Alte schițe de la djl

CLIPE DE MEDITAȚIE


       Clipele în care își dorea să fie singură sosiseră încă o dată. Existau oameni care poate își doreau să o facă zâmbească, dar ea nu vroia să fie acolo, pentru ei. Ceva gânduri îi strecurau ideea că acele persoane, deși țineau la ea, nu puteau s-o facă fericită în adâncul sufletului. Ea vroia să se simtă înțeleasă, dar nu putea găsi o definiție pentru ceea ce ar fi putut să însemne pentru ea a fi înțeleasă. Și-a dat seama că totuși chiar dacă ar fi găsit definiția aia, nu ar fi putut să o aplice în realitate, deoarece restul nu erau în stare să-i înțeleagă sensul. Restul. Vroia să fie singură, dar tot nu putea să scape de restul. Vroia să trăiască singură, dar și restul conta. Și-a turnat bere în pahar, apoi a pus ceva muzică pe laptop. Of, adora melodia aia; pădurea, ce nu ar fi dat să fie în ea, între copaci ăia albi, sub un cer întunecat, cu lumina trecând printre frunzele care îi inspirau o viață tristă, dar liberă. De undeva se auzeau manele. Cum putea să  asculte cineva asemenea inepții? Pentru ea, manelele nu s-ar fi potrivit niciodată cu orice fel de stare sufletească. Sunetul de manea s-a diminuat, până a fost dat dispariției. În sfârșit doar ea singură, cu muzica. Însăși ei îi era greu să recunoscă că își dorea ca muzica să o facă să treacă printr-o stare de melancolie, ce era atrasă de o stare de depresie. Muzica nu a durat decât câteva clipe melodioase. S-a plictisit de ea. A găsit o carte de literatură, iar foile au început a-i fi
răsfoite. Meditația i-a aruncat gândul într-un gând ce-i trecuse prin minte mai devreme, acelea cu definiția. A închis cartea și s-a dus la fereastră. Era înorat; cenușiul reușea s-o bucure. Așteptata ploaia. Îi venea să urle ca pe stadion „hai.....”, dar de data asta nu mai urma să fie strigat numele vreunei echipe de fotbal sau volei, ci un fel de incantație, sau un fel de rugă, pe numele ei „hai ploaia, hai ploaia”. Chipul ei a coborât, precum a unui animăluț singur, atunci când a realizat că norii sunt doar o amăgire, iar din ei nu va fi eliberat nimic. S-a întors intristată. Ochii ei au căutat printre cărțile de pe birou. Ceva din adâncul ei o îndemna să-l aleagă pe Eminescu, deși încă nu știa ce va citi. A dechis întâmplător la „Luceafărul”. Clipele de visare au reușit s-o facă să nu-și dea seama că acele versuri erau expresii grandioase ale tristeții și ale unor speranța care nu vor putea atinge vreodată ieșirea din starea de visare. O chestie bruscă, simplă, a făcut-o să suprime starea de visare, de parcă acestea nici nu ar fi existat. S-a acoperit de lucruri care nu-i dădeau nici o stare de visare, dar a plecat spre un tărâm al cărților, tărâmul în care, uneori, spiritul ei o lăsa să viseze și avea îndrăzneala de a încerca să o facă să nu se mai gândească decât la ființa singură.





                                               TRENUL DE NOAPTE

      Trenul zbura prin noapte. Noaptea desena culoarea ei favorită, negrul, învăluind marile câmpii ale sudului. Prin geamurile vagonului lumina mai putea să zboare către lanurile de cereale. Ea își sprijinea capul pe geamurile din coridor; simțea la intervale așa și așa de lungi să se plimbe de la un geam la altul. Starea ei de neliniște o împingea la asta. Vroia să fie singură, dar în același timp simțea nevoia să vorbească cu cineva, dar trenul era plin de necunoscuți. O atrăgea natura, dar nu era nici un suflet necuvântător căruia îi putea rosti vorbe, în sufletule ei crezând că poate fi înțeleasă de un asemenea suflet; plantele dădeau de înțeles că doar pot fi admirate. Se gândea la ei, la ei care o făceaui să sufere... Îi acuza de egoism. În unele clipe își dădea seama că totuși, și ea putea fi la fel de egoistă dacă vroia. Dorea dragoste și înțelegere, așa cum vroiau și ei, numai că atât aveau uneori în comun; în rest, în comunul general putea fi extrem de deosebit. Sufletul ei avea strecurat sentimentul că una din marile epoci creatoare ale lui Beethoven, Mozart, Chopain, Rahmaninov o putea înălța, dar acest lucru nu se putea întâmpla dintr-un motiv extrem de banal: nu avea radioul cu tranzistori la ea. S-a rezemat de scaunul din compartiment, cu gândul să citească la una din materiile ei favorite, dar starea ei nu a lăsat-o decât câteva clipe să facă asta. Neliniștea nu o lăsa să stea pe locul liniștii. Și-a părăsit sprijinul și a mers spre vagonul celălalt, unde a găsit coridorul aflat pe poziția de opoziție. Stâlpii de telegrafie și telefonie treceau la intervale prestabilite prin fața ei. Minunatele telefoane negre, de ebonită, numite „Standard/Grigore Preoteasa” * și „TeleTăricidas” *erau conectate la acele fire; dacă s-ar putea și ea transofrma într-un semnal electric pentru a putea șopti vorbe de spirit celor pe care iubește, ca sufletul lor să poată atinge un timp al înțelegerii față de ea, al lipsei de egoism. A deschis fereastra, iar vântul i-a adus în chip distrugerea acelui gând lipsit de adevăr științific și spiritual; s-a supărat pe fereastră și a închis-o cu forță. Trenul ajunsese deja la marea curbă; minunatele locomotive „Pacific” **ale lui J.A. Maffei, negre (ce minunată putea să fie această culoare), învăluite în aburi,  străluceau în noaptea întunecată. De ar putea să strălucească și simțirile ei sufletești așa... Marea curbă a forțat minte ei să se gândească la lucruri mai banele. Trebuia să ajungă acasă. Oare va merge cu tramvaiul sau cu mașina acasă. Măcar de ar putea să treacă pe lângă Marele Râu pentru a fi lăsată să-și mai petreacă prin minte ceva trăiri înainte de a-i fi totul rupt de banalitate și conservatorism în mii de bucăți ce nu mai au voie să se unească? S-a dus către compartiment; poate va găsi un ziar ca să-și umple de cu timpul gândul cu lucruri comune, pentru ca gândurile să-i fie aruncate în închisoare temporară înainte ca acestea să fugă spre libertatea largă...

