mai mult pe sora mea , si nu prea "s-a bagat in mine " , pentru ca eu sunt in stare de orice .

Eu n-am ramas orfan insa am cam crescut departe de parinti de prin clasa a 5-a. De atunci am tot facut scoli in alte localitati, mai mult sau mai putin indepartate de casa, si m-am cam alienat. Am avut si o situatie destul de delicata in familie in sensul sa tatalui meu i s-au aprins calcaiele dupa diverse fuste si-l interesa cu totul altceva decat casa lui si nevoile noastre. Maica-mea a suferit enorm din cauza lui, chiar a incercat sa se sinucida, si pe langa ea am suferit si noi, copiii. Poate a fost benefic pentru mine ca am piedut sensul notinii de "acasa", poate nu, prefer de cele mai multe ori sa nu ma gandesc. E mai usor asa.
Acum ceva ani tatal meu a plecat in tari straine lasand-o pe maica-mea fara niciun venit si cu diversi oameni care-l cautau pe el sa-si recupereze niste datorii din afaceri. El n-a avut niciodata curajul sa divorteze sau, pana sa plece in strainatate, sa-i spuna nevestei ca nu mai are rost sa spere la intoarcea lui "acasa". Ea a sperat mereu ca el isi va reveni in simtiri. Nu s-a intamplat.
In 2006 tatal meu a murit insa nu inainte de a-mi spune cu repros ca mama nu l-a vizitat la spital desi el ii spusese cu ceva vreme in urma ca pe ea nu trebuie s-o mai intereseze soarta lui, el e fericit cu pocitania cu care era si sa-l lase in pace. Sincer, cand am auzit ca a murit nu am simtit mare lucru, a fost ca si cum as fi aflat de moartea vreunei cunostinte indepartate. Pentru mine incetase a mai fi "tata" inca de prin scoala generala. Nu-mi pare rau decat ca a facut-o pe mama sa sufere enorm. Faptul ca nu a fost langa mine cand poate as fi avut nevoie nu-l regret; in felul asta am invatat mai repede sa-mi port singur de grija.
Nu-mi doresc acum decat sa nu devin ca el iar fiului meu sa-i fiu tata.

Sa concluzionez deja?
Ca fetele au mai multe asteptari de la mame in timp ce baietii sunt mai indiferenti ???!!!

 Corina2009, on 8th December 2010, 16:45, said:

Nu te grabi sa tragi concluzii .
In postarea anterioara era vorba de moartea tatalui , nu moartea mamei .

Baietii sunt mult mai afectati de moartea mamei , mai ales ca multi sunt dependenti de mama lor si sunt obisnuiti ca mama sa si gandeasca in locul lor , mai ales ca de multe ori mamica lor stie pe unde si-au lasat sau au diverse obiecte de lenjerie .

Am postat in acelasi timp cu Jay333, nu ii citisem replica.

Discutam mai departe, ok...

Eu cred ca atitudinea fata de mama depinde si daca locuiesti impreuna cu ea sau nu .

Asta e clar, cu cat esti mai musafir si interactionezi mai rar cu atat relatiile sunt mai placute.

Dar deja ne raportam la alta varsta.

Nu stiu daca-s mai placute. Eu o vad pe mama maxim de 3 ori pe an si uneori mi se pare ca-i prea des. Faptul ca am crescut departe de ea, cum spuneam, m-a instrainat.

 jay333, on 8th December 2010, 16:44, said:

La fel si aici, tot crescut dintr-a cincea fara parinti, dar fara dramele descrise in postul tau.
Pentru mine in mod clar nu mi-ar fi fost bine daca nu existau deloc. Au facut o gramada de chestii pentru mine si pentru frati... prea multe, uneori... poate incercau sa compenseze faptul ca au lipsit o perioada din viata noastra. E ok totusi ca asa au stat lucrurile. Pana la urma asta ma face ceea ce sunt acum.

Tocmai de asta nu am nici eu de obiectat prea multe: datorita acelor conditii am ajuns cum sunt acum. Singurul regret e suferinta mamei.

Urata poveste... imi pare rau ca s-a intamplat asa.  

(Topicul asta imi aminteste ca n-am mai vazut-o pe maica-mea de vreo juma de an si ca nu o pot vedea de Craciun. )

 buteliearagaz, on 8th December 2010, 15:45, said:

Nu m-a crescut mama, ea a fost doar un factor negativ.

 buteliearagaz, on 8th December 2010, 15:45, said:

Stii tu, toate generatiile isi bat progeniturile ca asa e frumos si bine!

O foarte buna prietena de-ale mele a crescut fata mama. De cand avea 3-4 luni a ramas cu tatal (in urma divortului) cu care si in ziua de azi are o relatie extraordinara. Pe mama n-a vazut-o decat de cateva ori in viata ei si nu-i lipseste deloc. Ii este pur si simplu indiferenta, iar sentimentul este, probabil, reciproc. N-o uraste si se gandeste ca asa a fost mai bine, avand in vedere ca maica-sa are ceva probleme neurologice...