* "Standard/Grigore Preoteasa" se numește azi "Electromagnetica". "TeleTărcidas" nu a existat vreodată.
** cele mai rapide locomotive cu aburi care au circulat vreodată în România.



Le pun și pe următoarele, deși sunt slabe. Dacă vi se pare ceva aiurea (valabil și pentru primele 2 postate, critacați, nu face mișto aiurea!!!


                            
                                LA MARE CU VERIȘOARA ȘI PUIUȚUL

  
     Valurile se spărgeau cu zgomot la malul mării, pe plaja pustie de mulți oameni. Vântul își croia drum prin aer în acea zi de vară cu vreme rece curtată de un cer fără soare. Stăteam pe nisip, înfrigurat, doar în acei panatloni de baie, movi, alături de barca alb-albastră, plină cu apă, apă pregătită pentru clipele în care Soarele ar fi trebuit să fie pe cer. Stăteam și o priveam pe Miruna, verișoara mea. O priveam cum ținea puițul nostru în brațele ei, lângă sânii care îl ajutaseră să devină atât de voios. Puițul nostru zâmbea și se foia. Deși putea să rostească cuvinte, nu le rostea. I-am zâmbit Mirunei, uitându-mă spre amândoi. Ea s-a uitat spre chipul puițului nostru, apoi spre al meu. Mi-a zâmbit cu acel zâmbet care aproape întotdeauna mă făcea să fiu dulce atunci când eram supărat. Vroiam să-l purtăm pe el, cel mic pe valurile mării, așa cum ne purtase o barcă asemenea și pe noi 2 de gradul 2 când eram mici și departe unul de altul. Am mers acei pași care mă despărțeau de ea și am luat-o în brațe, pe ea și pe puițul nostru, trup din trup și sânge din sângele nostru. Simțeam căldură pe dinafară, simțeam căldură în adâncul spirtului. Părul lung și brunet al Mirunei ne gâdila pe toți, făcând acea căldură sufletească se emane pe buzele noastre și în ochii noștrii plini de sclipire.
N-am avut aparatul cu suprotul de celuloid pus în înterior pentru a imortaliza pe vecie apoi pe hârtie acele clipe frumoase, pentru vremurile în care vântul a dus departe de mine pe Miruna și pe puiuțul nostru.




                                                    V.


Am urcat la ultimul etaj al blocului de lângă Filatura de Mătase. Apartamentul unde odinioară stătuse V era acum ca un suflet gol, iar piesele de mobilier păreau niște figuri înnmărmurite, care îți aruncau o privere rece. Căldura după-amiezii cu tentă de apus era apăsătoare, deși aparatementul cel communist era făcut să țină răcoare vara și căldură iarna. Am intrat în sufragerie, unde am zărit televizorul japonez vechi, pe care îl salvasem., televizorul la care, în trecut, eu împreună cu V și M priveam acel serial animație japoneză numit “Sailor Moon”. Am meditat pentru câteva clipe lungi asupra timpului când priveam Sailor Moon, clipele când familiile noastre erau prietene. Nostalgia începea să-mi curgă prin sângele care-mi parcurgea tot trupul. Am deschis ușa de la terasa cea mare și picioarele mele au pășit pe ea; am vrut să mă sprijin de balustrada de metal, dar căldura acumulată în ea m-a respins. Terasa mă lasă să văd Filatura de Mătase și celelalte clădiri din orizontul estic. Linia orizontului îmi amintea de apele infinte ale Canalului, iar marginea de zidărie de barele vaporului care ne sprijineau pe mine și pe V atunci când eram purtați pe apele Canalului străjuit de copaci falnici ce formau pe ambele maluri o armată numită pădure. Ne prindeam de mâini fără să ne pese de ce credeau ceilalți, și asemenea unui balerin și a unei balerine ne lăsam purtați de magia vântului și a peisajului, decoruri ale piesei noastre minunate.
Hăul ce se lăsa în fața mea parcă vroia să mă cheme la el, pentru a o urma pe V în lumea cealaltă. Sufletul meu nu vroia însă să facă acel zbor către topitoriile minus 2000 km; el spera că V plutește pe aburii speranței, dar nu puteam zări asemenea vapori pe cer. Orizontul aduna nostalgia în mine, iar apa care se evapora din mine nu putea să facă acestă stare să mă părăsească. Nostalgia îmi curgea șiroaie. În jos se auzea Julie Cruise – “Falling”, o melodie care îmi întărea această stare de spirit. Simțeam cum spiritul meu și a lui V se contopesc din nou. Simțeam din nou acea adiere puternică de vânt.
Am părăsit cu sufletul îndurerat aprtamentul amintirilor, dar ele m-au urmat.